Editura gartea româneasca 1 Ci, o O

] 16

— Da, ai putea fi martorul...de l'accident. Vons m'accom-pagnerez, n'est-ce pas ? *

— Stepan Trofimovici, nu cumva vrei să te duci acolo ? Gîndeşte-te ce-ar putea să se întîmple î

Cu un zîmbet pierdut şi jalnic, un zîmbet de ruşine, de exasperare, şi în acelaşi timp de ciudat extaz, el îmi şopti oprindu-se pentru o clipă :

■— N-o să mă căsătoresc ca să acopăr ..păcatele" altuia !

Atîta am aşteptat. în sfîrşit acest cuvînt tainic fusese ros­tit. După o săptămînă întreagă de fereală şi echivocuri el îmi revela gîndirca sa secretă. Pur şi simplu mi-am ieşit din fire :

— Cum e cu putinţă să admiţi chiar şi posibilitatea unui gînd atît de murdar... atît de meschin, dumneata, Stepan Verhovenski, cu inteligenţa dumitale rafinată, cu inima du­mitale generoasă şi... înainte chiar de a fi intervenit Liputin !

îmi repezi o privire scurtă şi, fără a răspunde, porni pe drumul său. N-am vrut să-l las singur. Voiam sa atest toate astea în versiunea mea în faţa Varvarei Petrovna. L-aş fi iertat, dacă ar fi dat crezare numai iui Liputin, din cauza moliciunii sale de caracter, acum însă era limpede că el ajunsese la asemenea gînduri înainte ele a-l fi auzit pe Li­putin. iar Liputin nu făcuse altceva decît să-i confirme bă­nuielile şi să toarne gaz în foc. Nu ezitase o clipă să suspec­teze o fată chiar din prima zi, fără să aibă măcar un temei oarecare, fie chiar şi de natura impulsurilor lui Liputin. Pro­cedeul despotic al Varvarei Petrovna şi-l explica numai prin dorinţa ei desperată de a acoperi păcatele aristocratice ale nepreţuitului ei Nicolas printr-o căsătorie cu un om ono­rabil ! Tare aş fi vrut în acel moment să-şi primească pe­deapsa meritată pentru aceasta.

— O / Dieu qui est si grand et si bon '. ^v* O, cine mă va li­nişti ! strigă el făcînd încă vreo sută de paşi şi oprindu-se brusc.

— Să ne întoarcem îndată înapoi şi vă explic eu lot! strigai tare, întorcindu-l cu faţa spre casă.

* Intîmplării. Mă vei însoţi, nu-i aşa ? (Fr.) + * O, dumnezeule marc şi milostiv ! (Fr.)

117

— El este ! Stepan Trofimovici, dumneata eşti ? Dum­neata ? se auzi lîngă noi un glas sonor, tînăr şi melodios.

Fără să fi observat cum în faţa noastră răsări deodată o călăreaţă, Lizaveta Nikolaevna, cu însoţitorul ei nelipsit. îşi opri calul.

— Dar vino, vino mai repede ! îl chemă ea cu voce cîntă-toare şi veselă. De doisprezece ani nu te-am văzut şi totuşi te-am recunoscut... se poate să nu mă recunoşti ?

Stepan Trofimovici îi apucă mina întinsă şi o sărută cu adoraţie. O privea ca într-o rugă nesfîrşită, nefiind în stare să pronunţe nici un cuvînt.

— M-a recunoscut şi e bucuros ! Mavriki Nikolaevici, el este extaziat că mă vede ! Dar de ce n-ai venit cie atîta timp, două săptămîni încheiate ? Tanti a vrut să mă facă să cred că dumneata eşti bolnav şi că nu poţi fi deranjat ; dar eu eram convinsă că tanti nu spune adevărul. Am bătut din picior, am tunat şi împotriva dumitale, dar voiam neapă­rat, neapărat ca dumneata să faci primul pas şi de aceea n-am trimis să te cheme. Dumnezeule, dar nu s-a schimbat de loc ! îl cerceta cu ochi seînteietori, apleeîndu-se de pe şa. E chiar ridicol cum nu s-a schimbat de loc ! Ba nu, greşesc, i-au apărut nişte riduri, multe riduri în colţul ochilor şi pe obraji, şi fire de păr cărunt, însă ochii sînt aceiaşi ! Dar eu nv-am schimbat mult ? M-am schimbat ? De ce taci mereu şi nu spui nimic ?

