Editura gartea româneasca 1 Ci, o O



Yüklə 4,61 Mb.
səhifə2/46
tarix07.04.2018
ölçüsü4,61 Mb.
#47028
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   46

20

din ceea ce ar fi putut îndreptăţi atît de tare bănuielile luî Stepan Trofimovici. De altfel nu şi-ar fi schimbat ea numele de Stavroghin cu numele lui, oricît ar fi fost el de reputai. Poate că din partea ei n-a fost decît un joc de femeie, mani­festarea inconştientă a nu ştiu cărei cerinţe proprii naturii femenine, atît de firească în unele circumstanţe femeieşti excepţionale. De altfel nu garantez nimic : o enigmă de ne­pătruns a rămas inima femeii şi pînă-n ziua de azi ! Dar să revenim la cazul nostru.

E de presupus că Varvara Petrovna a ştiut curînd să des­cifreze acea expresie stranie de pe chipul prietenului ei ; avea fler şi ochi pătrunzător. în timp ce el se arăta a fi uneoi i prea naiv. între timp serile se scurgeau ca de obicei, discu­ţiile lor continuau să fie tot atît de poetice şi interesante. Şi iată că într-o seară, o dată cu căderea nopţii, după o conver­saţie extrem de animată şi din cele mai poetice, ei se despăr­ţiră cu prietenească afecţiune, strîngîndu-şi cu multă călduri mîinile chiar în faţa uşii pavilionului în care locuia Stepai. Trofimovici. în fiecare vară el se muta din imensa clădire boierească a conacului Skvoreşniki în acest pavilion modes' aşezat aproape în desişul parcului. Intrînd în cameră, lui automat un trabuc şi, fără să-l aprindă, se opri obosit în faţa ferestrei deschise; rămase aşa nemişcat urmărind cu pri­virea nouraşii albi, pufoşi, uşori ca fulgul, ce pluteau lin îr preajma lunii senine. Deodată un foşnet discret îl făcu sâ tresară şi să-şi întoarcă privirea. în faţa lui stătea Varvar; Petrovna de care se despărţise cu patru minute înainte. Chipu ei gălbejit era acum aproape vînăt, buzele-i strînse tresăreau la colţuri. Timp de lungi secunde ea îl fixă tăcută, aţintin-du-şi drept în ochii lui privirea tăioasă, nimicitoare, apoi ii repezi în obraz într-o şoaptă gîfîită :

— N-am să ţi-o iert niciodată !

Cînd. mi-a povestit peste vreo zece ani această tristă în-tîmplare, cu voce scăzută şi încuind în prealabil uşa, Stepai" Trofimovici s-a jurat că a fost atît de uluit în acel moment îneît n-a văzut şi nici n-a auzit cum a dispărut Varvara Pe­trovna. întrucît ea niciodată după aceea nu i-a făcut nic măcar o aluzie la acest fapt, şi relaţiile dintre ei au continua' pe făgaşul lor de pînă atunci, el a rămas o viaţă întreacă încredinţat că totul nu fusese decît rodul unei năzăriri pre­mergătoare bolii, cu atît mai mult cu cît în aceeaşi noapte

a căzut la pat şi a zăcut timp de două săptămîni, ceea ce a pus capăt şi întîlnirilor din boschet.

Cu toate acestea şi oricît de ispitit fu el să considere această neaşteptată apariţie drept o halucinaţie, de-atunci eî trăi zilnic, în tot restul vieţii lui, aşteptînd parcă să vină continuarea şi, ca să zicem aşa, deznodămîntul acestui eve­niment. Nu se putea împăca cu gîndul că acesta fusese sfîr-şitul ! Iar dacă într-adevăr aşa era, îmi închipui cu ce priviri ciudate scruta el uneori ochii bunei lui prietene.

