După douăzeci de ani partea îNTÎIA

"Aici zace Pistache, unul dintre cei mai inteligenţi cîini din cîţi au fost vreodată."
Nimeni nu putea să spună nimic faţă de aceste cuvinte de la­udă; şi domnul de Chavigny nu avu motiv să-l împiedice.

În schimb, prinţul începu atunci să strige în gura mare ca au încercat pe seama cîinelui otrava de care plănuiau să se slujească împotriva lui şi, într-o zi, după masa de seară, se trînti în pat, plîngîndu-se de dureri în pîntece şi susţinînd că Mazarin a poruncit să fie otrăvit.

Această nouă năzbîtie ajunse la urechile cardinalului şi-l în­grozi. Turnul de la Vincennes era socotit ca foarte dăunător să­nătăţii: doamna de Rambouillet spusese că odaia în care s-au sfîrşit Puylaurens, mareşalul d'Ornano şi marele stareţ al Vendômei e otravă curată, şi vorba ajunsese de pomină. Din pricina asta po­runci ca întemniţatul să nu pună nimic în gură pînă nu i se gustă vinul şi mîncarea. Şi atunci încredinţară lui La Ramée sarcina asta.

Totuşi, domnul de Chavigny nu-i ierta prinţului necuviinţele pe care nevinovatul Pistache le şi ispăşise. Domnul de Chavigny era unul dintre oamenii răposatului cardinal, se zicea chiar ca e fiul său; aşa că se pricepea un pic la tiranie: căută să-i dea prilej de ceartă domnului de Beaufort, îi luă cuţitele de fier şi furculiţele de argint pe care i le lăsase pînă atunci, dîndu-i în schimb cuţite de argint şi furculiţe de lemn. Domnul de Beaufort nu întîrzie să se plîngă; domnul de Chavigny îi trimise vorbă că, după cum a aflat, cardinalul spusese doamnei de Vendôme că fiul ei va rămîne toată viaţa în turnul de la Vincennes, şi s-a temut să nu-i treacă prin minte să se omoare la auzul cumplitei veşti. Cincisprezece zile mai tîrziu, domnul de Beaufort găsi două şiruri de copăcei cît degetul sădiţi pe marginea drumului care ducea la locul unde se juca cu mingea; întrebă ce era cu ei şi i se răspunse că au fost sădiţi pentru el, ca să aibă umbră într-o bună zi. În sfîrşit, într-o dimineaţă, grădinarul veni să-l caute, şi, cu aerul că ţine să-i facă o plăcere, îl vesti că se duce să semene pentru el cîteva brazde de sparanghel. Or, toată lumea ştie, sparanghelul semănat astăzi se culege abia după patru ani, iar pe atunci, cînd grădinăritul era abia la început, poate şi după cinci ani. Atîta grijă îl scoase din fire pe domnul de Beaufort.

Drept urmare, cugetă că ar fi timpul să recurgă la unul din cele patruzeci de mijloace de evadare ce-i stăteau la îndemînă, şi încercă întîi pe cel mai simplu, adică să-l cumpere pe La Ramée; dar acesta plătise o mie cinci sute de scuzi pentru slujba sa şi ţinea la ea ca la ochii din cap. De aceea, în loc să primească propunerile întemniţatului, alergă să-l prevină pe domnul de Chavigny; dom­nul de Chavigny postă numaidecît opt oameni în odaia prinţului, îndoi numărul santinelelor şi întrei numărul posturilor de pază. Din acea clipă, prinţul nu se mai putu mişca decît ca regii, la teatru, pe scenă, cu patru oameni în faţă şi patru în spate, fără să-i mai punem la socoteală pe cei care închideau alaiul.

La început, domnul de Beaufort făcu mare haz de aceste mă­suri severe, care îi mai alungau plictiseala. Şi repetă pînă îl duru gura: „Asta îmi place, mă înveliseşte". (Domnul de Beaufort voia să spună: mă înveseleşte, dar ştim că adeseori se exprima anapoda.) Apoi adăugă: „De altfel, dacă aş vrea să scap de cinstea pe care mi-o faceţi, mai am încă treizeci şi nouă de mijloace de evadare la îndemînă".

