Editura gartea româneasca 1 Ci, o O

IV

„Cuţit, cuţit .'" repeta el furios la culme, mergînd cu paşi mari prin noroi şi băltoace, fără a mai alege drumul. E drept că uneori se simţea ispitit să izbucnească în hohote tari, tur­bate ; dar nu se ştie de ee se stăpînea, reţinîndu-şi rîsul. îşi veni în fire abia pe pod, exact în locul unde îl întîlnise la ducere pe Fedka ; acelaşi Fedka îl aştepta acolo şi, cum îl văzu, îşi scoase şapca rînjind vesel şi începu să-i povestească ceva, cu multă vioiciune. Nikolai Vsevolodovici, de data aceasta, îşi continuă drumul fără să se mai oprească, ba un timp chiar şi fără să-l mai asculte pe vagabond, care i se alăturase iar. Deodată îl uimi gîndul că uitase complet de prezenţa acestuia şi uitase tocmai în momentul cînd îşi re­peta în gînd neîncetat, în fiecare minut, cuvîntul „cuţit, cu­ţit", îl prinse pe vagabond de guler şi, cu toată furia acu­mulată în el, îl izbi cu putere de pod. O clipă acesta se gîndi să-l înfrunte, dar dîndu-şi seama imediat că în faţa acestui adversar, care îl şi atacase atît de neaşteptat, nu însemna decît un fir de pai, se potoli fără să mai opună vreo rezis­tenţă. Stînd în genunchi, apăsat spre pămînt, cu coatele în­toarse la spate, vicleanul vagabond aştepta calm sfîrşitul, fără să se gîndească, se pare, la vreo adevărată primejdie.

Nu greşise ; Nikolai Vsevolodovici, care îşi scosese între timp cu mîna stingă fularul călduros ca să-i lege mîinile, dintr-o dată, nu se ştie de ce, renunţă şi-l respinse. Acesta sări într-o clipă în picioare, se întoarse şi un cuţit lat de cizmărie, scos fulgerător, numai el ştia de unde, sclipi în mîna lui.

— Leapădă cuţitul, ascunde-l, ascunde-l imediat ! porunci cu un gest nerăbdător Nikolai Vsevolodovici şi în aceeaşi clipă cuţitul dispăru tot atît de fulgerător, cum apăruse.

Nikolai Vsevolodovici, la fel de tăcut şi fără a mai privi înapoi, îşi continuă drumul ; dar încăpăţînatul vagabond nu se lăsă şi-l urmă cu îndărătnicie, e adevărat, fără pălăvră-

297

geală acum şi la oarecare distanţă, ba şi respectînd se paie această distanţă cam cu un pas. Străbătură în felul acesta podul şi păşiră pe mal, de data aceasta luînd-o la stînga într-o altă străduţă lungă şi pustie pe care se putea ajunge mai repede în centrul oraşului decît pe strada Bogoiav-lenskaia.

— Este adevărat ce se spune că ai jefuit zilele trecute undeva prin judeţ o biserică ? întrebă deodată Nikolai Vse-volodovici.

— De fapt, intrasem să mă închin, răspunse vagabondul grav şi prevenitor, ca şi cum nimic nu s-ar fi intîmplat ; ba se putea spune că nu numai cu aer grav, ci şi cu oarecare dem­nitate. Aerul de familiaritate „amicală" de adineaori dispăruse complet Acum vorbea un om serios şi priceput în treburi, care e cu adevărat jignit pe nedrept, dar care ştie să şi uite j ignirile.

