Editura gartea româneasca 1 Ci, o O

1

groaznic. Iar dacă într-adevăr se petrece ceya cu totul ne­obişnuit, atunci intră.

— înţeleg. Iată încă o rublă. Poftim. Am vrut mîine să-mi iau o găină, dar acum nu mai vreau. Aleargă mai repede, aleargă cît te ţin puterile. Samovarul va fierbe toată noaptea. Kirillov nu ştia nimic despre ceea ce se urzea împotriva lui Şatov, de altfel nici înainte nu ştiuse despre primejdia extrem de gravă care-l păştea. Ştia doar că are nişte socoteli vechi cu „oamenii aceia", şi cu toate că personal fusese întru-cîtva amestecat în această chestiune prin instrucţiunile ce i se comunicaseră din străinătate (de altfel foarte superficiale, pentru că nu participase direct sau prea apropiat la nimic), dar TiT ultimul timp se lepădase de tot, de orice însărcinări, se trăsese deoparte de orice treburi, şi în primul rînd de „cauza comună", abandonîndu-se total unei existenţe contempla­tive. Fiotr Verhovenski, deşi cu prilejul adunării îl chemase pe Liputm să vină cu el la Kirillov ca să se convingă că acesta va lua asupra sa în momentul de faţă „afacerea Şatov", în explicaţia pe care o avusese cu Kirillov atunci nu pomeni nici un cuvint despre Şatov, nu făcu nici o aluzie, socotind probabil aşa ceva apolitic, iar pe Kirillov poate chiar drept un om pe care nu se poate conta, amînînd totul pentru a doua zi cînd treaba va fi făcută, şi cînd pentru Kirillov va fi deci ..absolut egal" ; în orice caz, acestea erau socotelile pe care şi ie făcuse Piotr Stepanovici în privinţa lui Kirillov. Liputin observase şi el că despre Şatov, cu toată promisiunea, nu se pomenise nimic, dar Liputin era prea tulburat ca să se gîn-dească a formula vreo obiecţiime.

în cea mai mare goană. Şatov se îndreptă spre strada Mu-ravinaia, căreia nu-i vedea capătul, blestemând distanţa.

Trebui să bată îndelung la uşa lui Virghinski: toată lumea era de mult adincită în somn. Dar Şatov începu să bată din' toate puterile în oblon, fără nici o jenă. Cîinele legat în lanţ în curte sărea şi se smucea lătrînd cu furie. Săriră şi clinii din toată strada şi se stîrni o asurzitoare larmă eiinenscă.

— De ce baţi şi ce doreşti dumneata ? se auzi, în sfîrşit, la fereastră glasul lui Virghinski. blînd şi cu totul necorespun-* zător „-jignirii'".

Oblonul se întredeschise, şi prin oberlihtul deschis se auzi un glas de 'femeie strident şi care într-adevăr exprima jignire.

— Cine e nemernicul care bate ? strigă bătrîna fată, ruda lui Virghinski.

606 f

__ Sînt Şatov, s-a reîntors nevastă-mea şi acum se află în chinurile naşterii...

_ Atunci las-o să nască .şi cară-te !

__Am venit după Arina Prohorovna, nu plec fără Arina

Prohorovna! ,

'.,-—- Nu poate veni ea la oricine. Noaptea e o practică spe­cială... Du^te la Makşeeva şi nu mai face atîta gălăgie! ţipă cu răutate femeia. Se auzea de afară cum Virghinski încearcă s-o potolească ; dar fata bătrînă îl combătea şi nu ceda. , . — Eu nu plec de aici! strigă iar Şatov.

.'■— Aşteaptă, aşteaptă! strigă în sfîrşit Virghinski,.reuşind sa potolească furia fetei bătrîne. Te rog, Şatov, aşteaptă vreo cinci minute, o trezesc pe Arina Prohorovna şi încetează te rog să mai baţi şi să ţipi... O, dar e îngrozitor! Peste cinci nesfîrşite minute apăru Arina Prohorovna.

— Ţi-a venit soţia ? se auzi prin oberliht glasul ei şi, spre surprinderea lui Şatov, absolut lipsit de mînie, ci numai po­runcitor ca de obicei; dar acesta era felul de a vorbi al Ari-nei Prohorovna.

— Da, soţia, .şi naşte.

— Măria Ignatovna ?

— Da, Măria Ignatovna, bineînţeles, Măria Ignatovna !

Se făcu tăcere. Şatov aştepta. Prin casă se auzeau şoapte.