Curînd totul ajunse să-l sîcîie grozav. Din fanfaronadă, se ţinu tare şase luni, dar după aceea, văzînd mereu opt oameni aşezîndu-se atunci cînd se aşeza el, şi ridicîndu-se odată cu el, începu să încrunte din sprîncene şi să ţină socoteala zilelor.

Această nouă persecuţie avu darul să stîrnească o nouă pornire de ură împotriva lui Mazarin. Prinţul înjura de dimineaţă pînă sea­ra, spunînd mereu că o să facă tocană de urechi mazarineşti.

Şi-l băgă în sperieţi: cardinalul, care ştia tot ce se petrece la Vincennes, îşi înfunda fără voie pălăria-i roşie pe cap, de-i ajungea pînă la bărbie.

Într-una din zile, domnul de Beaufort adună ostaşii ce-l pă­zeau şi, în ciuda caznei cu care se exprima şi care devenise pro­verbială, le ţinu următoarea cuvîntare, ce-i drept, dinainte pregă­tită:

— Domnilor, începu el, veţi îngădui ca un nepot al vrednicului rege Henric al IV-lea să fie supus la ocări şi silinţe (el voia să spună: umilinţe). Pe toţi dracii, vorba lui bunicu-meu, eu aproape c-am domnit în Paris! Am vegheat cîndva asupra regelui şi a un­chiului său, Prinţul. Regina ma răsfăţa pe atunci şi mă numea cel mai de vază om din regat. Domnilor, scoateţi-mă de aici: mă duc la Luvru şi-l strîng de gît pe Mazarin; voi veţi fi garda mea, am să vă fac pe toţi ofiţeri şi-am să vă umplu de bani. Pe toţi dracii, ce mai staţi !

Dar, oricît de mişcătoare ar fi fost, cuvîntarea nepotului lui Henric al IV-lea nu înduioşă aceste inimi de piatră. Nimeni nu se clinti din loc; şi domnul de Beaufort, văzînd asta, le spuse că sînt cu toţii nişte ticăloşi, făcîndu-şi-i astfel duşmani aprigi.

Cîteodată, cînd domnul de Chavigny venea să-l vadă, ceea ce îşi amintea de două-trei ori pe săptămînă, prinţul se folosea de acest prilej ca să-l ameninţe.

— Ce-ai face dumneata, domnule, îi spunea el, dacă într-o bu­nă zi ai vedea apărînd o armată de parizieni, înarmaţi pînă în dinţi, care ar veni să mă scape?

— Monseniore, răspunse domnul de Chavigny, înclinîndu-se adînc în faţa prinţului, sus, pe metereze, am douăzeci de tunuri şi, în întărituri, am pulbere pentru treizeci de mii de lovituri. Aş pune tunurile pe ei.

— Da, dar după aceste treizeci de mii de lovituri, ei ar cuceri turnul, şi turnul odată cucerit, aş fi silit să-i las să te spînzure, ceea ce, desigur, m-ar mîhni nespus.

Şi, la rîndul său, prinţul se înclină în faţa domnului de Chavig­ny cu cea mai mare politeţe.

— În schimb, monseniore, urmă domnul de Chavigny, cînd cel dintîi neisprăvit dintr-ăştia ar trece pragul temniţei, ori ar pune piciorul pe întărituri, eu aş fi silit, spre marea mea părere de rău, să vă răpun cu mîna mea, întrucît mi-aţi fost dat în seamă trebuie să vă predau mort sau viu.

Şi făcu o nouă plecăciune alteţei-sale.