— Şi dacă am văzut încotro m-au purtat paşii pe căile Domnului, continuă el, harul cerurilor, mi-am zis în gînd ! Pentru sărăcia mea se-ntîmplă toate, ştiut fiind că prin soarta şi după şartul nostru nu o chip de trăit fără ajutoare. Ei bine, vă rog să mă credeţi, domnule, martor mi-e Dumnezeu, toate mi-au mers în pagubă, m-a pedepsit se vede Cel-do-sus pen­tru păcatele mele : pentru cădelniţă şi pentru patrafirul dia­conului n-am căpătat decîl douăsprezece ruble. Podoaba de argint de la icoana Sfîntului Nicolae s-a dus pe degeaba, cică era dintr-un amestec de aramă şi zinc, mei pomeneală de aur.

— L-ai înjunghiat pe paznic ?

— De fapt împreună cu el am adunat lucrurile, împreună cu paznicul ; după aceea însă spre ziuă, pe malul rîului, s-a iscat între noi o ciorovăială, cine să ducă sacul. M-a împins păcatul şi l-am uşurat de povară.

— Jefuieşte mai departe, înjunghie.

— Tot aşa mi-a spus şi Piotr Stepanovici, dar exact aşa. cuvînt cu cuvînt, ca şi dumneata mă sfătuieşte, pentru că e tare zgîrcit şi fără înţelegere cînd e vorba să dea un ajutor omului. Afară de faptul că nu crede nici cît negru sub unghie în creatorul din cer, care ne-a făcut oameni din ţărînă, şi spune că totul a fost făcut numai de natură, pînă la ultima lighioană, dumnealui nu înţelege nici atît că, după cum ne-a fost hărăzit nouă, n-am putea vieţui nicicum fără un ajutor mărinimos, dar cu nici un chip n-am putea. Cum începi să-i

298

spui însă toate astea, se uită ca berbecul în apă, de rămîi ou gura căscată. Uite, mă credeţi sau nu, dar se întîmpla că la căpitanul Lebeadkin, la care aţi fost acuma, pe cînd locuia încă înainte de venirea dumneavoastră în casa lui Filippov, uşa să rămînă uneori deschisă toată noaptea ; el zăcea beat mort, iar din buzunare îi curgeau banii pe jos. Cu ochii mei am avut prilejul să văd acest lucru, pentru că după datul nostru nu se poate să trăim fără niscai ajutor...

— Cum adică, cu ochii tăi ? Ai intrat la el noaptea ?

— Poate că am şi intrat, dar lucrul acesta nu-l ştie nimeni. -— Şi de ce nu l-ai înjunghiat ?

— Socotindu-mă bine, am zis să mă stăpînesc. Pentru că, de vreme ce mi-a fost dat să aflu o dată cu toată siguranţa cum că cel puţin vreo sută şi cincizeci de rublişoare aş putea oricînd să-i scot din buzunar, ce rost avea să tac aşa ceva, cînd mai aşteptînd puţin putea să-mi cadă şi o mie cinci sute ? Pentru că Lebeadkin (cu urechile mele am auzit) tot­deauna punea mare nădejde pe dumneavoastră cînd era beat, şi nu exista tractir sau cîrciumioară cît de prăpădită unde să nu fi vorbit despre asta ia beţie, întocmai aşa, precum v-am spus. Incit auzind despre acest lucru din mai multe guri, mi-am pus şi eu toată nădejdea în excelenţa-voastră. Vă spun, domnule, ca unui tată sau unui frate, întrucît Piotr Stepa­novici nu va afla asta de la mine niciodată, şi nimeni altul. Ce ziceţi, excelenţa-voastră, vă înduraţi sau nu faţă de mine cu vreo trei rublişoare? Lămuriţi-mă o dată pentru tot­deauna, excelenţă, ca să cunosc adică adevărul adevărat, pentru că alde noi fără asemenea ajutoare nu putem trăi.

