După douăzeci de ani partea îNTÎIA

A dumitale veşnic iubitoare,

MARIE DE MONTBAZON"

„P. S. Semnez cu numele întreg, căci aş da dovadă de prea multă vanitate, închipuindu-mi că, după cinci ani, m-ai mai recunoaşte du­pă iniţiale."
Ducele rămase buimac o clipă. Ceea ce căuta zadarnic de cinci ani încheiaţi, adică un om care să-l slujească, un ajutor, un prieten, îi pica din cer în momentul cînd se aştepta mai puţin. Se uită cu uimire la Grimaud, apoi îşi întoarse ochii asupra scrisorii, pe care o citi din nou de la un cap la altul.

— Oh! Scumpă Marie! murmură el, după ce sfîrşi de citit. Va să zică pe ea am zărit-o în fundul trăsurii! Cum, se mai gîndeşte încă la mine, după cinci ani de despărţire? Drace, iată o credinţă cum nu ţi-e dat să găseşti decît în Astrrea.

Apoi se întoarse spre Grimaud.

— Şi tu, bravul meu, adăugă prinţul, te învoieşti să ne ajuţi?

Grimaud făcu semn că da.

— Pentru asta ai venit aici?

Grimaud repetă acelaşi semn.

— Şi eu care voiam să te strîng de gît! exclamă domnul de Beaufort.

Grimaud începu să zîmbească.

— Stai puţin, zise prinţul.

Şi se apucă să se scotocească prin buzunare.

— Aşteaptă, urmă el, luînd de la început scotoceala care se dovedise zadarnică. Nu trebuie să se spună că un asemenea devo­tament faţă de un nepot al lui Henric al IV-lea a rămas nerăsplătit.

Stăruinţa domnului de Beaufort dovedea cele mai bune intenţii din lume. Numai că una din măsurile de prevedere ce se luau la Vincennes era să nu se lase bani asupra întemniţaţilor.

Drept care, văzînd dezamăgirea prinţului, Grimaud scoase din buzunar şi-i întinse o pungă plină cu aur.

— Iată ce căutaţi, zise el.

Prinţul deschise punga, pe care vru s-o golească în mîinile lui Grimaud, dar acesta clătină din cap.

— Vă mulţumesc, monseniore, şopti el, dîndu-se înapoi. Am fost răsplătit.

Domnul de Beaufort trecea din surpriză în surpriză.

Atunci îi întinse mîna, şi Grimaud se apropie şi i-o sărută, plin de respect. Purtarea aleasă a lui Athos avusese o vădită înrîuri­re asupra lui Grimaud.

— Şi acum, ce trebuie să fac? întrebă prinţul.

— E unsprezece dimineaţa, rosti Grimaud. La două după-a­miază monseniorul să ceară să joace o partidă în curte cu La Ra­mée şi, în timpul jocului, să trimită două-trei mingi peste zid.

— Bine, şi după aceea?

— După aceea... Monseniorul se va apropia de zid şi va striga la omul care curăţă şanţul să-i arunce mingile înapoi.

— Înţeleg, zise prinţul.

Chipul lui Grimaud păru să oglindească o vie mulţumire: zgîr­cenia cu care vorbea de obicei ar fi preschimbat aceasta convorbire într-o adevărată caznă pentru el.

Făcu o mişcare, ca şi cum ar fi vrut să plece.

— Prin urmare, nu vrei să primeşti nimic de la mine? întrebă prinţul.

— Aş dori ca monseniorul să-mi făgăduiască ceva.

— Ce anume? Vorbeşte.

— Vedeţi, cînd vom scăpa de aici, eu voi fi mereu şi peste tot cel mai ameninţat; căci dacă monseniorul va fi prins, cel mai mare rău ce-l aşteaptă e să fie adus înapoi, dar dacă mă prind pe mine, în cel mai bun caz au să mă spînzure.

— Foarte adevărat, încuviinţă prinţul. Totul trebuie făcut în­tocmai aşa cum ceri, pe cinstea mea de gentilom.

— Deocamdată, zise Grimaud, n-am decît un singur lucru de cerut monseniorului: anume, să-mi facă cinstea să mă urască aşa cum mă ura şi mai înainte.

— Îmi voi da toată osteneala, făgădui prinţul.

Cineva ciocăni la uşă.

Prinţul puse scrisoarea şi punga în buzunar şi se aruncă în pat. Toată lumea ştia că în asemenea momente era copleşit de plicti­seală. Grimaud se duse să deschidă: era La Ramée, care venea de la cardinal, unde se petrecuse scena pe care am povestit-o.

