Editura gartea româneasca 1 Ci, o O

II

Spre surprinderea mea Lizaveta Nikolaevna avea într-a­devăr nevoie de colaborarea lui Şatov şi exclusiv în nişte chestiuni literare. Nu ştiu de ce, dar aveam impresia că îl chemase de fapt din alte motive. Noi, adică eu cu Mavriki Nikolaevici, văzînd că nu se ascund faţă de noi şi discută cu glas tare, începurăm să tragem cu urechea, după care am fost

140

invitaţi la sfat comun. Problema era că Lizaveta Nikolaevna concepuse de mult publicarea unei cărţi foarte folositoare, după părerea ei, dar din cauza lipsei totale de experienţă avea nevoie de un colaborator. Seriozitatea cu care se apucă să-i expună lui Şatov planul ei mă surprinse pînâ şi pe mine. „Probabil că face parte din categoria oamenilor noi, gîndii eu, nu degeaba a stat în Elveţia." Şatov o asculta atent, cu ochii plecaţi în pămînt şi fără nici un semn de mirare că o domni­şoară din lumea selectă, cu preocupări mondene, se apucă de asemenea lucruri cu totul nepotrivite.

Iată care era proiectul literar al Lizei. în Rusia se editează o mulţime de ziare şi reviste, în capitală şi în provincie, şi în paginile lor se relatează o sumedenie de întîmplări şi eveni­mente. Anul trece, publicaţiile se depun în dulapuri, ori tiîvA folosite pentru împachetat sau alte destinaţii de acest fel. O mulţime de fapte apărute astfel în presă produc impresie şi rămîn întipărite în memoria publicului, dar pe măsură ce trec anii se uită. Mulţi ar dori apoi să şi le reîmprospăteze în me­morie, dar căutarea lor în arhive, în noianul de file, mai ales pentru cine nu a reţinut nici ziua, nici locul sau chiar anul cînd s-a produs evenimentul, este o muncă prea grea. Dacă s-ar aduna însă toate aceste fapte pe un an întreg într-un singur volum, după un anumit plan de prezentare şi după un anumit criteriu diriguitor, însoţit de un sumar, de indexuri ale categoriilor tematice, pe luni şi date, o asemenea culegere în volum ar putea să ofere o caracterizare a vieţii ruseşti pe un an întreg, deşi poate că numărul de fapte înregistrate ast­fel în presă ar reprezenta abia o mică parte faţă de tot ce s-a întîmplat.

— în loc de o mulţime de file vom avea astfel numai cîteva cărţi groase, asta-i tot, observă Şatov.

Dar Lizaveta Nikolaevna îşi apără proiectul cu înflăcă­rare, deşi nu se pricepea chiar aşa de bine să şi-l expună. Un singur volum, şi nu prea gros, asigura ea. Dar să zicem că ar fi ceva mai mare, totul va apărea însă absolut clar, pentru că esenţialul este şi criteriul de prezentare a faptelor ; bine­înţeles nu totul va trebui să fie selecţionat şi retipărit. De­cretele, dispoziţiile guvernului, măsurile locale, legile, deşi reprezintă nişte acte importante, în publicaţia proiectată pot fi omise. S-ar putea ca foarte mult material să fie lăsat la o parte şi să ne mărginim numai cu selectarea evenimente-

141

lor care mai mult sau mai puţin exprimă latura personala morală din viaţa poporului, personalitatea poporului rus la momentul dat. Bineînţeles, pot fi incluse : cazurile ciudate, incendiile, donaţiile, tot felul de fapte bune şi rele, expresii şi discursuri, poate chiar şi informaţii despre inundaţii, ba chiar şi unele din decretele guvernului ; dar din toate acestea să se aleagă ceea ce este caracteristic epocii ; tot ce se va in­clude va răspunde unei anumite concepţii, aruneînd o lumină de ansamblu prin tendinţa lor orientativă. Şi în sfîrşit cartea trebuie să prezinte interes chiar pentru o lectură uşoară, nu mai vorbim de faptul că trebuie să constituie un izvor de in­formaţie ! Ar fi, înţr-un fel, o imagine a vieţii lăuntrice ruse, morale şi spirituale, pe timp de un an. ,,Trebuie ca totul să fie vandabil. Aceste volume să se transforme în cărţi de căpătîi, susţinea Liza ; îmi dau seama că totul depinde de felul cum este conceput planul şi de aceea m-am adresat dumitale", conchise ea. Se înflăcărase foarte tare şi, cu toate că lămuririle ci erau cam vagi, confuze şi necomplete, Şatov începuse să o înţeleagă.

