Editura gartea româneasca 1 Ci, o O

43*

ciunile tale ; da, da, asta este ! Dar să lăsăm asta, pentru mai tîrziu... Noi împreună, împreună ! adăugă el cu extaz.

— Stepan Trofimovici, îl rugă timid Sofia Matveevna, ar trebui să trimitem în oraş după doctor ?

El păru uluit.

— Pentru ce ? Est-ce que je suiş si malade ? Mais rien de serieux. * Ce ne trebuie aici oameni străini ? Se află, şi atunci ce se întîmplă ? Nu, nu, nu ne trebuie străini, noi îm­preună, împreună ! Ştii, zise el, după un pic de tăcere, citeş­te-mi încă ceva, ce crezi dumneata, sau la nimereală — pe ce îţi cade privirea.

Sofia Matveevna desfăcu cartea ca să citească.

— Acolo unde se va deschide pagina, unde se va deschide la nimereală, repetă el.

— „îngerului Bisericii din Laodicea scrie-i..."

— Ce-i asta ? Ce ? De unde e ?

— Din Apocalips.

— O, je m'en souviens, oui, l'Apocalypse. Lisez, lisez **, mi-am propus să ghicesc viitorul nostru după ceea ce se va spune în carte, vreau să ştiu ce s-a nimerit ; citeşte despre înger, despre înger...

„îngerului Bisericii din Laodicea scrie-i. Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu. Ştiu faptele tale ; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, dacă ai fi rece sau fierbinte ! Dar fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici fierbinte, am să te scuip din gura Mea. Pentru că zici : sînt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic ; şi nu ştii că eşti ticălos, şi nenorocit, şi sărac, şi orb, şi gol."

— Şi asta... şi asta scrie în cartea dumitale ! strigă el, cu privirea scînteietoare şi ridicîndu-se de pe pernă. Niciodată n-am cunoscut acest pasaj sublim ! Auzi : mai curînd rece, rece, decît căldicel, decît numai căldicel. O, voi demonstra. Numai să nu mă părăseşti, să nu mă părăseşti lăsîndu-mă singur ! Noi vom dovedi, vom dovedi !

— Dar n-am să te părăsesc, Stepan Trofimovici, niciodată n-am să te părăsesc ! îl prinse ea de mîini, strîngîndu-i-le în ale ei, ducîndu-le la inimă, cu lacrimi în ochi, uitîndu-se la

* Sînt chiar atît de bolnav ? Dar nu e nimic serios. (Fr.) +* O, îmi aduc aminte, da. Apocalipsul. Citeşte, citeşte. (Fr.)

676

dînsul. (,,O milă sfîşietoare mă cuprinsese în acea clipă", relata ea.) Buzele lui se contractară într-un tremur convulsiv. Şi totuşi, Stepan Trofimovici, ce ne facem ? N-ar fi mai bine să anunţăm pe careva dintre cunoscuţii dumneavoastră, sau vreo rudă ?

Dar la auzul acestor cuvinte el păru atît de speriat, încît ea regretă amar stăruinţa aceasta repetată. înfiorat şi tremu-rînd, el o implora să nu cheme pe nimeni, să nu întreprindă nimic ; îi cerea să-şi dea cuvîntul şi repeta mereu : „Pe nimeni, pe nimeni ! Numai noi singuri, numai noi doi, nous partirons ensemble". *

Mai rău era că şi gazdele începuseră să se îngrijoreze, bodogăneau şi n-o lăsau în pace pe Sofia Matveevna. Ea achi­tase tot ce se cuvenea căutînd să facă aşa încît ei să vadă că au bani; pentru moment aceştia se potoliseră ; dar stăpînul casei ceru „actele" lui Stepan Trofimovici. Bolnavul, cu un zîmbet dispreţuitor, arătă spre sacul său minuscul; Sofia Matveevna găsi acolo ordinul lui de demitere şi încă alte acte de acest gen pe baza cărora trăise toată viaţa. Gazda nu se lăsa, stăruind că „dumnealui trebuie să fie luat undeva, pentru că aici nu e spital, iar dacă moare, cine ştie ce se întîmplă ; ne luăm belea pe cap". Sofia Matveevna încercă să deschidă vorba despre doctor, dar reieşea că dacă ar fi să cheme un doctor de la „gubernie" ar costa atît de mult, încît orice gînd la un doctor părea irealizabil. Ea se întoarse deprimată la bolnavul ei. Stepan Trofimovici slăbea văzînd cu ochii.

— Citeşte-mi acum încă un pasaj... Despre porci, zise el deodată.

— Poftim ? se sperie nespus Sofia Matveevna.

— Despre porci... Tot pe acolo... ces cochons... ** Mi-aduc aminte, demonii au intrat în porci şi toţi s-au înecat. Citeş­te-mi acest pasaj negreşit ; îţi voi spune pe urmă pentru ce. Vreau să-mi reamintesc cuvînt cu cuvînt. Am nevoie să ştiu cuvînt cu cuvînt.

Sofia Matveevna cunoştea bine Evanghelia şi găsi imediat pasajul din Evanghelia lui Luca, pe care eu l-am pus ca epi­graf la cronica mea. îl voi reproduce şi aici :

„Iar acolo era o turmă mare de porci, care păşteau pe

* Vom pleca împreună. (Fr.) +* Aceşti porci. (Fr.)

677

munte. Şi l-au rugat să le îngăduiască lor să intre în porci ; şi le-a îngăduit. Şi ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a repezit de pe povîrniş în lac, şi s-a înecat. Iar păstorii, văzînd ce s-a întîmplat, au fugit şi au dat de veste în cetate şi prin colibe. Atunci locuitorii au ieşit să vadă ce a fost şi au venit la Isus, şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi cu minte, şezînd jos, la picioarele lui Isus, şi s-au înfricoşat. Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost mîntuit demonizatul."

— Scumpa mea prietenă, zise Stepan Trofimovici profund tulburat, savez-vous, acest pasaj minunat şi extraordinar mi-a fost în viaţă o piatră de care m-am poticnit totdeauna... Dans ce livre... * încît pasajul acesta l-am reţinut în memorie încă din copilărie. Acum însă mi-a venit un gînd, une comparai-son. ** îmi vin acum tot felul de idei. Să vezi, ar fi exact ca Rusia noastră. Aceşti demoni, care ies din bolnav şi intră în porci, sînt toate tarele, racilele, toate miasmele, toate necură­ţeniile, toţi demonii şi toţi drăcuşorii, care s-au acumulat în marele şi scumpul nostru bolnav, în Rusia noastră, în decurs de veacuri, de veacuri! Oui, cette R,ussie, que j'aimais tou-jours. *** Dar o idee măreaţă şi o voinţă măreaţă o vor lu­mina de sus, ca pe acel demonizat şi vor ieşi toţi demonii, toată necurăţenia, toată scîrnăvia care s-au încuibat purulent pe suprafaţa ei... şi vor cere singure să intre în porci. De alt­fel au şi intrat poate ! Sîntem noi, noi şi ceilalţi, şi Petruşa... et Ies autres avec lui, **** şi eu, poate, cel dintîi, în frunte, şi ne vom arunca, nebuni şi turbaţi, de pe stîncă în mare şi ne vom îneca cu toţii şi aşa se cuvine, pentru că nu sîntem buni decît pentru aşa ceva. Dar bolnavul se va vindeca şi „se va aşeza la picioarele lui Isus"... şi va privi în jurul său cu uimire... Scumpa mea, vous comprendrez apres, ***** iar acum gîndul acesta mă tulbură nespus... Vous comprendrez apres... nous comprendrons ensemble. ******

începu să delireze şi în cele din urmă îşi pierdu cunoştinţa. Starea aceasta ţinu şi a doua zi. Sofia Matveevna şedea lingă

* In aceasta carte. (Fr.) O comparaţie. (Fr.)