Nikolai Vsevolodovici izbucni în hohote şi, scoţînd din buzunar portofelul în care avea vreo cincizeci de ruble în bancnote mărunte, îi aruncă din pacheţel o bancnotă, apoi alta, apoi a treia şi a patra. Fedka le prindea din zbor, se avînta după ele, unele cădeau în noroi. Prinzîndu-le, Fedka striga scurt : „Aşa, aşa !" în cele din urmă, Nikolai Vsevo­lodovici trînti în el tot pachetul şi, continuînd să rîdă în hohote, porni repede înainte, de data aceasta singur. Vaga­bondul rămase în genunchi, tîrîndu-se prin noroi în căutarea bancnotelor împrăştiate de vînt şi rătăcite prin băltoace; timp de o oră se mai putea auzi după aceea prin întunericul nopţii exclamaţia lui grohăită : „aşa, aşa !"

-299

Capitolul al treilea DUELUL

A doua zi, pe la orele două după-amiază, avu loc duelul. Neastîmpărata pornire a lui Artemi Pavlovici Gaganov, care ţinea cu orice preţ să se bată, precipită deznodămîntul acestei afaceri de onoare. Nu înţelegea de loc comportarea adversa­rului său şi era înfuriat la culme. O lună întreagă îl ţinuse nepedepsit sub focul unor jigniri insuportabile şi totuşi nu izbutise să-l scoată din sărite. Avea nevoie ca faptul decisiv să vină din partea lui Nikolai Vsevolodovici, deoarece el per­sonal n-avea nici un pretext plauzibil pentru a formula o provocare la duel. Se jena să-şi mărturisească motivul ascuns al urei sale bolnăvicioase faţă de Stavroghin pentru jignirea pe care acesta o adusese cu patru ani în urmă familiei sale. Invocarea unui asemenea pretext, mai ales în urma scuzelor prea umile prezentate în două rînduri de Nikolai Vsevolo­dovici, i se părea ne justificat. Îşi vîrîse în cap că acesta este de fapt un laş de cea mai josnică speţă ; nu putea pricepe cum un om de condiţia lui a fost în stare să rabde palma primită de la Şatov. Astfel se hotărî, în sfîrşit, să trimită acea scrisoare nemaipomenit de grosolană, care îl determină în cele din urmă pe Nikolai Vsevolodovici să-i propună o întîl-nire la bariera de onoare pe teren. Expediind în ajun această scrisoare şi aşteptînd cu nerăbdare febrilă provocarea,. Ga­ganov îşi cumpănea chinuit sorţii de izbîndă, într-o frămîn-tare continuă între speranţă şi disperare ; pentru orice even­tualitate avusese grijă totuşi, de cu seara încă, să se asigure cu un martor, rugîndu-l în acest scop pe Mavriki Nikolae-vici Drozdov, care-i era prieten, fost coleg de şcoală şi omul pe care îl respecta cel mai mult. în felul acesta Kirillov, care se prezentă a doua zi la ora nouă dimineaţa să-şi îndepli­nească misiunea, găsi terenul complet pregătit. Toate scuzele şi concesiile de necrezut ale lui Nikolai Vsevolodovici fură

300

respinse dintru început cu vehemenţă. Mavriki Nikolaevici, care de-abia în ajun fusese informat asupra desfăşurării con­flictului, la auzul acestor propuneri nemaipomenite căscă gura de uimire şi fu gata să intervină pentru o împăcare, dar observînd că Artemi Pavlovici, care-i ghicise intenţia, începu să tremure de furie pe scaunul său, tăcu şi nu mai stărui. Dacă n-ar fi apucat prietenul său să-şi dea cuvîntul, ar fi plecat imediat ; rămase numai pentru că mai nutrea speranţa să mai poată fi de folos cu ceva chiar în cursul duelului. Kirillov transmise provocarea ; toate condiţiile întîlnirii for­mulate de Stavroghin fură acceptate pe loc şi integral, fără nici o obiecţiune. O singură modificare se făcu, de altfel foarte dură, şi anume : dacă în urma primului schimb de focuri la barieră nu va rezulta nimic decisiv, să aibă ioc un al doilea schimb de focuri ; dacă nici a doua oară nu va rezulta nimic, să urmeze un al treilea. Kirillov se încruntă, stărui să se renunţe la cel de al treilea, dar, nereuşmdu-i încercarea, consimţi, însă cu precizarea că „de trei ori se mai poate, dar nici într-un caz şi a patra oară". Mai conce­sivă de data aceasta, partea adversă se declară de acord în privinţa ultimei precizări. Astfel, la ora două după-amiază, întîlnirea avu loc la Brînkovo, adică într-o pădure situată între Skvoreşniki şi fabrica Şpîgulin. Ploaia din ajun înce­tase, dar aerul era umed, pămîntul jilav, sufla vîntul. Nori grei, tulburi şi zdrenţuiţi goneau pe cerul rece ; copacii şuie­rau des şi prelung din vîrfurile lor agitate, scrîşnind amar pe la încheieturi. Era o dimineaţă grozav de mohorîtă.