— De mult a sosit ? întrebă iar m-me Virghinskaia.

— în seara aceasta, Ja ora opt. Vă rog, mai repede.

Iar se auziră şoapte, ca şi cum cei dinăuntru se sfătuiau.

— Ascultă, nu greşeşti ? Chiar ea te-a trimis să mă chemi ?

— Nu, nu m-a trimis după dumneata, vrea o bătrînă oare­care, o femeie simplă, ca să nu mă împovăreze cu cheltuieli, dar n-aveţi nici o grijă, eu achit.

— Bine, vin, n-are importanţă dacă plăteşti sau nu. Am preţuit totdeauna sentimentele de independenţă ale Măriei Ignatovna deşi poate că nu mă ţine minte. Ai ceva din lucru­rile cele mai necesare ?

— N-am nimic, dar procur tot ce trebuie, procur, procur... „Există totuşi la oamenii ăştia şi unele generozităţi, gîndea

Şatov, îndreptîndu-se spre Leamşin. Convingerile şi omul sînt pare-se două lucruri mult deosebite. Poate că am şi eu o mare vină faţă de ei!... Toţi sînt vinovaţi, toţi sînt vinovaţi şi... dacă s-ar fi convins toată lumea de acest lucru !..."

La uşa lui Leamşin nu trebui să bată prea mult; spre sur­prinderea sa acesta deschise îndată ferăstruica, sărind din aş-

607

— Poftim ia şi asia, atîta tot, mai mult nu dau. Poţi să zbieri cît te ţine gura, nu dau. întîmplă-se orice, nu dau ; nu dau şi nu dau !

Părea că îl cuprinsese o desperare turbată, transpirase tot la faţă. Cele două hîrtii pe care se îndurase să le mai dea, erau de cîte o rublă. In total Şatov ţinea în mînă şapte ruble.

— Dracul să te ia, vin mîine. Să ştii că te omor în. bătaie, Leamşin, dacă nu-mi pregăteşti pentru mîine opt ruble.

„Nu mă mai găseşti acasă, prostule !" îşi zise în sinea lui Leamşin. V

— Ia stai, stai! strigă el cît îl ţinea gura în urma lui Şatov care o luase la fugă. Aşteaptă, întoarce-te ; spune, te rog, este adevărat ce mi-ai spus că ţi s-a întors nevasta acasă ?

— Imbecilule ! scuipă Şatov şi o luă la fugă spre casă.

IV

Notez că Arina Prohorovna nu ştia nimic despre hotărîrile de aseară, luate în şedinţă. Virghinski, întorcîndu-se acasă uluit şi deprimat, nu îndrăzni să-i comunice acest lucrb. ; dar nu rezistă ispitei să dezvăluie taina pe jumătate, adică ştirea comunicată de Verhovenski că Şatov are intenţia negreşit să-i denunţe, adăugind însă că el, Virghinski. nu prea dă crezare acestei ştiri. Arina Prohorovna se sperie groaznic. Nu ştiu de ce, în momentul cînd Şatov veni s-o cheme, ea, cu toate că era foarte obosită veghind la patul unei lehuze în noaptea precedentă, se hotărî imediat să plece. întotdeauna era con­vinsă că „un mizerabil ca Şatov este capabil să facă o tică­loşie cetăţenească" ; dar sosirea Măriei Ignatievna putea sâ dea lucrurilor o altă întorsătură. Chipul speriat al lui Şatov, ionul desperat al rugăminţilor sale, felul cum implora ajutor narea o schimbare de sentimente la trădător : un om hotărît chiar să se trădeze pe el, numai ca să-i aducă la pierzanie pe alţii, ar fi trebuit să aibă o altă înfăţişare şi un alt ton decît cum apărea în realitate. într-un cuvînt, Arina Proho­rovna se hotărî să se convingă personal la faţa locului. Vir-ghiski râmase foarte mulţumit de hotărîrea ei, ca şi cum i s-ar fi luat de pe umeri o grea povară ! începuse şi el să nu­trească o speranţă : înfăţişarea lui Şatov i se păru cu totul necorespunzătoare presupunerii lui Verhovenski...

610

Şeto'v nu greşise ; ajungînd acasă o găsi pe Arina Proho­rovna lingă Mărie. îndată ce apăru, ea îl alungă cu dispreţ pe Kirillov, care veghea jos lîngă scară ; făcu în grabă cunoş­tinţă cu Mărie, care nu voi să recunoască de a fi cunoscut-o înainte ; o găsi pe aceasta „într-o stare deplorabilă". Adică înrăită, buimacă şi ,,în cea mai laşă desperare" ; dar în cinci minute îi răsturnă toate obiecţiunile.