Y

Varvara Petrovna concepuse pînă şi ţinuta vestimentară a lui Stepan Trofimovici pe care el apoi a avut-o toată viaţa. Foarte elegant, vădind totodată şi amprenta unui gust indi­vidual, acest costum cuprindea : o redingotă neagră cu pulpane lungi, încheiată la toţi nasturii pînă sus, dar care îi stătea admirabil; o pălărie moale cu boruri largi (vara pălă­ria era de paie) ; o lavalieră albă de batist, legată într-un nod gros şi cu aripile atîrnînd în jos ; un baston cu măciulie de argint; iar ca o completare la acest cadru vestimentar părul lui bogat, castaniu, lăsat lung trebuia să-i cadă pînă pe umeri. Nu începuse să cărunţească decît foarte puţin şi abia in ultimii ani. Barba şi mustaţa şi le rădea. Se spunea că tusese foarte frumos în tinereţe. După părerea mea, şi la batnneţe avea o înfăţişare extrem de impunătoare. Ş-apoi cum se poate vorbi de bătrîneţe la o vîrstă cînd omul nu are încă decît cincizeci şi trei de ani ? Dar printr-un fel de cochetărie civică el nu numai că nu căuta să arate mai tînăr



înaltlmPOt-iVă) Părea face Paradă de vîrsta lui înaintată. urne- USCa*1V) în vestmîntul lui sobru, cu pletele căzute pe Poetuli Se^ă"a cu un Patriarh sau, şi mai exact, cu portretul 0Perel i ' aŞa CUm apare litografiat într~° ediţie a

nostru p Publicate în deceniul al patrulea din secolul Pe o ban" ° înfă^?ează Pe Poet var» în grădină, aşezat



atr»bele m* • ° tufă imensă de liliac înflorit, sprijinit cu r1- P6 baston' cu ° carte deschisă alături pe bancă, intr-o reverie poetică inspirată de un superb

22

apus de soare. Fiindcă pomenii de cărţi, trebuie să menţionez că în ultimul timp Stepan Trofimovici îşi cam neglija lectu­rile ; dar spre sfîrşit numai. Deşi numeroasele reviste şi ziare pe care le primea Varvara Petrovna el le citea regulat. Nu în­ceta de asemenea să se intereseze de succesele literaturii ruse. fără însă a o face în detrimentul demnităţii sale. Un timp se pasionase de studiul politicii noastre înalte contemporane în afacerile interne şi externe ale ţării, curînd însă renunţă la această îndeletnicire. Se întîmpla şi aşa : cobora în parc cu o carte de Tocqueville în mînă, avînd în acelaşi timp vîrît în buzunar un volumaş de Paul de Kock. Dar e un fapt minor

bineînţeles.

Fie-mi îngăduit să fac aici o mică digresiune relativ la portretul lui Kukolnik. Această mică imagine dintr-o ilus­traţie a nimerit pentru prima oară în mîinile Varvarei Pe­trovna încă pe cînd era elevă la Institutul de domnişoare nobile din Moscova. După obiceiul tuturor adolescentelor din internate şi care se îndrăgostesc de oricine ar fi, mai ales de profesorii lor şi în primul rînd de profesorii de caligrafie şi desen, ea se îndrăgosti pe loc de personajul din ilustraţie Latura mai curioasă a acestei istorii însă n-o constituie în drăgostirea exaltată a fetiţei, trăsătură comună aproape tu turor copilelor de vîrsta ei, ci faptul că şi la etatea de cinci zeci de ani Varvara Petrovna continua să păstreze acest pe: tret litografiat printre relicvele sale cele mai intime, înc: pînă şi conceptul de care s-a ghidat ea la combinarea ţinu tei lui Stepan Trofimovici avea poate ca sursă de inspirat: datele vestimentare din acest portret. Dar şi astea sînt d<

sigur nişte fleacuri.

In primii ani, sau mai precis în cursul primei jumătd

din întreaga perioadă cît a stat el la Varvara Petrovna, St;

pan Trofimovici medita încă asupra unui vast studiu pe ca:;

în mod serios se pregătea zilnic să-l scrie. Dar în a dos

jumătate a acestei perioade, i-a dispărut probabil din cap 9

ce-şi propusese iniţial să dezbată în proiectata sa operă. ]t

ce în ce mai des îl auzeam spunînd : „Sînt parcă gata să H*

apuc de treabă, materialele le am adunate, şi uite că nu f

să mă urnesc, nu am dispoziţia necesară pentru scris ! V"'

absolut nici un chef de lucru !" Şi complet abătut îşi #

capul în piept. Fără îndoială, atitudinea aceasta era me#

să-i accentueze şi mai mult în ochii noştri aureola de mai"

