După douăzeci de ani partea îNTÎIA

Şi regele plecă fără să-şi îmbrăţişeze mama şi fără să-l salute pe cardinal.

— Minunat! făcu Mazarin. Îmi place să văd că maiestatea-sa e crescut în silă faţă de prefăcătorie.

— Cum adică?! întrebă regina cu un aer aproape sfios.

— Mi se pare că ieşirea regelui nu are nevoie de comentarii; de altfel, maiestatea-sa nici nu-şi dă osteneala să ascundă cît de puţină afecţiune îmi poartă; asta însă nu mă împiedică să-i fiu cu totul devotat, cum îi sînt şi maiestăţii-voastre.

— Îţi cer iertare pentru el, cardinale, murmură regina. E un copil care nu poate încă să-şi dea seama de tot ce-ţi datorează.

Cardinalul zîmbi.

— Ai venit, fără îndoială, pentru o chestiune importantă, con­tinuă regina. Despre ce e vorba?

Mazarin se aşeză, ori mai curînd se tolăni într-un jilţ şi rosti melancolic:

— Ei, după cît se pare, vom fi siliţi să ne despărţim, şi asta cît de curînd, afară numai dacă vei duce devotamentul domniei-tale faţă de mine atît de departe, încît să mă urmezi în Italia.

— Şi pentru ce toate acestea?

— Pentru că, reluă Mazarin, aşa cum glăsuieşte opera Thisbé:

Urzeşte lumea toată iubirea să ne sfarme.

— Glumeşti, domnule! zise regina, încercînd să-şi recapete ce­va din vechea-i demnitate.

— Vai, nu, doamnă! replică Mazarin. Nu glumesc deloc. Mai degrabă aş plînge, te rog să mă crezi, şi aş avea de ce, căci ia aminte la cuvintele mele:

Urzeşte lumea toată iubirea să ne sfarme.

Or, cum faci parte din această lume, vreau să spun că şi domnia-ta mă părăseşte.

— Cardinale!

— Eh, Doamne, nu te-am văzut surîzînd ieri atît de binevoitor ducelui de Orléans, ori mai curînd la ceea ce-ţi spunea!

— Şi ce anume îmi spunea?

— „Acest Mazarin e toată piedica; să plece şi totul va fi bine." Iată ce-ţi spunea, doamnă.

— Şi ce-ai fi vrut să fac?

— O, doamnă, eşti regină, aşa mi se pare!

— Frumoasă domnie la bunul plac al oricărui mîzgălitor de hîrtie din Palatul Regal şi al oricărui biet gentilom din ţară.

— Cu toate acestea, eşti destul de puternică pentru a-i înde­părta pe cei care-ţi displac.

— Adică pe cei care îţi displac dumitale! răspunse regina.

— Mie?!

— Fără îndoială. Cine a alungat-o pe doamna de Chevreuse, care a fost persecutată doisprezece ani sub cealaltă domnie?

— O intrigantă care voia să continue împotriva mea uneltirile începute împotriva domnului de Richelieu!

— Cine a alungat-o pe doamna de Hautefort, această prietenă desăvîrşită, încît a refuzat favorurile regelui ca să-mi rămînă cre­dincioasă?

— O mironosiţă ce-ţi spunea seară de seară, în timp ce-ţi sco­tea rochia, că-ţi pierzi sufletul iubind un preot, ca şi cînd trebuie să fii preot dacă eşti cardinal!

— Cine a dispus arestarea domnului de Beaufort?

— Un zăbăuc care nu vorbea decît de asasinarea mea, nici mai mult, nici mai puţin!

— Vezi bine, cardinale, urmă regina. Duşmanii dumitale sînt şi ai mei.

— Nu e destul, doamnă, ar trebui ca prietenii domniei-tale să fie şi ai mei.

— Prietenii mei, domnule!... (Regina clătină din cap) Vai! Eu nu am prieteni!

— Cum de nu mai ai prieteni la bine, atunci cînd i-ai avut la rău?

— Pentru că la bine i-am dat uitării, domnule: am făcut ca regina Maria de Medicis, care, după întoarcerea din primul exil, a arătat numai dispreţ faţă de toţi cîţi suferiseră pentru ea, şi care, surghiunită a doua oară, a murit la Colonia, părăsită de toată lu­mea, ba pînă şi de fiul ei, fiindcă la rîndu-i toată lumea o dis­preţuia.

