Editura gartea româneasca 1 Ci, o O

cum rămîne ?

284

285

—• Dumneata, bineînţeles, nu vei avea ce căuta în casa mea.

— Dar nu-i sînt rudă ?

— De asemenea rude lumea se fereşte. Şi atunci ce rost ar avea să-ţi mai dau bani, judecă şi dumneata ? ■.

— Nikolai Vsevolodovici, Nikolai Vsevolodovici, aşa ceva este imposibil ; poate că te mai gîndeşti, n-o să vrei doar să-ţi faci seama... ce-o să-şi închipuie, ce-o să spună lumea ?

— Puţin îmi pasă de lumea dumitale. M-am căsătorit atunci cu sora dumitale, fiindcă aşa mi-a venit după o petre­cere cu chef mare, pariind pe sticle de vin, iar acum voi face în mod public cunoscut acest lucru... de vreme ce mă amuză !

Spusese toate acestea pe un ton atît de enervat, încît Lebeadkin începu să-i dea crezare, îngrozit.

— Dar eu, eu ce mă fac ?... Principalul în toată treaba asta, cu mine ce se-ntîmplă ? Glumiţi poate, Nikolai Vsevolo­dovici ?

— Nu glumesc de loc.

—■ Voia dumneavoastră, Nikolai Vsevolodovici. dar eu nu vă cred... atunci fac reclamaţie.

— Eşti teribil de prost, căpitane.

— Mă rog, să fie şi aşa, dar ce altceva îmi rămîne de făcut ! se zăpăci total căpitanul. Altădată pentru slujba ei prin unghere căpătăm cel puţin locuinţă, dar acum ce mă fac dacă vă deziceţi complet de mine ?

—• N-ai spus chiar dumneata adineauri că vrei să pleci la Petersburg şi să-ţi schimbi ocupaţiile ? Apropo, e adevărat ce am auzit, că ai de gînd să pleci acolo cu un denunţ, în speranţa să capeţi iertarea, denunţîndu-i pe ceilalţi ?

Căpitanul rămase cu gura căscată, holbat, fără a răspunde.

— Ascultă, căpitane, zise foarte serios Stavroghin, aplc-cîndu-se deasupra mesei. Pînă atunci el vorbise oarecum în doi peri, încît Lebeadkin, din experienţa lui în rolul de măs­cărici, pînă în ultima clipă nu avea totuşi certitudinea dacă stăpînul său se supără cu adevărat sau dacă glumeşte, ex-primînd intenţia absurdă de a-şi anunţa căsătoria. Acum însă aerul extrem de grav al lui Nikolai Vsevolodovici era atît de convingător, încît căpitanul simţi că-l trec pe spate fiori reci. Ascultă, şi să-mi spui drept, Lebeadkin : ai făcut vreun denunţ pînă acuma sau încă nu ? Ai apucat să faci ceva în acest sens ? N-ai trimis vreo scrisoare din prostie ?

288

— Nu, n-am apucat nimic şi... nici gînd n-am avut, îl privea nemişcat căpitanul.

— Că nici gînd n-ai avut e o minciună, tocmai pentru asta vrei să pleci la Petersburg. Dar dacă nu l-ai scris, nu cumva ai pălăvrăgit în faţa cuiva de pe aici ? Spune ade­vărul, parcă am auzit eu ceva.

— I-am spus lui Liputin, beat fiind. Liputin este un tră­dător, Mi-am deschis în faţa lui inima, şopti bietul căpitan.

— Inima ca inima, dar omul nu trebuie să fie chiar atît de prost. Dacă ţi-a trecut prin cap un asemenea gînd, tre­buia să-l păstrezi numai pentru dumneata ; astăzi oamenii deştepţi ştiu să tacă şi nu pălăvrăgesc.

— Nikolai Vsevolodovici! începu să tremure căpitanul. Dumneavoastră doar n-aţi participat la nimic, în ce vă pri­veşte pe dumneavoastră...