— Da, replică domnul de Beaufort, dar cum e neîndoios că aceşti oameni de ispravă n-au să vină aici decît abia după ce l-au spînzurat pe domnul Giulio Mazarini, te-ai feri ca de foc să ridici mîna asupra mea şi m-ai lăsa în viaţă, de teamă ca parizienii să nu te lege de cozile a patru cai, lucru mult mai neplăcut decît spîn­zurătoarea, nici vorbă.

Aceste glume dulci-acrişoare continuau astfel zece minute, un sfert de ceas, douăzeci de minute cel mult, dar de fiece dată sfîrşeau în chipul următor: domnul de Chavigny, întorcîndu-se spre uşă, strigă :

— Hei, La Ramée!

Acesta intra îndată.

— La Ramée, zicea domnul de Chavigny, ţi-l dau în seamă în chip deosebit pe domnul de Beaufort: poartă-te faţă de dînsul cu tot respectul cuvenit rangului şi numelui său şi, în acest scop, nu-l pierde o clipă din ochi.

Apoi pleca, salutîndu-l pe domnul de Beaufort cu o politeţe plină de ironie, care îl făcea să turbeze de furie.

La Ramée devenise astfel comeseanul ducelui, un paznic veşnic prezent, umbra lui: dar, trebuie spus, tovărăşia lui La Ramée, om de viaţă, băutor vestit, mare jucător de minge şi băiat bun, la urma urmei, căruia domnul de Beaufort nu-i găsea decît un singur cusur, anume că nu se lăsa cumpărat, se dovedi pentru duce mai curînd un prilej de petrecere decît de plictiseală.

Din nefericire, nu tot astfel stăteau lucrurile şi pentru jupîn La Ramée; şi cu toate că preţuia oarecum cinstea de a fi închis împreună cu un om atît de însemnat, plăcerea de a vieţui în preaj­ma nepotului lui Henric al IV-lea nu se asemuia cu aceea pe care ar fi simţit-o ducîndu-se din cînd în cînd să-şi vadă familia.

Poţi fi un straşnic slujitor al regelui şi în acelaşi timp un bun soţ şi părinte. Or, jupîn La Ramée îşi iubea nespus nevasta şi copiii, pe care se mulţumea să-i zărească de pe culmea meterezelor, atun­ci cînd veneau să se plimbe de cealaltă parte a şanţurilor, anume ca să-i dăruiască această mîngîiere părintească şi conjugală; ho­tărît, asta însemna prea puţin pentru el, şi La Ramée simţea că voioşia-i obişnuită, pe care o socotise drept cauză a sănătăţii sale, fără să cugete că, dimpotrivă, nu era poate decît urmarea firească a acesteia, n-are să ţină piept prea multă vreme unor asemenea condiţii de viaţă. Această convingere nu făcu decît să se întărească în mintea sa, cînd, treptat-treptat, relaţiile dintre domnul de Beaufort şi domnul de Chavigny înăsprindu-se din ce în ce mai mult, cei doi încetară să se mai vadă. La Ramée simţi atunci că răspun­derea apasă şi mai greu pe capul lui, şi cum, pe bună dreptate, potrivit motivelor arătate, căută o uşurare, primi foarte bucuros propunerea prietenului său, intendentul mareşalului de Gram­mont, de a-i da un ajutor; vorbise numaidecît despre asta cu dom­nul de Chavigny, care spusese că nu are nimic împotrivă, cu con­diţia ca omul să-i fie pe plac.

Socotim cu totul de prisos să facem cititorului portretul fizic şi moral al lui Grimaud: dacă, aşa cum nădăjduim, n-a uitat cu desăvîrşire partea întîi a povestirii de faţă, trebuie să fi păstrat o amintire îndeajuns de limpede despre acest vrednic personaj, a că­rui singură schimbare era că avea douăzeci de ani mai mult: fapt ce-l făcuse şi mai posomorît, şi mai tăcut, deşi Athos, de cînd el însuşi se schimbase, îi îngăduia să vorbească.

Dar în această perioadă de vreme se împlineau doisprezece sau cincisprezece ani de cînd Grimaud tăcea, şi o deprindere veche de doisprezece sau cincisprezece ani devine o a doua natură.