— Tocmai, să vedem, murmură Mazarin. N-ar fi timpul să în­dreptăm greşeala? Caută printre prietenii domniei-tale pe cei mai vechi.

— Ce vrei să spui, domnule?

— Nimic altceva decît ceea ce am spus: caută.

— Vai, eu nu am influenţă asupra nimănui, oricît aş privi în jurul meu. Domnul, ca de obicei, se lasă condus de un favorit: ieri era Choisy, astăzi este La Rivière, mîine va fi altul. Prinţul este condus de vicar, condus la rîndul său de către doamna de Guéménée.

— De aceea, doamnă, nu ţi-am spus să cauţi printre prietenii de astăzi, ci printre cei de odinioară.

— Printre prietenii mei de odinioară? făcu regina.

— Da, printre prietenii de odinioară, printre cei care te-au ajutat să lupţi împotriva ducelui de Richelieu şi chiar să-l învingi.

— Oare unde vrea să ajungă, murmură regina, uitîndu-se cu nelinişte la cardinal.

— Da, urmă acesta. În unele împrejurări, maiestatea-ta a ştiut, cu inteligenţa vie şi subtilă care o caracterizează şi cu ajutorul prie­tenilor, să respingă atacurile acestui duşman.

— Eu..., îngînă regina. Eu am suferit, atîta tot.

— Da, încuviinţă Mazarin, aşa cum suferă femeile, adică răz­bunîn­du-se. Hai să spunem lucrurilor pe nume! Îl cunoşti pe dom­nul de Rochefort?

— Domnul de Rochefort nu se număra printre prietenii mei, răspunse regina. Dimpotrivă, printre duşmanii cei mai înverşunaţi, unul dintre cei mai credincioşi oameni ai cardinalului. Credeam că ştii asta.

— O ştiu atît de bine, rosti Mazarin, încît l-am trimis la Bastilia.

— Şi nu mai e acolo? întrebă regina.

— Ba da, linişteşte-te, e tot acolo; de altfel, n-am pomenit de el decît ca să ajung la altcineva. Îl cunoşti pe domnul d'Artagnan? continuă Mazarin, privind-o în faţă pe regină.

Anna de Austria primi lovitura drept în inimă. „Să fi fost oare gasco­nul indiscret? se întrebă ea. Şi urmă cu glas tare:

— D'Artagnan! Stai puţin. Da, desigur, numele mi-e cunoscut. D'Artagnan, un muşchetar care iubea pe una dintre slujitoarele mele, o biată copilă care a murit otrăvită din pricina mea.

— Asta-i tot? întrebă Mazarin.

Regina îl privi cu mirare.

— Dar, domnule, zise ea, mi se pare că mă supui unui intero­gatoriu?

— La care, în orice caz, rosti Mazarin cu veşnicul său surîs şi cu vorba-i blîndă dintotdeauna, vei răspunde după bunul plac.

— Spune lămurit ceea ce doreşti, domnule, şi eu voi răspunde la fel de lămurit, i-o întoarse regina, cu o umbră ce nerăbdare în glas.

— Iată, doamnă, începu Mazarin, înclinîndu-se. Doresc să îm­parţi cu mine prietenia acestor oameni, aşa cum şi eu am împărţit cu domnia-ta puţina iscusinţă şi puţinul talent pe care cerul mi le-a dăruit. Situaţia e gravă şi va trebui să luăm măsuri energice.

— Iarăşi?! făcu regina. Credeam că am pus capăt la toate aces­tea o dată cu domnul de Beaufort.

— Hm, domnia-ta n-ai văzut decît şuvoiul pornit să răstoarne totul în calea sa şi nu ai luat aminte la apele liniştite. Dar există în Franţa un proverb despre apele acestea liniştite.

— Continuă, spuse regina.

— Ei bine, urmă Mazarin, în fiece zi îndur afronturile prinţilor şi valeţilor plini de titluri ai domniei-tale, nişte marionete, care nu văd că eu ţin sforile şi nu ghicesc, sub masca sobră a răbdării mele, rîsul omului scos din fire care şi-a jurat sieşi să fie într-o zi cel mai tare. L-am arestat pe domnul de Beaufort, e adevărat, dar el era cel mai puţin primejdios dintre toţi: a mai rămas prinţul...