— N-ai fi cutezat, fireşte, să-ţi denunţi vaca de muls.

— Nikolai Vsevolodovici, gîndiţi-vă, gîndiţi-vă !... Cu­prins de disperare şi cu lacrimi în ochi, căpitanul se apucă, să-şi povestească viaţa pe care o dusese în cei patru ani. Era povestea stupidă a unui neghiob, care se băgase într-o afacere a cărei însemnătate nici măcar n-o înţelesese pînă-n ultima clipă, din cauza beţiei şi a chefurilor. Mărturisi că încă la Petersburg se „ataşase mai întîi, pur şi simplu din prietenie, ca un student adevărat, deşi nu era student", şi neştiind des­pre ce este vorba, „cu totul nevinovat", împrăştia tot felul de foi pe scări, lăsa cu zecile în faţa uşilor, soneriilor, le vîra în loc de ziare, le aducea la teatru, le băga în pălăriile oamenilor, le strecura şi prin buzunare. Apoi începuse să capete de la ei şi bani, „pentru că ce mijloace aveam eu !" în două gubernii împrăştiase prin judeţe „tot felul de pă­cătoşenii". O, Nikolai Vsevolodovici, exclamă el, cel mai mult mă revolta faptul că toate acestea erau contrare legilor civile şi mai ales celor naţionale ! Scria în ele la un moment dat ca să se pună mîna pe furci şi să nu se uite că cine va ieşi dimineaţa sărac, poate ca seara se va întoarce acasă bogat, gîndiţi-vă numai! Personal mă simţeam cutremurat, dar le împrăştiam. Sau deodată, cinci-şase rînduri adresate tam nisam Rusiei întregi: „închideţi cît mai repede bisericile, distrugeţi-l pe Dumnezeu, rupeţi căsătoriile, desfiinţaţi drep­tul de moştenire, înarmaţi-vă cu cuţite" şi aşa mai departe, şi dracu mai ştie ce. Şi uite cu o asemenea fiţuică, de cinci

287
rînduri numai, cît p-aci era s-o păţesc, dar ofiţerii regimen­tului mi-au tras o bătaie zdravănă şi, Dumnezeu să-i aibă în pază, mi-au dat drumul. Şi anul trecut erau aproape să pună mîna pe mine cînd i-am transmis lui Korovaev nişte banc­note de cincizeci de ruble falsificate în Franţa ; norocul meu că acest Korovaev, fiind beat, s-a înecat chiar atunci în eleşteu şi n-am mai fost descoperit. Aici la Virghinski pro­clamam dreptul femeii la dragoste. în iunie, într-un judeţ de aici, la fel, am împrăştiat asemenea fiţuici. Aud că ne vor obliga iar... Mă pomenesc deodată cu Piotr Stepanovici care mă anunţă că trebuie să mă supun fără crîcnire ; de mult mă ameninţă. Cum s-a purtat el atunci duminică faţă de mine ! Nikolai Vsevolodovici, eu sînt un sclav, un vierme^4S, nu un zeu, numai prin asta mă deosebesc de poetul Derjavin. Dar cunoaşteţi dumneavoastră resursele mele ?

Nikolai Vsevolodovici îl ascultase cu mult interes pînă la sfîrşit.

— Multe lucruri din cele ce mi-ai spus nu le-am ştiut, ' zise el, bineînţeles, se puteau întîmpla multe cu un om ca

dumneata... Ascultă, zise el după un pic de reflecţie, dacă vrei spune-i acolo cui ştii că Liputin a minţit şi că n-ai vrut decît să mă sperii pe mine cu acest denunţ, crezînd că şi eu sînt compromis şi în felul acesta să storci cît mai mulţi bani de la mine. înţelegi ?...

— Nikolai Vsevolodovici, scumpul meu, să fie chiar ade­vărat că mă ameninţă o asemenea primejdie ? Aşteptam cu nerăbdare prilejul să vă întreb.