— Prin urmare, se va constitui ceva cu tendinţă, o selecţie a faptelor supusă unui anumit criteriu de orientare, murmură el, cu capul tot plecat.

— Nicidecum, nu e nevoie să selecţionăm totul după o anumită tendinţă, şi nici de tendinţă în sine nu e nevoie, O obiectivitate completă, iată tendinţa.

— De altfel n-ar fi rău să fie şi cu tendinţă, se înviora Şatov, e cu neputinţă de evitat complet tendinţa din moment ce se propune o oarecare selecţie. în felul de a selecţiona fap­tele va apare şi indicaţiunoa cum trebuie înţelese. Ideea dum­neavoastră nu e rea.

— Aşadar, găseşti că este posibilă realizarea unei asemenea cărţi ? se bucură Liza.

— Trebuie să ne mai gîndim, să chibzuim. E o întreprin­dere vastă. Nu se poate de la prima vedere spune nimic cu precizie. Ne lipseşte experienţa. De altfel chiar dacă publicăm un volum tot n-o să avem destulă experienţă. Poate după mai multe experienţe de acest gen... Dar ideea este intere­santă, utilă.

în sfîrşit el îşi ridică privirea şi ochii îi păreau iluminaţi de plăcere, într-atît părea de interesat.

— E o idee a dumneavoastră personală ? întrebă el cu căldură şi cam jenat.

142

iniţială acoperi

-— Să-ţi vină o asemenea idee nu-i mare lucru, dar pla­nul e greu de conceput, zîmbi Liza. Nu prea mă pricep şi nici mintea nu mă ajută şi de aceea nu urmăresc decît ceea ce mi se pare mie însămi suficient de clar...

— Spuneţi că urmăriţi ?...

— Probabil cuvîntul nu este potrivit, nu-i aşa ? întrebă ea cu repeziciune.

— Ba de ce nu, e bun şi acest cuvînt ; n-am vrut să spun nimic special.

— Mi s-a părut, încă în străinătate, că aş putea fi şi eu cu ceva de folos, dispun de nişte sume care zac neîntrebuin-ţate ! De ce să nu contribui şi eu cu ceva la cauza comună ? De altfel ideea mi-a venit nu ştiu cum, spontan ; n-am ic-flectat cine ştie ce ca să ajung la ea şi am fost foarte fericită cînd mi-a venit ; acum insă mi-am dat seama că n-aş putea face nimic fără un colaborator, pentru că nu mă pricep să fac nimic singură. Colaboratorul, bineînţeles, va deveni şi coauto­rul volumului. Vom împărţi contribuţia pe jumătate. Al du­mitale va ii planul şi munca, mie îmi revine ideea

şi mijloacele de editare. Sper că publicaţia îşi va cheltuielile ?

— Dacă găsim un plan potrivit, cartea va merge.

— Te previn că nu-nri propun nici un fel de profituri, dar aş ii bucuroasă să ştiu că această carte o să aibă succes şi voi ii mîndră să realizez eventual şi un profit.

— Şi eu ce să fac pentru asta ?

— Păi. tocmai de aceea te-am invitat, ca să-ţi propun o colaborare... Totul va fi pe jumătate. Dumneata vei concepe planul.

— Dar de ce credeţi că aş fi capabil să concep un plan ?

— Mi s-a vorbit despre dumneata, am auzit şi aici... Ştiu că eşti un om foarte inteligent şi... că ai preocupări de acest gen şi... meditezi mult; mi-a vorbit despre dumneata Piotr Stepanovici Verhovenski. în Elveţia, adăugă ea grăbită. El este un om foarte inteligent, nu-i aşa ?

Şatov îi aruncă o privire scurtă, fugară, şi îşi plecă iar ochii.

— De altfel şi Nikolai Vsevolodovici mi-a vorbit mult despre dumneata...

Şatov roşi brusc.