XX

GRIMAUD INTRĂ ÎN SLUJBĂ

Aşadar, Grimaud se înfăţişă, cu mutra lui vrednică de încre­dere, în turnul de la Vincennes. Domnul de Chavigny se mîndrea cu faptul că ochiul nu-l înşală niciodată; ceea ce putea să te facă să-l crezi într-adevăr fiul cardinalului de Richelieu, care avusese şi el această pretenţie o viaţă întreagă. Îl cercetă cu luare-aminte şi ajunse la părerea că sprîncenele împreunate, buzele subţiri, nasul coroiat şi pomeţii ieşiţi în afară ai lui Grimaud erau indicii pe de­plin convingătoare. Nu-i spuse decît douăsprezece cuvinte, iar Gri­maud, drept răspuns, rosti doar patru.

— Uite un băiat de ispravă, l-am cîntărit eu din capul locului! glăsui domnul de Chavigny. Du-te să te vadă şi domnul La Ramée şi spune-i că, în ce mă priveşte, n-am nimic de zis.

Grimaud se răsuci pe călcîie şi plecă să înfrunte cercetarea mult mai amănunţită a lui La Ramée. Asta din pricina că domnul de Chavigny ştia că poate să se bizuie pe La Ramée, iar acesta voia să se poată bizui pe Grimaud.

Grimaud avea tocmai însuşirile menite să cîştige încrederea u­nui paznic dornic de ajutor; şi, după o mie de întrebări, la care abia deschise gura să răspundă, La Ramée, fascinat de această zgîr­cenie de vorbă, îl şi primi în slujbă.

— Consemnul? întrebă Grimaud.

— Iată-l: să nu laşi niciodată întemniţatul singur, să-i iei orice obiect ascuţit ori tăios, să-l împiedici să facă semne cuiva dinafară şi să vorbească prea mult cu paznicii.

— Asta-i tot? întrebă Grimaud.

— Deocamdată, răspunse La Ramée. Orice schimbare, în cazul cînd s-ar ivi, va aduce cu sine un nou consemn.

— Bine, zise Grimaud.

Şi intră la domnul de Beaufort.

Acesta tocmai se pregătea să-şi pieptene barba pe care şi-o lăsase să crească mare, ca şi părul, vrînd să-l zădărească pe Mazarin cu mizeria în care trăieşte şi cu halul în care a ajuns să arate. Dar întrucît cu vreo cîteva zile mai înainte crezuse că zăreşte de sus, de la fereastra turnului, în fundul unei trăsuri, pe frumoasa doamnă de Montbazon, a cărei amintire îi era şi acum scumpă, nu ţinea să arate pentru ea aşa cum voia să arate pentru Mazarin; şi în nădej­dea ca o va revedea, ceruse şi căpătase un pieptăne de plumb.

Domnul de Beaufort ceruse un pieptene de plumb, deoarece, ca toţi bărbaţii blonzi, avea barba roşcată şi, mulţumită pieptenu­lui, o făcea ceva mai închisă la culoare.

În clipa cînd trecu pragul încăperii, Grimaud văzu pieptenul, pe care prinţul tocmai îl pusese pe masă, şi-i înşfăcă îndată cu ple­căciune.

Prinţul se uită uimit la această arătare ciudată.

Arătarea vîrî pieptenul în buzunar.

— Hei, ce mai e şi asta? izbucni ducele. Şi cine-i ticălosul ăsta? Grimaud nu scoase o vorbă, ci doar făcu o nouă plecăciune.

— Eşti mut? strigă ducele.

Grimaud făcu semn că nu.

— Atunci cine eşti? Răspunde, îţi poruncesc! pufni ducele.

— Paznic, zise Grimaud.

— Paznic?! ţipă ducele. Doar mutra asta fioroasă îmi mai lip­sea din colecţie! Hei! La Ramée! Să vină cineva!