**

***

****

*****

Da, această Rusie pe care am iubit-o întotdeauna. (Fr,)

Şi ceilalţi împreună cu el. (Fr.) Vei înţelege mai tîrziu. (Fr.) Vei înţelege mai tîrziu... vom

înţelege împreună. (Fr.)

678

el şi plîngea ; nu dormise trei nopţi la rînd şi evita să apară în faţa gazdelor, care, o presimţea, puseseră ceva la cale. Sal­varea veni abia a treia zi. în dimineaţa aceea Stepan Trofi­movici îşi recapătă cunoştinţa, o recunoscu pe Sofia Matveevna ,şi-i întinse mîna. Ea îşi făcu semnul crucii cu speranţa renăscută. El îşi exprimă dorinţa să se uite pe fereastră : „Tiens, un lac, * zise el, ah, Dumnezeule, şi eu nu-l văzusem..." în clipa aceea în faţa izbei se auzi uruitul unei trăsuri şi prin casă se iscă o agitaţie nemaipomenită.

III

Era Varvara Petrovna în persoană, sosită într-un cupeu de patru locuri, înhămat cu patru cai, însoţită de Daria Pavlovna şi de doi valeţi. Miracolul se întîmplase simplu : mort de curiozitate, Anisim, a doua zi după sosirea sa în oraş, trecuse pe la casa Varvarei Petrovna şi povestise servitorilor că 1-a întîlnit pe Stepan Trofimovici într-un sat, singur, că nişte ţărani l-au văzut mergînd pe jos pe şosea şi că se în­drepta spre Spasov prin Ustievo, acum împreună cu Sofia Matveevna. întrucît Varvara Petrovna, cuprinsă de nelinişte, pusese deja să fie căutat prietenul ei fugar, cei din curte îi raportaseră îndată despre cele auzite de la Anisim. Ascultîn-du-l pe acesta şi mai ales amănuntele plecării la Ustievo îm­preună cu o oarecare Sofia Matveevna într-o brişcă, ea hotărî imediat să plece şi sosi pe urme proaspete la Ustievo. Nu ştia încă nimic despre boala lui Stepan Trofimovici.

în curte răsună îndată glasul ei aspru şi poruncitor, încît pînă şi gazdele se speriară. Se oprise numai ca să întrebe şi să se informeze, convinsă că Stepan Trofimovici ajunsese de mult la Spasov ; aflînd însă că el este aici şi e bolnav intră în izbă, cuprinsă de emoţie.

— Unde e el ? A, tu eşti! strigă ea văzînd-o pe Sofia Matveevna, care tocmai apăruse în pragul primei camere. După faţa ta neruşinată mi-am dat seama că eşti tu. Afară, nemernico ! Imediat să dispară din casa aceasta ! Şterge-o,

* Iată, un lac. (Fr.)

679

altminteri te trimit la închisoare. Ţineţi-o sub pază într-o altă casă. A mai stat ea la închisoare în oraş, şi o să mai stea. Şi te rog. pe tine ca stăpîn, să nu laşi pe nimeni să intre cît timp sînt eu aici. Sînt generăleasa Stavroghina şi ocup întreaga casă. Iar tu, scumpo, o să-mi dai socoteală de toate.

Accentele cunoscute ale glasului ei. îl zguduiră pe Stepan Trofimovici. începu să tremure. Dar ea păşise deja în despăr-fcitura unde era patul. Scînteind din ochi trase cu piciorul scaunul şi, sprijinindu-se de spetează, strigă Daşei :

— Aşteaptă alături lingă gazdă. Ce atîtîî curiozitate ? Şi închide uşi bine după ce ieşi.

Cîtva timp ea îi scrută chipul speriat cu o privire sălbatică.

—• Ei, cum o mai duci, Stepan Trolimovici ? Cum ai pe­trecut ? lăsă ea deodată să-i scape o ironie furioasă.

—■ Chere, bîigui Stepan Trofimovici complet aiurit, am cunoscut viata rusească reală... Et je precherai l'Evangile... *

— Om ingrat şi neruşinat ce eşti ! zbieră ea plesnindu-şi palmele. Nu ţi-a fost de ajuns că mă faci de rîs, te-ai şi înhăitat... O bătrîn senzual şi neruşinat !

— Chere...

Glasul i se tăie şi el nu mai putu să scoată nici o vorbă, uitîndu-se la dînsa cu nişte ochi căscaţi de spaimă.

— Cine este ea ?

— Cest un ange... C'elait plus qu'un ange pour moi, ** toată noaptea... O, nu ţipaţi la ea, n-o speriaţi, chere, chere...

Varvara Petrovna sări deodată cu zgomot de pe scaun ; se auzi strigătul ei speriat : „Apă, apă !" Cu toate că el îşi reve­nise în fine, ea continua să tremure de frică şi se uita palidă la chipul lui schimonosit : abia acum pentru prima oară se dumeri dînsa despre gravitatea bolii.

— Daria, şopti ea deodată Dariei Pavlovna, să plece ime­diat după doctor, după Salzfisch ; să plece imediat Egorîci ; să tocmească aici cai, iar din oraş să vină cu un alt cupeu. La noapte să fie aici.

Daşa se repezi să execute ordinul. Stepan Trofimovici se uita cu aceeaşi privire aiurită, speriată ; buzele lui. aproape albe, tremurau.

— Mai aşteaptă, Stepan Trofimovici, mai aşteaptă, dragul meu ! îl îndemna ea ca pe un copilaş. Aşteaptă, aşteaptă

+ Şi voi propovădui Evanghelia. (Fi¹.) , • *♦ J2 un in-er. a fost pentru mine mai mult decît un înger. (Fr.)

630

puţin, se intoarce Daria îndată şi... ah, Dumnezeule, gospo-dino, gospodino, vino măcar tu aici, femeie !

Nerăbdătoare, alergă personal s-o cheme pe stăpîna casei.

— Imediat, imediat aia să fie adusă înapoi. înapoi, înapoi !

Din fericire, Sofia Matveevna nu apucase să plece şi toc­mai ieşea pe poartă cu sacul şi legăturica ei. Fu adusă înapoi. Era atît de speriată, îneît mîinile şi picioarele îi tremurau. Varvara Petrovna o prinse de mină ca uliul un puişor şi o tîrî cu repeziciune lingă Stepan Trofimovici.

— Poftim, iat-o. Nu ţi-am mîncat-o. Ai crezut că am şi mîncat-o. ♦'"

Stepan Trofimovici prinse mina Varvarei Petrovna, o duse la ochi şi se porni în hohote de plîns bolnăvicios, isteric.

— Ei bine, bine, linişteşte-te, linişteşte-te, hai, dragul meu, hai, linişteşte-te ! Dumnezeule, dar linişteşte-te odată, striga ea ieşindu-şi din fire. O, cît mă chinuieşti, m-ai chinuit me­reu, mereu !