Nikolai Vsevolodovici schiţă un surîs.

— La Petersburg, bineînţeles, nu te vor lăsa să pleci, chiar dacă ţi-aş da bani de drum... dar e timpul să mergem la Măria Timofeevna. Şi el se ridică de pe scaun.

— Nikolai Vsevolodovici, dar cum va fi cu Măria Timo­feevna ?

— Aşa cum am spus.

— Este totuşi adevărat ?

— Tot nu-ţi vine să crezi ?

— Nu-mi vine să cred că mă veţi lepăda, ca pe o pe­reche de cizme uzate.

— Mai văd eu, rîse Nikolai Vsevolodovici, acum lăsă-mă.

— Doriţi să rămîn puţin afară în pridvor... ca nu cumva să trag întîmplător cu urechea., odăiţele sînt cam micuţe.

288

— Bună idee ; rămîi în pridvor. Ia şi umbrela.

— Umbrela dumneavoastră., merit eu aşa ceva ? exagera căpitanul.

— O umbrelă merită oricine.

— Pe loc ştiţi să determinaţi minimuvi-ul drepturilor omului...

Dar toate acestea le bîigui absolut maşinal ; era prea co­pleşit de cele aflate şi părea complet derutat. Cu toate acestea, aproape imediat ce ieşi pe pridvor şi desfăcu umbrela, în capul lui trăsnit de coţcar îşi făcu loc din nou acelaşi gînd consolator cum că nu i s-a spus adevărul, că este dus de pas şi că dacă e aşa, el n-are de ce să se teamă, ci dimpo­trivă alţii se tern de el.

„Dacă ei mint şi umblă cu şiretlicuri, care să fie pricina ?" îşi frămînta el creierul. Anunţarea căsătoriei i se părea o absurditate : „E adevărat, de la un asemenea făcător de mi­nuni te poţi aştepta la orice ; nu trăieşte decît pentru a face rău oamenilor. Dar dacă şi el se teme, după afrontul înghiţit duminică, şi se teme cum nu s-a temut niciodată pînă acum ? Iată-l deci fuga-fuguţa să mă asigure că va declara singur, de teamă ca să n-o fac eu. Ia seama, Lebeadkin, să nu dai greş ! Şi ce rost are să vii noaptea, pe furiş, cînd vrei chiar a doua zi să anunţi ceva în mod public ? Iar dacă se teme, înseamnă că se teme chiar în acest moment, că teama 1-a cuprins acum, şi anume în aceste cîteva zile... Ia seama, Lebeadkin, fii cu ochii în patru !... Mă sperie cu Piotr Ste­panovici. într-adevăr, e îngrozitor ! Cînd mă gîndesc la asta, mă trec chiar fiorii ! Cine m-a pus să trăncănesc cu Liputin ! Cine ştie ce pun la cale ticăloşii ăştia, niciodată n-am putut să-i înţeleg. Iar se agită ca acum cinci ani. într-adevăr, cui puteam să-mi adresez denunţul ? „Nu cumva i-ai scris cuiva din prostie ?" Hm, înseamnă că se poate scrie din prostie ? Să fie un sfat, o sugestie ? „Pentru asta pleci la Petersburg." Escrocul, eu numai am visat, iar el mi-a şi ghicit visul ! Parcă m-a îndemnat chiar el să plec. Nu pot fi aici decît două chestii, ori una ori alta : ori el însuşi se teme, întrucît şi-a cam făcut de cap, ori... nu se teme personal de nimic şi umblă numai să mă îndemne ca eu să-i denunţ pe ei toţi ! îngrozitor ! Ia seama, Lebeadkin, să nu dai greş !...

într-atît era absorbit de gînduri, încît uită să mai tragă cu urechea. De altfel, era şi greu să facă acest lucru ; uşa

19 — Dostoievski — Opere

239

cu un singur canat era groasă şi înăuntru se vorbea încet de tot ; nu ajungeau la el decît sunete vagi. Căpitanul scuipă de necaz şi se întoarse pe pridvor, fluierînd îngîndurat.