— C_e ţj-ai vîrît în cap că nu vrei o moaşa scumpă ? spu­nea Virghinskaia în clipa cînd apăru Şatov. E curată prostie, gînduri deformate din cauza situaţiei clumitale anormale. Cu ajutorul unei bătrîne oarecaie, unei moaşe primitive, ai ti avut cincizeci la sută risc sâ se încheie totul în modul cel mai nefavorabil ; şi după aceea ai fi avut infinit mai multe chel­tuieli decît cu o moaşă scumpă. Şi de unde ştii, mă rog, că sînt o moaşă scumpă ? îmi veţi plăti pe urmă, nu iau nimic peste cît trebuie, iar rezultatul îl garantez ; la mine n-ai să mori, am văzut eu multe. De altfel şi copilul aş putea chiar mîine să ţi—1 trimit la orfelinat, iar după aceea poate fi trimis şi la ţară ca să crească acolo şi cu aceasta totul se va aranja, între timp dumneata te însănătoşeşti, te apuci de o muncă potrivită şi în scurt timp îi restitui lui Şatov cheltuielile pe care le va face şi care de fapt nici nu vor fi atît de mari...

— Nu-i vorba despre asta... N-am dreptul să-l împovărez...

—■ înţeleg aceste sentimente rezonabile şi de justificată ţi­nută civică, dar crede-mă că Şatov nu va cheltui aproape nimic, dacă va accepta să se transforme dintr-un individ fantezist, într-un om cu idei cît de cît juste. N-are decît să nu mai facă prostii, să nu bată toba, să nu alerge cu limba scoasă prin tot oraşul. Dacă nu-l reţinem, este în stare pînă mîine dimineaţă să pună în picioare pe toţi medicii de aici. N-a stîrnit toţi cîinii din strada mea ? De doctor însă nu e nevoie, am mai spus, garantez că totul va fi bine. O femeie bătrînâ, mă rog, n-ar fi rău să fie angajată pentru diferite servicii, nu costă cine ştie cît. De altfel, şi el personal ar putea să ne fie de folos, n-o fi capabil numai de prostii. Are mîini, are pi­cioare, va alerga la farmacie, fără să-ţi jignească sentimentele cu cine ştie ce acte de binefacere. Şi ce binefacere, mă rog? Nu este el acela care tc-a adus în starea aceasta ? N-a fost el acela care te-a făcut să te cerţi cu familia în care erai guver­nantă, şi cu scopul exclusiv egoist de a se căsători cu dum­neata ? Am auzit noi... De altfel, a şi alergat la noi ca un nebun, zbierînd în gura mare. N-am intenţia să mă bag îm-

30

611

potriva voinţei nimănui şi am venit numai din principiu pentru că toţi ai noştri sînt obligaţi să fie solidari ; i-am spus-o asta încă înainte de a ieşi din casă. Dacă crezi că sînt de pri­sos, n-am decît să-ţi spun adio şi plec ; dar să nu ne pomenim pe urmă cu cine ştie ce complicaţii pe care am putea să le evităm atît de uşor acum.

Şi se sculă de pe scaun.

Mărie era atit de neajutorată, suferea atît de mult şi, tre­buie s-o spunem deschis, se temea atîta de ceea ce o aşteaptă, încît nu îndrăzni s-o lase să plece. Dar femeia aceasta îi de­veni deodată nesuferită ; vorbea despre lucruri cu totul stră­ine de ceea ce era în sufletul Măriei! Dar avertismentul des­pre o eventuală moarte în mîinile unei moaşe nepricepute o făcu să-şi învingă repulsia. în schimb, faţă de Şatov din clipa aceea se arătă şi mai pretenţioasă, şi mai necruţătoare. Ajunse, în cele din urmă, pînă la a-i interzice nu numai să se uite la dînsa, dar şi să stea cu faţa spre dînsa. Suferinţa ei se înteţea. Blestemele, chiar şi înjurăturile, deveneau mai violente.

— Păi, dacă e aşa, să-l expediem mai bine afară, reteză Arina Prohorovna, are faţa albă ca varul, mai mult te sperie ;

.-e palid ca un cadavru ! Dar dumneata ce ai, om ciudat şi ca­raghios ce eşti ? Ce comedie !

Şatov nu răspunse ; era decis să nu răspundă nimic.