La Ramée se uita cercetător de jur-împrejur şi, văzînd că în­temniţatul şi paznicul dînd semne că nutresc aceeaşi ură unul faţă de altul, surîse plin de mulţumire.

Apoi, întorcîndu-se spre Grimaud, îi spuse:

— Bine, prietene, bine. S-a vorbit despre tine undeva sus şi sper să ai cît de curînd noutăţi care au să-ţi fie pe plac.

Grimaud salută, străduindu-se să pară cît mai prietenos, şi ple­că, aşa cum făcea de obicei atunci cînd intra superiorul său.

— Ei bine, monseniore, zise La Ramée, cu rîsul lui deschis. Tot mai sînteţi supărat pe bietul băiat?

— A, dumneata eşti, La Ramée! exclamă domnul de Beaufort. Pe cinstea mea, era şi timpul să te-arăţi. M-am aruncat pe pat şi m-am întors cu faţa la perete ca să nu fiu ispitit să-mi ţin făgăduia­la şi să-l strîng de gît pe nemernicul de Grimaud.

— Mă îndoiesc totuşi că ar fi putut să spună ceva neplăcut alteţei-voastre, rosti La Ramée, făcînd o spirituală aluzie la mu­ţenia ajutorului său.

— Ăsta-i un mut din Orient, la naiba! Era timpul să te văd, La Ramée, abia aşteptam.

— Monseniorul e prea bun cu mine, zise La Ramée măgulit.

— Da, urmă prinţul. Într-adevăr, azi mă simt atît de neînde­mînatic, c-o să-ţi facă plăcere.

— Facem o partida cu mingea? întrebă La Ramée, maşinal.

— Dacă vrei.

— Sînt la ordinele monseniorului.

— Adică, dragul meu La Ramée, vorbi ducele, vrei să spui că eşti un om minunat şi că mi-aş dori să rămîn mereu la Vincennes, ca să am fericirea să-mi petrec viaţa în tovărăşia dumitale.

— Monseniore, zise La Ramée, cred că nu depinde de cardinal să vi se îndeplinească dorinţa.

— Cum asta? L-ai văzut de curînd?

— A trimis după mine azi-dimineaţă.

— Zău?! Ca să-ţi vorbească de mine?

— De cine altul vreţi să-mi vorbească? într-adevăr, monse­niore, sînteţi groaza cardinalului.

Prinţul rîse cu amărăciune.

— Ah, La Ramée! oftă el. De-ai primi propunerile mele!

— Haide, monseniore, iar începem cu povestea asta. Vă daţi bine seama că nu sînteţi om de înţeles.

— La Ramée, ţi-am mai spus şi îţi repet, te-aş face bogat.

— Cu ce? În clipa cînd veţi ieşi de la închisoare, bunurile voas­tre vor fi confiscate.

— În clipa cînd voi ieşi din închisoare voi fi stăpînul Pari­sului.

— Stt! Stt! Ei bine... e oare cu putinţă să aud asemenea lucruri? Frumoasă convorbire pentru un ofiţer al regelui! Bag de seamă, monseniore, că ar trebui să mai caut un Grimaud.

— Haide, să nu mai vorbim despre asta. Va să zică ai discutat cu cardinalul despre mine? La Ramée, într-o zi cînd te va chema din nou la el, ar trebui să mă laşi să-ţi îmbrac uniforma; aş pleca în locul tău şi l-aş strînge de gît chiar dacă ar trebui să mă întorc din nou la închisoare, pe cinstea mea de gentilom.

— Văd, monseniore, că trebuie să-l chem pe Grimaud.

— Am greşit. Şi ce ţi-a spus acest animal?

— Nu mă supară cuvîntul, monseniore, mărturisi La Ramée cu un aer fin. Rimează cu cardinal. Ce mi-a spus? Mi-a spus să vă supraveghez.

— Şi pentru ce să mă supraveghezi? întrebă prinţul neliniştit.

— Pentru că un astrolog a prezis că veţi evada.

— Ah, a prezis asta un astrolog? rosti domul de Beaufort, tre­sărind fără să vrea.

— Oh, Doamne, da. Nătărăii ăştia de vrăjitori nu mai ştiu ce să născocească, pe cinstea mea, ca să-i scoată din minţi pe oamenii cumsecade.

— Şi ce i-ai răspuns ilustrisimei Eminenţe?