III

Odăiţa Măriei Timofeevna era de două ori mai mare decît aceea pe care o ocupa căpitanul şi mobilată cu lucruri rudi­mentare asemănătoare ; însă masa din faţa canapelei era acoperită cu o faţă de masă elegantă, în mijlocul căreia ardea o lampă cu picior ; podeaua era acoperită cu un covor ad­mirabil ; patul fusese despărţit cu o perdea lungă de restul încăperii, iar lîngă masă se mai afla şi un fotoliu mare, co­mod, pe care însă Măria Timofeevna nu se aşeza niciodată, într-un colţ, ca şi în fosta ei locuinţă, atîrna o icoană cu candela aprinsă ; pe masă se găseau rînduite toate lucruşoa-rele necesare ei : un joc de cărţi, oglinjoara, o cărticică de cîntece, ba şi un cozonăcel, şi de asemenea două cărţulii cu poze colorate. Una — extrase din peripeţiile unui călător foarte popular, adaptate pentru adolescenţi, cealaltă — o cu­legere de povestiri moralizatoare, în bună parte din viaţa cavalerilor, bune ca daruri de pomul de Crăciun sau pen­tru pensionatele de fete. Mai era pe masă şi un album cu tot felul de fotografii. Măria Timofeevna îşi aşteptase desi­gur musafirul, după cum îl informase căpitanul; în momen­tul însă cînd Nikolai Vsevolodovici intră în camera ei, ea dormea sprijinită cu spatele de speteaza canapelei şi cu capul lăsat pe o perină brodată. Musafirul închise încet uşa după el şi, fără a se urni din loc, contemplă femeia adormită.

Căpitanul exagerase spunînd că ea se gătise astăzi în rnod special. Era îmbrăcată în aceeaşi rochie de culoare în­chisă, ca şi în duminica aceea la Varvara Petrovna. La fel îşi pieptănase şi părul, legîndu-l într-un nod subţire la ceafă ; tot aşa avea dezgolit şi gîtul ei lung şi slab. Şalul dăruit de Varvara Petrovna fusese împăturit cu grijă şi pus la un capăt al divanului. Cu aceeaşi lipsă de pricepere se şi sulemenise. Mkolai Vsevolodovici rămase aşa nemişcat doar un minut, deoarece ea se trezi deodată, simţind parcă privirea lui în-

290

dreptată asupra ei, deschise ochii şi-şi redresa corpul pe divan. Dar şi cu musafirul se-ntîmplase ceva ciudat probabil, deoarece continua să rămînă lîngă uşă tăcut şi nemişcat, scrutîndu-i chipul cu o privire fixă şi pătrunzătoare. Poate că privirea aceasta era prea dură, poate că exprima dezgust sau o plăcere sadică la vederea spaimei pe care i-o provo­case — dacă totul nu era cumva o nălucire pe care ea o avusese în vis ; fapt este însă că, după o aşteptare de un minut aproape, pe faţa bietei fete se ivi o expresie de groază cumplită ; chipul i se schimonosi, şi ea îşi ridică mîinile, agitîndu-le într-un gest de apărare ; brusc izbucni în plîns, exact ca un copil speriat ; încă o clipă şi ar fi ţipat. Dar musafirul îşi reveni; dintr-o dată chipul lui îşi schimbă ex­presia şi cu zîmbetul cel mai binevoitor şi mîngîios el se apropie de masă.

— Iartă-mă. Măria Timofeevna, te-am speriat din somn intrind fără veste, zise el întinzîndu-i mîna.

Glasul lui cînd rosti aceste cuvinte duioase îşi produse efectul ; expresia de groază dispăru de pe chipul ei, deşi continua să-l privească cu oarecare teamă, silindu-se parcă să înţeleagă ceva. li întinse sfios mîna. în sfîrşit. zîmbetui îi coloră buzele.