Gaganov şi Mavriki Nikolaevici sosiră la locul fixat în­tr-un docar elegant tras de o pereche de cai voinici pe care îi mina Artemi Pavlovici ; în spatele docarului aveau un valet. Aproape în acelaşi minut apărură Nikolai Vsevolodo­vici şi Kirillov, dar nu în trăsură, ci călare, urmaţi de ase­menea de un valet tot pe cal. Kirillov, deşi nu călărise nici­odată, se ţinea în şa drept şi curajos, purtînd în mîna** dreaptă o cutie grea cu pistoale, pe care nu voise s-o încre­dinţeze valetului, iar cu mina stingă, din nepricepere, trăgea şi încorda neîndemînatec dîrlogii, din care cauză calul smu­cea mereu din cap, manifestînd dorinţa de a se cabra, ceea ce totuşi nu-l speria de loc pe călăreţ. Bănuitor şi extrem de susceptibil cum era din fire, Gaganov socoti prezentarea aceasta călare a adversarului său drept o nouă jignire, în

301

sensul ca duşmanii săi prea erau siguri de succes, devreme ce nici nu se gîndiseră la posibilitatea că vor avea nevoie de trăsură în cazul cind Stavroghin ar fi rănit. Coborî din docarul său, galben de furie, şi simţi cum îi tremură manile, iapt pe care îl comunică îndată lui Mavriki Nikolaevici. La salutul lui Nikolai Vsevolodovici nu binevoi să răspundă, in-torcîndu-şi capul. Martorii procedară la alegerea armelor : sorţii indicară pistoalele lui Kirillov ; măsurară şi marcară distanţa dintre bariere, postară adversarii pe locurile lor, ex-pediară trăsura şi caii cu servitorii la o depărtare de vreo trei sute paşi, încărcară pistoalele şi le înmînară adversarilor. E regretabil că nevoia de a grăbi istorisirea nu ne îngă­duie o descriere mai amănunţită ; se cer totuşi menţionate cîteva observaţii. Mavriki Nikolaevici părea trist şi îngrijo­rat, în schimb Kirillov era absolut calm şi imperturbabil ; îşi îndeplinea conştiincios, pînă la cele mai mici detalii, func­ţia asumată, fără a se agita şi fără a vădi vreun interes sau pic de curiozitate pentru sfîrşitul fatal iminent al acestei afaceri. Nikolai Vsevolodovici arăta mai palid ca de obicei ; era îmbrăcat destul de uşor, în pardesiu şi cu pălărie albă de fetru. Părea foarte obosit, din cînd în cînd îşi încrunta sprîncenele şi evident nu găsea necesar cîtuşi de puţin să-şi ascundă proasta dispoziţie. Figura cea mai de remarcat însă în acel moment era Artcmi Pavlovici. şi de aceea se cuvine neapărat, să-i acord cîteva cuvinte aparte.