24

~5 ştiinţei; dar el părea că aspiră şi la altceva. „M-au uitat, nimeni nu arc nevoie de mine !" lăsa el să-i scape de multe ori. Stările acestea de ipohondrie se accentuară mai ales către sfîrşitul deceniului al şaselea. Varvara Petrovna înţelese în sfîrşit că de data aceasta situaţia e gravă. De altfel şi gîndul că prietenul ei a fost dat uitării şi că nimeni nu are nevoie de el, i se părea insuportabil. Ca să-l mai distreze şi să-i reactualizeze întrucîtva renumele, ea îl duse atunci la Mos­cova unde avea cîteva cunoştinţe ilustre în cercurile ştiinţi­fice şi literare. Dar nici Moscova nu-i satisfăcu.

Surveniseră de fapt nişte vremuri nu prea obişnuite ; in­tervenise ceva nou, ce nu semăna de loc cu liniştea de pînă atunci, un suflu foarte ciudat, dar cu repercusiuni întinse, ajungînd să se resimtă pînă şi la Skvoreşniki. Circulau felu­rite zvonuri. Faptele în general păreau mai mult sau mai puţin cunoscute ; era evident însă că ele antrenau şi o suită întreagă de idei noi şi, mai ales, numeroase. Toate acestea provocară o mare zăpăceală în spirite ; era imposibil să se discearnă semnificaţia exactă a acestor idei. Varvara Pe­trovna, în virtutea structurii sale psihice femenine, se arăta dispusă neapărat să întrevadă în ele un mister. Se apucă la un moment dat să citească personal ziarele şi revistele, pu­blicaţiile din străinătate interzise în Rusia, ba şi manifestele clandestine care începuseră tocmai atunci să apară6 (toate astea i se procurau) ; dar simţi că o apucă ameţelile. Se avîntă atunci într-o intensă corespondenţă, dar i se răspundea rar şi din ce în ce mai confuz şi neinteligibil. în cele din urmă Stepan Trofimovici fu solicitat solemn să-i explice o dată pentru totdeauna „toate ideile astea". Dar rămase vizibil nemulţumită şi de lămuririle lui. Consideraţiile lui Stepan Trofimovici asupra mişcării generale aveau un caracter ex­trem de^ prezumţios : toate convergeau, în ultima analiză, la faptul că el era uitat şi că nimeni nu avea nevoie de el. Dar iata că îşi aduseră aminte în sfîrşit şi de el ; mai întîi în Publicaţiile de peste hotare, în care era considerat drept un martir, un ostracizat în exil, şi imediat după aceea şi în unele puwicaţu din Petersburg, care pomeneau despre el ca de o t>i ba îl°e a °Ut parte odinioară dintr-o renumită constelaţie, \îi caret ™parau chiar> nu se Ştie de ce, cu Radişcev 7. Aopi li* revină ~° n°tă> î! trecu în rîndul morţilor promiţînd să ti Ulm necrolog. Stepan Trofimovici renăscu subit şi

25

I

luă o înfăţişare plină de importanţă. Toată desconsiderarea lui faţă de contemporani dispăru dintr-o dată şi sufletul i se înflăcăra de o năzuinţă nouă : să adere la mişcare şi să de­monstreze măsura capacităţilor sale. Varvara Petrovna îşi recapătă imediat credinţa în marele său destin şi începu să se agite teribil. Hotărîră plecarea la Petersburg fără nici o zăbavă, să vadă la faţa locului şi să se convingă personal cura stau lucrurile şi, dacă era posibil, să se încadreze trup şi suflet în noua activitate. Intre altele, Varvara Petrovna de­clară că este gata să fundeze o revistă proprie şi să-i con­sacre toată existenţa ei. Văzînd ce întorsătură luau lucrurile, Stepan Trofimovici afectă un aer de superioritate şi mai pro­nunţat, iar în timpul călătoriei adoptă faţă de tovarăşa sa de drum o atitudine aproape protectoare, ceea ce nu scăpă ochiu­lui ager al Varvarei Petrovna, care se grăbi să pună şi asta la inimă. Dar ea avusese şi alte motive importante să între­prindă această călătorie : trebuia negreşit să-şi reînnoiască relaţiile în sferele înalte ale societăţii. Voia să reamintească lumii, în limita posibilităţilor, de existenţa ei; trebuia în orice caz să încerce. Drept motiv de călătorie pretextă însă dorinţa de a-şi vedea unicul fiu, care tocmai era pe cale să-şi încheie studiile la un colegiu din Petersburg.