— Învingătorul de la Rocroy! Te-ai gîndit la asta?

— Da, doamnă, şi încă foarte des; dar pazienza, cum spuneam noi, italienii. Apoi, după domnul de Condé, e ducele de Orléans.

— Ce tot vorbeşti? Întîiul prinţ de sînge regesc, unchiul rege­lui?

— Nu întîiul prinţ de sînge regesc, nu unchiul regelui, ci con­spiratorul laş, care, sub cealaltă domnie, împins de firea-i schim­bătoare şi plină de toane, ros de păcate ascunse, sfîşiat de o jalnică ambiţie, invidios pe tot ce-l întrecea în cinste şi curaj, mînios de a nu fi nimic din pricina nulităţii lui, s-a făcut ecoul tuturor cle­vetirilor, s-a făcut sufletul tuturor urzelilor, stîrnindu-i pe toţi acei oameni de treabă care au avut nerozia să se încreadă în cuvîntul unuia cu sînge regesc în vine şi de care el s-a lepădat atunci cînd i-a văzut că urcă pe eşafod! Nu întîiul prinţ de sînge regesc, nu unchiul regelui, o repet, ci ucigaşul lui Chalais, al lui Montmorency şi al lui Cinq-Mars, care încearcă să facă astăzi acelaşi joc şi care îşi închipuie că va cîştiga partida fiindcă a schimbat adversarul şi fiindcă, în loc să aibă în faţă un om care ameninţă, are unul care zîmbeşte. Dar se înşală, n-a cîştigat nimic urzind pierzania dom­nului de Richelieu; şi eu n-am interesul să las în preajma reginei acest grăunte de discordie, cu care răposatul cardinal i-a făcut sîn­ge rău regelui douăzeci de ani în şir.

Anna se împurpură şi îşi ascunse faţa în palme.

— Nu vreau cîtuşi de puţin să umilesc pe maiestatea-ta, con­tinuă Mazarin, ceva mai calm, dar în acelaşi timp cu o ciudată si­guranţă în glas. Vreau ca regina să fie respectată şi respectat mi­nistrul ei, căci în ochii tuturor eu nu sînt decît atît. Maiestatea-ta ştie că eu nu sînt o marionetă venită aici din Italia, aşa cum spun atîţia; şi vreau ca toată lumea să ştie asta, deopotrivă cu maiesta­tea-ta.

— Bine, şi eu ce trebuie să fac? zise Anna de Austria copleşită de acest glas dominator.

— Trebuie să cauţi să-ţi aminteşti numele acelor oameni cre­dincioşi şi devotaţi, care au trecut marea, în ciuda domnului de Richelieu, presărînd tot drumul cu sîngele lor pentru a-ţi aduce o anumită podoabă pe care maiestatea-ta o dăruise domnului de Buckingham.

Anna se ridică măreaţă şi plină de mînie, ca împinsă de un arc de oţel, şi, privindu-l pe cardinal cu acea semeţie şi demnitate care o făcea atît de temută în tinereţe, spuse:

— Mă jigneşti, domnule!

— Vreau, în sfîrşit, rosti Mazarin, urmîndu-şi gîndul curmat la jumătate de intervenţia reginei – vreau să faci astăzi pentru soţul tău, ceea ce ai făcut odinioară pentru amantul tău.

— Iarăşi această calomnie! strigă regina. O credeam moartă şi îngropată de mult, căci nu mi-ai pomenit de ea pînă astăzi; şi iată că, la rîndul dumitale, îmi vorbeşti de ea. Cu atît mai bine! De astă dată vom limpezi lucrurile între noi şi totul se va sfîrşi, mă înţelegi?

— Dar, doamnă, replică Mazarin, uimit de această nouă izbucnire, eu nu-ţi cer să-mi spui totul.

— Vreau eu să-ţi spun totul, i-o întoarse Anna de Austria. Aşadar, ascultă. Vreau să-ţi spun că, într-adevăr, s-au găsit în acea vreme patru inimi devotate, patru suflete cinstite, patru spade cre­dincioase care mi-au salvat mai mult decît viaţa, domnule, mi-au salvat onoarea.