—■ Bună ziua. prinţe. şopti ea privindu-l într-un fel cam ciudat de insistent.

— Ai avut probabil un vis urît ? continuă el, zîmbindu-i tot mai amabil şi mai cald.

— Dar dumneata de unde ştii că am visat despre aceasta ?... Şi deodată se cutremură iar şi se trase înapoi, ridicîn-

du-şi mîinile în faţă, cu acelaşi gest parcă de apărare, gata să izbucnească din nou în plîns.

—• Linişteşte-te, de ce ţi-e frică, nu m-ai recunoscut ? c îndemnă Nikolai Vsevolodovici.

Dar de data aceasta cu greu reuşi s-o liniştească ; ea se uita la el în tăcere, cu aceeaşi privire nedumerită şi chinuită de un gînd apăsător care întîrzia în capul ei sărman, stră-duindu-se vizibil să înţeleagă ceva nedesluşit. Ba îşi pleca privirea, ba îl învăluia într-o căutătură rapidă şi iscoditoare. în sfîrşit, departe de a se fi liniştit cît de cît, păru mai de grabă că izbuteşte să ia o hotărîre.

— Şezi, te rog, lîngă mine, ca să te pol vedea mai de aproape, zise ea destul de ferm, stăpînită evident de un

19*

291

gînd nou. Acum să n-ai nici o grijă, n-am să te mai privesc, ci am să mă uit în jos. Să nu te uiţi nici dumneata la mine pînă cînd nu te voi ruga. Dar ia loc, adăugă ea aproape cu nerăbdare.

Se vedea că senzaţia cea nouă punea tot mai mult stă-pînire pe ea. Nikolai Vsevolodovici se aşeză aşteptînd ; inter­veni o tăcere destul de lungă.

— Hm ! mi se pare ciudat, murmură ea aproape cu dez­gust. Am avut nişte visuri urîte, desigur ; dar de ce a trebuit să te visez pe dumneata în felul acesta ?

— Să lăsăm visele deoparte, se întoarse el nerăbdător, contrar interdicţiei, şi se părea că expresia de adineaori licări iar în ochii lui. Observase de cîteva ori că ea ar fi vrut să-l privească, dar rezista cu tărie uitîndu-se în jos.

— Ascultă, prinţe, ridică ea brusc glasul, ascultă, prinţe...

— De ce-ţi întorci privirea, de ce nu te uiţi la mine şi ce rost are această comedie ? strigă el neputîndu-se stăpîni.

Măria Timofeevna păru că nici nu aude întrebarea.

— Ascultă, prinţe, repetă ea pentru a treia oară cu glas ferm, cu o expresie de îngrijorare neplăcută pe faţă. în clipa în care mi-ai spus atunci în trăsură că vei anunţa căsătoria noastră m-am speriat groaznic că taina se va sfîrşi. Acum însă nici eu nu mai ştiu ; m-am tot gîndit şi văd limpede că nu sînt potrivită de loc pentru aşa ceva. Voi şti să mă îmbrac, şi să primesc lume, poate ; ce mare lucru să inviţi la o ceaşcă de ceai, mai ales cînd ai şi servitori ? Şi totuşi cum li se va părea străinilor ? în dimineaţa aceea de duminică am reuşit să văd multe în casa voastră. Domnişoara aceea drăguţă se uita mereu la mine, mai ales cînd ai intrat dumneata. Dum­neata ai intrat atunci, nu-i aşa ? Mama ei e pur şi simplu d bătrînică de societate foarte caraghioasă. Lebeadkin al meu s-a distins şi el; ca să nu mai rîd mereu mă uitam în tavan, e foarte frumos pictat plafonul. Mamei lui i-ar şedea mai bine să fie stareţă de mănăstire ; mi-e frică de ea, cu toate că mi-a dăruit un şal negru. îmi închipui că toţi m-au văzut şi m-au judecat atunci printr-o latură cu totul surprinză­toare ; nu mă supăr, dar şedeam atunci şi mă gîndeam : ce fel de rudă le-aş fi eu ? Bineînţeles, de la o contesă nu se cer de-cît calităţi sufleteşti, pentru că în ce priveşte treburile gospo­dăreşti are destui lachei, şi oarecare cochetărie mondenă, ca să ştie să primească vizitatori şi călători străini. Şi cu toate astea