— De altfel, am aici cu mine un număr de ziare, apucă Liza grăbită, de pe scaun, un tean de ziare pregătit şi legat

143

_l

cu o sforicică. Am încercat să subliniez nişte fapte, notîndu-le prin numerotare... vei vedea.

Şatov "luă pachetul.

— Ia-l acasă şi cercetează-l, unde stai dumneata ?

— Pe strada Bogoiavlenskaia, în casa Filippov.

__. Da, ştiu, acolo locuieşte mi se pare şi un căpitan alături

de dumneata, domnul Lebeadkin ? reluă Luiza cu aceeaşi precipitare.

Şatov, cu pachetul suspendat în mînă, rămase aşa pe foto­liu cam un minut, fără să răspundă şi cu privirea mereu aţin­tită în podea.

—■ Pentru aşa ceva poate că ar fi fost mai bine să alegeţi pe altcineva, mă tem că n-am să vă fiu de nici un folos, zise el în sfîrşit, coborînd în mod foarte ciudat vocea, aproape pînă la şoaptă.

Liza se înroşi.

— Despre ce anume vorbeşti ? Mavriki Nikolaevici ! strigă ea. Adu-mi, te rog, scrisoarea aceea.

Urmîndu-l pe Mavriki Nikolaevici, m-am apropiat şi eu de cei doi.

— Te rog aruncă-ţi ochii, se adresă ea brusc către mine, desfăcînd cu mare emoţie scrisoarea. Ţi s-a întîmplat vre­odată să vezi aşa ceva ? Citeşte, te rog, cu glas tare ; vreau ca şi domnul Şatov să audă.

Cu destulă mirare citii următoarea misivă :

Desăvîrşitei domnişoare Tuşina.

Stimată domnişoară Elizaveia Nikolaevna.'

O, făr-de seamăn e pe lume

Elizaveta Tuşina !

Cînd ca turnată-n şa goneşte

De-o rubedenie-nsoţită,

Şi vlntu-i zbenguie zulufii,

Ori cînd la liturghie-ngenunchiază,

Cu maica ei alături,

Piosu-i chip bujorii arătîndu-şi...

Tînjesc atunci la conjugale bucurii şi legiuite

Şi-n urmă-i, ca şi maica ei, stau lăcrămat...

Compusă de către un neerudit într-o dispută.

144

,,Stimată domnişoară !

Mai mult decît de oricine îmi parc rău de mine însumi, că nu mi-am pierdut glorios braţui la Sevastopol ; nici n-am călcat pe acolo, iar toată campania am făcut-o în serviciul ticăloasei aprovizionări, considerînd acest lucru o josnicie. Sînteţi o zeiţă antică, iar eu un nimic şi am întrezărit infi­nitul. Priviţi acestea ca nişte versuri, şi nimic mai mult, pen­tru că versurile sînt totuşi o inepţie şi justifică ceea ce în proză se consideră obrăznicie. Ar putea oare soarele să se supere pe un infuzor, dacă acest infuzor i-ar compune un poem din fundul unei picături de apă, în care sînt atîtea, dacă te uiţi prin microscop ? Pînă şi clubul pentru protecţia ma­rilor dobitoace³³ din Petersburg, din sînul societăţii înalte, manifestă pe bună dreptate compasiune pentru cîine şi cal, şi dispreţuieşte micul infuzor, neamintind de el de loc, pentru că n-a evoluat încă deajuns. N-am evoluat nici eu. Gîndul la căsătorie mi s-ar fi părut caraghios ; curînd însă voi avea două sute de foste suflete de la o fiară cu chip de om pe care o dispreţuiţi. Aş putea să dau multe informaţii şi mă ofer pe bază de acte doveditoare, pînă la riscul cu Siberia. Nu des­consideraţi propunerea. Consideraţi că scrisoarea din partea infuzorului e în versuri.

Căpitanul Lebeadkin, prieten supus, dispunînd şi de timp".

— Aşa ceva a putut să scrie un om beat şi mîrşav ! am strigat eu cuprins de indignare. îl cunosc !

— Scrisoarea aceasta am primit-o ieri, începu să explice zorit Liza, roşindu-se. Mi-am dat seama imediat că e de la vreun nerod şi nici n-am arătat-o pînă acum mamei, ca să n-o indispun şi mai mult. Dar dacă va continua aşa, nu ştiu cum să procedez. Mavriki Nikolaevici vrea să se ducă la el ca să-i interzică. întrucît te considerăm anticipat ca un cola­borator, se adresă ea lui Şatov, şi întrucît locuieşti acolo, aş fi vrut să te întreb, ca să-mi fac o idee, la ce aş putea să mă aştept din partea lui pe viitor ?