— A, recunoşti! făcu Mazarin.

— Oare numai onoarea celor vinovaţi poate să fie pusă în joc, domnule, oare nu poate să fie dezonorat cineva, o femeie mai cu seamă, numai pe baza unor simple aparenţe? Da, aparenţele erau împotriva mea şi mă pîndea dezonoarea, totuşi, jur, nu eram vi­novată. Jur...

Regina căută un lucru sfînt pe care să poată jura şi, scoţînd dintr-un scrin ascuns într-un perete o caseta micuţă din lemn de trandafir încrustat cu argint, o puse pe altarul din încăpere:

— Jur pe aceste sfinte relicve, rosti ea. L-am iubit pe domnul de Buckingham, dar domnul de Buckingham n-a fost amantul meu!

— Şi ce relicve sînt astea pe care juri, doamnă? surîse Mazarin. Căci, te previn, ca fiu al Romei, nu mă arăt prea încrezător: există relicve şi relicve.

Regina scoase o cheiţă de aur pe care o purta atîrnată la gît şi o întinse cardinalului:

— Deschide, domnule, şi vezi singur.

Mazarin, uimit, luă cheia şi deschise caseta în care nu găsi decît un pumnal mîncat de rugină şi două scrisori, dintre care una pătată de sînge.

— Ce sînt toate acestea?

— Vrei să ştii ce sînt, domnule? făcu Anna de Austria, întin­zînd cu un gest de regină asupra casetei braţul ei de aceeaşi de­săvîrşită frumuseţe, în ciuda trecerii anilor. Îţi spun îndată. Aceste două scrisori sînt singurele pe care i le-am scris vreodată. Iar acesta este pumnalul cu care l-a lovit Felton. Citeşte scrisorile, domnule, şi vei vedea dacă am minţit.

Cu toată îngăduinţa acordată, Mazarin, dintr-un imbold firesc, în loc să citească scrisorile, luă în mînă pumnalul pe care Buckin­gham şi-l smulsese din rană în clipa morţii, trimiţindu-l, prin Laporte, reginei. Lama era mîncată toată, căci sîngele se prefăcuse în rugină; după o scurtă cercetare, în care timp regina se făcuse tot atît de albă ca şi pînza de pe iconostasul de care se sprijinea, cardinalul puse pumnalul în casetă înfiorîndu-se fără voia lui.

— Bine, doamnă, rosti el. Mă încred în jurămîntul domniei-tale.

— Nu, nu, citeşte! stărui regina, încruntîndu-se. Citeşte, vreau asta, ţi-o poruncesc, astfel că, după cum am hotărît, totul să se sfîrşească de astă dată şi să nu mai vorbim nicicînd despre aceste lucruri. Crezi oare, adăugă ea cu un zîmbet cumplit, că sînt dornică să deschid această casetă ori de cîte ori mă vei mai învinui în viitor?

Mazarin, covîrşit de atîta tărie sufletească, se supuse aproape fără voie şi citi amîndouă scrisorile. Într-una, regina cerea lui Buc­kingham să-i înapoieze bijuteria: era scrisoarea dusă de către d'Ar­tagnan şi care ajunsese la vreme. Cealaltă era scrisoarea dusă du­celui de către Laporte, în care regina îl prevenea că va fi asasinat şi care ajunsese prea tîrziu.

— Într-adevar, doamnă, glăsui Mazarin, găsesc că nu mai e nimic de spus.

— Ba da, domnule, zise regina, închizînd caseta şi apăsînd ca­pacul cu palma. Da, mai e ceva de spus, şi anume ca întotdeauna am fost nerecunoscătoare faţă de aceşti oameni care m-au salvat pe mine şi care au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să-l salveze şi pe duce; pe acest brav d'Artagnan, de care mi-ai vorbit adineauri, l-am răsplătit lăsîndu-l doar să-mi sărute mîna şi dăruindu-i acest diamant.

Regina întinse frumoasa ei mînă spre cardinal şi-i arătă o mi­nunată nestemată ce-i scînteia în deget.

— L-a vîndut, continuă ea, pare-se că într-un moment de strîmtorare. L-a vîndut, ca să mă salveze pentru a doua oară, fiindcă trebuia să trimită un om care să-l prevină pe duce că va fi asasinat.

— D'Artagnan ştia?