— Că dacă astrologul cu pricina ar întocmi vreun almanah, n-aş sfătui-o să-l cumpere.

— De ce?

— Fiindcă, pentru a scăpa de aici, ar trebui să vă prefaceţi în cintezoi sau sfredeluş.

— Şi, din nenorocire, ai dreptate. Haide să facem o partidă, La Ramée.

— Monseniore, cer iertare alteţei-voastre, dar trebuie să-mi acordaţi jumătate de ceas răgaz.

— Fiindcă monseniorul Mazarin se ţine mai mîndru decît dum­neavoastră, cu toate că nu-i chiar de viţă nobilă, şi a uitat să mă poftească la masă.

— Ei bine, nu vrei să poruncesc să-ţi aducă să mănînci aici?

— Nu, monseniore. Trebuie să vă spun că plăcintarul de peste drum de noi, căruia i se zicea jupîn Marteau...

— Ei bine?

— Ei bine, de opt zile şi-a vîndut prăvălia unui cofetar din Paris, pe care se pare că doctorii l-au sfătuit să trăiască în aerul curat de la ţară.

— Şi ce mă priveşte asta pe mine?

— Răbdare, monseniore. Acest afurisit de plăcintar are în faţa prăvăliei o tarabă cu tot felul de bunătăţi, care te fac să-ţi lase gura apă.

— Mîncăciosule!

— Eh, Doamne, monseniore, urmă La Ramée, nu eşti mîn­căcios dacă îţi place să mănînci bine. E în firea omului să caute lucrul cel mai de soi, şi atunci cînd e vorba de plăcintă, şi atunci cînd e vorba de altele. Şi păcătosul ăsta de plăcintar, trebuie să vă spun, monseniore, văzînd că mă opresc în fata tarabei lui, s-a apro­piat de mine cu vorbe dulci: „Domnule La Ramée, să mă ajuţi să-i capăt de clienţi pe întemniţaţii din turn. Am luat prăvălia asta pen­tru că fostul stăpîn m-a încredinţat că tot castelul cumpără de la el, şi, pe cinstea mea, domnule La Ramée, de opt zile de cînd am venit aici, domnul de Chavigny nu mi-a dat prilejul să vînd măcar o prăjitură". „Eh, i-am spus, pesemne că domnul de Chavigny se teme că n-ai lucruri prea de soi." „Eu să n-am lucruri de soi?! Ei bine, domnule La Ramée, vreau să judecaţi singur, şi asta chiar acum, pe loc." „Nu pot, i-am răspuns, trebuie neapărat să mă în­torc la castel." „Fie, zice, duceţi-vă, şi vă vedeţi de treburi, dacă sînteţi grăbit, dar într-o jumătate de ceas vă întoarceţi?" „Într-o jumătate de ceas?" „Da. Aţi stat la masă?" „Nu, pe cinstea mea". „Ei bine, vă aşteaptă o plăcintă şi o sticlă cu vin de Burgundia din cel vechi"... Şi înţelegeţi, monseniore, cum sînt flămînd, aş vrea, cu îngăduinţa alteţei-voastre...

Şi La Ramée se înclină.

— Du-te, dobitocule, zise prinţul. Dar ia aminte, numai ju­mătate de ceas.

— Monseniore, pot să-i făgăduiesc urmaşului lui jupîn Mar­teau că veţi tîrgui de la el?

— Da, numai să nu pună ciuperci în plăcintă; ştii doar, adăugă prinţul, ciupercile din pădurea Vincennes sînt aducătoare de moar­te în familia mea.

La Ramée ieşi fără să ia în seamă aluzia prinţului şi, după cinci minute, ofiţerul de gardă trecu pragul încăperii, sub pretext că-i face prinţului cinstea să-i ţină tovărăşie, dar în realitate pentru a îndeplini ordinele cardinalului, care, precum am mai spus, să nu fie scăpat din ochi. Numai că, în aceste cinci minute cît rămăsese singur, domnul de Beaufort avusese răgaz să citească din nou scri­soarea doamnei de Montbazon, care dovedea că prietenii săi nu l-au uitat şi că sînt pe cale să-l scape din temniţă. În ce fel, nu ştia încă, dar îşi făgăduia să învingă muţenia lui Grimaud şi să-l facă să vorbească; avea cu atît mai mare încredere în el, cu cît acum îşi dădea seama de toată purtarea lui şi pricepea că toate neplăce­rile pe care i le pricinuise nu urmăreau decît să scoată din capul paznicilor orice bănuială că el ar putea să cadă la înţelegere cu întemniţatul.