■— E un beţiv şi un ticălos, bîigui aproape în silă Şatov.

— E chiar atît de redus ?

— N-aş spune, nu e de loc prost, cînd nu e beat.

— Am cunoscut un general care scria nişte versuri exact ca acestea, observai eu rîzînd.

145

— Şi totuşi din scrisoarea aceasta se vede că şi-a pus ceva în gind, strecură pe neaşteptate tăcutul Mavriki Niko-laevici.

— Aud că stă cu o soră a lui ? întrebă Liza.

— Da, cu soră-sa.

— Se zice că o tiranizează, este adevărat ?

Şatov ridică iar o privire fugară asupra Lizei, se încruntă, mormăi : „Nu mă priveşte !" şi se îndreptă spre uşă.

— Aşteaptă un pic, strigă alarmată Liza, unde pleci ? Am avea încă atîtea de vorbit...

— Ce să mai vorbim ? Mîine vă dau răspunsul...

— Despre chestiunea principală, a tipografiei ! Crede-mă, te rog, nu glumesc de loc, vreau în modul cel mai serios si întreprind acest lucru, îl asigură Liza cu nelinişte crescîndă. Dacă hotărîm publicarea, unde o vom tipări ? Doar este pro­blema cea mai importantă, căci nu vom pleca pentru asta tocmai la Moscova, iar în tipografia de aici o asemenea ediţie este imposibilă. Sînt decisă de mult să-mi procur o tipogra­fie, fie chiar şi pe numele dumitale, şi maman, sînt convinsă. va permite, dar numai dacă e pe numele dumitale...

— Dar de ce vă închipuiţi că eu m-aş pricepe în chestiuni tipografice ? întrebă posomorit Şatov.

— Pentru că Piotr Stcpanovici s-a referit tocmai la dum­neata în Elveţia, că adică te-ai pricepe să conduci o tipografie şi cunoşti această problemă. A vrut să-mi dea chiar şi un bileţel în acest scop, dar se vede că a uitat.

Şatov, după cît mi-aduc aminte acum, se schimbă la faţă. rămînînd încă cîteva secunde în tăcere, apoi părăsi brusc camera.

Liza se supără.

— Totdeauna pleacă aşa ? se întoarse ea spre mine. Dădui din umeri, dar Şatov se întoarse brusc, se duse

direct la masă şi depuse pachetul cu ziare pe care-l luase :

— Nu pot să vă fiu colaborator, n-am timp...

— Dar pentru ce, pentru ce ? Am impresia că te-ai supă­rat ? îl întrebă Liza cu glas amărît şi implorator.

Tonul şi accentele glasului ei părură că îl uimesc ; cîteva clipe el o privi ţintă, ca şi cum ar fi vrut să-i pătrundă gîndurile.

— Oricum, mormăi el încet, nu vreau...

146

Şi plecă de tot. Liza rămase complet uluită, ba mi se păru chiar exagerat de uluită.

— Ce om straniu ! zise tare Mavriki Nikolaevici.

III

..Straniu", într-adevăr, dar toate astea ascundeau multe Lucruri neclare. Se întrevedeau nişte dedesubturi. N-aveam nici o încredere în posibilitatea editării unei asemenea pu­blicaţii, apoi, scrisoarea aceasta stupidă, din care reieşea însă prea transparent oferta unui denunţ ,,pe bază de acte", pe caru o treceau sub tăcere şi preferau să discute despre cu totul altceva ; în sfîrşit, această tipografie şi plecarea bruscă a lui Şatov tocmai pentru că se deschisese vorba despre tipo­grafie. Toate acestea mă făcură să cred că înainte de venirea mea aici se petrecuse ceva ce nu-mi era cunoscut ; că eu, aşadar, eram cu totul de prisos şi că lucrurile astea nu mă priveau de loc. De altfel era şi timpul să plec, stătusem prea mult pentru o primă vizită. Mă apropiai de Lizaveta Niko-Laevna să-mi iau rămas bun.