— Am mai văzut eu taţi proşti în asemenea cazuri, care aproape să înnebunească, dar aceia cel puţin...

— încetează, sau lasă-mă să crap aici! Să nu mai rosteşti nici un cuvînt ! Nu vreau, nu vreau ! strigă Mărie.

— Ca să nu rostesc nici un cuvînt, îmi este imposibil, dacă nu cumva ţi-ai pierdut minţile ; cam aşa te văd eu în situaţia în care te afli. Dar avem nevoie să vorbim şi despre ceea ce ne interesează direct : spune, ai ceva pregătit ? Răspunde dumneata, Şatov, ea nu mai este în stare.

-— Spune, ce anume trebuie ?

— Va să zică, n-aveţi nimic pregătit.

Virghinskaia înşiră repede tot ce îi trebuia şi, ca să fim drepţi, mărginindu-se numai la cele «absolut necesare, pînă la limita mizeriei. Cîte ceva se găsi la Şatov. Mărie îi întinse cheiţa sacului ca să caute e] şi acolo ce mai avea. întrucît însă mîiiiile îi tremurau, zăbovi destul de mult, încereînd să des­cuie lacătul necunoscut. Mărie se supără groaznic, dar cînd sări Arina Prohorovna ca să încerce ea, aceasta nu-i permise

612

în ruptul capului să se uite în sacul ei şi cu un strigăt capri­cios stărui ca sacul să fie deschis numai de Şatov.

Unele lucruri trebui să le ceară de la Kirillov. Dar îndată ce Şatov dădu să plece, Mărie imediat începu să strige, che-mîndu-l înapoi, şi nu se linişti decît atunci cînd Şatov, reîn­tors de pe scară, o asigură că nu va lipsi decît un minut cît îi trebuie ca să aducă ce mai este necesar.

— Dumitale, cucoană, e greu cineva să-ţi intre în voie, rîse Arina Prohorovna : ba stai cu faţa la perete şi să nu în­drăznească nimeni să se uite la dumneata, ba să nu îndrăz­nească să plece nici pentru o clipă, gata să izbucneşti în la­crimi, îl duci pe om în stare să intre la idei. Ia lasă, lasă mofturile, şi nu te mai necăji, glumesc doar.

— N-are voie să intre la nici un fel de idei !

— Asta e acum, dacă nu era îndrăgostit de dumneata, nu alerga ca un turbat pe străzi, cu limba scoasă, şi n-ar fi stîr-nit prin oraş toţi cîinii. Ştii că mi-a spart rama de la fe­reastră !

V.

Şatov îl găsi pe Kirillov tot aşa, plimbîndu-se de la un capăt la celălalt al camerei şi atît de distrat, încît părea că uitase de sosirea nevestei acestuia şi—1 asculta fără să înţe­leagă.

— A, da, îşi aduse el aminte brusc, smulgîndu-se cu greu parcă şi numai pentru o clipă de la ideea care-l preocupa.

— Da, da... o bătrînă... Soţie sau bătrînă ? Ia, stai: şi soţia şi bătrînă, nu e aşa ? Mi-aduc aminte ; am fost; bătrînă vine, dar nu chiar acum. Ia perna asta. Altceva ? Da... As­cultă, Şatov, ţi s-a întîmplat vreodată să ai clipe de armonie veşnică ?

— Ştii, Kirillov, n-ai voie să nu dormi de loc nopţile.

Kirillov îşi reveni şi — lucru ciudat — începu să vor­bească mult mai legat chiar decît vorbea întotdeauna ; se vedea că totul fusese la el formulat de mult, poate chiar şi în scris :

— Există clipe, nu durează decît cinci sau şase secunde nu mai mult, cînd simţi brusc prezenţa armoniei veşnice, de­plin atinse. Nu e ceva pămîntesc ; şi nu în sensul că ar fi ceva

613

celest, ci în sensul că omul, în întruparea lui pămînteană, este incapabil s-o suporte. Trebuie să se transforme fiziceşte sau să moară. Este un sentiment clar şi indiscutabil. Ai brusc senzaţia că simţi natura în toată plenitudinea ei şi te sur­prinzi îndată spunind : da, e adevărat. Zidind lumea, Dumne­zeu la sfîrşitul fiecărei zile de creaţie a zis : ,,Da, e adevărat, e bine". Nu este... nu e înduioşare, ci numai aşa, bucurie. Nici că ierţi ceva, pentru că nu mai ai ce ierta. Nici iubire nu este, o nu ! — e ceva deasupra iubirii! E înfricoşător mai ales că e atît de limpede şi e atîta bucurie. Dacă ţine mai mult de cinci secunde sufletul nu mai suportă şi trebuie să dispară. în aceste cinci secunde trăiesc o viaţă şi pentru ele fmi voi da întreaga viaţă, pentru că merită. Ca să suporţi zece secunde, trebuie să te transformi fiziceşte. Eu cred că omul trebuie să înceteze de a naşte. Ce rost are să aduci pe lume copii, ce rost are evoluţia, dacă scopul este atins ? în evanghelie se spune că după înviere nu se va mai naşte nimeni şi vor fi numai îngerii Domnului. E o aluzie. Soţia dumitale naşte ?