La Ramée se arătă numaidecît; spre ghinionul prinţului, bi­zuindu-se pe Grimaud, era pe cale sa plece la Paris. Tocmai co­borîse în curte şi urcă supărat în turn.

— Ce doriţi, monseniore? întrebă el.

— Cine e acest netrebnic, care îmi ia pieptenul şi şi-l înfundă în buzunar? izbucni domnul de Beaufort.

— Unul dintre paznicii dumneavoastră, monseniore, un flăcău de ispravă, pe care îl veţi preţui ca şi domnul de Chavigny sau ca mine, vă asigur.

— De ce mi-a luat pieptenul?

— Într-adevăr, se miră La Ramée. De ce ai luat pieptenul monseniorului?

Grimaud scoase pieptenul din buzunar, îşi trecu degetul peste dinţii mari şi arătîndu-i, se mulţumi să rostească un singur cuvînt:

— Ascuţit.

— Chiar aşa, încuviinţă La Ramée.

— Ce spune dobitocul ăsta? întrebă ducele.

— Că orice obiect ascuţit e interzis monseniorului de către re­ge.

— Aha! se înfurie ducele. Eşti nebun, La Ramée. Doar tu sin­gur mi-ai dat pieptenul.

— Şi-am săvîrşit o mare greşeală, monseniore, căci în felul a­cesta am călcat consemnul.

Ducele se uită furios la Grimaud, care dăduse pieptenul lui La Ramée.

— Prevăd că netotul ăsta are să mă sîcîie grozav, murmură du­cele.

Într-adevăr, în temniţă nu se poate să o scalzi. Totul – oameni şi lucruri deopotrivă – îţi e sau prieten sau duşman; îndrăgeşti sau urăşti, cîteodată cu îndreptăţire, dar de cele mai multe ori din ins­tinct. Or, acest motiv nespus de simplu, anume că Grimaud plăcuse din prima clipă domnului de Chavigny şi lui La Ramée, preschimba ceea ce guvernatorul şi ofiţerul socoteau drept calităţi în tot atîtea cusururi în ochii întemniţatului, făcîndu-l nesuferit de la bun înce­put domnului de Beaufort.

Totuşi, Grimaud nu ţinu să se ia în beţe cu întemniţatul chiar din prima zi; el avea nevoie ca acesta să-l privească nu cu o silă întîmplătoare, ci cu o ură aprigă şi neîmpăcată. De aceea se retrase, lăsînd în loc patru ostaşi, care tocmai isprăviseră cu masa, aşa că puteau să reia veghea în preajma prinţului. La rîndul său, prinţul plănuia o nouă şotie, la care ţinea mult: ceruse raci pentru masa de a doua zi şi cugetă să-şi petreacă vremea întocmind o spîn­zurătoare, pentru a spînzura în mijlocul odăii pe cel mai frumos. Culoarea roşie pe care urma să o capete racul la fiert ar fi risipit orice îndoială asupra tîlcului lucrurilor, şi astfel ar fi avut plăcerea să-l spînzure pe cardinal în acest chip, aşteptînd să fie spînzurat în realitate, fără ca nimeni să poată spune că a spînzurat altceva decît un rac.

Ziua se scurse cu pregătirile. În temniţă se întîmplă să dai în mintea copiilor, şi domnul de Beaufort, cu firea lui, era înclinat să ajungă aici mai repede ca oricare altul. Se duse să se plimbe ca de obicei, rupse doua sau trei crenguţe, ce urmau să aibă rolul lor în ceea ce punea la cale, şi, după o îndelungă căutare, găsi un ciob de sticlă, lucru ce păru să-l bucure peste măsură. După ce se în­toarse în odaie, îşi rupse batista fîşii-fîşii.

Nici unul din aceste amănunte nu scapă ochiului scrutător al lui Grimaud.