292

atunci duminică se uitau la mine exasperaţi. Numai Daşa este un înger. Mi-e teamă ca nu cumva ei să-l amărască cu cin* ştie ce remarcă imprudentă despre mine.

— Să nu-ţi fie frftă şi să n-ai nici o grijă, îşi schimonosi gura Nikolai Vsevolodovici.

— De altfel nu mă deranjează cu nimic toate astea, chiar dacă îi va fi puţin ruşine pentru mine, deoarece întotdeauna aici va exista mai multă milă decît ruşine, judecind după om, bineînţeles. El doar ştie că mai curînd ar trebui mie să-mi fie milă de ei, decît lor de mine.

— Mi se pare că te-au rănit adînc, Măria Timofeevna ?

— Pe mine ? De loc, surise ea cu candoare. Chiar de loc, de loc. M-am uitat eu la voi toţi, atunci : cu toţii eraţi su­păraţi şi v-aţi certat între voi; ca să vezi, se adună laolaltă, dar nu ştiu nici măcar să petreacă din tot sufletul. Atîta bogăţie şi ce puţină veselie — mi-e şi scîrbă. De altfel nu-mi pare rău acum de nimeni, afară de mine însumi.

— Am auzit că ai dus-o foarte rău cu fratele în lipsa mea ?

— Cine ţi-a spus ? Prostii ; acum e mult mai rău ; acum am visuri urîte, iar visele au devenit urîte pentru că ai sosit dumneata. Şi de ce ai apărut, mă rog, spune, de ce ?

— Nu vrei să te întorci iar la mănăstire ?

— Poftim ! Presimţeam eu că mi se va propune iar să intru la mănăstire ! Ce mare minune e şi mănăstirea voastră ! Şi pentru ce să mă duc acolo, cu ce voi intra acum acolo ? Acum sînt doar singură de tot ! E prea tîrziu să încep o a treia viaţă.

— Văd că eşti tare supărată ; nu cumva ţi-e teamă că nu te mai iubesc ?

—■ în privinţa dumitale nu-mi fac nici o grijă. Mi-e teamă de mine să nu încetez a iubi pe cineva de tot. Şi surise dispreţuitor.

— Probabil că sînt vinovată faţă de el în ceva foarte im­portant, adăugă ea ca pentru sine, numai că nu ştiu care este anume vina mea şi aici e toată nenorocirea mea în veci. Mereu, mereu, în toţi aceşti cinci ani mă apăsa gîndul, zi şi noapte, că am o vină faţă de el. Mă rog, mă închin, şi mă gîndesc mereu la această vină mare pe care o am faţă de el. Şi uite că totul s-a adeverit.

— Ce s-a adeverit ?

293

— Mi-e teamă numai dacă nu-mi poartă şi el vreun gînd, continuă ea fără să-i răspundă la întrebare, poate şi fără să-l fi auzit. Şi totuşi nu cred ca el să se fi împrietenit cu oamenii aceştia de nimic. Contesa ar ii bucuroasă să mă sfîşie, deşi m-a luat în cupeul ei. Toţi complotează — şi el oare ? Să mă fi trădat şi el ? (Bărbia şi buzele ei începură să tremure.) Ascultă : ai citit despre Grişka Otrepiev, cel care a fost afurisit de şapte soboare ?

Nikolai Vsevolodovici rămase mut.