— Suflete bun, bîigui în sfîrşit Stepan Trofimovici, adre-sîndu-se Sofiei Matveevna, mai aşteaptă puţin dincolo, dră-guţo, vreau aici să spun...

Sofia Matveevna se grăbi să iasă îndată din cameră.

— Cherie, cherie... se sufoca el.

— Aşteaptă cu vorba, Stepan Trofimovici. Aşteaptă puţin pînă cînd îţi revii mai bine, odihneşte-te puţin. Poftim, bea apă. Dar aşteaptă, te rog!

Varvara Petrovna se aşeză iar pe scaun. Stepan Trofimo­vici o ţinea strîns de mînă. îl obligă să stea astfel mult timp, fără să-l lase să scoată o vorbă. El îi duse mîna la buze şi începu s-o sărute. Ea îşi strînse dinţii privind undeva într-un colţ.

— Je vous aimuis ! * lăsă el să-i scape deodată. Niciodată nu auzise dînsa de la el un asemenea cuvînt,

rostit în felul acesta.

— Hm, făcu ea drept răspuns.

— Je vous aimais tonte mu vie... vingt ans! ** Ea continuă să tacă timp de vreo două-trei minute.

— Dar cînd te pregăteai să te duci la Daşa, ţi-ai dat cu parfum, zise ea deodată într-o şoaptă înspăimîntătoare.

Stepan Trofimovici rămase înlemnit.

* Te-am iubit ! (Fr.) ** Tc-arr, iubit toata viaţa... douăzeci de ani ! (Fr.)

681

■— Ţi-ai pus cravată nouă...

Se aşternu iar o tăcere timp de vreo două minute.

— Ţi-aduci aminte de ţigară ?

— Draga mea prietenă, îngăimă el cuprins de spaimă.

-— Ţigara, în seara aceea, la fereastră... la lumina lunii... după chioşc... la Skvoreşniki ? îţi aduci aminte, îţi aduci aminte, sări ea din loc apucînd de ambele colţuri perna lui şi scuturînd-o împreună cu capul lui. îţi aduci aminte, om laş, neserios veşnic, veşnic neserios ce eşti ! şuiera dînsa în şoapta ei furioasă, stăpînindu-se să nu strige. Apoi trînti perna şi recăzu pe scaun, acoperindu-şi faţa cu mîinile. Destul! reteză ea, încordîndu-se ţeapănă pe scaun. Cei două­zeci de ani au trecut, nu se mai întorc ; şi eu sînt o proastă.

— Je vous aimais, îşi împreună el mîinile iar.

— Dar ce tot îi dai cu aimais şi aimais! Destul! sări ea din nou de pe scaun. Şi dacă nu adormi imediat, atunci eu... ai nevoie de linişte ; trebuie să dormi, neapărat să dormi, închide ochii. Ah, Dumnezeule, el poate că vrea să mănînce ! Ce mănînci ? Ce mănîncă el ? Ah, Dumnezeule, unde e aia ? Unde e ea ?

Se iscă iar o mare agitaţie. Dar Stepan Trofimovici bîigui cu glasul slăbit că ar dormi într-adevăr une heure *, şi după aceea — un bouillon, un the... enjin ii est si heureux. ** îşi lăsă capul pe pernă şi într-adevăr părea că adormise. (Pro­babil se prefăcu.) Varvara Petrovna mai aşteptă puţin şi ieşi în vîrful picioarelor din despărţitură.

Se aşeză în odaia gazdelor, alungîndu-i afară pe aceştia şi porunci Dariei s-o cheme pe aia. Şi începu un interogatoriu cumplit.

— Povesteşte-mi acum, draga mea, toate amănuntele; aşază-te aici lîngă mine, aşa. Ei ?

— L-am întîlnit pe Stepan Trofimovici...

— Aşteaptă, stai. Te previn că dacă vei minţi sau vei ascunde ceva, te găsesc şi sub pămînt. Aşadar ?

— Eu şi cu Stepan Trofimovici... îndată ce am ajuns îa Hatovo... bîigui aproape sufocîndu-se Sofia Matveevna.

— Aşteaptă, taci, stai; ce trăncăneşti ? Mai întîi şi întîi cine eşti şi ce hram porţi ?

+ O oră. (Fr.) ** O supă, un ceai... în sfîrşit este atît de fericit (Fr.)

632

Sofia Matveevna povesti cu chiu cu vai, de altfel în foarte puţine cuvinte, despre viaţa ei, începînd cu Sevastopolul. Var­vara Petrovna o ascultă în tăcere, stînd drept pe scaun, uitîn-du-se sever şi fix în ochii povestitoarei.

— Dar de ce eşti aşa speriată ? Ce tot te uiţi în pâmînt ? îmi plac oamenii care se uită drept în ochi şi ţin piept cu vorba discutînd cu mine. Continuă.

Sofia Matveevna povesti apoi cum 1-a întîlnit, despre cărţi, cum Stepan Trofimovici a cinstit o ţărancă cu rachiu...

— Aşa, aşa, să nu uiţi nici un amănunt, o încuraja Var­vara Petrovna.

în sfîrşit, cum au plecat şi cum Stepan Trofimovici i-a tot vorbit „complet bolnav", şi cum aici şi-a povestit toată viaţa chiar de la început, timp de mai multe ore.

— Spune-mi ce ţi-a povestit despre viaţa lui. Sofia Matveevna, aci, nu mai ştiu ce să-i spună.

— Nici nu ştiu ce să spun, murmură ea aproape plîngînd, aproape că n-am înţeles nimic.

— Minţi, nu se poate să nu fi înţeles chiar nimic.

— Despre o doamnă nobilă cu părul negru a vorbit mult, roşi pînă in vîrful urechilor Sofia Matveevna, deşi observase că Varvara Petrovna are părul bălai şi nu seamănă de loc cu acea „brunetă".

— Cu părul negru ? şi ce anume a spus ? Vorbeşte !

— Cum că această doamnă nobilă era tare îndrăgostită de dumnealui, toată viaţa, douăzeci de ani ; dar nu îndrăznea să-i mărturisească reţinîndu-se în faţa dumnealui, pentru că era foarte grasă...

— Imbecilul ! reteză îngîndurată, dar hotărît, Varvara Petrovna.

Sofia Matveevna plîngea acum cu lacrimi.

— Nu sînt în stare să povestesc nimic, pentru că eram cuprinsă de spaimă pentru dumnealui şi nu puteam înţelege deoarece dumnealui este un om atît de inteligent...

— Despre inteligenţa lui n-ai nas ca să judeci. Ţi-a propus să te ia în căsătorie ?

Femeia se cutremură.

— S-a îndrăgostit de tine ? Vorbeşte ! Ţi-a propus să te ia în căsătorie ? strigă poruncitor Varvara Petrovna.

— Aproape că aşa a fost, sughiţă printre lacrimi cealaltă. Numai că eu n-am luat în seamă vorbele lui. din cauza stării

683

de boală în care se afla, adăugă ea cu fermitate, ridi-cînd ochii.

— Cum te cheamă : adică numele tău şi al tatălui ?

— Sofia Matveevna.

— Ei bine, să ştii, Sofia Matveevna, că este omul cel mai păcătos, cel mai neserios... Doamne, Doamne ! Mă consideri drept o mizerabilă ?