A doua zi de dimineaţa, spînzurătoarea era gata şi, spre a o fixa în mijlocul încăperii, domnul de Beaufort se apucă să-i ascută piciorul cu ciobul de sticlă. La Ramée îl urmărea plin de curiozi­tate, ca un tată care nădăjduieşte că va descoperi poate o jucărie nouă pentru copiii săi; cei patru ostaşi îl priveau cu un aer posac care, atunci ca şi acum, e trăsătura principală a fizionomiei ostaşului. Grimaud intră pe uşă tocmai cînd prinţul lăsa din mînă ciobul de sticlă, deşi nu terminase încă să ascută piciorul spînzu­rătorii, vrînd să lege funia de cîrpă la celălalt capăt.

Aruncă spre Grimaud o uitătură în care tot se mai citea o fă­rîmă din supărarea din ajun, dar cum era mai dinainte grozav de mulţumit de rezultatul neîndoios al noii sale născociri, nu catadicsi să-l mai bage în seamă. Numai că, după ce meşteri un nod ma­rinăresc la un capăt al funiei de cîrpă şi un laţ la celălalt capăt, şi după ce cătă spre castronul cu raci, alegîndu-l din ochi pe cel mai arătos, se întoarse să ia ciobul de sticla. Ciobul dispăruse.

— Cine mi-a luat ciobul? întrebă prinţul, încruntînd sprîncea­na.

Grimaud făcu semn că el.

— Cum? Tot tu?! Şi de ce, mă rog?

— Da, interveni La Ramée. De ce ai luat alteţii-sale ciobul de sticlă?

Grimaud, care ţinea ciobul în mînă, îşi trecu degetul peste mu­chia-i ascuţită şi zise:

— Tăios.

— Adevărat, monseniore, încuviinţă La Ramée. Eh, la naiba! Am găsit un flăcău de nepreţuit!

— Domnule Grimaud, glăsui prinţul, în interesul dumitale, te conjur, ai grijă şi ţine-te cît mai departe de mine.

Grimaud făcu o plecăciune şi se retrase în fundul odăii.

— Liniştiţi-vă, liniştiţi-vă, monseniore, interveni La Ramée. Am să ascut piciorul spînzurătorii cu briceagul meu.

— Dumneata? rîse prinţul.

— Da, eu. Nu aceasta va e dorinţa?

— Fără îndoială.

— Poftim! zise domnul de Beaufort. Aşa, va fi ceva şi mai şi. Poftim, dragul meu La Ramée!

La Ramée, care nu pricepuse nimic din exclamaţia prinţului, se apucă şi ascuţ piciorul spînzurătorii cu cea mai mare sîrguinţă.

— Acum, spuse prinţul, fă-mi o scobitură aici, în pardoseală; eu aduc osînditul.

La Ramée se lăsă într-un genunchi şi făcu o scobitură în par­doseală. În acest timp, prinţul atîrnă degrabă racul în laţ.

După aceea înfipse spînzurătoarea în mijlocul încăperii şi se porni sa rîdă cu hohote.

La Ramée rîse cu poftă şi el, deşi habar nu avea de ce rîde, iar ostaşii îi ţinură isonul.

Singur Grimaud nu rîse.

Apropiindu-se de La Ramée şi arătînd spre racul ce se legăna în laţ, Grimaud spuse:

— Cardinalul!

— Spînzurat de alteţa-sa prinţul de Beaufort! adăugă prinţul, rîzînd mai încîntat ca oricînd. Şi de jupîn Jacques-Chrysostome La Ramée, slujitor al regelui.

La Ramée scoase un strigăt de groază, se repezi şi smulse spîn­zurătoarea, o făcu pe loc fărîme şi aruncă totul pe fereastră. Era gata să facă la fel şi cu racul, pînă într-atît se pierduse cu firea, dar Grimaud i-l luă din mînă.

— Bun de mîncat, zise el.

Şi puse racul în buzunar.

De astă dată prinţul se bucură atîta de această scenă, încît a­proape că-l iertă pe Grimaud pentru rolul pe care îl jucase. Dar mai tîrziu, peste zi, cugetă la intenţia paznicului şi, găsind că ea ascundea în fond numai răutatea, simţi o şi mai aprigă ură faţă de el.