— El ştia totul. Cum? Nu-mi dau seama. Dar, în sfîrşit, a vîn­dut diamantul domnului des Essarts, în degetul căruia l-am văzut şi de la care l-am răscumpărat. Numai că acest diamant îi aparţine, domnule; înapoiază-i-l din partea mea şi, de vreme ce ţi-e dat să ai lîngă dumneata un asemenea om, caută-l şi foloseşte-l.

— Mulţumesc, doamnă, spuse Mazarin. Voi ţine seama de acest sfat.

— Şi acum, murmură regina, zdrobită de emoţie, mai ai ceva să-mi ceri?

— Nimic, doamnă! răspunse cardinalul cu glasul cel mai mîngîietor. Decît să te rog să mă ierţi pentru nedreptele-mi bănuieli; dar te iubesc atît de mult, încît nu-i de mirare să fiu gelos şi pe trecut.

Un zîmbet nelămurit flutură pe buzele reginei.

— Atunci, domnule, şopti ea, dacă nu mai ai nimic să-mi ceri, lasă-mă. Trebuie să înţelegi că, după toate cîte s-au petrecut, simt nevoia să rămîn singură.

Mazarin se înclină:

— Eu mă retrag, doamnă. Mi-e îngăduit să mai revin?

— Da, dar mîine, pînă atunci abia am răgaz să mă liniştesc.

Cardinalul luă mîna reginei, o sărută plin de galanterie şi se retrase.

Îndată după plecarea lui, regina trecu în apartamentul fiului ei şi-l întrebă pe Laporte dacă regele s-a culcat. Laporte îi arăta cu mîna copilul care dormea.

Anna de Austria urcă treptele pe care stătea înălţat patul şi îşi apropie buzele de fruntea încruntată a fiului ei, într-o dulce sărutare; apoi plecă la fel de tăcută cum venise, mulţumindu-se să-i spună valetului:

— Caută, dragul meu Laporte, ca regele să se poarte mai prie­tenos faţă de cardinal, căruia şi el şi eu îi datorăm atît de mult.

V

GASCON ŞI ITALIAN

În acest timp, cardinalul se întoarse în cabinetul său, la uşa căruia veghea Bernouin, pe care îl întrebă dacă nu s-a petrecut nimic nou şi dacă nu a sosit vreo veste. La răspunsul negativ al acestuia, îi făcu semn că poate să plece.

Rămas singur, se duse şi deschise uşa dinspre coridor, apoi pe cea care dădea în anticameră; d'Artagnan, obosit, dormea pe o banchetă.

— Domnule d'Artagnan! murmură cardinalul cu o voce blîndă.

D'Artagnan nici nu se clinti.

— Domnule d'Artagnan! spuse el ceva mai tare.

D'Artagnan dormea dus. Cardinalul se apropie şi-i atinse umărul cu vîrful degetului.

De astă dată, d'Artagnan tresări, se deşteptă şi, dezmeticindu-se, sări în picioare, ca un adevărat soldat în campanie.

— Iată-mă! spuse el. Cine mă strigă?

— Eu, zise Mazarin, cu chipul numai zîmbet.

— Cer iertare Eminenţei-Voastre, murmură d'Artagnan, dar eram frînt de oboseală...

— Nu-mi cere iertare, domnule, rosti Mazarin. Ai obosit înde­plinind poruncile mele.

D'Artagnan se minună de bunăvoinţa întipărită pe faţa minis­trului.

— Măi să fie! rosti el printre dinţi. Oare-i adevărată zicala că norocul te ajunge în somn?

— Vino cu mine, domnule! glăsui Mazarin.

— Haide-haide..., îngînă d'Artagnan pentru sine. Rochefort s-a ţinut de cuvînt; numai că pe unde dracu o fi ieşit?

Şi scrută cu privirea cele mai mici unghere ale încăperii, dar nici urmă de Rochefort.

— Domnule d'Artagnan, începu Mazarin, după ce se aşeză şi îşi găsi locul în fotoliul său. Mi-ai părut întotdeauna un om viteaz şi inimos.

„Se prea poate, cugetă d'Artagnan, dar i-a trebuit cam mult timp să mi-o spună."

Ceea ce nu-l împiedică să facă o adîncă plecăciune, drept răspuns la vorba măgulitoare a lui Mazarin.