Cealaltă holbă ochii.

— O mizerabilă, o tirană ? Care i-a distrus viaţa ?

-— Cum se poate aşa ceva, cînd văd câ şi dumneavoastră pîîngeţi ?

într-adevăr ochii Varvarei Petrovna erau înlăcrimaţi.

— Hai, şezi, şezi, nu te teme. Priveşte-mă drept în ochi încă o dată ; de ce roşeşti ? Daşa, vino încoa şi te uită la dînsa : cum crezi, are o inimă cinstită...

Şi spre mirarea, sau poate spre mai marea spaimă a Sofiei Matveevna, ea îi mîngîie obrazul.

— Păcat numai că eşti o proastă. Prea proastă pentru vîrsta ta. Bine, drăguţă, voi avea grijă de tine. Văd că totul n-a fost decît o prostie. Vei locui deocamdată lîngă el, îţi vom închiria o locuinţă, iar de la mine vei avea asigurată masa, şi atîta tot... deocamdată.

Sofia Matveevna încercă să spună speriată că trebuie să plece cît mai repede.

— N-ai de ce să te grăbeşti. îţi cumpăr toate cărţile, iar tu rămîi aici. Taci, nici un cuvînt. Dacă n-aş fi sosit eu, tot nu t-ai fi părăsit, nu e aşa ?

— în ruptul capului nu l-aş fi părăsit, zise Sofia Matveevna încet şi hotărît, ştergîndu-şi lacrimile.

Doctorul Salzfisch a fost adus noaptea tîrziu. Era un bă-trînel foarte respectabil şi un practician cu multă experienţă, care îşi pierduse la noi postul nu demult din cauza unei certe zu superiorii săi. Din momentul acela Varvara Petrovna căuta în tot chipul să-l „protejeze". Acesta examina cu multă atenţie pe bolnav, puse nişte întrebări şi cu multă prudenţă o informă pe Varvara Petrovna că starea „suferindului" este foarte gravă, din cauza complicaţiilor intervenite în mersul bolii, şi că trebuie să ne aşteptăm chiar şi „la deznodămîntul cel mai rău". Varvara Petrovna, care în decursul celor douăzeci de ani se dezobişnuise chiar şi de a gîndi că ar putea să intervină ceva serios şi grav în tot ce pornea personal de la Stepan Tro-fimovici, se simţi profund zguduită, ba şi păli.

684

— Chiar aşa, nici o speranţă ?

— Nu există stări fără nici o speranţă, dar... Varvara Petrovna nu se mai culcă să se odihnească, toata

noaptea aşteptînd cu nerăbdare să se facă ziuă. în clipa cînd bolnavul deschise ochii revenindu-şi (era deplin conştient, deşi forţele-i scădeau vizibil de la o oră la alta), i se adresă pe tonul cel mai hotărît :

— Stepan Trofimovici, se cuvine să prevedem totul. Am trimis după preot. Trebuie să-ţi îndeplineşti îndatorirea...

Cunoscîndu-i convingerile se temea mult de un refuz. El o privi mirat.

— Prostii, prostii ! strigă ea crezînd că el refuză. Acum nu mai e momentul pentru glume. Ne-am distrat destul.

— Dar... sînt chiar aşa de grav bolnav ?

îngîndurat, se învoi. Şi, în general, cu multă surprindere am aflat pe urmă de la Varvara Petrovna că nu se speriase de loc la gîndul morţii. Poate că nici nu crezuse în el şi continua să-şi considere boala drept ceva cu totul trecător.

Se mărturisi şi se împărtăşi cu multă plăcere. Toată lumea, inclusiv Sofia Matveevna, ba şi servitorii, veniră să-l felicite de sfînta împărtăşanie. Toţi pînă la unul plîngeau stăpînin-du-se, privind faţa slăbită şi istovită a bolnavului, buzele lui palide şi tremurătoare.

— Oui, mes aviis *, şi mă miră numai că vă bateţi capul atîta cu mine. Mîine probabil că voi fi în picioare şi noi... vom pleca... Toute cette ceremonie... ** faţă de care, bineînţeles, îmi manifest cele cuvenite... a fost...

— Te rog, părinte, să rămîi negreşit lîngă bolnav, opri cu repeziciune Varvara Petrovna pe preot care-şi scotea odăj-diile. Imediat după ce se va servi ceaiul, te rog să-i vorbeşti despre cele dumnezeieşti, ca să-i întăreşti credinţa.

Preotul începu să-i vorbească ; toată lumea şedea în jurul patului.

— în vremea noastră încărcată de păcate, începu preotul cu glas lin, ţinînd ceaşca de ceai în mîini, credinţa în cel de sus este singurul refugiu al neamului omenesc în lumea aceasta plină de griji şi încercări, precum şi în speranţa feri­cirii veşnice, făgăduită celor drepţi...

+ Da. prieteni. (Fr.) ** Toată această ceremonie. (Fr.)

685

-X -

Stepan Trofimovici păru că se înviorează brusc ; un surîs fin miji pe buzele sale.

— Mon pere, je vous reviercie,. et vous etes bien bon, mais... *

— Nici un mais, nici un mais! strigă Varvara Petrovna smucindu-se de pe scaunul ei. Părinte, se adresă ea preotu­lui, ai în faţa dumitale un om, un asemenea om... peste o oră va trebui iar să-l împărtăşeşti ! Iată ce fel de om este dum­nealui !

Stepan Trofimovici zîmbi reţinut.

— Dragii mei prieteni, zise el, am nevoie de prezenţa lui Dumnezeu fie chiar şi pentru faptul că este singura fiinţă care poate fi veşnic iubită...

Nu se ştie, se pătrunsese într-adevăr de credinţă, sau ce­remonia solemnă a tainei împărtăşaniei îl zguduise într-atît, încît îi răscolise receptivitatea artistică a firii sale, fapt este că el rosti cîteva cuvinte absolut contrare convingerilor sale de pînă atunci, cu toată fermitatea şi, se zice, cu multă emoţie.

— Nemurirea mea este necesară fie chiar şi prin aceea că Dumnezeu nu va voi să săvîrşească o nedreptate şi să stingă de tot flacăra dragostei faţă de el, o dată aprinse în inima mea. Şi ce poate fi mai scump decît dragostea ? Dra­gostea este mai presus de existenţă, dragostea este încunu­narea existenţei, şi cum s-ar putea ca existenţa să nu-i fie subordonată ? Dacă m-am pătruns de dragoste faţă de el şi m-am bucurat de această dragoste a mea, este posibil oare ca el să stingă în mine şi prin mine această dragoste şi să ne transforme pe amîndoi în zero ? Dacă există Dumnezeu, cu sînt nemuritor ! Voilă nia projession de foi! **

— Dumnezeu există, Stepan Trofimovici, crede-mă, există, fi implora Varvara Petrovna, leapădă-te, renunţă la toate aceste prostii măcar o dată în viaţă ! (Se pare că ea nu prea înţelesese această projession de joi a lui.)

— Draga mea prietenă, se însufleţea el tot mai mult, deşi vocea i se întrerupea des, draga mea prietenă, cînd am înţeles... tîlcul vorbei despre celălalt obraz întors, am înţeles

* Părinte, vă mulţumesc, sînteţi prea bun, dar... (Fr.) ** Iată crezul meu ! (Fr.)