■— Kirillov, îţi vine des asta ?

•— La trei zile o dată, la o săptămînă o dată.

— Nu ai epilepsie ?

— Nu.

— înseamnă că te pindeşte. Fereşte-te, Kirillov, am auzit că epilepsia începe exact aşa. Un epileptic mi-a descris amă­nunţit această senzaţie premergătoare crizei, dar la fel cu ceea ce-mi spui dumneata ; tot. la cinci secunde limita şi el timpul, spunînd că mai mult nu se poate suporta. Adu-ţi aminte, de ulciorul lui Mahomed'¹, care nu se golise de tot, în răstimpul ce-i trebui lui Mahomed. zburînd pe calul său, să facă ocolul raiului. Ulciorul acesta reprezintă tocmai acele cinci secunde ; prea seamănă cu armonia dumitale, iar Maho­med era un epileptic. Fereşte-te, Kirillov, să nu te lovească

epilepsia !

— Nu va avea timp, surise blînd Kirillov.

VI

Noaptea trecea. Şatov era luat la goană, certat, chemat. Mărie ajunsese în ultimul . : ;*.ci de frică pentru vimţa ei. Ţipa că vrea să trăiască „negreşit, negreşit !", că se teme de moarte.

614

,,Nu trebuie, nu trebuie !" repeta ea. Dacă nu era A rina Pro-horovna, 'într-adevăr, ar fi fost rău de tot. Treptat ea reuşi să-şi domine cu desăvîrşire pacienta. Aceasta începu să as­culte de fiecare cuvînt al ei, de fiecare strigăt, ca un copilaş. Arina Prohorovna se impunea prin severitate şi nu prin blîn-deţe, în schimb lucra cu o pricepere extraordinară. Se lumina de ziuă Moaşei îi trăsni deodată să inventeze că Şalov ieşind mereu pe scară se roagă lui Dumnezeu şi izbucni în rîs. Rîse şi Mărie, rîse cu răutate, veninos, ca şi cum s-ar fi simţit mai uşor după acest rîs. în cele din urmă, îl dădură pe Şatov afară de tot. Veni şi dimineaţa, rece şi umedă. El îşi lipi obrazul de perete, în colţ, exact ca în ajun cînd primise vizita lui Erkel. Tremura ca frunza, se temea să cugete, dar cre­ierul lui se agăţa cu gîndul de tot ce îi răsărea în închipuire, cum se întîmplă in vis. Visurile îi captivau mereu şi mereu se destrămau cum s-ar rupe un fir de aţă putredă. Dar iată că dinăuntru gemetele se transformară în zbierete îngrozi­toare, pur animal'ce, insuportabile, imposibile. Voi să-şi as­tupe urechile, dar nu mai putu şi, căzînd în genunchi, repeta inconştient: „Maiie. Măriei" Şi iată, în sfîrşit, se auzi un ţipăt nou, un ţipăt care-l tăcu pe Şatov să tresalte şi să sară în picioare, un ţipăt de prunc, slab, plesnit. îşi făcu semnul cru­cii şi se repezi înăuntru. în braţele Armei Prohorovna ţipa şi se vînzolea mişcînd din minute şi picioruşe o fiinţă mică, ro­şie, zbîrcitâ, îngrozitor de neputincioasă şi depinzînd, ca uri firicel de praf, de cea dinţii suflare a vînlului. dar care striga şi-şi afirma prezenţa, ca şi cum avea şi ea un drept deplin la viaţă... Mărie zăcea fără simţire, dar peste un minut îşi des­chise ochii şi se uită la Şatov cu o privire foarte ciudată : era cu totul nouă această privire, cum anume el nu era încă în stare să-şi dea seama, dar niciodată înainte nu văzuse la dînsa o asemenea privire.

— E băiat ? Băiat ? o întrebă ea cu glas suferind pe Arma Prohoi ovna.