II

N-am avut prilejul pînă acum să-i descriu înfăţişarea. Un om voinic, blond, bine hrănit, cum se spune în popor, aproape gras, cu părul rar de culoarea spicului. în vîrstă cam de trei­zeci şi trei ani şi cu trăsăturile feţei aproape frumoase. Chi­peş colonel, îşi dăduse pe neaşteptate demisia din armată, deşi dacă ar fi rămas în activitate şi ar fi parvenit să ajungă la gradul de general ar fi făcut o figură şi mai impozantă şi ar fi devenit probabil un brav general pe cîmpul de bă­tălie.

301

Nu este lipsită de interes pentru caracterizarea perso­najului nici împrejurarea că ceea ce îl determinase de fapt să demisioneze era tocmai gîndul chinuitor şi obsedant la dezonoarea ce apăsa asupra familiei sale în urma ofensei aduse de Nikolai Stavroghin tatălui său la club, cu patru ani în urmă. Considera lipsită de onestitate rămînerea lui mai departe în cadrele active ale armatei şi era convins, în forul său intim, că prin aceasta îşi compromitea regimentul şi camarazii, deşi nimeni dintre ei nu ştia nimic despre incident. E adevărat că mai manifestase o dată intenţia de a demi­siona, cu mult înainte de această ofensă şi pentru un motiv cu totul diferit, dar tot ezitase s-o facă. Oricît de ciudat s-ar părea, dar acest motiv iniţial, sau mai bine zis acest îndemn lăuntric de a demisiona avea drept cauză manifestul din 19 februarie⁴⁸ pentru abolirea iobăgiei. Latifundiar de frunte printre moşierii cei mai bogaţi din gubernia noastră, Gaganoi', care nici nu suferise cine ştie ce pierdere mare de pe urma acestei reforme, ba era el însuşi capabil să-şi dea seama de caracterul umanitar al manifestului şi chiar să înţeleagă în­tr-o anumită măsură avantajele economice ale acestei re­forme, se simţise totuşi jignit personal. Era ceva cu totul inconştient, asemănător unui sentiment tulbure, dar cu atît mai puternic cu cît scăpa oricărei perceperi raţionale. De altfel, pînă la moartea tatălui său el nu putuse întreprinde nici un pas decisiv ; dar la Petersburg ajunsese cunoscut, prin concepţiile sale „nobile", printre un mare număr de...perso­nalităţi marcante cu care întreţinea relaţii strînse. Era tipul de om retras în sine, rezervat şi necomunicativ. Şi încă o trăsătură : aparţinea acelei categorii cam stranii de moşieri-nobili ce mai pot fi întîlniţi în Rusia, care ţin teribil la vechimea spiţei şi la puritatea originii lor, acordînd o impor­tanţă excesivă şi un interes serios acestor chestiuni. în acelaşi timp detesta istoria rusă şi, în general, toate obiceiurile ru­seşti, considerîndu-le în bună parte o adevărată porcărie. încă. din anii de fragedă tinereţe, pe băncile şcolii militare create anume pentru fiii familiilor bogate şi de neam, în caro avusese onoarea să-şi înceapă şi să-şi termine instrucţia, ma­nifestase oarecare înclinaţii poetice : îi plăceau castelele, viaţa medievală, toate aspectele ei de operetă, atmosfera de cava­lerism ; doar că nu plîngea de ruşine la gîndul că un boier rus din timpul statului moscovit putea fi supus de ţară