îmi răsări în minte în acea clipă ceea ce auzisem poves-tindu-se cum că era aproape să se îmbolnăvească cînd a fost dusă la Petersburg la vîrsta de unsprezece ani, şi că mereu plîngea şi întreba de Stepan Trofimovici.

■— Dumneata... eu... bîiguia el acum cu vocea sugrumată de bucurie, chiar cu o clipă înainte strigasem : „Cine mă va linişti !" şi a răsunat vocea dumitale... Socot că a intervenit o minune et je comence ă croire *.

■— En Dieu ? En Dieu, qui est lă-haut et qui est si grand et si bon ? ** Vezi, toate prelegerile dumitale le ţin minte pe de rost. Mavriki Nikolaevici, de-ai şti ce putere de credinţă îmi insufla el en Dieu, qui est si grand et si bon! Dar îţi aduci

* Şi încep să cred. (Fr.)

** In Dumnezeu ? In Dumnezeu, care este sus şi care e atît de mare şi de bun ? (Fr.)

118

aminte despre povestirea cum a descoperit Columb America, cum au strigat cu toţii : „Pămîntul, pămîntul !" Dădaca Alena Frolovna spune că după aceea eu toată noaptea am aiurat şi am strigat prin vis : „Pămîntul, pămîntul !" îţi mai aduci aminte cum mi-ai povestit istoria prinţului Hamlet ? Dar cum mi-ai descris felul în care sînt transportaţi bieţii emi­granţi din Europa în America ? Şi nu era adevărat, am aflat eu pe urmă cum erau transportaţi ; dar ce frumoasă mi se părea atunci această minciună, Mavriki Nikolaevici, aproape mai frumoasă decît orice adevăr ! De ce te uiţi aşa la Mavriki Nikolaevici ? Este omul cel mai bun şi cel mai devotat din lumea întreagă, şi dumneata trebuie neapărat să-l îndrăgeşti, ca pe mine! ii fait tout ce que je veux*. Dar, dragul meu Stepan Trofimovici, înseamnă că eşti iarăşi nefericit, dacă în plină stradă ai putut striga cine te va linişti ? Eşti neferi­cit, nu-i aşa ? Nu-i aşa ?

— Acum sînt fericit...

— Te nedreptăţeşte tanti ? continuă ea fără să asculte. Aceeaşi tanti rea, nedreaptă şi veşnic nepreţuită pentru noi ! Dar îţi mai aduci aminte cum te aruncai în braţele mele în parc şi eu te consolam şi plîngeam ; nu trebuie să te temi de Mavriki Nikolaevici ; el ştie totul, totul despre dumneata, de mult, şi ai putea să plîngi pe umărul lui cît ai vrea, şi el va sta cît va trebui !... Ridică-ţi puţin pălăria, dă-o jos de tot pentru o clipă, întinde capul, saltă-te în vîrful picioarelor ca să te sărut pe frunte, ca atunci la despărţire, cînd neam luat rămas bun pentru ultima dată. Vezi, domnişoara aceea ne priveşte şi ne admiră din fereastră... Ei hai, mai aproape, mai aproape. Dumnezeule, cum a cărunţit !

Şi, apleeîndu-se mai mult pe şa, ea îl sărută pe frunte.

— Ei, acum să mergem la dumneata acasă ! Ştiu unde locuieşti. îndată, peste o clipă, voi veni la dumneata. Eu prima am să-i fac încăpăţînatului meu vizita, iar după aceea o să te aduc cu forţa pentru toată ziua la noi. Mergi, aşadar, şi pregăteşte-te să mă întîmpini.