Spre disperarea fără de margini a lui La Ramée, povestea cu racul făcu vîlvă în temniţă, ba chiar şi dincolo de zidurile ei. Dom­nul de Chavigny, care în adîncul inimii sale nu-l suferea deloc pe cardinal, avu grijă să povestească întîmplarea la doi-trei prieteni bine intenţionaţi şi aceştia o răspîndiră cît ai bate din palme.

Asta dădu temei domnului de Beaufort să se simtă minunat vreo două-trei zile.

În răstimpul acesta, prinţul băgase de seamă că printre ostaşii de gardă se află unul cu o mutră cumsecade, şi căută cu atît mai mult să-l cîştige de partea sa, cu cît Grimaud îi era tot mai nesu­ferit. Într-o dimineaţă, cînd îl prinse singur şi ajunse să-i vorbească între patru ochi, Grimaud se arătă în prag, văzu ce se petrece şi apoi, apropiindu-se respectuos apucă ostaşul de braţ.

— Ce mai vrei de la mine? se răsti domnul de Beaufort.

Grimaud îl duse pe ostaş patru paşi mai încolo şi-i arătă uşa.

— Pleacă! zise el.

Ostaşul se supuse.

— Ei, dar ma scoţi din sărite! izbucni prinţul. Am să te învăţ eu minte!

Grimaud făcu o adîncă plecăciune.

— Am să-ţi rup oasele, iscoadă! strigă prinţul, ieşindu-şi cu totul din fire.

Grimaud se înclină şi se dădu cîţiva paşi înapoi.

— Am să te strîng de gît cu mîinile mele, iscoadă! urmă prinţul.

Grimaud se înclină, trăgîndu-se îndărăt încă cîţiva paşi.

— Şi asta, zise prinţul, cugetînd că e mai bine să nu se mai amîne lucrurile, acum numaidecît.

Întinse mîinile crispate spre Grimaud, care se mulţumi să-l îm­pingă pe ostaş afară şi să trîntească uşa după el.

În aceeaşi clipă simţi mîinile prinţului lăsîndu-i-se pe umeri ca nişte cleşti de fier; în loc să se apere sau să strige, el se mărgini să ducă încetişor degetul la buze şi, cu un fermecător zîmbet pe faţă, rosti doar atît:

— Stt!

Un asemenea gest, un asemenea zîmbet, un asemenea cuvînt era ceva atît de neobişnuit din partea lui Grimaud încît alteţa sa se opri dintr-o dată, în culmea uimirii. Grimaud se folosi de a­ceastă clipă spre a scoate din căptuşeala hainei o fermecătoare scri­soare, cu pecete aristocratică, căreia îndelungata şedere într-un a­semenea loc nu-i putuse răpi cu desăvîrşire parfumul şi i-o întinse prinţului fără o vorbă.

Acesta, din ce în ce mai uimit, îl lăsă pe Grimaud, luă plicul şi, recunoscînd scrisul, strigă:

— De la doamna de Montbazon?

Grimaud dădu din cap a încuviinţare. Ducele rupse plicul într-o clipită, îşi trecu mîna peste ochi, într-atît era de tulburat şi citi cele ce urmează:

„Scumpul meu prinţ,

Poţi avea deplină încredere în viteazul ce-ţi va înmîna această scrisoare, căci este valetul unui gentilom devotat nouă, care ne-a ga­rantat pentru el, întrucît l-a slujit cu credinţă douăzeci de ani. S-a învoit să devină ajutorul paznicului dumitale şi să stea închis îm­preună cu dumneata la Vincennes pentru a-ţi pregăti şi înlesni fuga, pe care noi o punem la cale.

Clipa eliberării se apropie; ai răbdare şi curaj, gîndeşte-te că în ciuda timpului şi absenţei dintre noi, toţi prietenii ţi-am păstrat aceleaşi sentimente de odinioară.