Părea că uitase de prezenţa mea în încăpere şi rămăsese Engîndurată pe locul în care stătea lîngă masă, cu capul ple­cat si cu privirea fixată într-un punct de pe covor.

— Pleci şi dumneata, la revedere, murmură ea cu tonul ei amabil de totdeauna. Transmite salutul meu lui Stepan Trofimovici şi convinge-l să treacă pe ia mine cît mai curînd. Mavriki Nikolaevici, Anton Lavrentievici pleacă. Te rog s-o scuzi pe maman, nu va putea să iasă ca să-şi ia rămas bun de ia dumneata...

Coborîsem scările, cînd mă pomenii deodată cu feciorul ajungîndu-mă din urmă :

— Cucoana vă roagă mult să vă reîntoarceţi...

— Cucoana sau Lizaveta Nikolaevna ?

— Dumneaei.

O găsii pe Liza de data aceasta într-un salonaş alăturat salonului mare în care fuseserăm primiţi adineauri. Uşa spre salonul mare, în care rămăsese acum numai Mavriki Niko­laevici, era închisă de tot.

10*

147

J

Liza îmi zîmbi, dar chipul ei era palid. Stătea în mijlocul încăperii vădit nehotărîtă, pradă unei frămîntări nemărturi­site ; deodată însă mă prinse de mină, ducîndu-mă repede lîngă fereastră.

— Vreau s-o văd pe ea negreşit şi chiar acum, îmi şopti, aţintindu-şi asupra-mi privirea febrilă, hotărîtă şi nerăbdă­toare, care nu admitea nici o umbră de împotrivire. Trebuie s-o văd cu ochi mei şi îţi solicit ajutorul.

Se afla într-o stare de zbucium sfîşietor, ajuns pînă la exasperare.

— Pe cine vreţi să vedeţi, Lizaveta Nikolaevna ? o între­bai eu speriat.

— Pe Lebeadkina aceea, pe şchioapă... este adevărat că e şchioapă ?

Eram consternat.

— N-am văzut-o niciodată, dar am auzit că este şchioapă, chiar ieri am auzit, bîiguii eu cu grabă febrilă şi tot în şoaptă.

— Trebuie s-o văd negreşit. Ai putea să-mi aranjezi asta chiar în cursul zilei de azi ?

Mă cuprinse o milă teribilă de ea.

— Este imposibil, de altfel nici nu m-aş pricepe cum s-o iac, încercai s-o opresc, mă voi duce la Şatov...

— Dacă nu reuşeşti să aranjezi pentru ziua de rnîine, mă voi duce eu singură, pentru că Mavriki Nikolaevici a refuzat. Mă bizui numai pe dumneata, n-am pe nimeni altul ; am vorbit cu Şatov într-un mod stupid... Sînt convinsă că eşti un om absolut cinstit, ba poate chiar şi devotat mie, te rog numai fă tot ce se poate.

Mă simţii cuprins de o dorinţă nemărginită să-i fiu de ajutor în toate.

— Iată ce-o să fac, reflectai eu după cîteva clipe, mă duc astăzi singur, ca s-o văd neapărat! Voi proceda în aşa fel ca s-o văd, vă dau cuvîntul meu de onoare ; vă cer numai per­misiunea să mă încredinţez lui Şatov.

—■ Spune-i că nutresc această dorinţă şi că nu pot să mai aştept, şi să ştie de asemenea că în ceea ce i-am vorbit n-am avut nici un gînd să-l induc în eroare. A plecat poate tocmai din cauză că este prea cinstit şi nu i-a plăcut faptul că n-aş fi fost sinceră cu el. Ar greşi, nu-l înşel; vreau cu adevărat să public şi să înfiinţez o tipografie...

— Este cu adevărat un om cinstit, un om cinstit, confir­mai cu multă căldură.

— De altfel, dacă pînă mîine nu se va aranja nimic, mă voi duce singură, orice ar fi şi chiar dacă vor afla toţi.

— înainte de trei n-am să pot veni la dumneavoastră, precizai eu, venindu-mi puţin în fire.

— Prin urmare, la ora trei. Prin urmare, am avut drep­tate să presupun ieri la Stepan Trofimovici că aş putea conta pa dumneata ca pe un om devotat mie ? zîmbi ea, strîngîn-du-mi febril mîna şi grăbindu-se să se întoarcă la Mavriki Nikolaevici.