Şi fata porni în goana calului însoţită de cavalerul ei. Ne-am întors. Stepan Trofimovici se aşeză pe divan şi izbucni în plîns.

* El face tot ca vreau eu. (Fr.)

119

■— Dicu ! Dieu, exclamă el, enfin une minute de bonlieur .'* Nu trecură nici zece minute şi ea apăru, după cum făgă­duise, însoţită de Mavriki Nikolaevici al ei.

— Vous ei le bonheur, vous arrivez en meme temps! ** se ridică el s-o întîmpine.

— Poftim un buchet ; l-am luat de la madame Chevalier, are flori toată iarna pentru domnişoarele care îşi serbează onomastica. Ţi-l prezint şi pe Mavriki Nikolaevici. faceţi cu­noştinţă. Am vrut să aduc în loc de buchet un pirog, dar Ma­vriki Nikolaevici m-a asigurat că n-ar fi în spiritul obiceiu­rilor ruseşti.

Acest Mavriki Nikolaevici era un căpitan de artilerie, de vreo treizeci şi trei de ani, un domn înalt, frumos, cu o ţi­nută şi înfăţişare de o corectitudine ireproşabilă ; cu o faţă impunătoare şi la prima vedere chiar severă, cu toată bunăta­tea lui uimitoare, de o mare delicateţe, şi de care oricine ră-mînea convins chiar din primele clipe de cunoştinţă. De alt­fel era cam taciturn, părea foarte calm şi nu căuta să lege prietenie cu orice preţ. Mulţi pe urmă au susţinut la noi că era cam mărginit, dar nu prea aveau dreptate.

Nu voi încerca să descriu frumuseţea Lizavetei Nikolaevna. Tot oraşul vuia despre frumuseţea ei, deşi unele din doam­nele şi domnişoarele noastre se arătară indignate, nefiind de acord cu această apreciere. Erau printre ele şi persoane care începuseră chiar s-o urască pe Lizaveta Nikolaevna, în pri­mul rînd pentru mîndria ei: Drozdovii aproape că nici nu începuseră să facă seria vizitelor de rigoare, şi asta fusese considerată drept jignire, deşi de vină era starea bolnăvicioasă în care se afla într-adevăr Praskovia Ivanovna. în al doilea rînd, o urau pentru faptul că era ruda soţiei guvernatoru­lui ; în al treilea rînd, pentru că zilnic se plimba călare. în oraşul nostru pînă astăzi n-au existat amazoane ; era firesc deci ca apariţia Lizavetei Nikolaevna, călare, mai ales după ce nici nu făcuse vizitele aşteptate, să fie considerată o sfidare a societăţii. De altfel toată lumea aflase deja că plimbările călare îi fuseseră prescrise de medic, ecea ce oferea un prilej binevenit să se discute cu destul venin despre constituţia ei bolnăvicioasă. Şi într-adevăr era bolnavă. Ceea ce se ob-

+ Doamne ! Doamne... în sfîrşit o clipă de fericire ! (Fr.) *< Dumneata şi fericirea sosiţi în acelaşi timp. (Fr.)

serva la ea de la prima vedere era o stare necontenită de su­rescitare nervoasă, maladivă. Vai ! sărmana suferea mult şi explicaţia se găsi abia ulterior. Acum, amintindu-mi trecutul. n-aş mai putea susţine că era o frumuseţe deosebită, cum rni se păruse atunci. E posibil chiar să nu fi fost de loc fru­moasă, înaltă, subţirică, dar zveltă şi puternică, ea surprin­dea chiar prin nercgularitatea trăsăturilor feţei. Avea ochii dispuşi oblic, ca la calmuci ; era palidă, cu pomeţi destul de pronunţaţi, brună şi slabă la faţă, şi totuşi chipul acesta avea ceva care atrăgea şi subjuga ! O forţă neînţeleasă se făcea simţită în privirea seînteietoare a ochilor ei negri ; văzînd-o, îţi apărea „ca o învingătoare făcută anume pentru a învinge". Părea mîndră, ba uneori chiar arogantă ; nu ştiu dacă reuşea vreodată să fie bună ; dar ştiu foarte bine că voia şi se forţa să fie cît de cît bună. în firea ei, sălăşluiau desigur multe năzuinţe frumoase şi puternice înclinaţii spre acţiuni gene­roase ; dar totul în firea ei părea că-şi caută mereu un echi­libru pe care nu şi-l găsea, totul era ca într-un haos, ca în­tr-o agitaţie, într-un zbucium. Nu este exclus că îşi impunea rigori excesive faţă de ea însăşi, şi nu găsea niciodată des­tulă forţă ca să-şi satisfacă aceste exigenţe.