— Ei bine, urmă cardinalul, a venit clipa cînd însuşirile şi vred­nicia dumitale trebuiesc folosite!

Un fulger de bucurie se aprinse în ochii ofiţerului, dar se stinse numaidecît, căci nu ştia unde vrea să ajungă Mazarin.

— Porunciţi, monseniore! zise el. Sînt gata să mă supun po­runcii voastre.

— Domnule d'Artagnan, continuă Mazarin, sub trecuta dom­nie ai săvîrşit unele fapte mari...

— Eminenţa-Voastră este prea bună aducîndu-şi aminte... E adevărat, mi-am cîştigat oarecare faimă în război.

— Nu mă gîndesc acum la faptele dumitale de arme, zise Ma­zarin. Cu toate că au făcut vîlvă, au fost lăsate în umbră de altele.

D'Artagnan se arătă mirat.

— Cum, n-ai nimic de spus? întrebă Mazarin.

— Aştept ca monseniorul să mă lămurească despre ce fapte e vorba, răspunse d'Artagnan.

— E vorba de acea întîmplare... Ei, ştii prea bine ce vreau să spun.

— Vai, nu ştiu, monseniore! făcu d'Artagnan, pe de-a-ntregul nedumerit.

— Eşti discret, cu atît mai bine. E vorba de o anumită întîmpla­re cu regina, de o anume podoabă, de o călătorie pe care ai făcut-o împreună cu trei prieteni ai dumitale.

„He, he! chicoti gasconul în sinea sa. Asta-i o capcană. Să mă ţin bine!"

Şi făcu o mutră atît de mirată, încît şi Mondori sau Bellerose, cei doi comedieni de frunte ai vremii, l-ar fi pizmuit pentru ea.

— Prea bine! cuvîntă Mazarin, rîzînd. Bravo! Mi s-a spus că eşti omul care-mi trebuie, şi pe bună dreptate. Ia să vedem, ce-ai putea face pentru mine?

— Tot ceea ce Eminenţa-Voastră îmi va porunci să fac, spuse d'Artagnan.

— Ai face oare pentru mine ceea ce ai făcut cîndva pentru o regină?

„Ce mai încolo şi încoace, cugetă d'Artagnan, ăsta vrea să mă tragă de limbă. Să-l văd unde bate. Ce naiba, doar nu-i mai şiret ca Richelieu!..."

— Pentru o regină, monseniore? Nu înţeleg.

— Nu înţelegi că am nevoie de dumneata şi de cei trei prieteni ai dumitale?

— De care prieteni, monseniore?

— De cei trei prieteni ai dumitale de odinioară.

— Odinioară, monseniore, răspunse d'Artagnan, n-aveam trei prieteni, aveam cincizeci. La douăzeci de ani te crezi prieten cu toată lumea.

— Bine, bine, domnule ofiţer, murmură Mazarin. Discreţia e un lucru frumos; dar astăzi ar putea să-ţi pară rău că ai fost prea discret într-o vreme.

— Monseniore, Pitagora îşi punea discipolii să nu scoată o vor­bă cinci ani de zile, anume ca să-i înveţe sa tacă.

— Şi dumneata n-ai scos o vorbă timp de douăzeci de ani, domnule. Cu cincisprezece ani mai mult decît un filozof pitagori­cian, ceea ce mi se pare destul de cuminte. Vorbeşte, dar, astăzi, căci regina însăşi te dezleagă de jurămînt.

— Regina! exclamă d'Artagnan, de astă dată cu o uimire cîtuşi de puţin prefăcută.

— Da, regina! Şi drept dovadă că-ţi vorbesc în numele ei, mi-a cerut să-ţi arat acest diamant pe care spune că-l cunoşti şi pe care l-a răscumpărat de la domnul des Essarts.

Mazarin întinse mîna şi ofiţerul oftă, recunoscînd inelul pe ca­re regina i-l dăruise în seara balului de la Primărie.

— E adevărat, zise d'Artagnan. Cunosc diamantul, era al re­ginei.

— Vezi bine deci că îţi vorbesc în numele ei. De aceea, răspun­de-mi deschis, nu are rost să te mai prefaci. Ţi-am spus şi îţi repet: ţi-e norocul în joc.