303

la o pedeapsă corporală, şi orice comparaţie în acest sens cu persoana lui îl făcea să roşească. Omul acesta dificil, cu firea aparent rigidă şi pedantă, care-şi cunoştea la per­fecţie serviciul şi-şi executa conştiincios îndatoririle, era în sufletul lui de fapt un visător. Se spunea că era capabil să ţină cuvîntări în faţa unei adunări, dovedind un adevărat talent oratoric ; şi totuşi pînă la vîrsta de treizeci şi trei ani cîţi avea preferase să se încuie într-o muţenie desăvîrşită. Chiar şi în mediul acela înalt din Petersburg, pe care-l frec­ventase în ultimul timp, se purta cu multă trufie. întîlnirea de la Petersburg cu Nikolai Vsevolodovici, abia reîntors din străinătate, fusese aproape să-l scoată din minţi. în momentul de faţă, postat în faţa barierei, se afla într-o stare de cum­plită nelinişte. Tot i se părea că ar putea interveni ceva care să împiedice duelul şi cea mai mică zăbavă îl făcea să tremure de nerăbdare. O expresie dureroasă se întipări pe chipul său cînd Kirillov, în loc să dea semnalul pentru începerea duelului, se apucă deodată să vorbească, e adevă­rat numai de formă, după cum se şi grăbi să precizeze :

■—• Cu titlul de ultimă formalitate ; în acest moment cînd pistoalele se află în mîinile dumneavoastră şi urmează să se dea semnalul, propun pentru ultima oară împăcarea ! E da­toria mea de martor.

Ca un făcut, Mavriki Nikolaevici, care tăcuse pînă atunci, dar care încă de ieri încoace nu încetase să-şi reproşeze amarnic moliciunea şi o prea mare îngăduinţă, se agăţă brusc de propunerea lui Kirillov şi interveni:

— Mă asociez în totul cuvintelor domnului Kirillov... Ideea că în faţa barierei nu se admite împăcarea este o pre­judecată, bună pentru francezi... De altfel, eu nici nu înţeleg în ce constă aici ofensa ; să-mi fie cu iertare, dar de mult voiam să vă spun acest lucru... De vreme ce au fost oferite toate scuzele care se puteau pretinde, nu-i aşa ?

Se înroşise pînă-n vîrful urechilor. Rareori i se întîmpiase să vorbească atît de mult şi cu atîta emoţie.

— Reînnoiesc şi acum oferta mea de a prezenta orice scuze s-ar pretinde, confirmă cu mare grabă Nikolai Vsevo­lodovici.

— Cum este posibil aşa ceva ? strigă furios Gaganov, adresîndu-se lui Mavriki Nikolaevici şi izbind cu piciorul în pămînt. Explicaţi-i omului acesta, dacă îmi sînteţi martoi' şi

304

nu duşman, Mavriki Nikolaevici (şi împunse aerul cu pistolul înspre Nikolai Vsevolodovici), că asemenea concesii nu pot constitui decît o agravare a ofensei ! Dumnealui se consideră mai presus de orice posibilitate de a se simţi jignit de mine !... Nu vede pentru dînsul nimic ruşinos în faptul de a se fi retras din faţa mea de la barieră ! Drept cine mă socoate el, după toate acestea, chiar în prezenţa dumneavoastră... Şi încă sînteţi martorul meu ! V-aţi propus să mă enervaţi, ca să nu ţintesc bine. El izbi iar cu piciorul în pămînt; strigase toate acestea împroşcînd stropi de salivă.

— Pertractările au luat sfîrşit. Vă rog să fiţi atenţi la comanda mea ! strigă din răsputeri Kirillov. Unu ! Doi ! Trei!

La auzul cuvîntul trei, adversarii se îndreptară unul îm­potriva altuia. Gaganov ridică imediat pistolul şi la al cin­cilea sau la al şaselea pas apăsă trăgaciul. Se opri pentru o clipă şi, văzînd că ratase, grăbi pasul şi ajunse la barieră. Se apropie de semnul demarcării. Nikolai Vsevolodovici ridică pistolul, cam prea sus însă, şi trase aproape fără să ţintească, îşi scoase apoi batista şi o înfăşură în jurul degetului său mic, de la mîna dreaptă. Abia atunci îşi dădură seama şi ceilalţi că Artemi Pavlovici nu greşise de tot şi că glonţul său atin­sese mîna adversarului la deget numai, dar fără să fi atins osul ; cu alte cuvinte, provocîndu-i o zgîrietură neînsemnată. Kirillov anunţă imediat că dacă adversarii nu se declară sa­tisfăcuţi duelul continuă.