Se aşeză pe divan şi îşi plimbă privirea prin cameră.

— De ce oare în asemenea clipe mă cuprinde tristeţea, lă-mureşte-mă, dumneata care eşti un savant ? Toată viaţa mea m-am gîndit ce fericită şi bucuroasă o să fiu cînd am să te revăd şi cînd îmi voi aduce aminte de toate şi uite că acum parcă nici n-aş fi bucuroasă, deşi te iubesc... O, Doamne, are portretul meu atîrnat pe perete ! Dă-mi-l să-l văd ; da, mi-a-duc aminte ; mi-aduc aminte !

Un excelent portret în miniatură, pictat în acuarelă, al Lizei la vîrsta de doisprezece ani fusese trimis lui Stepan Tro-fimovici de către Drozdovi din Petersburg, cu vreo nouă ani în urmă. De alunei atîrna permanent pe unul din pereţii ca­merei lui.

— Eram eu într-adevăr un copil atît de drăguţ ? E chiar chipul meu ?

Ea se ridică eu portretul în mînă şi se privi în oglindă.

— Ia-l mai repede, strigă ea restituindu-i portetul, nu-l mai atîrna acum ; după ce voi pleca ; nu vreau să-l privesc. Ea îţi reluă locul pe divan. O viaţă s-a scurs, a început alta, apoi astălaltă s-a scurs, a început a treia ţi aşa fără sfîrşit.

12!

Toate capetele parcă sînt tăiate cu foarfecă, vezi ce lucruri învechite îţi spun, şi totuşi cît adevăr conţin ele !

Surîzînd ea se uită la mine ; de cîteva ori mă privise pînă atunci; dar Stepan Trofimovici, din cauza emoţiei, uitase că îmi promisese să mă prezinte.

— Dar de ce portretul meu atîrnă la dumneata sub nişte pumnale ? Şi de ce ţii atîtea pumnale şi săbii ?

într-adevăr pe acel perete avea, nu ştiu de ce, două iata­gane încrucişate, iar deasupra o veritabilă sabie de cerchez. Punînd această întrebare ea mă privi drept în faţă, încît mă simţii ispitit să-i răspund eu, dar mă reţinui. Stepan Tro­fimovici se dumiri în sfîrşit să mă prezinte.

— Am auzit, am auzit, zise ea, şi sînt încîntată. Maman a auzit şi ea multe despre dumneata. Faceţi cunoştinţă cu Ma-vriki Nikolaevici. E un om admirabil. Mi-am şi făcut despre dumneata o idee cam caraghioasă : eşti confidentul lui Stepan Trofimovici, nu-i aşa ?

Roşii.

— O, iartă-mă, te rog, cuvîntul nu e de loc potrivit ; nu caraghioasă, ci aşa... (ea roşi şi se simţi încurcata). De altfel de ce să-mi fie ruşine de vreme ce eşti un om admirabil ? Mavriki Nikolaevici, e timpul să plecăm ! Stepan Trofimovici, peste o jumătate de oră să fii negreşit la noi. Doamne, cîte avem de vorbit ! Acum voi fi eu confidenta dumitale şi vom sta de vorbă despre toate, înţelegi ?

Stepan Trofimovici tresări speriat.

■— O, Mavriki Nikolaevici ştie tot, să nu-ţi fie jenă de el !

— Dar ce anume ştie ?