— Un puşti ! strigă aceasta, răspunzindu-i şi înfăşurînd copilul.

Pentru un moment, după ce-l înfăşură şi înainte de a-l culca cie-a curmezişul patului între două perne, ea ii trecu in braţele lui Şatov să-l ţină puţin. Mărie, cu coada ochiului şi temîndu-se parcă de Arina Prohorovna. îi făcu un semn din cap. El înţelese imediat şi apropiindu-se îi arătă pruncul.

6!ă

— Ce... drăguţ... şopti ea cu un zîmbet palid.

— Ia te uită la dumnealui cum priveşte ! rîse veselă şi triumfătoare Arina Prohorovna, scrutînd faţa lui Şatov. Ce mutră are !

— Veseleşte-te, Arina Prohorovna... e o mare bucurie... bîigui Şatov cu o expresie idioată de fericire pe faţa lui care se lumină la auzul celor două cuvinte spuse de Mărie despre copil.

— Despre ce mare fericire vorbeşti dumneata ? se distra Arina Prohorovna, agitîndu-se prin cameră, dereticînd de zor ca să pună totul în ordine.

.— Taina apariţiei unei fiinţe noi, marea şi inexplicabila taină, Arina Prohorovna, şi-mi pare rău că nu înţelegi asta ! Şatov bîiguia cuvintele fără şir, confuz, extaziat. Părea că-şi pierduse capul şi, £>este voinţa lui, sufletul lui se des­cărca de la sine.

— Erau doi şi deodată a apărut un al treilea om, un spi­rit nou, complet, deplin închegat, cum nu poate crea mîna omului; un cuget nou şi u dragoste nouă, e aproape înfri­coşător... Nimic mai sublim nu poate exista pe lume !

— Poftim, ce e în stare să îndruge ! E pur şi simplu dez­voltarea continuă a organismului şi nimic mai mult, nici un fel de taină nu există în asta, rîse cu sinceritate Arina Pro­horovna. Dacă o luăm aşa, orice musculiţă este o taină. Alt­ceva însă : oamenii de prisos n-ar trebui să se nască. întîi şi întîi refaceţi totul în aşa fel ca ei să nu fie de prisos, şi pe urmă naşteţi-i. Dar aşa, uite, acesta mîine-poimîine va trebui să fie dus la orfelinat... De altfel, e mult mai bine aşa.

— Nu voi lăsa niciodată să fie dus de la mine la orfeli­nat ! zise ferm Şatov cu privirea în duşumea.

— îl înfiezi ?

— Este fiul meu.

— în definitiv ce mai vorbă multă, el este Şatov după lege, este Şatov şi n-ai de ce să pozezi în binefăcător al nea­mului omenesc. Dumnealor nu pot fără fraze pompoase. Ei bine, bine, numai că iată ce vreau să vă spun, domnilor, zise ea isprăvind dereticatul, eu trebuie să plec. Mai vin în dimi­neaţa aceasta şi deseară, de va fi nevoie de mine ; dar acum, întrucît totul a decurs cu bine, trebuie să alerg şi în altă parte, sînt aşteptată acolo. Am văzut, Şatov, că te aşteaptă

616

acolo o bătrînă : e foarte bine că ai chemat-o, dar nu conta prea mult pe ea şi stai aici, rămîi lîngă lehuză, poate va fi nevoie de dumneata ; am impresia că Măria Ignatievna nu te va alunga... Bine, bine, glumesc...

Şatov ieşi s-o conducă pînă în poartă şi pe drum ea mai adăugă :

__ Nici nu ştii ce caraghios erai, n-am s-o uit o viaţă în­treagă ; bani nu-ţi iau ; şi în somn am să rid. Ceva mai ca­raghios de cum erai dumneata în noaptea asta nu mi-a fost dat să văd.

Virghinskaia plecă deplin satisfăcută. După înfăţişarea lui Şatov şi felul cum vorbea era limpede ca ziua că omul acesta „se pregăteşte să ia în serios rolul de tată şi e un molîu cum nu găseşti altul pe lume". Porni direct acasă, ca să-i împăr­tăşească lui Virghinski constatările ei, deşi îi venea mai aproape să treacă pe la o altă pacientă.

— Mărie, ea te sfătuieşte să nu dormi un timp, deşi îmi dau seama c-o să-ţi fie greu... începu Şatov sfios ; rămîn aici lîngă fereastră ca să veghez lingă tine, ce zici ?