Plecai copleşit de făgăduiala pe care o făcusem şi neînţe-legînd de fapt ce se întîmplase. Văzusem o femeie cuprinsă de o nemărginită disperare şi care nu se temea să se com­promită printr-o confidenţă în faţa unui om aproape necu­noscut ei. Zîmbetul plin de feminitate, într-o clipă atît de grea pentru dînsa, şi aluzia cum că observase de ieri senti­mentele mele mă loviră ca un vîrf de cuţit în inimă ; dar îmi părea rău, îmi părea rău de dînsa, iată totul. Secretele ei deveniseră brusc pentru mine nişte lucruri sacre şi, dacă acum cineva ar fi încercat să mi le dezvăluie, mi-aş fi astu­pat probabil urechile, nevoind să ascult mai departe. Presim-ţeam doar ceva... Şi totuşi nu vedeam de loc cum voi putea aranja ceea ce mi se cerea. Mai mult, nici acum nu înţele­geam prea bine ce anume va trebui să aranjez : o întîlnire, dar ce fel de întîlnire ? Şi cum aş putea să le pun faţă-n faţă, între patru ochi ? Toată speranţa mea era în Şatov, deşi era de prevăzut că el nu mă va ajuta cu nimic. Şi totuşi pri­mul lucru pe care îl făcui fu să alerg direct la el.

IV

Abia seara, către ora opt, îl găsii acasă. Spre surprinderea mea avea musafiri : unul era Alexei Nilîci, celălalt, un domn pe care îl cunoscusem mi se pare cu totul în treacăt, cu nu­mele de Şigaliov, frate bun cu nevasta lui Virghinski.

Acest Şigaliov se afla cam de vreo două luni prin oraşul nostru ; nu ştiu de unde venise ; auzisem numai că publicase un articol într-una din revistele progresiste din Petersburg.

148

149

Virghinski îmi tăcuse cunoştinţă cu el cu totul ocazional, pe stradă. în viaţa mea nu văzusem pe chipul unui om atita încruntare, posomorîre, morocăneală. Se uita cu nişte ochi. ca şi cum s-ar fi aşteptat în orice clipă la o catastrofă a lumii şi nu aşa, ipotetic, pe bază de nişte profeţii care s-ar putea nici să nu se adeverească, ci avind toată certitudinea că poimîine dimineaţă, să zicem, exact la ora zece şi două­zeci şi cinci minute faptul se va împlini. Nu schimbasem atunci aproape nici un cuvînt cu el, ci doar ne strînsesem mîna cu aerul unor conspiratori. Cel mai mult mă uimiseră urechile Iui cie o mărime nefirească : lungi, late şi groase, neobişnuit de mult depărtate în lături. Avea mişcări lente şi neîndemînatice. Dacă Liputin a visat vreodată că falanste­rul va putea fi realizat eîndva în gubernia noastră, omul acesta ştia probabil cu precizie ziua şi ora cînd acest luciu se va înfăptui. îmi făcuse o impresie sinistră ; iar cînd dădui de el acum la Şatov rămăsei foarte mirat, mai ales că Şatov nu era de loc amator de oaspeţi.

încă de la scară se auziră glasurile lor tari, vorbind toţi trei deodată, angajaţi se pare într-o dispută : dar în clipa în care apărui, tăcură ca la comandă. Discutau în picioare, iar acum deodată se aşezară cu toţii, încît trebui să mă aşez şi eu. Tăcerea această stupidă continuă cel puţin trei minute. Şigaliov, deşi mă recunoscuse, se făcu lotuşi că nu mă cunoaşte şi nu din ostilitate probabil, ci pur şi simplu fiindcă aşa în­ţelegea el Cu Alexei Nilîei schimbai un salut din cap, dar tot în tăcere şi fără să ne strîngem mina. Şigaliov îşi îndreptă, în cele din urmă, privirea severă şi încruntată asupra mea, cu naiva convingere probabil că eu mă voi ridica imediat şi voi pleca. în sfîrşit, Şatov se sculă de pe scaun şi cu el şi ceilalţi. Plecară fără să-şi ia rămas bun şi numai Şigaliov îi spuse din uşă lui Şatov, care îi conducea :

— Ţine minte că eşti dator să prezinţi un raport.