VI

Au stat la Petersburg aproape tot sezonul de iarnă. Dar către postul cel mare totul se risipi ca un balon de săpun irizat. Visurile se spulberară, în timp ce încurcătura în care orbecăiau, departe de a se clarifica, deveni şi mai insupor­tabilă. Mai întîi că restabilirea relaţiilor cu cercurile înalte nu se realiză decît într-o măsură infimă ; raportată la o sumă de eforturi umilitoare, importanţa lor minimă nu justifica nici pe departe acţiunea întreprinsă. Atinsă în amorul ei propriu, Varvara Petrovna se dărui trup şi suflet „noilor idei" şi începu să organizeze în salonul ci serate literare-Trimise invitaţii unor oameni de litere şi aceştia răspunseră aducînd o numeroasă asistenţă. Mai tîrziu lumea începu să vină şi fără invitaţii; cei care mai fuseseră aduceau şi p«

26

alţii. Niciodată pînâ atunci ea nu văzuse asemenea literaţi. Erau de o vanitate nemaipomenită, dar o manifestau pe faţă, fără nici o jenă, ca şi cum prin asta îşi îndeplineau o firească îndatorire. Unii (nu se putea spune că aproape toţi) se prezen­tau chiar în stare de ebrietate, dar avînd aerul că promo­vează o nouă categorie a esteticului, descoperită de ei chiar atunci în ajun. Cu toţi erau stăpîniţi de o formă bizară a mîndriei. Pe chipurile tuturor se putea citi de la distanţă că, în acest ultim moment crucial, ei au ajuns să deţină un se­cret de supremă importanţă. Se înjurau, făcîndu-şi din aceasta un titlu de merit. Era destul de greu să afli ce anume au scris ei, totuşi se intitulau critici, romancieri, dramaturgi, satirici, pamfletari. Stepan Trofimovici reuşi chiar să pă­trundă în forul lor cel mai înalt, de unde era condusă miş­carea. Pînă la cercul diriguitorilor trebui să străbată o filieră întreagă de cercuri intermediare ascendente. Aceştia îl întîm-pinară totuşi foarte cordial, deşi nimeni dintre ei nu ştia nimic despre el şi nu auzise decît doar că „întruchipa o idee". Ştiu atît de bine să manevreze în jurul lor, îneît reuşi să-i aducă şi pe ei de vreo două ori în salonul Varvarei Petrovna, cu toată aureola lor de olimpieni. Aceştia erau gravi şi foarte politicoşi; toţi ceilalţi părură intimidaţi de prezenţa lor; era evident însă că nu prea aveau timp de pierdut. Se prezentară şi două-trei vechi celebrităţi literare ce se nimeriră să se afle tocmai atunci la Petersburg şi cu care Varvara Petrovna întreţinea de mult cele mai distinse relaţii. Dar, spre sur­prinderea ei, aceste celebrităţi autentice, incontestabile, nici nu crîcneau. Iar unii dintre ei pur şi simplu căutau să se dea bine pe lîngă adunătura aceasta nouă, adulînd-o în modul cel mai servil. La început Stepan Trofimovici se bucură de oarecare succes : fu luat în braţe şi etalat pe la tot felul de reuniuni literare. Cînd apăru pentru prima oară pe estradă la una din seratele publice fu întîmpinat cu aplauze furtu­noase ce nu mai conteniră timp de aproape cinci minute. Şi peste vreo nouă ani el tot îşi aducea aminte cu lacrimi în ochi despre această primire, de fapt mai mult dintr-o sensibi­litate excesivă a firii sale de artist, decît dintr-un sentiment e recunoştinţă. „Ei bine, aş putea să jur şi să pariez mărtu­risi el (numai mie şi în mare secret), că nici unul din tot pu-icul acela habar n-avea cine sînt eu !" O mărturisire demnă aţinut. Aşadar, avea omul un spirit suficient de lucid, de