Se aşeză lîngă fereastră în spatele divanului, ca să nu stea în ochii ei. Dar nu trecu nici un minut şi Mărie îl chemă, rugîndu-l cu dezgust să-i îndrepte perna. El se apucă s-o facă. Ea se uita mînioasă în perete.

— Nu aşa, of, nu aşa... Ce neîndemînatic ! Şatov încercă să aranjeze şi mai bine perna.

— Apleacă-te spre mine, zise ea brusc cu un glas aproape sălbatic, ferindu-şi privirea.

El tresări, dar se aplecă.

— Mai mult... Nu aşa... Mai aproape, şi deodată mîna ei stîngă îl cuprinse cu repeziciune pe după gît şi el simţi pe fruntea lui un sărut tare, umed.

— Mărie !

Buzele ei tremurau, se vedea că luptă să se stăpînească, brusc însă se ridică puţin sprijinită pe mîini şi cu ochii scîn-teietori strigă :

— Nikolai Stavroghin e un ticălos !

Recăzu cu faţa în pernă sleită, ca o tulpină tăiată de coasă, izbucnind într-un plîns isteric şi strîngînd cu putere în mîna ei mîna lui Şatov.

Din clipa aceea ea nu-l mai lăsă să se depărteze de lîngă dînsa şi-i ceru să se aşeze chiar la căpătîiul ei. Nu era în

617

stare să vorbească mult, dar tot se uita la el, zîmbind fericita. ■■■Părea că devenise brusc o biată fiinţă prostuţă. Amîndoi pă­reau renăscuţi. Şatov ba plîngea ca un băieţaş, ba îndruga Dumnezeu ştie ce, confuz, înflăcărat, nebun ; îi săruta mîinile,

• ea îl asculta încîntată, poate chiar şi fără să înţeleagă, dar îşi trecea duios mîna slăbită prin firele chicii lui, apoi le ne­tezea, bucurîndu-se. El îi vorbi despre Kirillov, despre viaţa nouă pe care ei acum „o vor reîncepe împreună şi pentru totdeauna" despre existenţa lui Dumnezeu, şi despre oameni care toţi sînt buni... Entuziasmaţi, luară iar pruncul să-l ad­mire.

— Mărie, strigă el ţinînd pruncul în braţe, s-a terminat cu coşmarul de pînă acum, cu ruşinea şi putreziciunea ! Ne apucăm de muncă şi pornim pe un drum nou tustrei, da, da "... Dar cum îl vom numi. Mărie ?

— Pe el? Cum îl vom numi? repetă ea cu mirare şi deo­dată pe chipul ei se zugrăvi o profundă tristeţe.

îşi plesni palmele şi, aruncîndu-i o privire plină de reproş, îşi ascunse faţa în pernă.

— Mărie, ce-i cu tine ? strigă el dezolat.

— Şi ai fost în stare, ai fost în stare... O, ingratule '.

— Mărie, iartă-mă. Mărie... Te-am întrebat numai cum îl vom numi. Eu nu .ştiu...

— Ivan. Ivan, îşi ridică ea faţa aprinsă şi scăldată în la­crimi, cum ai fost în stare să-ţi închipui că îi vom da un alt

nume, îngrozitor ?

— Linişteşte-te, Mane. vai ce tulburată eşti •

— Altă grosolănie ? Ce înţeles vrei să atribui tulburării mele ? Pariez că dacă aş fi vrut să i se dea... numele acela îngrozitor, tc-ai ii declarat imediat de acord, nici n-ai fi băgat de seamă ! O. ce ingraţi sînteţi. ce meschini, toţi, toţi !

Peste un minut, desigur, veni iar împăcarea. Şatov o con­vinse să adoarmă. Ea adormi, dar continuînd să ţină mîna lui in a ei, se trezea dus. se uita la el, temîndu-se parcă să nu plece şi adormea iar.

Kirillov trimise pe bătrînă ..cu felicitări" si totodată şi ceai fierbinte, pîrjoale calde şi bulion cu piine albă p< nlm ,.Măria Ignatievna". Bolnava sorbi bulionul cu lăcomie, bă-trîna reînfâşă copilul. Mărie îl sili pe Şatov să mănince îi pir j oală.

61S5

Timpul trecea. Şatov, sleit de puteri, adormi apoi pe scaun, sprijinindu-şi capul pe perna Măriei. Aşa îi găsi Arina Prohorovna, care se ţinu de cuvînt. îi trezi făeînd haz, dis­cută cele trebuincioase cu Mărie, cercetă copilul şi porunci iar lui Şatov să rămînă nelipsit lîngă lehuză. Apoi mai făeînd haz de „soţi" cu un aer de oarecare dispreţ şi orgoliu, plecă la fel de mulţumită ca şi dimineaţa.