686

totodată şi încă ceva... J'ai menti toule mu vie *, toată, toată viaţa ! Aş fi vrut... de altfel, mîine... mîine plecăm cu toţii. Varvara Petrovna izbucni în plîns. El căuta pe cineva cu privirea.

— Iat-o, iat-o, e aici! prinse ea de mînă pe Sofia Mat-veevna şi o aduse lîngă el. El zîmbi înduioşat.

— O, aş fi vrut mult să trăiesc iar ! strigă el din nou cu o energie neaşteptată. Fiecare minut, fiecare clipă de viaţă trebuie să fie spre fericirea omului... Trebuie, trebuie neapă­rat ! Este o datorie a omului însuşi să facă să fie astfel; este o lege pentru el, o lege ascunsă, dar negreşit existentă... O, aş fi vrut să-l văd pe Petruşa... şi pe ei toţi... şi pe Şatov !

Notez că despre Şatov nimeni din ei nu ştia încă nimic, nici Daria Pavlovna, nici Varvara Petrovna, nici chiar Salz-fisch, venit ultimul din oraş.

Stepan Trofimovici se tulbura tot mai mult şi mai mult, în mod dureros, peste puterile lui.

— Ideea că există ceva infinit mai drept şi mai ferice decît mine mă umple şi pe mine de o duioşie nemăsurată şi de glorie, o, oricine aş fi eu, orice aş fi făcut eu ! Pentru om mult mai necesar decît conştiinţa propriei sale fericiri este să ştie şi clipă de clipă să creadă că undeva există deja o feri­cire perfectă şi netulburată pentru toţi şi pentru toate... în­treaga lege a existenţei umane constă numai în posibilitatea pentru om de a se închina în faţa a ceva infinit de măreţ. Lipseşte-i pe oameni de acest infinit măreţ, ei nu vor accepta să trăiască şi vor muri pradă desperării. Incomensurabilul şi infinitul sînt tot atît de necesare omului, ca şi acea mică pla­netă, pe care el vieţuieşte... Dragii mei prieteni, toţi, toţi: trăiască Măreaţa Idee ! Veşnică şi incomensurabilă Idee ! Orice om, oricine ar fi el, are nevoie să se închine în fata a ceea ce reprezintă Măreaţa Idee. Chiar şi omul cel mai măr­ginit are nevoie de ceva măreţ. Petruşa... o, cum aş vrea eu să-i văd pe toţi! Ei nu ştiu, nu ştiu că şi în ei este cuprinsă aceeaşi veşnică Măreaţă Idee !

Doctorul Salzfisch nu asistase la ceremonie. Intrînd pe neaşteptate, el se îngrozi şi împrăştie imediat această adu­nare, insistînd ca bolnavul să nu fie tulburat.

Am minţit toată viaţa. (Fr.)

C87

Stepan Trofimovici deceda după trei zile, dar într-o stare de inconştienţă totală. Se stinse cu încetul, ca o luminare arsă pînă la capăt. Varvara Petrovna, după ce îndeplini rînduiala datinei prohodului, transportă corpul neînsufleţit al sărma­nului ei prieten la Skvoreşniki. Mormîntul-lui se află în curtea bisericii şi este deja acoperit cu o lespede de marmoră. In­scripţia şi grilajul îngrăditor urmau să fie făcute în pri­măvară.

Absenţa cu acest prilej a Varvarei Petrovna din oraş ţinu cam vreo opt zile. împreună cu dînsa şi alături în cupeul ei sosi şi Sofia Matveevna care şi rămase, mi se pare, pentru totdeauna să stea lîngă dînsa. Notez că din momentul cind Stepan Trofimovici îşi pierduse cunoştinţa (chiar în dimineaţa aceea), Varvara Petrovna o îndepărtă îndată din nou pe Sofia Matveevna, spunîndu-i să iasă din izbă, şi îl îngriji pe bolnav personal, singură pînă la sfîrşit ; iar după ce el îşi dădu su­fletul, o chemă imediat înapoi. Nici un fel de obiecţiuni din partea acesteia, care se speriase groaznic de propunerea (mai bine zis porunca) de a locui totdeauna la Skvoreşniki, nu voi să ia în seamă Varvara Petrovna.

— Prostii! O să merg şi eu cu tine să vindem Evanghelii. Nu mai am acum pe nimeni pe lume !

•— Dar aveţi un fiu, încercă s-o consoleze Salzfisch.

— N-am nici un fiu ! reteză Varvara Petrovna, şi a fost ca o profeţie.

Capitolul al optulea ÎNCHEIERE

Toate mîrşăviile şi crimele săvîrşite ieşiră la iveală cu o repeziciune extraordinară, mult mai repede decît presupu-sese Piotr Stepanovici. Se începu prin aceea că nefericita Măria Ignatievna, în noaptea asasinării soţului ei, se trezi către ziuă şi văzînd că Şatov lipseşte de lîngă dînsa fu cu­prinsă de o tulburare de nedescris. în casă împreună cu ea rămăsese o îngrijitoare angajată de Arina Prohorovna. Bă-trîna femeie nu reuşea s-o liniştească şi cum se lumină de

683

ziuă alergă la moaşă, asigurînd-o pe Şatova că moaşa trebuie să ştie unde este soţul ei şi cînd se va întoarce. între timp Virghinskaia intrase la rîndul ei într-o mare nelinişte : aflase de la soţul ei despre isprava nocturnă de la Skvoreşniki. Acesta se întorsese acasă cam după ora zece din noapte într-o stare îngrozitoare ; frîngîndu-şi mîinile, se aruncă cu faţa în jos pe pat, zguduit de un plîns convulsiv şi repetînd mereu printre sughiţuri: „Nu este asta, nu ; de loc nu este asta !" Bineînţeles, în faţa stăruinţelor Arinei Prohorovna, sfîrşi prin a mărturisi totul — dar numai ei singură din toată casa. Arina Prohorovna îi porunci să rămînă în pat, atrăgîndu-i atenţia cu severitate că „dacă vrea să plângă, s-o facă cu nasul în pernă, ca să nu audă nimeni, şi că va fi un prost dacă a doua zi se va da cumva de gol". Profund îngrijorată, ea se apucă imediat să-şi ia anumite măsuri de prevedere pentru orice eventualitate : toate hîrtiile compromiţătoare, cărţile, ba poate şi manifestele, izbuti să le ascundă sau să le distrugă fără urmă. Tot chibzuind însă ajunse la concluzia că personal dînsa, sora ei, mătuşa şi studenta, poate chiar şi blegul ei de frăţior n-au de ce să se teamă. Cînd se pomeni dimineaţa cu îngrijitoarea Măriei Ignatievna, se duse la aceasta fără ezitare. De altfel, voia să afle cît mai repede dacă este ade­vărat ceea ce îi spusese aseară într-o şoaptă speriată şi ne­bună, care semăna mult cu un delir, soţul ei, despre anumite socoteli ale lui Piotr Stepanovici pe care acesta şi le făcuse cu privire la Kirillov în interesul cauzei comune.