27

vreme ce imediat, chiar acolo pe estradă şi într-un moment de ameţitoare exaltare, a putut să-şi dea seama limpede de echivocul situaţiei sale ; după cum tot aşa de bine s-ar putea spune că nu avea un spirit de-ajuns de pătrunzător, de vreme ce chiar şi după nouă ani de zile nu era în stare să-şi aducă aminte despre acest fapt fără a încerca un sentiment de jig­nire, îl puseră să semneze două sau trei proteste colective (împotriva cui sau a ce anume, nici el nu ştia) — a semnat. Au îndemnat-o şi pe Varvara Petrovna să-şi pună semnătura sub textul unui protest contra nu ştiu cărei „infamii" şi ea a semnat. De altfel, marea majoritate din oamenii aceştia noi care frecventau salonul Varvarei Petrovna se considerau datori, nu se ştie de ce, s-o privească de sus, cu vădit dispreţ şi cu ironie nedisimulată. Stepan Trofimovici mi-a mărturisit mai tîrziu, într-un moment de amărăciune, că de atunci a început ea să-l pizmuiască. Deşi înţelegea prea bine că nu se cădea să întreţină relaţii cu toţi oamenii aceştia, ea îi primea totuşi împinsă de o curiozitate, cu tot neastâmpărul isteric atît de propriu femeii şi mai ales mereu cu credinţa împlinirii iminente a unei aşteptări numai de dînsa ştiută. La aceste recepţii Varvara Petrovna vorbea puţin, deşi ar fi putut în­treţine o conversaţie, prefera totuşi să asculte pe alţii. Se discuta abolirea cenzurei şi semnului tare din alfabet; înlo­cuirea literelor din alfabetul rusesc prin litere latine ; depor­tarea de ieri a cutăruia ; ultimul scandal de la Pasaj8; utili­tatea dezmembrării Rusiei pe naţionalităţi9, reunite apoi în­tr-o Federaţie liberă ; desfiinţarea armatei şi marinei; restau­rarea Poloniei cu graniţa pînă la Nipru ; reforma ţărănească şi manifestele revoluţionare; abolirea instituţiilor de moşte­nire şi de familie, de filaţiune şi a tagmei preoţeşti; dreptu­rile femeii; casa lui KraievskiI0 pentru care domnul Kra-ievski n-a fost iertat de nimeni şi niciodată etc, etc. Era limpede că în adunătura aceasta numeroasă de oameni noi mişunau mulţi escroci, dar se găseau acolo fără îndoială şi mulţi oameni oneşti, chiar foarte simpatiei şi agreabili, deşi provocau nedumerire, oferind priveliştea unor nuanţe destul de surprinzătoare. Oneştii erau mult mai greu de înţeles decît cei neoneşti şi grosolani; dar nu se ştia cine pe cine îl are la mină. Cînd Varvara Petrovna îşi dezvălui intenţia de a fonda o revistă, năvăli în salonul ei ţi mai multă lume ; dar se pomeni totodată luată în focuri sub acuzaţia zvîrlită