— Ce-i cu dumneata ? strigă ea uimită. A, vezi ! E deci adevărat că ele fac din asta ceva secret. N-am vrut să cred. Şi pe Daşa o ascund. Adineauri, tanti nu m-a lăsat să mă duc la Daşa, spunînd că o doare capul.

— Dar... cum de-ai aflat ?

— O, Doamne, aşa cum a aflat toată lumea. Mare lucru !

— Chiar toată lumea ?...

— Bineînţeles ! E adevărat, mama a ştiut mai întîi de la Aliona Frolovna, dădaca mea ; iar dădaca auzise de la Nas-tasia care a venit într-o fugă sâ ne spună. I-ai vorbit probabil Nastasiei ? Ea susţine că i-ai spus chiar dumneata.

i 2p

— Eu... într-adevăr i-am spus o dată... bîigui Stepan Tro­fimovici, roşindu-se pînă în vîrful urechilor, dar... aşa prin aluzii... j'etais si nerveux et malade et puis... *

Ea izbucni în hohote.

— Şi întîmplîndu-se să-ţi lipsească în acel moment un confident s-a nimerit să apară Nastasia, ce vrei mai mult ! Nastasia are o puzderie de cumetre prin oraş ! Dar nu te mai necăji atîta ; lasă-i să ştie, chiar e mai bine aşa. Vino aşadar cît mai repede, noi luăm masa devreme... Da, era cît p-aci să uit, şi se aşeză iar. Ce vreau să te întreb, ce reprezintă acest Şatov ?

— Şatov ? E fratele Dariei Pavlovna...

...... Ştiu că-i este frate, vai ce am eşti ! îl întrerupse ea cu

nerăbdare. Vreau să ştiu ce fel de om e !

■— Cest un pense-creux d'ici. Cest le meilleur et le plus irascible homme du monde... **

— Am auzit şi eu că e nu ştiu cum, cam ciudat. De altfel, nu despre asta este vorba. Mi s-a spus că ştie trei limbi, cu­noaşte şi engleza, şi se pricepe la lucrări literare. în cazul acesta aş avea pentru el destul de lucru ; am nevoie de un colaborator, şi cu cît mai repede cu atît mai bine. Cum crezi, va accepta să-i dau nişte lucrări, sau nu? Mi-a fost reco­mandat...

— O, desigur, et vous fairez un bienfait... ***

— Nu ca să fac bienfait, am nevoie chiar eu de un ajutor.

— îl cunosc destul de bine pe Şatov, intervenii eu, şi dacă mă împuterniciţi să-i transmit, chiar în clipa aceasta m-aş duce la el.

— Transmite-i să vină la mine mîine la ora douăsprezece. Admirabil! Mulţumesc. Mavriki Nikolaevici, eşti gata ?

Şi plecară. Eu, bineînţeles, mă pregătii să alerg îndată la Şatov.

— Mon avii '. mă ajunse din urmă în pridvor Stepan Tro­fimovici. Să vii negreşit la mine pe la ora zece sau unspre­zece, cînd mă întorc. Mă simt atît de vinovat faţă de dum­neata şi... faţă de toţi, faţă de toţi.

* Eram atit de nervos şi bolnav, şi apoi... (Fr.) +* Un cap găunos de pe-aici. Cel mai bun şi cel mai irascibil om 3in lume. (Fr.)

*** Şi veţi face o faptă bună... (Fr.)

Vii

?