Acest şiretlic îl făcu să aibă o înaltă părere despre isteţimea lui Grimaud şi hotărî să se încreadă pe de-a-ntregul în el.

XXI

CE CONŢINEA PLĂCINTA URMAŞULUI LUI JUPÎN MARTEAU
După o jumătate de ceas, La Ramée se întoarse vesel şi plin de voiciune, ca un om care a mîncat bine şi, mai ales, a băut bine. Plăcinta fusese gustoasă şi vinul minunat. Vremea era frumoasă şi îngăduia partida plănuită. Jocul cu mingea la Vincennes cerea să arunci mingea cu nădejde, din care pricină se juca afară, în aer liber; nimic mai uşor pentru prinţ decît să urmeze povaţa lui Gri­maud, adică să trimită mingea în şanţul ce înconjura închisoarea. Totuşi, cîtă vreme nu bătură orele două, ducele nu se arătă prea stîngaci, căci acesta era momentul hotărît. În schimb, pierdu fiecare partidă, ceea ce-l îndreptăţi să se înfurie şi, aşa cum se întîmplă de obicei în asemenea împrejurări, să facă la greşeli una după alta.

Aşa că, îndată ce bătu de două, mingile începură să zboare în şanţ, spre marea bucurie a lui La Ramée, care cîştiga cîte cinci­sprezece puncte de fiece dată cînd prinţul arunca mingea afară.

Treaba asta se repetă de atîtea ori, încît, ducă puţină vreme rămaseră fără mingi. La Ramée propuse să trimită pe cineva să le caute în şanţ, dar prinţul, pe bună dreptate, găsi că asta ar fi pier­dere de timp şi, apropiindu-se de zid, care aici avea cel puţin cinci­zeci de picioare înălţime, aşa cum spusese ofiţerul, zări un om care trudea pe un petic de grădină, cum erau atîtea pe acolo, rostuite de ţărani de cealaltă parte a şanţului.

— Hei, prietene! strigă prinţul.

Omul ridică pe dată capul, şi domnul de Beaufort fu cît pe ce să scoată un ţipăt de uimire. Omul acesta, ţăranul acesta, grădina­rul acesta era Rochefort, pe care prinţul îl credea la Bastilia.

— Ei, ce e? întrebă el.

— Ai bunătatea şi aruncă-ne mingile, spuse prinţul.

Grădinarul dădu din cap şi se apucă să azvîrle mingile, pe care La Ramée împreună cu cîţiva ostaşi se şi grăbiră să le adune. O minge căzu chiar la picioarele ducelui şi, cum era vădit că omul i-o aruncase lui anume, o vîrî iute în buzunar.

Apoi făcu spre grădinar un semn de mulţumire şi se întoarse la joc.

Hotărît lucru însă, prinţul avea ghinion în ziua aceea, căci min­gile o apucau razna: în loc să nu iasă din spaţiul îngăduit pentru joc, două sau trei zburară îndărăt în şanţ; şi cum grădinarul nu mai era acolo ca să le azvîrle sus, rămaseră bune pierdute. Curînd, prin­ţul spuse că i s-a urît de atîta neîndemînare şi că nu mai are poftă să joace.

La Ramée era încîntat că a învins în chip atît de zdrobitor pe un prinţ de sînge regesc.

Prinţul se întoarse la el în odaie şi se culcă, aşa cum îşi petrecea aproape toată ziua de cînd i se luaseră cărţile.

La Ramée veni să-i ia hainele, pe motiv că sînt pline de praf şi că vrea să le scuture, dar în realitate ca să fie sigur că prinţul nu se mai duce nicăieri. Tare prevăzător om şi La Ramée!

Din fericire, prinţul avusese timp să ascundă mingea sub pernă.

De îndată ce uşa se închise, rupse învelişul mingii cu dinţii, fiindcă nu i se lăsase nici un obiect tăios, iar la masă se slujea de nişte cuţite de argint cu lama moale şi care nu tăiau nici de frică.

În minge găsi următoarea scrisoare:

„Monseniore, prietenii dumneavoastră veghează şi clipa eliberării se apropie: cereţi poimîine să mîncaţi o plăcintă făcută de noul plă­cintar care ţine prăvălia în locul celui dinainte şi care nu e altul decît Noirmont, bucătarul dumneavoastră; nu tăiaţi plăcinta decît atunci cînd veţi fi singur, şi sper să rămîneţi mulţumit de ceea ce veţi găsi înăuntru.