28

verde în ochi că este capitalistă şi că exploatează munca. Insolenţa acuzaţiilor nu putea fi egalată decît doar de stu­poarea provocată de acest atac uluitor. Bătrînul general Ivan Ivanovici Drozdov, prieten de ani de zile şi fost camarad de arme cu decedatul general Stavroghin, om onorabil (în felul său) şi binecunoscut aici la noi de toată lumea, foarte încă­păţînat şi arţăgos, care mînca teribil de mult şi se temea teri­bil de ateism, se lansă la una din seratele Varvarei Petrovna în discuţie cu un tînăr celebru. Chiar după primul schimb de cuvinte tînăra celebritate îi trînti drept în faţă : „Daţi-rni voie să vă spun că sînteţi un general dacă vorbiţi aşa", adică în sensul că nici nu găsea un termen mai injurios decît cu-vîntul de general. Ivan Ivanovici se înfurie peste poate : „Da, domnul meu, sînt general şi încă general-locotenent şi mi-am făcut datoria în serviciul ţarului meu, iar dumneata, dom­nule, eşti un mucos şi ateu !" Se iscă un scandal nemaipo­menit. A doua zi cazul fu relevat în presă şi se iniţie strân­gerea de semnături pe un protest colectiv împotriva „abomi­nabilei conduite" a Varvarei Petrovna, care a refuzat să-l alunge imediat pe general din casă. într-o revistă ilustrată apăru o caricatură muşcătoare în care Varvara Petrovna, generalul şi Stepan Trofimovici erau reprezentaţi în chip de trio retrograd; sub caricatură fuseseră inserate şi nişte sti­huri ale unui poet la modă, scrise anume pentru acest caz. în treacăt fie spus, mulţi dintre cei ajunşi la gradul de ge­neral au într-adevăr obiceiul ridicol de a spune cu emfază : „Mi-am făcut datoria în serviciul ţarului meu"... ca şi cum dumnealor n-ar fi avut acelaşi ţar cu noi ăştia, simpli supuşi, ci unul aparte, exclusiv al lor.

Era evident imposibil pentru Varvara Petrovna şi prietenul ei de a mai rămîne la Petersburg, cu atît mai mult cu cît şi Stepan Trofimovici la rîndul lui suferi un fiasco definitiv. Nemaiputîndu-se abţine, el începu să vorbească în numele artei, invocînd drepturile acesteia, ceea ce atrase asupra lui şi mai multă batjocură. Cu prilejul ultimei sale conferinţe publice el se gîndi să-şi impresioneze auditoriul apăsînd pe coarda civică şi nădăjduind că prin variaţiuni de elocinţă pa tema „surghiunului" său va izbuti să mişte inimile şi să cap­teze simpatia şi respectul publicului. Recunoscu necondi­ţionat inutilitatea şi ridicolul cuvîntului „patrie" ; acceptă Şi ideea influenţei pernicioase a religiei, dar ţinu să declare

29

sus şi tare că o pereche de cizme este mai prejc s decît un Puşkin ", şi chiar mult mai prejos. Fluierat şi huiduit fără nici o milă, el izbucni în lacrimi chiar pe estradă, în faţa auditoriului. Varvara Petrovna îl aduse acasă mai mult mort decît viu. „On vi'a trăite comme un vieux bonnet de co­ton !" * bolborosea el năuc. Ea îl îngriji toată noaptea, silin-du-l să ia picături de esenţă pe bază de frunze de vişin şi foi de dafin, şi repetînd mereu pînă în ziuă : „Dumneata eşti încă un om util; te vei afirma încă ; vei fi apreciat... în altă parte".



A doua zi, de dimineaţă, se prezentară la Varvara Petrovna cinci literaţi, dintre care trei complet necunoscuţi, pe care ea nici nu-i văzuse vreodată. Cu un aer grav ei declarară că au examinat chestiunea revistei pe care ea îşi propune s-o înfiinţeze şi au adoptat hotărîrea respectivă. Nicicînd şi pe nimeni nu autorizase Varvara Petrovna să examineze şi să decidă ceva în privinţa revistei sale. Hotărîrea celor cinci era : ca îndată după înfiinţarea revistei Varvara Petrovna urma s-o transmită lor, împreună cu fondurile respective şi cu titlul de liberă asociere, iar dumneaei personal să se reîn­toarcă la Skvoreşniki, fără a uita să-l ia totodată cu dînsa şi pe Stepan Trofimovici „care a devenit prea demodat". Din delicateţe cei cinci acceptau să-i recunoască dreptul de pro­prietate şi să-i trimită anual a şasea parte din beneficiu. Lu­crul cel mai înduioşător în toată afacerea aceasta era că din cei cinci indivizi cu siguranţă patru nu urmăreau nici un fel de scopuri venale, ci se agitau exclusiv în numele „cauzei ge­nerale".

— Am plecat complet năucit, povestea Stepan Trofimo­vici, nu eram în stare să pricep absolut nimic şi, mi-aduo aminte, repetam într-una în ritmul roţilor vagonului:

Vek şi Vek, şi Lev Kambek '-, Leu Kambek şi Vek şi Vek..."