VIII

Pe Şatov nu-l găsii acasă ; mai trecui pe la el peste vreo două ore, tot nu venise. în sfîrşit pe la ora opt revenii, cre-zînd că o să-l găsesc, sau dacă nu să-i las un bileţel; nu era acasă. Locuinţa lui era încuiată ; ştiam că stă singur şi nu are pe nimeni în serviciul său. Mă gîndii atunci să cobor jos, la căpitanul Lebeadkin, ca să-l întreb despre Şatov ; dar şi aici găsii uşa încuiată, nici ţipenie de om şi nici vreo lumină la fereastră, ca şi cum casa era pustie. Trecui cuprins de curiozi­tate prin faţa uşii lui Lebeadkin, sub influenţa celor auzite mai dăunăzi. în cele din urmă mă hotărîi să trec mîine mai devreme. De altfel nici nu puneam mare nădejde pe bileţel; Şatov putea să nu-l ia în consideraţie, îndărătnic şi sfios cum era. Blestemîndu-mi acost insucces şi dînd să ies pe poartă, îl întîlnii pe neaşteptate pe domnul Kirillov ; se întorcea acasă şi el cel dintîi mă recunoscu. întrucît el primul deschise vorba, îi povestii în cîteva cuvinte ca aş fi vrui să-i las lut Şatov un bileţel.

— Vino cu mine. zise el. Aranjez eu totul.

îmi adusei aminte că, după spusele lui Liputin, el ocupasa în dimineaţa aceea pavilionul de lemn din curte. în acest pavi­lion, prea încăpător pentru un singur om, locuia şi o bătrînă surdă, care îi îngrijea de locuinţă. Stăpînul casei ţinea un tractir într-o clădire nouă situată pe o altă stradă, iar bătrîna, se pare o rudă a lui, rămăsese să supravegheze casa cea veche. Camerele din pavilion păreau destul de cm*ate, dar tapetele erau vechi şi murdare. încăperea în care intrai era mobilată cu nişte vechituri de toate felurile, adunate la întîmplare : două mesuţe pentru joc de cărţi, o comodă de frasin, o masă imensă de brad luată cine ştie din ce izbă sau bucătărie, nişte scaune şi o canapea cu spetezele în gratii şi cu perne tari de piele ; într-un colţ se afla o icoană, în faţa căreia bătrîna aprinsese o candelă, iar pe pereţi atîrnau două portrete mari în ulei, întunecate de vreme : unul al decedatului împărat Nikolai Paviovici, făcut, judecind după cum arăta, încă în deceniul al treilea al veacului; altul, al unui arhiereu.

Domnul Kirillov aprinse o luminare şi scoase din valiza sa aflată într-un colţ, cu lucrurile încă nedesfăcute, un plic, un bastonaş de ceară şi o ştampilă personală de cristal.

124

— Introdu bileţelul uumitale in acest plic. lipeşte-l şi scrie numele adresantului.

Încercai să obiectez că nu e nevoie, dar în insistenţa lui procedai cum îmi spuse. După ce scrisei adresa, pusei mina pe şapcă.

— Aş fi vrut să-ţi ofer un ceai, zise el. Mi-am cumpărat din ora? ceai. Nu doreşti ?

Nu-l refuzai. Curînd bătrîna aduse ceaiul, adică un imens ceainic plin cu apă clocotită, un ceainic mic cu multă esenţă de ceai, două căni mari de lut, cu ornamente destul de rudi­mentare, o franzelă şi-o farfurie adîncă mare plină de zahăr căpăţînă fărîmat în bucăţi.

— Inii place ceaiul. Noaptea. Mult, zise el. Mă plimb prin cameră şi beau ceai ; pînă-n zori. în străinătate, noaptea, n-ai cum să bei ceai.

— Te culci spre ziuă ?

— întotdeauna ; şi de mult ; mănînc foarte puţin ; mă ţin mai mult cu ceai. Liputin este şiret, dar nerăbdător.

Mă miră faptul că era dispus să stea de vorbă ; hotărîi să profit de acest moment.

— Adineauri s-au produs nişte încurcături neplăcute, zisei eu.

El se încruntă

— E o prostie ; nişte fleacuri. De altfel toate nu sînt decît nişte fleacuri, deoarece Lebeadkin e mereu beat. Nu i-am spus lui Liputin aşa ceva, ci doar i-am explicat că este o prostie ; pentru că acela a denaturat. Liputin are multă fan­tezie şi pe temeiul acestor prostii a construit un edificiu în­treg. Ieri încă l-am crezut pe Liputin.

■— Iar astăzi pe mine ? rîsei eu.