întunericul se lăsase de tot cînd Şatov se trezi. Aprinse repede luminarea şi alergă să cheme pe bătrînă ; dar în clipa cînd dădu să coboare scara, nişte paşi liniştiţi şi discreţi se auziră ureînd spre el. Era Erkel.

— Nu intra ! şopti Şatov şi, prinzîndu-l de mînă, îl. trase înapoi spre poartă. Aşteaptă aici, vin îndată, am uitat cu to­tul de dumneata ! O, cum ai ştiut să-mi aminteşti !

Era atît de grăbit, îneît nici nu mai trecu pe la Kirillov, ci se mulţumi s-o cheme numai pe bătrînă. Mărie se arătă desperată şi indignată că .,a fost posibil să-i treacă prin cap s-o lase singur".

— Dar gîndeşte-te, strigă el entuziasmat, că e ultimul pas ! După aceea pornim pe un drum nou, şi niciodată, nicio­dată nu ne vom mai aminti coşmarul acesta !

Reuşi cu greu s-o convingă promiţînd să se întoarcă exact la ora nouă ; o sărută fierbinte, sărută şi copilul şi coborî repede la Erkel.

. Amîndoi se îndreptată spre parcul Stavroghinilor de lîngă conacul Şkvore.şniki, la marginea căruia, intr-un loc izolat unde începe pădurea de brazi, cu un an jumătate în urmă Şatov îngropase tipografia ce îi fusese încredinţată. Locul era pustiu şi sălbatic, nevăzut din conacul Skvoreşniki care se afla la o distanţă considerabilă. De la casa Filippov urma să parcurgă vreo trei şi jumătate sau chiar patru verste.

•— Şi mergem "ţa pe jos ? Iau un birjar.

— Vă rog foarte mult să nu faceţi asta, obiectă Erkel. au insistat mult să venim pe jos. Şi birjarul poate fi martor.

■— Bine... la dracu ! Totuna, numai să terminăm, să ter­minăm odatn !

Porniră în pas grăbit.

—• Erkel, băicţr.şule, strigă Şatov, ai fost vreodată fericit ?

— Dumneata pari acum fericit, zise Erkel privindu-l cu ^mul*â curiozitate.

619

Capitolul al şaselea O NOAPTE DE CAZNA.

în cursul zilei Virghinski pierdu două ore ca să treacă pe la toţi „ai noştri" şi să-i anunţe că Şatov nu va denunţa si­gur, pentru că se întorsese nevastă-sa şi născuse în camera lui un copil şi deci, „ştiută fiind inima omenească", era im­posibil să-şi închipuie cineva că în aceste momente el poate fi primejdios. Dar spre surprinderea lui nu găsi aproape pe nimeni acasă, afară de Erkel şi de Leamşin. Erkel îl ascultă în tăcere, uîtînd

Leamşin zăcea, probabil bolnav foarte serios, cu plapuma trasă peste cap. Văzîndu-l pe Virghinski se sperie, şi îndată ce acesta începu să-i vorbească, se apucă să dea din mîini de sub plapumă, rugîndu-l să-l lase în pace. Şi totuşi vestea des­pre Şatov o ascultă ; iar ştirea că ceilalţi n-au fost găsiţi acasă îl uimi vizibil. Se dovedi cu acest prilej că el aflase (de la Liputin) despre moartea lui Fedka şi se grăbi la rîn-dul lui să povestească în vorbe confuze lui Virghinski, care la rîndu-i rămase uluit. Iar la întrebarea directă a lui Vir­ghinski : „Trebuie să meargă sau nu trebuie ?", începu să-l implore dînd din mîini că el „nu se amestecă, nu ştie nimic şi să fie lăsat în pace".

Virghinski se întoarse acasă deprimat şi profund tulburat ; îl apăsa de asemeni faptul că trebuia să ascundă totul de familia sa ; era obişnuit să spună totul soţiei şi dacă nu s-ar fi aprins în creierul lui încins în clipa aceea un gînd nou, un plan nou împăciuitor în privinţa acţiunii de urmat, probabil că ar fi căzut şi el bolnav la pat, ca şi Leamşin. Dar gîndul acesta nou îl întări, ba mai mult, începu să aştepte acum cu nerăbdare ora fixată şi porni chiar mult mai înainte spre locul de adunare.