— Ei bine, acum îmi întorc faţa spre dumneata ca să te privesc, se hotărî ea deodată, întoarce-te şi dumneata spre mine şi priveşte-mă drept în ochi. Vreau să mă conving pen­tru ultima dată.

— Te privesc de mult.

— Hm, făcu Măria Timofeevna privindu-l cu multă aten­ţie. Te-ai cam îngrăşat...

Ar fi vrut se pare să mai spună ceva, însă brusc, pentru a treia oară, spaima de adineaori îi schimonosi faţa şi ea se trase înapoi iarăşi, ridieîndu-şi mîinile înaintea ochilor.

— Dar ce e cu dumneata ? strigă Nikolai Vsevolodovici aproape furios.

Dar spaima nu dură decit o singură clipă ; chipul ei se crispa într-un zîmbet ciudat, bănuitor, neplăcut.

— Te rog, prinţe, ridică-te şi intră, zise ea deodată cu glas ferm şi stăruitor.

— Cum adică intră ? Unde să intru ?

— De cinci ani nu-mi închipui decît cum va intra el. Scoală-te, treci dincolo de uşă, în cealaltă cameră. Eu voi rămîne aşa, ca şi cum n-aş aştepta nimic, voi lua în mînă cartea şi deodată dumneata vei intra după cinci ani de călă­torie. Vreau să văd cum va fi.

Nikolai Vsevolodovici scrîşni reţinut din dinţi şi mur­mură ceva nedesluşit.

— Ajunge, zise el, izbind cu palma în masă, te rog, Măria Timofeevna, să mă asculţi. Fă bine şi concentrează-ţi pe cit poţi toată atenţia. Că doar nu eşti nebună de tot! lăsă el să-i scape de nerăbdare. Mîine anunţ în public căsătoria noastră. Nu vei locui niciodată într-un palat, renunţă la acest gînd. Dacă vrei, vei sta cu mine toată viaţa, dar numai foarte departe de aici. în munţii din Elveţia, există acolo un loc... Nu te nelinişti, nu te voi părăsi niciodată şi nici într-o casă

294

ce nebuni nu te voi interna. Voi avea bani des'.ui ca să :vj trebuiască să cerşesc. Vei avea o slujnică ; n-o să fii nevoi:j' să lucrezi nimic. Tot ce-o să doreşti, din cele posibile, vl-i avea. O să te închini şi o să te rogi, o să te duci unde o să vrei şi o să faci ce vrei. Nu mă voi atinge de dumneata. Nici eu nu voi pleca nicăieri toată viaţa. Dacă vrei nu vom vorbi toată viaţa ; dacă vei fi dispusă, îmi vei povesti în fiecare seară, ca atunci la Petersburg prin ungherele acelea, poveştile dumitale. îţi voi citi cărţi, dacă vei dori. Dar vom sta o viaţă întreagă în acelaşi loc, iar locul e cam posomorit. Vrei ? Dc-cide-te ! Nu vei regreta ? Nu mă vei chinui cu lacrimile, cu blestemele dumitale ?

Ea ascultă cu mult interes şi ră.nase apoi într-o lungă tăcere, reflectînd.

— Ce-mi spui dumneata mi se pare cu totul nefiresc, rosti ea în sl'îrşit cu ironie şi dezgust. Te pomeneşti că va trebui să trăiesc astiel patruzeci de ani în munţii aceia.

Şi izbucni în rîs.

— E posibil să trăim şi patruzeci de ani, se încruntă Ni­kolai Vsevolodovici.

— Hm. Nu plec în ruptul capului.

— Nici cu mine ?

— Dar cine eşti, mă rog, ca să plec cu dumneata ? Patru­zeci de ani necontenit să stau cu el pe un vîrf de munte — ţi-ai găsit. Mă şi mir ce oameni răbdători au apărut astăzi ! Nu, nu-mi pot închipui ca şoimul să se facă bufniţă. Nu sea­mănă de loc cu prinţul meu ! îşi săltă ea capul mîndru şi solemn.