— Păi, dumneata cunoşti acum totul. Liputin ori este pi'ea slab, ori e nerăbdător, ori e primejdios, ori... invidios.

Ultimul cuvînt mă surprinse.

— De altfel, ai înşirat atîtea calificative, incit este exclus să nu i se potrivească vreunul.

— Dacă nu chiar toate la un loc.

— Tot ce se poate. Liputin — e un adevărat haos ! E ade­vărat că adineauri a minţit zicînd că intenţionezi să scrii o lucrare ?

— Da de ce să fi minţit ? se încruntă el iar. lăsînd pri­virea în pămînt

125

îmi cerui scuze, căutînd să-l asigur că nu vreau să-l trag de limbă. Se roşi.

— A spus adevărul ; scriu. Dar nu are nici o importanţă. Tăcurăm timp de un minut; şi deodată pe faţa lui apăru

acelaşi zîmbet de odinioară, un zîmbet de copil.

— Cît despre capete, el singur a născocit chestia asta inspirîndu-se dintr-o carte, chiar el mi-a spus-o ; şi înţelege prost ce i se spune ; eu nu urmăresc decît să aflu cauza pen­tru care oamenii nu se hotărăsc să se sinucidă ; atîta tot. Dar nici asta n-are importanţă.

— Cum nu se hotărăsc ? Nu sînt destule sinucideri 1

— Prea puţine.

— Găseşti într-adevăr ?

El nu-mi răspunse, se sculă şi începu să se plimbe îngîn-durat prin cameră.

— Ce-i reţine pe oameni, după părerea dumitale, să se sinucidă ? îl întrebai eu.

Mă privi distrat, căutînd parcă să-şi aducă aminte despre ce vorbisem.

— Eu... încă nu ştiu prea bine... Două prejudecăţi îi reţin, două lucruri; numai două ; unul mic şi neînsemnat, celălalt foarte important. Dar şi cel mic este totodată foarte mare.

— Care să fie acel lucru mic ?

— Durerea.

— Durerea ? Să fie chiar aşa de important... în cazul de faţă ?

— O importanţă de prim ordin. Există două categorii : vinii se sinucid fie din pricina unei mari depresiuni, fie din­tr-o pornire furioasă, fie că sînt nebuni, fie cine să-i mai înţeleagă de ce... Aceştia o fac brusc. Nu prea se gîndesc la durere, ci o fac instantaneu. Iar alţii o fac raţional, aceştia meditează mult şi îndelung.

— Cum ? Există şi oameni care se sinucid raţional ?

— Foarte mulţi. Dacă n-ar fi existat prejudecăţi, numărul lor ar fi fost şi mai mare ; toţi.

— Ei, chiar toţi ? El tăcu.

— Dar nu există şi metode de a muri fără durere ?

— Inchipuieşte-ţi, se opri el în faţa mea, închipuieşte-ţi un pietroi de mărime imensă, de mărimea acestei case ; pie-

troiul acesta atîrnă deasupra capului dumitale ; dacă va cădea asupra dumitale, pe cap, vei simţi durerea ?

— O piatră cît o casă ? E înfricoşător, fireşte.

— Nu-i vorba de frică ; vei simţi durerea sau nu ?

— O piatră cît un munte, un milion de puduri ? Bine­înţeles că nu mai poate fi vorba de durere.

— Dar să te afli cu adevărat în situaţia aceasta, ştiind că această piatră atîrnă realmente deasupra capului dumitale, îţi va fi negreşit o frică grozavă, că îţi va provoca durere. Orice savant, orice medic, oricît de mare, la toţi o să le fie frică. Ştiind că nu vor simţi nici o durere, totuşi vor suferi de frică, cu gîndul că o să-i doară.

— Dar cauza cealaltă, cea mare ?

— Lumea de apoi.

•— Adică pedeapsa ?

— Indiferent ce. Lumea de apoi ; lumea de apoi, ca atare.

— Dar nu există ateişti, care nu cred de loc în lumea de apoi ?

Şi de data aceasta îmi lăsă întrebarea fără răspuns.