— Declar, hîrîi Gaganov (i se uscase gîtlejul), adresîn­du-se din nou lui Mavriki Nikolaevici, că omul acesta( el împunse iar aerul cu pistolul înspre Stavroghin) a tras inten­ţionat în aer... O nouă jignire ! Vrea să facă acest duel im­posibil !

— Am dreptul să trag cum vreau şi mă priveşte exclusiv, cît timp o fac cu respectarea regulamentului, declară cu fer­mitate Nikolai Vsevolodovici.

•— Ba nu, nu are dreptul ! Expiicaţi-i, explicaţi-i ! strigă Gaganov.

— Mă asociez întru totul părerii lui Nikolai Vsevolodo­vici, anunţă Kirillov.

— De ce mă cruţă? urla Gaganov fără să asculte. Delcst cruţarea lui. Scuip... Eu...

— Vă dau cuvîntul meu de onoare că n-am intenţionat să vă jignesc, zise cu nerăbdare Nikolai Vsevolodovici. Am tras

30.1

20

în sus pentru că nu vreau să mai ucid pe nimeni, nici pe dumneata, nici pe oricine altul, oricine ar fi, nu vă priveşte. E adevărat, nu mă consider ofensat şi îmi pare rău că acest lucru vă supără. Dar nu îngădui nimănui să se amestece în ceea ce consider că este dreptul meu.

— Dacă se teme atîta de sînge, întrebaţi-l de ce m-a pro­vocat ? zbieră Gaganov, adresîndu-se mereu lui Mavriki Ni-kolaevici.

— Cum putea să nu vă provoace, interveni Kirillov, n-aţi vrut să ascultaţi nimic, cum putea să scape de dumnea­voastră ? !

— Aş vrea să se noteze un lucru, zise Mavriki Nikolaevici cu vădit efort şi consternat de penibila desfăşurare a acestui duel : dacă adversarul declară anticipat că va trage în sus, duelul într-adevăr nu poate continua... din motive delicate şi... evidente...

— N-am declarat că de fiecare dată voi trage în aer ! strigă Stavroghin, pierzîndu-şi de tot răbdarea. N-aveţi de unde şti ce e în capul meu şi cum voi trage acum... Nu zădăr­nicesc cîtuşi de puţin desfăşurarea duelului.

— întîlnirea deci poate continua, se adresă Mavriki Niko­laevici lui Gaganov.

— Domnilor, reluaţi-vă locurile ! comandă Kirillov.

O nouă întîlnire la barieră, o nouă ratare la Gaganov si un nou foc în aer la Stavroghin. De altfel aceste focuri în aer erau destul de discutabile : Nikolai Vsevolodovici ar ii avut tot dreptul să afirme că nu se pricepe să tragă bine, dacă n-ar fi recunoscut singur ratarea intenţionată. Nu ţintea direct în sus sau într-un copac, ci îndreptîndu-şi pistolul în adversar, dar în aşa fel încît glonţul să poată trece cam la o jumătate de metru deasupra capului. La această a doua împuşcătură ţintise şi mai jos, încît execuţia părea şi mai verosimilă ; dar acum Gaganov nu s-ar fi lăsat convins nici în ruptul capului.

— Iarăşi ! scrîşni el din dinţi. Dar îmi este egal ! Am fost provocat şi profit de dreptul meu. Vreau să trag şi a treia oară... orice s-ar întîmpla.

— Aveţi tot dreptul, îl linişti Kirillov.