Un gînd neaşteptat îl lumină pe Slavroghin.

— De ce mă numeşti prinţ şi... cine crezi că sînt eu? întrebă el brusc.

— Cum ? Nu eşti un prinţ ?

— N-am [ost niciodată.

— Şi mi-o spui chiar aşa, drept în faţă. mărturisind că nu eşti prinţ ?

— îţi spun că n-am fost niciodată.

— Doamne ! plesni ea din palme. La orice m-aş fi aşteptat din partea vrăjmaşilor lui, dar la o asemenea obrăznicie, niciodată ! Trăieşte ? strigă ea aproape turbată, înainlind spre Nikolai Vsevolodovici. Mărturiseşte, l-ai ucis sau ce ai făcut ?

— Drept cine mă iei ? sări el din loc cu faţa descompusă.

293

Dar ea nu mai putea fi speriată, triumfa : — Cine poate să te ştie, cine eşti şi de unde ai apărut ! O, inima mea, inima mea a presimţit în toţi anii aceştia unel­tirea ! Iar eu stau şi mă mir : ce bufniţă oarbă îmi dă tîr-coale ? Ei bine, puişorule, să ştii că eşti un actor prost, mai prost chiar decît Lebeadkin. Transmite-i contesei salutul meu prea plecat, şi spune-i să trimită unul mai priceput. Te-a tocmit dumneaei, răspunde ? Eşti în serviciul ei la bucătărie ? Văd toată înşelăciunea voastră ca într-o oglindă ; v-am ghicit eu pe voi toţi, toţi, pînă la unul!

El o prinse cu putere de mînă, mai sus de cot ; ea îi rîdea drept în faţă cu hohote :

— Semeni tu, semeni foarte mult, poate că îi eşti şi rudă, ce oameni vicleni ! Numai că al meu e un şoim şi e prinţ, iar tu eşti o bufniţă şi un negustoraş ! Al meu de vrea se închină lui Dumnezeu, de vrea nu i se închină, iar pe tine Şatuşka (dragul de el, scump şi bun !) te-a pălmuit, mi-a povestit Lebeadkin al meu. Şi de ce te-ai speriat atunci, cînd ai in­trat ? Cine te-a speriat aşa ? Cînd ţi-am văzut faţa ticăloasă, cînd am căzut şi tu m-ai ridicat, parcă un vierme mi s-a strecurat în inimă : nu este el, mi-am zis, nu este el! Nu s-ar fi ruşinat şoimul meu niciodată de mine în faţa unei domnişoare din lumea mare ! O, Doamne ! Dar eu eram feri­cită în toţi aceşti cinci ani chiar şi cu gîndul numai că şoi­mul meu trăieşte, undeva dincolo de munţi, şi zboară şi se bucură de soare... Spune, impostorule, mulţi bani ţi-au plă­tit ? Cu cît te-ai învoit ? Eu nu ţi-aş fi dat nici o para chioară. Ha, ha, ha ! Ha, ha, ha !...

— Ce idioată ! scrîşni din dinţi Nikolai Vsevolodovici, continuînd s-o ţină de braţ.

— Afară, impostorule!... strigă ea poruncitor. Eu sînt soţia prinţului meu, nu mi-e teamă de cuţitul tău !

— Cuţitul !

— Da, cuţitul ! Ţii ascuns în buzunar un cuţit. Ai crezut că dorm, dar eu am văzut; cînd ai intrat adineaori, ai scos cuţitul !

— Ce spui, nenorocito, ce visuri ţi se năzar ! zbieră el respingînd-o cu toată puterea, încît ea se izbi dureros cu umerii şi capul de canapea. El o luă la fugă ; dar ea sări imediat pe urmele lui şchiopătînd şi pripindu-se în mers săl­tat şi chiar de pe pridvor, ţinută din răsputeri de Lebeadkin,

296

- Grişka Ot-rep-iev « a-na-te-ma !

, în