— Puţin îmi pasă de rapoartele voastre şi nu datorez nimănui nici un fel de 1 aport, zise Şatov petrecîndu-l şi în­cuie în urmă-i uşa cu zăvorul.

— Culici * ! zile el, privindu-mă cu un surîs cam acru.

* Păsări cie baltă prevestitoare de ploaie. în folclorul rus : flăcău care vine la şezătoare cu faţa învăluită, ascunsă sub basma. Aici. In figurat — enigmatici.

1.30

Avea faţa supărată şi mi se păru destul de ciudat că vorbi el cel dintîi. De obicei, întotdeauna cînd treceam pe la el (foarte rar de altfel), ei se aşeza încruntat într-un colţ, răs­pundea morocănos şi numai după o destul de lungă tăcere se înviora şi începea să discute cu plăcere. în schimb, cînd îşi lua rămas bun, se încrunta iar de fiecare dată şi îţi des­chidea uşa cu aerul omului care este bucuros să scape de prezenţa unui inamic personal.

— La acest Alexei Nilîei am luat ieri ceaiul, zisei eu, se pare că ateismul 1-a scrîntit la cap.

— Ateismul rus n-a depăşit niciodată stadiul calamburu­rilor, mormăi Şatov, vîrînd o luminare nouă în locul celei arse aproape complet.

— Şi totuşi de data aceasta mi s-a părut că nu am de-a face cu un amator de calambururi ; e drept că nu se pricepe să vorbească nici simplu, necum în calambururi.

— Oameni de carton ; din cauza servilismului gîndirii lor, zise calm Şatov, aşezîndu-se într-un colţ pe scaun şi proptin-du-şi palmele pe genunchi. Există şi destulă ură, reluă el, după un minut de tăcere. Ei primii s-ar simţi grozav de neno­rociţi, clacă Rusia s-ar transforma cumva brusc, fie chiar şi după concepţia lor, şi ar deveni deodată extraordinar de bogată şi fericită. N-ar mai avea pe cine să urască, pe cine să scuipe, n-ar mai fi de cine să-şi bată joc ! Avem dc-a face aici numai şi numai cu o imensă ură animalică faţă de Rusia, care le-a intrat în sînge... şi nici un fel de lacrimi nevăzute pentru soarta lumii nu există sub rîsul lor văzut ! Niciodată încă n-au fost rostite în Rusia cuvinte atît de false ca despre aceste lacrimi nevăzute ! strigă el aproape cu furie.

— Dumnezeu ştie ce tot spui ! rîsei eu.

— Iar dumneata eşti un „liberal moderat", zîmbi la rîndu-i Şatov. De ! se grăbi el brusc să adauge, mi se parc că n-am nimerit-o cu expresia „servilismul gîndirii" ; probabil că o să-mi răspunzi : „Tu eşti fiul unui servitor, eu niciodată n-am fost servitor".

— Nici prin cap nu mi-a trecut un asemenea gînd... Ce ţi-a venit!

—■ Nu e nevoie să te scuzi, nu mă tem de dumneata. Atunci m-am născut numai din servitor, acum însă am şi devenit un servitor la fel ca dumneata. Liberalul nostru rus

151

înainte de toate este un servitor şi atîta aşteaptă, să i se ofere posibilitatea de a-i lustrui cuiva cizmele.

— Care cizme ? Ce fel de alegorie e asta ?

— Nici o alegorie ! Văd că rîzi... Stepan Trofirr.oviei a spus un adevăr, afirmîrid că zac copleşit sub greutatea unui pietroi, copleşit, dar nu şi strivit, ci numai mă zbat în con­vulsii ; e o bună comparaţie.

— Stepan Trofimovici susţine că te-ai scrîntit pe chestia nemţilor, rîsei eu. Orice ai spune însă, ceva ceva tot am şterpelit noi de la nemţi şi am vîrît în buzunarul nostru.

— Am luat douăzeci de copeici şi am dat o sută de ruble. Cîtva timp ramaserăm în tăcere. \

— Chestia asta a clocit-o el în America.

— Cine ? Ce a clocit ?

— Mă gîndesc la Kirillov. Patru luni de zile am zăcut acolo împreună într-o izbă pe duşumea.

— Ai călătorit în America ? mă mirai eu. Nu mi-ai po­vestit niciodată.