Dar sosise la Măria Ignatievna prea tîrziu : după plecarea îngrijitoarei, rămasă singură, aceasta nu mai putu rezista şi părăsind patul de lehuzie trase pe dînsa ce se nimeri din îmbrăcăminte, ceva foarte uşor se pare şi nepotrivit cu ano­timpul, şi porni singură spre clădirea anexă unde locuia Ki­rillov, făcîndu-şi socoteala că acesta poate să-i spună mult mai precis decît alţii ceva despre soţ. E lesne de închipuit ce impresie făcu asupra lehuzei tot ce văzu ea acolo. E de notat că ea nu citi scrisoarea lui Kirillov lăsată pe masă la vedere, desigur din cauza spaimei în care se afla. Se întorsese în fugă în odăiţă, apucase în braţe pruncul şi pornise cu el pe stradă. Era o dimineaţă umedă, ceţoasă. Nici un trecător nu se vedea pe strada aceasta izolată. Alergînd astfel, prin noroiul rece şi lipicios, şi sufocîndu-se ea încercă în sfîrşit să bată la uşile oamenilor ; într-o casă nu-i răspunse nimeni, într-o altă casă oamenii dinăuntru zăboviră mult pînă să-i deschidă ; ea re-

689

nuntă şi de nerăbdare începu să bată în uşa altei case. Nime­rise tocmai în casa negustorului nostru Titov. Aci provocă o mare zarvă, zbierînd şi susţinind fără noimă că „soţul ei a fost ucis". Titov îl cunoştea pe Şatov şi ceva din istoria lui; oamenii fură îngroziţi de faptul că ea, a doua zi după naştere, după cum reieşea din vorba ei, alerga îmbrăcată atît de uşor şi pe o vreme atît de rece pe străzi cu pruncul abia învelit în braţe. Se gîndiră la început că e în stare de febră, cu atît mai mult cu cît nu se putea înţelege ; cine a fost omorît, Kirillov sau soţul ei ? Dîndu-şi seama că nu este crezută, ea voi să fugă mai departe, dar fu oprită cu forţa şi se zice că se zbă­tea şi zbiera groaznic cu acest prilej. Se duseră să cerceteze casa Filippov şi peste două ore sinuciderea lui Kirillov şi bi­letul lui lăsat înainte de moarte ajunseră cunoscute între­gului oraş. Poliţia veni s-o întrebe pe lehuză, care era încă lucidă ; cu acest prilej se constată însă că ea nu citise biletul lui Kirillov, şi nu se putea explica de ce crezuse ea că şi soţul ei fusese omorît; nu reuşiră să scoată nimic de la ea. Atîta doar că striga mereu că „dacă acela este ucis, şi soţul ei este ucis ; au fost împreună !" Către amiază ea îşi pierdu cunoş­tinţa, din care nu-şi mai reveni, şi peste vreo trei zile muri. Copilul răcit murise înaintea ei. Arina Prohorovna, negă­sind-o în camera ei pe Măria Ignatievna şi nici pe copil, dîn­du-şi seama că se întîmplă ceva rău, se gîndi să alerge acasă, dar se opri în poartă şi trimise pe îngrijitoare „să întrebe în clădirea de alături la domnul de acolo dacă Măria Ignatisvna nu este la dumnealui sau dacă ştie ceva despre dînsa". îngri­jitoarea se întoarse zbierînd ca apucată, de răsună strada. Convingînd-o să nu strige şi să nu spună nimănui prin argu­mentul consacrat: „te vor chema în judecată", Arina Proho­rovna părăsi curtea în cea mai mare grabă.

Bineînţeles, chiar în dimineaţa aceea, ea trebui să dea o declaraţie ca moaşă a lehuzei, din care însă autorităţile nu aflară prea mare lucru : cu vocea calmă şi multă precizie ea povesti tot ce a văzut şi a auzit la Şatov, dar despre cele în-tîmplate în afară de locuinţa acestuia declară că nu ştie şi nici nu înţelege nimic.

E lesne de închipuit ce tămbălău se iscă în tot oraşul. O nouă „istorie", un nou asasinat! Dar aici lucrurile se înfăţişau puţin într-altfel : devenea tot mai evident că există, într-ade­văr, o societate secretă de ucigaşi, incendiatori, revoluţionari, răzvrătiţi. Moartea îngrozitoare a Lizei, asasinarea soţiei lui

690

Slavroghin, însuşi Stavroghin, incendiul, balul în beneficiul institutoarelor, dezmăţul din jurul Iuliei Mihailovna... Pînă şi dispariţia lui Stepan Trofimovici părea să constituie o enigmă. Multe, foarte multe şoapte circulau pe seama lui Nikolai Vse-volodovici. Spre sfîrşitul zilei se află şi despre absenţa lui Piotr Stepanovici, dar, lucru ciudat, despre acesta se vorbea cel mai puţin. Cel mai mult însă în ziua aceea se vorbi des­pre „senator". în faţa casei Filippov aproape tot timpul s-au îmbulzit în dimineaţa aceea o mulţime de oameni. într-ade­văr, autorităţile se lăsară induse în eroare de biletul lui Ki­rillov. Crezură şi în afirmaţia că Şatov a fost ucis de Kirillov, ca şi în sinuciderea „ucigaşului". Totuşi, în pofida dezorien­tării iniţiale, autorităţile nu-şi pierdură complet cumpătul. Cu-vîntul „parc", de pildă, atît de vag înserat în biletul lui Kirillov, nu derută pe nimeni, cum sconta Piotr Stepanovici. Poliţia se deplasă imediat la Skvoreşniki şi nu numai pentru faptul că singurul parc existent în localitate era cel de acolo şi nicăieri în altă parte în jurul oraşului nu se afla altul, ci oarecum instinctiv, deoarece toate grozăviile din ultimele zile, direct sau indirect, erau într-o legătură oarecare cu Skvoreş­niki. Cel puţin aşa cred eu. (Notez că Varvara Petrovna, dis-de-dimineaţă, şi fără să fi aflat ceva, plecase în urmărirea lui Stepan Trofimovici). Corpul fu găsit în eleşteu chiar în după-amiaza aceleiaşi zile, după urmele rămase la faţa locu­lui ; chiar pe locul unde fusese ucis Şatov se găsi şapca lui, uitată cu multă nesocotinţă de ucigaşi. Observaţii asupra fe­lului cum a fost săvîrşită crima, un examen minuţios medico-legal al cadavrului şi unele supoziţii treziră bănuiala, chiar de la primul pas, că era exclus ca uoigaşul, adică Kirillov, să nu fi avut şi complici. Se contura, aşadar, existenţa unei so­cietăţi secrete sub conducerea lui Şatov şi Kirillov, legată de manifeste. Dar cine erau aceşti complici ? La „ai noştri" ni­meni nu se gindi cîtuşi de puţin în ziua aceea. Se află că Kirillov ducea o viaţă singuratică şi izolată, încît împreună cu el într-adevăr ar fi putut să locuiască, după cum reieşea din bilet, atîtea zile Fedka, care era atît de căutat peste tot... Mai ales îi deprima pe toţi faptul că din toată confuzia aceasta nu se putea trage nici o concluzie cît de cît închegată. E greu să-şi închipuie cineva la ce concluzii năstruşnice şi la ce spe­culaţii fanteziste s-ar fi ajuns în cele din urmă în rîndurile societăţii noastre cuprinsă de panică, dacă totul nu s-ar fi lămurit dintr-o dată, chiar a doua zi, datorită lui Leamşin.