şi dracu mai ştie ce, pînă am ajuns la Moscova. Abia acolo m-am dezmeticit, venindu-mi în fire complet, ca şi cum acolo la Moscova puteam găsi într-adevăr cu totul altceva ! Ei bine, dragii mei prieteni! izbucnea el cîteodată pe un ton de subită exaltare. Nu vă puteţi închipui cîtă amărăciune şi tristeţe,

* M-au tratat ca pe un bătrîn zaharisi (Fr.)

cîtă furie îţi cuprinde sufletul, cînd vezi cum o idee măreaţă, pe care o nutreşti de ani de zile şi te închini ei cu sfinţenie, este preluată de nişte ignoranţi ca s-o tîrască în stradă, eta-lînd-o în faţa unor imbecili ca şi ei, îneît deodată o regăseşti la bîlci, absolut de nerecunoscut, terfelită, tăvălită în noroi, înfăţişată anapoda, diform şi obtuz, lipsită de proporţii şi armonie, lăsată de izbelişte, ca o jucărie în mîinile unor copii nepricepuţi! Ei bine, în vremea noastră n-a fost aşa, şi nu la aşa ceva aspiram noi. Nu, nu, la cu totul altceva. Nu mai recunosc nimic... Dar vremea noastră va trebui să re­vină ca să repună pe baze solide şi să îndrepte pe făgaşul cel drept tot ce s-a şubrezit şi se clatină astăzi. Altminteri, ce se va întîmpla ?

VII

Imediat după reîntoarcerea din Petersburg, Varvara Pe­trovna îşi expedie prietenul „să se reconforteze" în străină­tate. De altfel, începuse şi ea să simtă de la un timp încoace că o separaţiune vremelnică dintre ei se impune. Stepan Trofi­movici primi vestea plecării cu mare entuziasm, „Acolo renasc! strigă el. în sfîrşit, mă întorc acolo la ştiinţă !" Chiar în pri­mele scrisori însă trimise din Berlin, reapărură aceleaşi accente de lamentare permanentă. „Inima mea e zdrobită, scria el Var-varei Petrovna, nu pot uita nimic ! Aici, la Berlin, totul îmi evocă trecutul, primele elanuri şi primele suferinţe. Unde este ea ? Unde sînt ele amîndouă ? Unde sînteţi voi, cei doi îngeri ai mei, de care nu am fost demn niciodată ? Unde este fiul meu, fiul meu iubit ? Unde sînt, în sfîrşit, eu însumi, cel de altădată, cu forţe de oţel şi neclintit ca o stîncă, cînd un An-' drejeff oarecare, un bufon ortodox cu barbă, peut briser mon existence en deux*" etc. etc. In ce priveşte referirea lui Stepan Trofimovici la fiul său, nu-l văzuse pe acesta decît de două ori: pentru prima oară la naşterea acestuia, iar a doua oară — cu totul recent — la Petersburg, unde tînărul se pre-



* Poate să-mi distrugă viaţa (Fr.)