— Poate că judeci după dumneata personal ?

— Nimeni nu poate judeca decît după el însuşi, zise ci roşirsdu-se. Libertatea deplină va veni abia atunci cînd omu­lui îi va fi absolut egal dacă trăieşte sau dacă nu trăieşte. Iată scopul final.

— Scopul ? Dar atunci poate că nimeni nu va mai dori să trăiască ?

— Nimeni, zise el hotărît.

— Omul se teme de moarte fiindcă ţine la viaţă, aşa în­ţeleg eu lucrurile şi este un imperativ al firii.

— Este o laşitate şi tocmai aici se ascunde toată min­ciuna ! Ochii lui seînteiară. Viaţa este suferinţă, viaţa este spaimă, şi omul e nefericit. Acum totul nu-i decît suferinţă şi frică. Acum omul ţine la viaţă, pentru că ţine la suferinţă şi la frică. Aşa este construită acum lumea. Acum viaţa i se înfăţişează omului în chip de suferinţă şi frică, aici e toată minciuna. Astăzi omul încă nu este om adevărat. Va veni un om nou, fericit şi mîndru, omul căruia îi va fi absolut indi­ferent dacă va trăi sau nu ; acesta va fi omul nou. Cine va învinge suferinţa şi frica, acela va deveni el însuşi Dumnezeu. Iar celălalt Dumnezeu nu va mai exista.

126

127

— Prin urmare celălalt Dumnezeu există după panica dumitale ?

— Nu există, dar e prezent. în piatră nu există suferinţă, dar în frica de piatră suferinţa există. Dumnezeu este sufe­rinţa fricii de moarte. Cine va învinge suferinţa şi frica, va deveni el însuşi Dumnezeu. Atunci va veni o viaţă nouă, va fi un om nou, totul va fi nou... Atunci istoria se va împărţi în două : de la gorilă pînă la distrugerea dumnezeirii şi de la distrugerea dumnezeirii pînă la...

— Pînă la gorilă ?

— ...Pînă la transformarea fizică a Pămîntului şi a omu­lui. Omul va deveni Dumnezeu şi se va transforma fiziceşte. Şi lumea se va transforma, şi interesele se vor transforma, şi concepţiile şi sentimentele. Cum crezi, se va schimba atunci omul fiziceşte ?

■— Dacă ii va fi totuna să trăiască ori să nu trăiască, atunci se vor sinucide probabil cu toţii şi aceasta va fi poate singura schimbare.

— N-are nici o importanţă. Vor ucide minciuna. Oricine rîvneşte la libertatea supremă trebuie să aibă cutezanţa de a se sinucide. Cine a>e curajul să se sinucidă acela a dezvăluit taina minciunii. Dincolo de aceasta nu există libertate ; totul e în asta, iar mai departe nu există nimic. Cine îndrăzneşte să se sinucidă, acela este Dumnezeu. Astăzi oricine poate să facă aşa ca Dumnezeu să nu existe şi nimic să nu existe. Dar nimeni încă n-a făcut-o niciodată.

— Au existat milioane de sinucigaşi.

— Dar nu au făcut-o pentru asta ; mereu cu frică şi nu în acest scop. Nu pentru a ucide frica. Cine se va sinucide numai pentru a ucide frica, acela îndată va deveni Dumnezeu.

— Numai să aibă timp, remarcai eu.

— N-are importanţă, răspunse el cu o mîndric calmă, aproape cu dispreţ. îmi pare rău că ai aerul de a lua spusele mele în rîs. adăugă el după o jumătate de minut.

— Iar mie mi se pare ciudat că azi-dimineaţă eroi atît de enervat, iar acum eşti foarte calm. deşi vorbeşti cu multă pasiune.

— Azi-dimineaţă ? Azi-dimineaţă totul era ridicol, răs­punse el surîzînd. Nu-mi place să mă cert şi nu rid niciodată, adăugă el trist.

— într-adevăr, nu-ţi petreci prea vesel nopţile la ceai.

123