691

Nu rezistase. Surveni la el acea stare pe care pînă la urmă şi Piotr Stepanovici începuse s-o presimtă. Dat în paza lui Tolkacenko, iar apoi în a lui Erkel, toată ziua următoare el zăcu în pat, după toată aparenţa foarte cuminte, cu faţa întoarsă spre perete, fără a rosti nici un cuvînt, şi aproape fără a răspunde cînd i se adresa cineva. In felul acesta nu aflase nimic în cursul zilei despre cele ce se petrec în oraş. Tolkacenko însă, care ştia deja tot ce se mai întîmplase, decise către seară să-şi lepede rolul încredinţat lui de către Piotr Stepanovici de a sta nelipsit lingă Leamşin şi plecă din oraş în judeţ, adică fugi pur şi simplu : într-adevăr, îşi pierduseră cu toţi capul, cum se exprimă despre ei cu multă profeţie Erkel. Notez între altele că şi Liputin în ziua aceea dispăru din oraş, încă-înainte de amiaza. Dar cu acesta lucrurile se petrecură astfel, îneît despre dispariţia lui autorităţile aflară abia a doua zi seara, cînd începură să se informeze la familia lui, speriată de această dispariţie şi care tăcuse de frică. Revin însă la Leamşin. Din clipa cînd rămase singur (Erkel, cu nă­dejdea în Tolkacenko, plecase mai înainte), fugi din casă şi, bineînţeles, curînd află totul. Fără a mai trece pe acasă, el o luă razna încotro văzu cu ochii. Dar noaptea era atît de în­tunecoasă, iar întreprinderea lui atît de înspăimîntătoare şi plină de încercări grele, incit străbătînd două-trei străzi, ho­tărî să se întoarcă înapoi, încuindu-se iar în casă. Se pare că spre ziuă el încercă să se sinucidă ; dar nu izbuti. Rămase astfel încuiat aproape pînă la prînz şi deodată porni în fugă direct la autorităţi. Se zice că s-ar fi tîrît în genunchi, plîngînd şi ţipînd. Săruta podeaua şi striga că nu este demn nici să sărute cizmele funcţionarilor superiori în faţa cărora se afla. Reuşiră cumva să-l liniştească şi-i arătară multă bunăvoinţă. Interogatoriul dură se pare vreo trei ore. Mărturisi absolut totul, relată toate dedesubturile, tot ce ştia, toate amănuntele ; uneori anticipa, grăbindu-se cu mărturisirile, relata pînă şi lucruri streine de cauză şi fără să fie întrebat. Se dovedi ast­fel că el cunoştea destul de multe şi înfăţişă destul de corect întreaga afacere: tragedia cu Şatov şi Kirillov, incendiul, moartea Lebeadkinilor etc. trecură pe plan secundar. Pe primul plan apărură Piotr Stepanovici, societatea secretă, organizaţia, reţeaua. La întrebarea : „pentru ce au fost comise atîtea omoruri, scandaluri şi ticăloşii", el răspunse cu o grabă febrilă : „pentru zdruncinarea sistematică a temeliilor ; pentru descompunerea sistematică a societăţii şi a tuturor princi-

(502

. piilor ; pentru a descuraja, a exaspera pe toată lumea şi pro-vocînd în felul acesta o derută şi un haos în societatea des­compusă, atinsă de maladia depresiunii, cinismului şi necre­dinţei, dar setoasă de a găsi o idee diriguitoare şi minată de instinctul autoconservării, să fie luate brusc frînele acestei societăţi în mînă şi să fie ridicat steagul răzvrătirii şi cu spri­jinul unei reţele întregi de grupuri de cinci, care între timp acţionau intens, convertind şi recrutînd prozeliţi, să caute să găsească mijloace practice şi să dibuiască locurile vulnerabile de unde s-ar putea începe". îşi încheie spovedania prin afir­maţia că aici, în oraşul nostru, a fost organizată de către Piotr Stepanovici prima asemenea încercare de a provoca în mod sistematic dezordinea, care să constituie, ca să zicem aşa, un fel de program de acţiune pentru viitor, ba chiar şi pentru restul de nuclee de cîte cinci, dar că această din urmă afirmaţie nu este decît o deducţie a sa (a lui Leamşin), o su­poziţie a sa personală şi că roagă să nu se uite acest lucru şi să se atragă atenţia celor în drept asupra faptului că el a lămurit toată chestiunea cu atîta sinceritate şi bună credinţă şi că ar putea fi util poate şi pe viitor autorităţilor prin ser­viciile sale. La întrebarea precisă : cîte nuclee de cîte cinci există, răspunse că există un număr infinit de nuclee de cîte cinci, şi că toată Rusia este împînzită cu o reţea întreagă, şi eu cred că, deşi în această privinţă n-a putut aduce nici un fel de dovadă, răspunsul lui era absolut sincer. Prezentă numai programul tipărit al societăţii, imprimat în străinătate, şi proiectul de dezvoltare a sistemului de acţiuni viitoare, în ciornă, scris personal de Piotr Stepanovici. Se constată că des­pre „subminarea temeliilor" Leamşin cita textual din această foaie, fără a uita pînă şi punctele şi virgulele, ceea ce nu-l împiedică să revendice această idee drept a sa. Despre Iulia Mihailovna se exprimă destul de spiritual şi fără să fie în­trebat, anticipînd oarecum, că „ea este nevinovată, ci numai a fost dusă de nas". E de remarcat totuşi că pe Nikolai Sta-vroghin îl excluse total de la orice amestec sau participare la societatea secretă, de la orice înţelegere cu Piotr Stepanovici. (Leamşin habar n-avea despre speranţele tainice, atît de ri­dicole pe care le nutrea Piotr Stepanovici în privinţa lui Sta-vroghin.) Asasinarea Lebeadkinilor, după afirmaţia lui, fusese organizată numai de Piotr Stepanovici singur, fără partici­parea lui Nikolai Vsevolodovici, cu scopul viclean de a-l atrage pe acesta într-o crimă şi deci de a căpăta asupra lui

693

un ascendent, adică de a-l face să depindă de Piotr Stepano­vici ; dar în loc de recunoştinţă, pe care miza desigur şi cu multă uşurinţă Piotr Stepanovici, uneltirile lui provocară numai indignarea, ba şi desperarea în inima „nobilă" a lui Nikolai Vsevolodovici. îşi încheie relatările despre Stavroghin la fel de grăbit şi fără să fie întrebat, printr-o aluzie inten­ţionată, probabil, că acesta este, pare-se, un personaj impor­tant, dar că asupra acestei chestiuni planează un mare secret ; că se afla în acest oraş, ca să zicem aşa, incognito, că are anumite însărcinări şi că probabil va mai veni în oraşul nos­tru din Petersburg (Leamşin era convins că Stavroghin se află la Petersburg), dar în alt chip şi într-o ambianţă cu totul deosebită, în anturajul unor persoane despre care, posibil, se va auzi şi la noi curînd, şi că toate acestea el le auzise de la Piotr Stepanovici, „duşmanul ascuns al lui Nikolai Vsevolo­dovici".

Nota bene. După două luni Leamşin mărturisi că-l apărase atunci pe Stavroghin intenţionat, contînd pe protecţia lui şi sperînd că acesta va obţine la Petersburg pentru el o atenuare a pedepsei cu două grade, iar la plecarea în deportare îi va da bani şi scrisori de recomandaţie. Din această mărturisire reiese că el într-adevăr îşi făcuse o imagine exagerată asupra poziţiei lui Nikolai Stavroghin.