— Pe legea mea că am mare nevoie de el, monseniore! Emi­nenţa-Voastră m-a dat uitării atîta vreme!

— Ne trebuie doar opt zile ca să îndreptăm lucrurile. Dum­neata eşti aici, dar unde-ţi sînt prietenii?

— Habar n-am, monseniore.

— Cum adică, habar n-ai?

— Foarte simplu. Ne-am despărţit de-o veşnicie, fiindcă toţi trei s-au lăsat de armată.

— Şi unde ai să-i regăseşti?

— Oriunde ar fi. Asta mă priveşte.

— Bine! De ce ai nevoie?

— Am nevoie de bani, monseniore, atîţia cîţi o să trebuiască pentru treburile noastre. Mi-aduc bine aminte de cîte ori am fost ţintuiţi în loc din pricina banilor, şi fără să vînd diamantul ăsta, pe care m-am văzut silit să-l vînd, am fi rămas în drum.

— Drace! Bani, şi încă mulţi bani! bombăni Mazarin. Văd că nu te încurci, domnule ofiţer! Dar dumneata ştii că vistieria regelui e goală?

— Atunci, faceţi ca mine, monseniore: vindeţi diamantele co­roanei. Zău, n-are rost să ne tînguim, obrazul subţire cu cheltuială se ţine.

— Ei bine, consimţi Mazarin, vom încerca să-ţi facem pe voie.

„Richelieu, îşi zise d'Artagnan în sinea lui, mi-ar fi pus numaidecît în mînă cinci sute de pistoli, şi asta doar pentru început."

— Prin urmare, vei fi omul meu?

— Da, numai să se învoiască şi prietenii mei.

— Şi dacă ei nu se învoiesc, m-aş putea bizui pe dumneata?

— De unul singur n-am făcut niciodată nimic, răspunse d'Artagnan, clătinînd din cap.

— Atunci du-te şi caută-i.

— Ce să le spun ca să-i hotărăsc să slujească pe Eminenţa-Voastră?

— Dumneata îi cunoşti mai bine decît mine. Firea fiecăruia îţi va spune ce să făgăduieşti.

— Şi ce să făgăduiesc?

— Să mă slujească aşa cum au slujit-o pe regină şi eu voi şti să-i răsplătesc ca nimeni altul.

— Ce aşteptaţi de la noi?

— Totul, de vreme ce se pare că totul vă stă în putinţă.

— Monseniore, atunci cînd ai încredere în oameni şi vrei să aibă şi ei încredere în tine, se cuvine să le dai lămuriri mai amă­nunţite decît binevoieşte să facă Eminenţa-Voastră.

— Fii liniştit, rosti Mazarin. În clipa cînd vom purcede la fapte, vei afla tot ce gîndesc.

— Şi pînă atunci?

— Răbdare, şi caută-ţi prietenii.

— Monseniore, poate ca nici nu se află în Paris, ba asta-i a­proape sigur, aşa că va trebui s-o pornesc la drum. Nu sînt decît un prea sărac locotenent de muşchetari şi, ca să călătoresc, îţi tre­buiesc bani mulţi.

— Intenţia mea, spuse Mazarin, nu este să baţi la ochi zvîrlind banii în dreapta şi-n stînga. Planurile mele cer ca totul să se pe­treacă în taina; orice zarvă le-ar dăuna.

— Totuşi, monseniore, mi-e cu neputinţă să mă avînt la drum cu solda mea, mai ales că de trei luni încoace n-am văzut lăscaie din soldă; şi cu economiile mele, nici atît, fiindcă de douăzeci de ani de cînd port haina ostăşească, nu mă ştiu să fi pus ceva deo­parte; n-am agonisit decît datorii.

Mazarin ramase pe gînduri cîteva clipe, ca şi cînd o luptă cum­plită s-ar fi dat într-însul; pe urmă se apropie de un scrin ferecat cu o triplă încuietoare şi scoase la iveală o pungă, pe care o cîntări de două-trei ori în palmă înainte să o dea lui d'Artagnan.

— Ţine, spuse el cu un oftat. Să ai de drum.

„Dacă-s dubloni spanioli sau chair scuzi de aur, chibzui d'Ar­tagnan în sinea lui, o să facem treabă bună împreună şi de-acum înainte."