— Ce să mai povestesc. Acum trei ani am plecat cîteşitrei împreună pe un vapor de emigranţi în Statele de Nord ale Americii, pe ultimii bănişori, ,,ca să gustăm din viaţa mun­citorului american şi în felul acesta să verificăm prin pro­pria noastră experienţă starea omului în cea mai cumplită situaţie socială pentru el". Iată cu ce scop am plecat.

— Doamne ! rîsei eu. Păi, pentru aşa ceva n-aveaţi decît să plecaţi în oricare din guberniile noastre pe timpul mun­cilor de vară, „ca să vă faceţi o experienţă personală pro­prie", ce nevoie mai aveaţi să porniţi tocmai în America !

— Ne-am angajat acolo ca lucrători la un exploatator ; ne adunaserăm la el acolo vreo şase ruşi : studenţi, chiar şi moşieri plecaţi de pe moşiile lor, chiar şi ofiţeri — toţi animaţi de acelaşi scop măreţ. Bineînţeles, am lucrat, am transpirat, ne-am chinuit, ne-am istovit, şi în cele din urmă eu şi Kî-rillov a trebuit să plecăm, ne-am îmbolnăvit, n-am rezistat. Proprietarul exploatator ne-a ciupit zdravăn la socoteală, în loc de treizeci de dolari, după cum ne înţelesesem, ne-a plătit mie opt, lui cincisprezece ; am mîncat şi bătaie acolo de cîteva ori. Şi uite aşa, rămaşi fără de lucru, am zăcut cu Kirillov într-un orăşel pe duşumea alături patru luni încheiate ; el cu gîndurile lui, eu cu ale mele.

152

— Şi aţi mîncat, zici, bătaie de la patron ? în America ? îmi închipui ce l-aţi mai înjurat...

— De ioc, dimpotrivă, am hotărît îndată că „noi, ruşii, în faţa americanilor, sîntem nişte băieţandrii nepricepuţi şi că trebuia să ne naştem în America sau cel puţin să trăim acolo ani de-a rîndul împreună cu americanii, ca să ajungem la nivelul lor". Ce mai vorbă : cînd pentru un lucru de o para ni se pretindea un dolar, plăteam cu toată plăcerea, ba şi cu pasiune. Lăudam totul : spiritismul, linşajul, revolverele, va­gabonzii. Intr-o zi, călătorind, un om îşi vîrî mîna în buzu­narul meu, scoase peria mea de cap şi începu să-şi pieptene părul ; noi, cu Kirillov, am schimbat priviri şi ne-am zis în gînd că e bine aşa şi că ne place grozav...

— Ciudat însă că la noi asta nu numai că îşi face loc în capetele unora, dar că se şi preia în practică, observai eu.

— Oameni de carton, repetă Şatov.

— Şi totuşi, ca să treci oceanul pe un vapor de emigranţi, într-o ţară necunoscută, fie chiar şi cu scopul ,,de a cunoaşte prin proprie experienţă" etc, într-adevăr este o dovadă de generoasă fermitate... Şi cum ai scăpat de acolo ?

— Am scris unui om din Europa şi el mi-a trimis o sută de ruble.

Spunînd toate astea, Şatov rămăsese după obiceiul Iui tot timpul cu ochii aţintiţi în pămînt, chiar şi în momentele cînd se înflăcăra. Şi deodată îşi ridică privirea :

— Vrei să ştii numele acestui om ? —- Cine e ?

— Nikolai Stavroghin.

Se ridică brusc, se întoarse cu faţa spre biroul lui de scris improvizat şi începu să caute ceva pe el. Circulau la noi zvonuri vagi, dar statornic nedezminţite, cum că nevas-tă-sa la Paris s-ar fi aflat un timp în relaţii cu Nikolai Stavroghin şi anume cu doi ani în urmă, adică exact în perioada cînd Şatov era în America ; e drept că mult după ce îl părăsise la Geneva. ,,în cazul acesta, ce rost mai avea să citeze acum acest nume şi să intre în asemenea amănunte ?" mă gîndii eu.

— Nici pînă astăzi nu i-am restituit încă aceşti bani, se întoarse el către mine, privind u-mă ţintă ; apoi se aşeză pe locul său din colţ şi mă întrebă brusc pe un ton cu totul

153