în aceeaşi zi, bineînţeles, fu arestat şi Virghinski. iar în pripă şi întreaga familie. (Arina Prohorovna, sora, mătuşa ei, ba şi studenta, care astăzi se află de mult liberă ; se zice chiar că Şigaliov va fi negreşit eliberat şi el în scurt timp, întrucît nu se încadrează în nici una din categoriile de acu­zaţi ; de altfel, nu redau decît ceea ce se vorbeşte.) Virghinski mărturisi dintr-o dată tot : zăcea bolnav cuprins de febră mare. în momentul arestării. Se zice că se simţi aproape bucuros : „Mi s-a luat o piatră de pe inimă", ar fi zis el. Se povesti că a dat depoziţii sincere, dar şi cu oarecare demni­tate, şi n-a renunţat la nici una din „speranţele sale lumi­noase", blestemînd totodată calea politică (spre deosebire de cea socială), pe care se lăsase atras atît de imprudent şi ne­săbuit, prins „de iureşul unui concurs de împrejurări". Com­portarea lui cu prilejul asasinatului este interpretată ca o circumstanţă atenuantă şi se pare că şi el poate spera într-o îndulcire a soartei sale. Cel puţin, aşa se vorbeşte la noi.

694

Nu cred însă că acelaşi lucru s-ar putea întîmpla in ce priveşte soarta lui Erkel. Acesta, chiar din momentul ares­tării sale, preferă să tacă sau, pe cît i se pare posibil, să de­natureze adevărul. Nu lasă să-i scape nici un cuvînt de căinţă sau regret. Or, tocmai el suscitase, pînă şi la cei mai severi judecători, o oarecare simpatie, prin tinereţea sa, prin incapa­citatea lui totală de a se apăra, prin faptul incontestabil că a fost o victimă fanatizată a unui aventurier politic ; dar mai ales prin atitudinea sa cu adevărat filială faţă de maică-sa căreia, după cum s-a constatat, îi trimitea aproape jumătate din leafa lui destul de mizeră. Această mamă acum e la noi; e o femeie slabă şi bolnavă, îmbătrînită înainte de vreme ; plînge şi literalmente se tăvăleşte la picioarele autorităţilor, implorînd cruţarea fiului ei. Nu se ştie cum se va termina, dar faţă de Erkel la noi foarte multă lume manifestă multă compătimire.

Liputin. a fost arestat la Petersburg, unde reuşise să ră-mînă timp de două săptămîni încheiate. Cu el s-a întîmplat un lucru aproape cu totul neverosimil, care nu-şi poate găsi o explicaţie plauzibilă. Se zice că avea un paşaport pe alt nu­me şi, deci, posibilitatea deplină de a reuşi s-o şteargă în străinătate, cu atît mai mult că se găsi asupra lui şi o sumă importantă de bani, şi totuşi rămăsese la Petersburg şi nu plecase nicăieri. Un timp umblase să-i găsească pe Stavroghin şi pe Piotr Stepanovici şi deodată se apucase să bea şi să ducă o viaţă desfrînată fără nici o măsură, ca omul care şi-a pierdut total raţiunea şi conştiinţa situaţiei sale. Fusese ares­tat la Petersburg undeva într-o casă de toleranţă şi în stare de ebrietate. Se aude că a dat dovadă de mult curaj, că în depoziţiile sale minte cum poate şi se pregăteşte să apară în faţa judecăţii cu un anumit aer solemn şi plin de speranţe (?); ba intenţionează să ţină şi un discurs în faţa instanţei. Tolka-cenko, arestat undeva prin judeţ la vreo zece zile după fuga sa are o comportare mult mai cuviincioasă, nu minte, nu umblă cu şiretlicuri, declară tot ce ştie, nu caută să se jus­tifice, îşi recunoaşte vina cu multă modestie, dar şi el mani­festă o tendinţă spre oratorie ; perorează mult şi cu plăcere, iar cînd vine vorba despre cunoaşterea poporului şi a ele­mentelor lui revoluţionare (?), nu-şi poate refuza nicicum plăcerea de a poza şi epata. Se aude că şi el intenţionează să ţină un discurs în faţa instanţei. în general, nici el, nici

695
Liputin nu prea se arată intimidaţi, ceea ce mi se pare destul de straniu.

Repet, afacerea nu este încă încheiată. Acum, după ce au trecut trei luni, societatea noastră a răsuflat, şi-a revenit, s-a lămurit, ba şi-a format şi o opinie proprie şi în aşa mă­sură încît unii îl consideră pînă şi pe Piotr Stepanovici aproape un geniu, în orice caz „un om cu aptitudini geniale". „Ce organizaţie !" auzi spunîndu-se la noi la club cu degetul ridi­cat în sus. De altfel, o şi spun fără cine ştie ce gînd anume, cu multă naivitate, şi nici nu sînt aşa de numeroşi măcar. Alţii, dimpotrivă, nu-i contestă o anumită acuitate a capaci­tăţilor, dar subliniază totodată la el o totală necunoaştere a realităţii, o viziune cumplit de abstractă a stărilor, o dezvol­tare diformă obtuză şi complet unilaterală, de unde şi acea superficialitate extraordinară de care a dat dovadă. In ce priveşte profilul său moral, toată lumea este de acord ; aici nu încape nici o discuţie.

Nici nu mai ştiu despre cine să mai amintesc, ca să nu fie uitat. Mavriki Nikolaevici a plecat nu se ştie unde. Bă-trîna Drozdova s-a senilizat complet... Deşi îmi rămîne să mai povestesc un episod foarte sumbru. Mă limitez la rela­tarea faptelor.

Reîntorcîndu-se, Varvara Petrovna se opri în casa ei din oraş. Şi dintr-o dată fu copleşită de veştile acumulate între timp, care o zguduiră profund. Se izola complet încuindu-se în casă. Era seară ; toată lumea se simţea foarte obosită şi se culcă devreme.

A doua zi dimineaţa o slujnică înmînă Dariei Pavlovna cu un aer misterios o scrisoare. Scrisoarea aceasta, după spusa ei, venise încă din ajun, dar la o oră tîrzie, cînd toată lumea dormea, încit ea nu îndrăznise s-o trezească. Nu sosise prin poştă ; ci se primise direct la Skvoreşniki ; un necunoscut o predase lui Alexei Egorîci. Iar Alexei Egorîci o adusese aseară, personal, îi înmînase scrisoarea şi imediat se întorsese la Skvoreşniki.

Daria Pavlovna, cu inima palpitînd, privi mult timp scri­soarea neîndrăznind s-o deschidă. Ştia de la cine este : îi scria Nikolai Stavroghin. Citi adresa de pe plic : „Lui Alexei Egorîci pentru a fi transmisă Dariei Pavlovna, strict secret".

Iată conţinutul acestei scrisori, textual, fără nici o corec­tură în greşeli şi în stilul acestui senior rus, cu o instrucţie

696

nedesăvîrşită în ce priveşte gramatica rusă, în ciuda culturii lui europene :

„Dragă Daria Pavlovna,

Cîndva ţi-ai exprimat dorinţa de a-mi fi «soră de caritate» şi ţi-am promis atunci să te chem cînd va fi nevoie. Plec peste două zile şi nu mă mai întorc. Vrei să vii cu mine ?