31

gătea să intre la Universitate. Toată viaţa lui, băiatul, după cum am spus, a fost crescut pe cheltuiala Varvarei Petrovna de nişte mătuşi în gubernia O-sk la vreo şapte sute verste de Skvoreşniki. Cît despre Andrejeff, adică Andreev, acesta era pur şi simplu un negustor din localitate, un personaj ciudat, care pe lîngă ocupaţia lui de băcan în oraşul nostru era şi ar-heolog-autodidact, colecţionar pasionat de antichităţi ruseşti, şi care avea pretenţia de a rivaliza cu Stepan Trofimovici în erudiţie, mai cu seamă în sfera opiniilor progresiste. Acest negustor onorabil, cu barbă albă şi ochelari respectabili în montură de argint, rămăsese dator lui Stepan Trofimovici pa­tru sute ruble pentru cele cîteva deseatine de pădure vîndute din moşioara lui de lîngă Skvoreşniki pentru defrişare. Deşi Varvara Petrovna avusese grijă să-l finanţeze din belşug pe prietenul ei pentru această călătorie la Berlin, se vede treaba că Stepan Trofimovici conta în mod deosebit pe aceste patru sute de ruble pentru anumite cheltuieli secrete, probabil, de vreme ce era aproape să izbucnească în plîns, cînd Andrejeff îi ceru o amînare de o lună, la care de altfel avea şi dreptul, căci tot restul sumei îl achitase anticipat cu o jumătate de an înainte de termen, la rugămintea lui Stepan Trofimovici pre­sat de nu ştiu ce nevoi urgente. Varvara Petrovna citi cu o cu­riozitate avidă această primă scrisoare şi, subliniind cu creio­nul exclamaţia : „Unde sînt ele amîndouă ?", notă pe ea data primirii şi o încuie în cunoscuta casetă. El se gîndea desigur la cele două soţii ale sale decedate. în cea de a doua scri­soare trimisă din Berlin placa era total schimbată. „Lucrez cîte douăsprezece ore pe zi („unsprezece i-ar fi ajuns", mormăi Varvara Petrovna), răscolesc bibliotecile, confrunt texte, iau note, alerg, am întîlniri cu profesorii. Am reluat cunoştinţa cu excelenta familie Dundasov. Ce încîntătoare este Nadejda Nikolaevna chiar şi astăzi ! Vă trimite salutări. Tînărul ei soţ şi cei trei nepoţi sînt cu toţii la Berlin. Serile le petrec cu tine­retul în discuţii ce se prelungesc pînă la ziuă ; sînt un fel de serate ateniene, dar numai sub raportul fineţei şi elegan­ţei ; totul poartă pecetea unei distincţii emoţionante ; multă muzică, melodii spaniole, visuri de înnoire a întregii omeniri, ideea frumuseţii eterne, Madona Sixtină !3, lumină brăzdată de fîşii de întuneric, dar pînă şi soarele are pete ! O, scumpa



mea prietenă, nobilă şi fidelă prietenă ! Sufleteşte eu sînt cu dumneata şi al dumitale, numai cu dumneata întotdeauna şi oriunde en tout pays *, fie chiar şi dans le pays de Makar et de ses veaux **, despre care, îţi aduci aminte, vorbeam adesea înfioraţi la Petersburg înainte de plecare. îmi amin­tesc zîmbind. Trecînd peste graniţă m-am simţit neprimej-dios, un sentiment ciudat, nou, pe care îl încerc pentru prima oară după atîţia şi atîţia ani..." etc. etc.

„Prostii! decretă Varvara Petrovna, depunînd şi această scrisoare în casetă ; de vreme ce seratele ateniene ţin pînă la ziuă, n-are cum să-şi consacre cărţilor cîte douăsprezece ore pe zi. O fi fost beat cînd le-a scris ? Şi Dundasova aceasta cum de cutează să-mi trimită salutări ? De altfel, lasă-l să se amuze..."

Fraza „dans le pays de Mako.r et de ses veaux" era o tra­ducere a proverbului rusesc corespunzînd zicalei „unde şi-a înţărcat dracul copiii". Stepan Trofimovici, care s-ar fi pri­ceput desigur să transpună mult mai bine proverbele sau zicalele ruseşti în limba franceză, intenţionat le traducea însă în modul cel mai stupid, convins că maniera aceasta nu e lip­sită de şic, părîndu-i-se şi spirituală totodată.

Escapada lui însă nu dură mult. în mai puţin de patru luni îl prinse disperarea şi se reîntoarse în grabă la Skvoreşniki. Ultimele sale scrisori, pline exclusiv de efuziuni sentimen­tale faţă de prietena lui absentă, erau literalmente scăldate în lacrimile despărţirii. Unele firi se ataşează de casă ca nişte căţei. Revederea celor doi prieteni fu înduioşătoare. După două zile totul reintră în vechiul său făgaş şi viaţa păru că se scurge şi mai plicticos. „Dragul meu, îmi spuse Stepan Trofimovici peste două săptămîni, cu un aer de mare confi­denţă, dragul meu, am descoperit o cumplită noutate... pentru mine : je suiş un simplu parazit et rien de plus ! Mais r-r-rien de plus!" ***

+ In orice ţară. (Fr.)

** In tara lui Makar şi a viţeiilor lui. (Fr.) *** Sînt... şi nimic mai mult ! Dar n-n-nimic mai mult ! (Fr.)



Yüklə 4,61 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   46




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin