Editura gartea româneasca 1 Ci, o O

93

II

într-o dimineaţă, adică la vreo şapte sau opt zile după ce Stepan Trofimovici se învoi să devină mire, pe la ora unsprezece, în timp ce mă grăbeam ca de obicei să ajung la nefericitul meu prieten, mi se întîmplă pe drum un fapt cu totul neprevăzut.

îl întîlni pe Karmazinov, „marele scriitor", cum îl numea Liputin. îi citisem opera încă din copilărie. Schiţele şi poves­tirile lui sînt cunoscute atît de generaţia trecută cît şi de a noastră ; mă pasionau ; erau desfătarea adolescenţei şi tine-reţei mele. Pe urmă mă cam răcii faţă de pana lui; nuvelele şi romanele cu tendinţă pe care le scrise mai tîrziu nu-mi mai plăcură la fel de mult ca operele lui de început, în care găseai atîta poezie sinceră ; iar scrierile lui din ultimul timp nu-mi plăceau chiar de loc.

în general vorbind, dacă-mi este îngăduit să-mi exprim aici părerea personală într-o chestiune atît de delicată, toţi scriitorii noştri talentaţi de mîna a doua, pe care opinia pu­blică îi consideră cît timp trăiesc aproape nişte genii, nu numai că dispar fără urmă şi oarecum dintr-o dată din me­moria oamenilor din chiar momentul morţii, dar se întîmplă ca şi în viaţă fiind încă, o dată cu apariţia unei noi generaţii, care ia locul generaţiei lor, adică aceleia în mijlocul căreia s-au afirmat, în mod inevitabil sînt uitaţi şi desconsideraţi cu

0 repeziciune neînchipuită. Toate astea se întîmplă la noi, nu ştiu cum, prea brusc, ca o schimbare de decor în teatru. O ! lucrurile se întîmplă în acest caz cu totul altfel decît cum se întîmplă cu un Puşkin, un Gogol, un Moliere, sau Voltaire, adică cu toţi scriitorii aceştia mari care au avut de exprimat ceva nou, al lor, original. Este adevărat că domnii aceştia talentaţi de mîna a doua, nu ştiu cum se întîmplă că, ajun-gînd la o vîrstă respectabilă, se dezumflă ei înşişi într-un mod cu totul lamentabil, fără să-şi dea seama cîtuşi de puţin de acest lucru. De multe ori se constată că un scriitor căruia

1 se atribuia o profunzime extraordinară de gîndire şi de idei, şi de la care toată lumea se aştepta la o excepţională influenţă asupra mişcării de idei a societăţii, dă dovadă la sfîrşit de atîta anemie şi insignifianţă în ce priveşte ideile sale prin­cipale, încît nimeni nu mai regretă faptul că a putut atît de

94

repede să se epuizeze. Dar aceşti bătrîni cărunţi nu observă acest lucru şi se indignează. Orgoliul lor, tocmai spre sfîr-şitul activităţii lor, capătă uneori nişte proporţii surprinză­toare. Dumnezeu ştie ce încep ei să-şi închipuie despre pro­pria lor persoană, se cred probabil cel puţin nişte semizei ! Despre Karmazinov se spunea că el ţine mai mult la relaţiile sale cu puternicii zilei şi cu societatea înaltă decît la purita­tea conştiinţei lui. Se spunea despre el că era în stare să te întîmpine cu braţele deschise, cu multă amabilitate, să te incinte, să te farmece prin simplitatea şi sinceritatea lui, mai ales cînd avea nevoie de tine în cine ştie ce chestiune şi bine­înţeles dacă în prealabil i-ai fost recomandat de cineva. Dar era de ajuns să apară un cneaz, o contesă, un om de care se temea, că era gata, ba considera drept o datorie sacră a sa, să te ignore pe loc cu cea mai jignitoare desconsiderare, ca pe o aşchie, ca pe o muscă, fără măcar să-ţi lase timp să te îndepărtezi de el, închipuindu-şi probabil cu toată seriozi­tatea că procedează după regulile celei mai perfecte bune-cuviinţe. în ciuda unei stăpîniri de sine desăvîrşite şi a cu­noaşterii perfecte a bunelor maniere, se spunea că e orgolios pînă la isterie, încît nu era în stare în nici un fel să-şi ascundă susceptibilităţile de autor, chiar şi în acele cercuri din so­cietate care prea puţin se interesează de literatură ; iar dacă se întâmpla ca cineva să-l surprindă prin indiferenţă, se simţea nespus de jignit şi căuta cu orice preţ să se răzbune. Cu un an în urmă am citit într-o revistă un articol de el²⁷, pretenţios şi naiv în acelaşi timp, în care făcea pe poetul şi pe psihologul. Descria naufragiul unui vapor undeva aproape de litoralul insulelor britanice, la care asistase ca martor ocular, urmărind operaţiile de salvare a supravieţuitorilor şi de pescuirea cadavrelor celor înecaţi. Tot articolul acesta, destul de lung şi stufos, fusese scris exclusiv cu scopul do a-şi etala cît mai mult propria-i persoană. Si într-adevăr sub-textul apărea evident : „Uitaţi-vă bine la mine şi fiţi atenţi ce simţeam eu în acele clipe. N-are importanţă marea în furtună şi stîncile, sau sfărîmăturile navei naufragiate ! V-am descris îndeajuns toate acestea prin pana mea viguroasă. Ce rost are să vă mai uitaţi la această femeie înecată cu copilul strîns în braţele ei moarte ? Admiraţi mai bine cum n-am putut eu suporta această privelişte şi mi-am întors capul. Iată-mă întors cu spatele ; mă vedeţi ? Sînt îngrozit şi inca-

95

I

pabil să-mi arunc privirea înapoi ; acum îmi închid ochii cu­tremurat, nu e ceva foarte-foarte interesant ?" Cînd i-am îm­părtăşit lui Stcpan Trofimovici părerea mea despre el, Stepan Trofimovici s-a declarat de acord cu mine.

Cînd se răspîndi zvonul cum că în oraşul nostru va sos; Karmazinov, eu, bineînţeles, am fost cuprins de o puternică dorinţă să-l văd şi dacă se va putea să-l şi cunosc. Ştiam că acest 'lucru ar fi fost posibil prin Stepan Trofimovici, care fusese cîndva prieten cu scriitorul. Şi deodată mă pomenesc cu el în faţă la încrucişarea unor străzi. L-am recunoscut de la prima ochire ; îmi fusese arătat cu cîteva zile înainte tre-cînd pe stradă în trăsura soţiei guvernatorului.

Era un om de talie mică, un fel de bătrînel, deşi nu avea mai mult de cincizeci de ani, stilat şi afectat, cu o faţă de păpuşă, înfloritoare şi rumenă, cu părul des, cărunt, răzbind stufos de sub borurile jobenului în cîrlionţi mărunţi, deasu­pra unor urechi mititele şi roze. Acest chip îngrijit nu era cine ştie ce frumos, avea buze subţiri şi lungi care arătau ca o cută şireată, cu un nas cam gros şi nişte ochişori mici, vioi, inteligenţi. Era îmbrăcat cam vetust, într-o pelerină aruncată pe umeri, cum se poartă de obicei în acest sezon undeva prin Elveţia sau Italia de Nord. în orice caz însă toate detaliile mărunte ale vestmîntului său : butonaşii de la manşete, guleraşul, năstureii, lornionul de os, alîrnat de un şnuruleţ subţire negru, ineluşul, toate erau aşa cum le poartă oamenii îmbrăcaţi ireproşabil. Sînt sigur că vara el purta nişte pantofiori de stofă colorată cu năsturei de sidef înche­iaţi lateral. Cînd l-am întîlnit, tocmai se oprise la colţul străzii şi se uita în jurul său. Observînd că îl privesc cu multă curiozitate, el mă întreabă cu o voce mieroasă, deşi cam prea stridentă :

— Permiteţi-mi să vă întreb cum aş putea ajunge pe dru­mul cel mai scurt în strada Bîkov.

■— Strada Bîkov ? Păi, e aici, aproape de tot, strigai eu cuprins de o emoţie subită. Mergeţi drept înainte şi a doua stradă la stînga.

— Vă sînt foarte recunoscător.

Blestemată să fie această clipă : se pare că m-am inti­midat, şi l-am privit slugarnic ! El a remarcat îndată acest lucru, bineînţeles, şi-a dat seama pe loc de faptul că ştiu tot ;

96

ştiu adică cine este el, că i-am citit cărţile şi îi admir încă din copilărie, că m-am intimidat şi că îl privesc cu slugarnică admiraţie. îmi zîmbi, dădu încă o dată din cap în semn cb salut şi porni în direcţia pe care i-o arătasem. Nu ştiu de ce m-am întors şi am pornit în urma lui ; după cum nu ştiu nici de ce mi-am grăbit pasul ca să-l ajung din urmă şi să fac alături de el vreo zece paşi. Deodată el se opri din nou.

— N-aţi putea să-mi spuneţi unde pot găsi prin apropi ; > un birjar? mi se adresă el iar, cu aceeaşi voce ţipă

Neplăcut strigăt ; urîtă voce !

— Un birjar? Birjarii opresc nu di parte de aici... in Eaţ catedralei, acolo staţionează birjele, şi a fost cit pe-aci să mă reped ca să chem un birjar. Bănuiesc că tocmai la aşa ceva se aştepta el din partea mea. Bineînţeles că mi-am reveni¹: îndată şi am rămas pe loc, dar el a remarcat prea bine por­nirea mea iniţială şi acum mă observa cu acelaşi zîmbet ne­plăcut. Şi aci s-a întîmplat ceea ce nu voi uita niciodată.

Brusc el scăpă jos pe trotuar minusculul sac pe care îl ţinea în mina stingă. De altfel nici nu era un săculeţ, ci o cu­tioară; sau, mai bine zis, un fel de servietă, sau. şi mai pre­cis, un fel de poşetă, de felul vechilor poşete de damă, de altfel nici nu ştiu ce era. dar ţin minte numai faptul că m-am repezit, mi se pare. s-o ridic.

Sînt absolut convins că nu am ridicat-o, dar prima miş­care pe care am schiţat-o era în afară de orice îndoială; n-aveam cum s-o maschez şi de aceea am roşit ca un prost. Şiretul personaj a exploatat imediat această împrejurare şi a folosit-o în modul cel mai convenabil.

— Nu vă deranjaţi, îl ridic singur, zise el cu un zîmbet fermecător, cînd văzu clar că nu voi ridica săculeţul şi, luîn-du-şi-l singur de pe jos, ca şi cum ar fi vrut să preîntîmpine amabilitatea mea, dădu încă o dată din cap în chip de salut şi-şi urmă drumul, lăsîndu-mă aiurit. Era ca şi cum i-aş fi ridicat eu obiectul. Timp de vreo cinci minute am stat pe loc, socotindu-mă complet şi pe veci dezonorat; dar apropiîn-du-mă de casa lui Stepan Trofimovici, mă apucă un te­ribil hohot de rîs. întîlnirea aceasta mi se păru atît de cara­ghioasă, îneît mă decisei imediat să-l distrez pe Stepan Tro-fimovici mimîndu-i întreaga scenă.

97

v: 2 voi

J

III

De data aceasta însă, spre surprinderea mea, îl găsii în­tr-o dispoziţie cu totul neobişnuită. Se repezi el, ce-i drept, cu un fel de nerăbdare avidă în întîmpinarea mea, de cum mă văzu apărînd în uşă, dornic să audă ce veşti îi aduc, dar mă ascultă cu un aer atît de preocupat, încît la început nici nu înţelegea probabil ce-i spuneam. în clipa însă cînd pro­nunţai numele lui Karmazinov, brusc el îşi ieşi cu totul din fire şi izbucni:

— Să nu-mi spui nimic, să nu-i pronunţi numele ! strigă el aproape cu furie. Cum ţi se pare asta ? ! Poftim, citeşte ! Citeşte !

Trase unul din sertarele biroului şi zvîrli pe masă trei bucăţele de hîrtie scrise în grabă cu creionul de Varvara Pe-trovna. Primul bileţel era datat de alaltăieri, al doilea de ieri, din ajun, iar ultimul era de astăzi, primit cu o oră în urmă; toate conţineau nişte naivităţi privitoare la Kar­mazinov şi trădau neliniştea vanitoasă şi orgolioasă a Var-varei Petrovna, provocată de teama că acest Karmazinov ar putea să uite să-i facă o vizită. Reproduc aceste bileţele în ordinea lor cronologică începînd cu cel scris acum două zile (exista probabil şi alt bileţel scris acum trei zile sau poate şi un altul scris cu patru zile în urmă) :

„Dacă el, în sfîrşit, te va onora astăzi, nu cumva să-mi rosteşti, în prezenţa lui, numele. Nici-o aluzie. Nu deschizi vorba şi nici nu aminteşti de mine.

V.S.'

Bileţelul de ieri:

„Dacă el se va decide, în sfîrşit, în dimineaţa aceasta, să te viziteze, cred că atitudinea cea mai demnă ar fi să nu-l pri­meşti. Aşa cred eu, nu ştiu care e părerea dumitale. V.S."

Bileţelul de astăzi, ultimul:

„Sînt convinsă că apartamentul dumitale e plin de gu­noaie şi de fum de ţigări. Ţi-i trimit pe Măria şi Fomuşka ; într-o jumătate de oră vor face curat şi vor pune totul în ordine. Iar dumneata să nu-i împiedici, ci să stai în bucătă­rie cît timp se deretică. îţi trimit un covor de Buhara şi două

08

vaze chinezeşti: de mult intenţionam să ţi le dăruiesc, şi în plus pe Teniers al meu (provizoriu). Vazele ai putea să le aşezi pe fereastră, iar pe Teniers atîrnă-l în dreapta portretului lui Goethe, peretele acela e mai bine luminat dimineaţa şi tabloul va ieşi mai bine în evidenţă. Dacă el va apărea în sfîrşit, primeşte-l cu o politeţe aleasă, dar în conversaţie caută să-l întreţii despre lucruri insignifiante, pe teme ştiinţifice, să zicem, şi cu aerul omului care abia aseară s-a despărţit de el. Despre mine nici un cuvînt. Poate că o să trec pe la dumneata către seară. V.S. P.S. Dacă nici astăzi nu se prezintă, înseamnă că nu va veni de loc."

Am citit conţinutul bileţelelor şi am rămas mirat că îşi făcea atîta sînge rău pentru asemenea fleacuri. Privindu-l în­trebător am observat deodată că, în timp ce eu citeam, apu­case să-şi schimbe cravata albă de totdeauna cu una roşie. Pălăria şi bastonul erau pe masă, iar el avea faţa palidă şi mîinile-i tremurau.

— Puţin îmi pasă de neliniştile ei! strigă el furios, răs-punzînd la privirea mea întrebătoare. Je m'en fiche .'* îi arde să se tulbure din cauza lui Karmazinov, dar la scri­sorile mele nu răspunde ! Iată, poftim, scrisoarea mea nedes­făcută pe care mi-a trimis-o înapoi ieri, uite-o aici pe masă, sub carte, sub L'homme qui rit^2S. Ce mă interesează că ea se frămîntă din cauza lui Ni-ko-lenka ! Je m'en fiche et je proclame ma liberte. Au diable le Karmazinov ! Au diable la Lembke! ** Vazele le-am ascuns în vestibul, pe Tenieri l-am vîrît în scrin, iar pe dînsa am somat-o să mă primească imediat. Ai auzit ? Am so-ma-t-o ! I-am trimis tot aşa un bileţel ca şi astea, scris cu creionul şi nelipit în plic, prin Nastasia, şi aştept. Vreau să vorbesc cu Daria Pavlovna per­sonal, s-o aud declarîndu-mi cu propria ei gură şi în faţa cerului, sau cel puţin în faţa dumitale. Vous me seconderez n'est-ce pas, comme ami et temoin ? ***. Nu vreau să roşesc, nu vreau să mint, nu vreau secrete, nu voi admite taine şi se­crete în această chestiune ! Să mi se spună deschis, sincer, cinstit, omeneşte, şi atunci... atunci, poate că voi uimi toată

* Puţin îmi pasă ! (Ft\)

+* Puţin îmi pasă şi îmi proclam libertatea. Ducă-se dracului Kar­zinov ! Ducă-se ciracului Lembka ! (Fr.) *** Mă voi însoţi, nu-i aşa, ca amic şi ca martor ? CFr.)

p-eneraţia prin generozitatea mea... Sînt eu un ticălos, domnul mt-u ? încheie ci brusc, uitîndu-se furios la mine, ca şi cum ■ u aş fi fost acela care îl consideră ticălos.

L-am rugai să bea puţină apă ; nu-l mai văzusem într-o ES' menoa stare. Tot timpul cit vorbise, alergase de la un colţ ... altul de-a lungul camerei, şi deodată se opri brusc în faţa mea într-o poză cu totul neobişnuită.

— îţi închipui cumva dumneata, începu el cu un aer de aroganţă bolnăvicioasă, măsurîndu-mă cu privirea din cap pînă-n picioare şi invers, îţi închipui cumva că eu, Siepan Verhovenski, nu voi fi capabil să găsesc în mine atîta forţă morală ca, luînd-mi lădiţa — lădiţa mea sărăcăcioasă — şi punînd-o pe umerii mei slabi să ies pe poartă şi să dispar de • iei pentru totdeauna, cînd aşa ceva mi-o va cere onoarea şi marele principiu al independenţei ? Nu o dată a avut Stepan Verhovenski de înfruntat şi de respins despotismul prin mărinimie sufletească, fie chiar şi despotismul unei fe­mei smintite, adică despotismul cel mai jignitor .şi cel mai cumplit, din toate formele de despotism care pot exista pe lume, deşi văd că dumneata ţi-ai îngăduit mi se pare în clipa aceasta să zîmbeşti la auzul cuvintelor mele, stimate domnule ! A. dumneata nu crezi că eu voi putea găsi în mine atîta mărinimie, ca să pot să-mi închei existenţa ca un pre­ceptor în familia unui comerciant, sau să mor de foame sub un gard ' Răspunde, răspunde imediat : mă crezi sau nu mă

crezi capabil ?

Dar eu m-am abţinut intenţionat să-i răspund. Ba m-am ■■', prefăcut că ezit, necutezînd să-l jignesc printr-un răspuns negativ, dar neputînd să-i răspund nici afirmativ. Exista în toată enervarea aceasta a lui ceva ce vădea desigur o jig­nire neîndoielnică ; şi nu pentru mine personal, o, nici pe de­parte ! dar.,, despre aceasta va fi vorba mai tîrziu. Faţa lui Stepan Trofimovici păli.

— Poate că te plictiseşti în societatea mea, G-v (numele rai u) şi-ai fi preferat... să nu mai vii de loc pe la mine ? spuse ti pe un ton de linişte, care precede de obicei o explozie ex-iraordinară. Am sărit speriat; în aceeaşi clipă a intrat Nas-■ ?.sia, întinzîndu-i în tăcere vin bileţel pe care era scris ceva cu nul. Stepan Trofimovici aruncă pe el doar o privire şi rni-l zvîrli mie. De mina Varvarei Petrovna erau scrise numai ■.' uă cuvinte : ..Kămîi acasă".

: I

Stepan Trofimovici îşi înşfacă tăcut pălăria şi bastonul şi părăsi ca o furtună încăperea ; maşinal am pornit şi eu după dînsul. Deodată In culoar se auziră nişte glasuri şi zgomot de paşi. Rămase pe loc trăsnit.

— E Liputin, şi sînt pierdut! şopti el prinzîndu-mă de nună.

în aceeaşi clipa intră Liputin.

IV

De ce urma să fie pierdut din cauza venirii lui Liputin, eu nu ştiam ; de altfel nici nu prea dădeam mare impor­tanţă cuvintelor sale; atribuiam totul nervilor lui sures­citaţi. Şi totuşi teama lui mi se păru prea neobişnuită şi de aceea hotărîi să fiu atent la ce va urrna.

Fie chiar şi după felul cum intră, se vedea cît eclo că de data aceasta Liputin se simţea îndreptăţit să treacă peste orice oprelişti, consemne şi interdicţii. Aducea cu el un domn necunoscut, abia sosit probabil în localitate. Drept răspuns la privirea năucită a lui Stepan Trofimovici, rămas stană de piatră, Liputin strigă tare :

— îţi aduc un musafir, unul nu prea obişnuit î îmi per­mit să-ţi tulbur singurătatea. Domnul Kirillov, un inginer — constructor remarcabil. Important este că el îl cunoaşte în­deaproape pe băiatul dumitale, pe mult stimatul Piotr Ste-panovici şi aduce din partea lui un mesaj. Chiar acum a sosit.

— Despre mesaj ai adăugat de la dumneata, observă tăios musafirul, n-am nici un fel de comisioane de îndeplinit, iar pe Verhovenski, într-adevăr, îl cunosc. M-am despărţit de el în gubernia H-n, acum zece zile.

Stepan Trofimovici îi întinse maşinal mina, poftindu-l cu un gest să ia loc ; se uită la mine, se uită la Liputin şi de­odată, venindu-şi parcă în fire, se aşeză repede şi el, rămî-nînd totuşi, fără să-şi dea seama, cu pălăria şi bastonul în mînă.

— Erai gata să pleci, mi se pare ! Mi s-a spus că te simţi cam bolnav din cauza prea multor ocupaţii.

r

101

-— Da, sînt bolnav şi voiam că fac o scurtă plimbare, eu... Stepan Trofimovici se opri, aruncă pe divan pălăria şi basto­nul şi se înroşi.

între timp examinai la repezeală pe musafir. Era un om încă tînăr, în vîrstă de aproximativ douăzeci şi şapte ele ani, zvelt şi uscăţiv ; decent îmbrăcat, oacheş, cu faţa cam pămîn-tie şi cu ochi negri fură nici un licăr. Avea un cer îngîndu-rat şi absent, vorbea sacadat şi întrucîtva incorect grama­tical, dispunînd cuvintele într-o ordine ciudată şi mereu în-cureîndu-se cînd trebuia să formuleze o frază mai lungă. Lipu-tin observă, bineînţeles, că Stepan Trofimovici e foarte spe­riat, ceea ce-i procură vizibil o mare plăcere. El se aşeză pe un scaun împletit pe care îl scoase aproape în mijlocul camerei, ca să se afle la jumătatea distanţei dintre gazdă şi musafir, care se aşezaseră faţă-n faţă pe cele două cana­pele de lîngă pereţii opuşi de o parte şi de cealaltă a ca­merei. Ochii lui vioi scormoneau plini de curiozitate toate colţişoarele.

— Eu... de mult nu l-am văzut pe Petruşa... V-aţi în­tâlnit în străinătate ? izbuti să articuleze Stepan Trofimo­vici, adresîndu-se 'musafirului.

— Şi aici şi în străinătate.

— Alexei Nilîci vine direct din străinătate după o ab­senţă de patru ani, interveni Liputin, a făcut o călătorie în scop de perfecţionare în domeniul specialităţii sale, iar la noi s-a deplasat cu gîndul pe deplin îndreptăţit să-şi găsească un loc la construcţia podului nostru de cale ferată şi acum e în aşteptarea răspunsului. A cunoscut familia Drozdov, pe Li-zaveta Nikolaevna, prin Piotr Stepanovici.

Inginerul şedea cam zgribulit, într-o încordare ursuză, şi ascultînd cu o nerăbdare prost ascunsă. Părea cam iritat. ■— Dumnealui îl cunoaşte şi pe Nikolai Vsevolodovici.

— li cunoşti şi pe Nikolai Vsevolodovici ? se informă Stepan Trofimovici.

— îl cunosc şi pe el.

— Eu... cam de mult nu l-am văzut pe Petruşa şi... mă simt prea puţin îndreptăţit de a mă considera tatăl său.... Cest le mol * ; eu... cum l-ai lăsat ?

* Asia e cuvîntul. (Fr.)

102

— Păi, aşa l-am lăsat... vine şi el, se grăbi să scape iar domnul Kirillov.

Hotărît lucru, era cam pornit.

— A, vine ! în sfîrşit eu... înţelegeţi, de mult nu l-am vă­zut pe Petruşa ! se crampona de această frază Stepan Trofi­movici. Aştept acum sosirea sărmanului meu băiat, în faţa că­ruia... o, în faţa căruia mă simt atît de vinovat ! Adică, pro-priu-zis, eu vreau să spun că despărţindu-mă atunci de el li Petersburg, eu... într-un cuvînt. eu îl consideram drept un om de nimica, quelque chose dans ce genre *. Ştiţi, un bă­iat cam nervos, foarte sensibil şi... fricos. înainte de culcare se închina pînă-n pămînt, făcea semnul crucii şi deasupra pernei, ca să nu moară noaptea... Je m'en souviens. Enfin *» nici un fel de simţ artistic, adică nimic mai elevat, nimic fun­damental, măcar un germene de viitoare idee... C'etait comme un petit idiot ***. Dar mi se pare că am. deviat, scuzaţi, eu... m-aţi găsit...

— Vorbiţi serios că făcea semnul crucii deasupra pernei ? se învioră deodată inginerul, vădind un interes deosebit.

-— Da, făcea semnul crucii...

— Am întrebat doar aşa ; continuaţi. Stepan Trofimovici îl scrută pe Liputin.

— Vă sînt foarte recunoscător pentru această vizită, dar mărturisesc, eu acum... nu sînt capabil... permiteţi totuşi să aflu unde locuiţi ?

— Pe strada Bogoiavlenskaia, în casa Filippov.

— Ah, în aceeaşi casă unde locuieşte şi Şatov, remarcai eu involuntar.

— Exact, în aceeaşi casă, strigă Liputin, numai că Şa­tov stă sus la mansardă, iar dumnealui s-a instalat jos, la căpitanul Lebeadkin. Dumnealui îl cunoaşte şi pe Şatov, şi pe soţia lui Şatov, A cunoscut-o destul de aproape în străi­nătate.

— Commcnt ? **** înseamnă că ştiţi ceva şi despre această

nefericită căsnicie de ce pauvre aini

*. Şi cunoaşteţi şi pe

* Cam ceva în genul acesta. (Fr.) ** Ţin minte bine. In sfîrşit. (Fr.) * + * Semăna cu un inie idiot. (Fr.) **** Cum ? (Fr.) ***** A acestui biet prieten. (Fr.)

103

această femeie? strigă Stepan Trofimovici cuprins de o emoţie neaşteptată. Sîntcţi primul om pe care-l întîlnesc şi care a cunoscut-o personal ; şi dacă...

— Prostii ! reteză inginerul roşindu-se brusc. Cum ştii dumneata, Liputin, să exagerezi ! Nici n-am văzut-o pe so-tia lui Şatov ; doar o singură dată de la distanţă şi nici­decum de aproape... Pe Şatov da, îl cunosc ; dar de ce să adaugi lucruri care nu sînt decît propriile dumitale năs­cociri ?

El se răsuci brusc pe divan, puse mîna pe pălărie, apoi iar o lăsă deoparte şi, reluîndu-şi poziţia de mai înainte, îşi aţinti ochii negri seînteind sfidător asupra lui Stepan Trofimo­vici. Mi se păru cu totul bizară această enervare subită.

— Scuzaţi-mă, zise grav Stepan Trofimovici, înţeleg că este vorba despre o chestiune de natură mai delicată...

— Nici un fel de chestiune delicată nu există şi cred că e ruşinos... Iar cuvîntul ,.prostii" nu vi l-am adresat dum­neavoastră, ci lui Liputin, pentru că le scoate de la el... Scu-::aţi-mă dacă s-a putut înţelege că m-am adresat dum­neavoastră, li cunosc pe Şatov, dar pe nevastă-sa nu o cunosc de loc... de loc !

— Am înţeles, am înţeles ; şi dacă am stăruit, e numai pentru că sărmanul nostru prieten îmi este foarte drag, notre irascible ami *, şi m-a interesat mereu... Omul acesta si-a schimbat radical, după părerea mea, concepţiile de odinioară, poate prea juvenile, dar totdeauna corecte. Şi atît de mult ţipă astăzi despre nortre sainte Russic **, îneît de mult am socotit necesar să atribui această schimbare din organis­mul său — nici n-aş vrea s-o consider altfel -.— unei zguduiri puternice de ordin familial, şi anume, căsătoriei sale neferi­cite. Eu unul, care am studiat temeinic sărmana mea Rusie şi o cunosc aşa cum îmi cunosc propriul meu buzunar, iar po­porului i-am consacrat întreaga mea viaţă, şi pot să vă asigur că el nu cunoaşte poporul rus şi afară de asta...

— Nici eu nu cunosc de loc poporul rus şi... nu dispun de timp ca să-l studiez ! reteză iar inginerul şi iar se răsuci