Mavriki Nikolaevici nu mai spuse nimic. Adversarii luară poziţie pentru a treia oară, se auzi comanda ; de data aceasta Gaganov merse pînă la linia de barieră şi de acolo, de la dis-

306

tanţa de doisprezece paşi, ridică pistolul ţintind. Mîinile îi tremurau prea tare ca să poată executa o împuşcătură corectă. Stavroghin stătea cu pistolul lăsat în jos şi aştepta nemişcat să tragă adversarul său.

— Prea mult durează ochirea, prea mult ! strigă Kirillov. Trageţi ! Trageţi !

Se auzi împuşcătura şi de data aceasta pălăria albă de fetru zbură de pe capul lui Nikolai Vsevolodovici. Focul fu­sese destul de precis, cîţiva centimetri mai jos şi s-ar fi s!îr-şit cu Stavroghin. Kirillov prinse pălăria şi i-o întinse lui Nikolai Vsevolodovici.

— Trageţi, nu ţineţi pe adversar ! strigă extrem de emo­ţionat Mavriki Nikolaevici, văzînd că Stavroghin părea să ii uitat de tot ca trebuie să tragă, şi-şi examina împreună cu Kirillov pălăria. Stavroghin tresări, se uită la Gaganov, în­toarse capul şi de data aceasta fără nici un fel de menaja­mente slobozi focul în cu totul altă parte, spre pădurice. Duelul luase sfîr.ştt. Gaganov stătea copleşit. Mavriki Ni­kolaevici se apropie de el, căutînd să-i explice ceva. dar acesta părea că nu înţelege nimic. Kirillov la plecare îşi ri­dică pălăria şi salută din cap pe Mavriki Nikolaevici ; cît despre Stavroghin părea că uitase cu totul de comportarea lui politicoasă de totdeauna ; trăgînd în direcţia păduricii. el nici nu se mai întorsese la barieră ; zvîrli pistolul lui Kirillov şi se îndreptă grăbit spre locul unde se aflau caii. Faţa iui exprima mînie. Tăcea. Tăcea şi Kirillov. tncălecară şi porniră în galop...

III

— De ce taci ? îl apostrofă el nerăbdător pe Kirillov cînd se apropiară de casă.

— Ce vrei ? răspunse acela, aproape gata să alunece de pe calul ce se ridicase pe picioarele dinapoi.

Stavroghin se stăpîni.

— N-am vrut să-l jignesc pe... imbecilul acela, şi totuşi l-am jignit iar, zise el încet.

— Da, l-ai jignit iar, reteză Kirillov. şi unde mai pui că nici nu este un imbecil.

— Dar am făcut, se pare, tot ce se putea.

307

20*

— Nu.

— Şi ce trebuia să fac ? ,

— Să nu-l provoci.

•— Să mai suport şi alte palme ?

— Da, să mai suporţi şi alte palme.

— încep să nu mai înţeleg nimic ! zise furios Stavroghin. De ce, mă rog, toată lumea se aşteaptă de la mine la ceea ce nu se aşteaptă de la nimeni ? De ce să suport eu ceea ce ni­meni nu suportă, şi de ce trebuie să iau asupra mea poveri pe care nimeni nu le poate duce ?

— Credeam că dumneata însuţi cauţi asemenea poveri. •— Eu caut poveri ?

— Da.

— Ai... observat aşa ceva ?

— Da.

— E atît de vizibil?

— Da.

Se aşternu un moment de tăcere. Stavroghin părea foarte îngrijorat, aproape uluit.

— N-am tras fiindcă n-am vrut să omor, şi nimic altceva n-a fost la mijloc, te asigur, zise el grăbit şi tulburat, ca pen­tru a se justifica.

— Nu trebuia să-l jigneşti.

■— Şi cum trebuia să procedez ?

— Trebuia să-l omori.

■— îţi pare rău că nu l-am omorît ?

—■ Nu-mi pare rău de nimic. Crezusem că vrei să-l omori cu adevărat. Nici nu ştii ce vrei, ce cauţi.

— Caut poveri, rîse Stavroghin.

— Dacă nu voiai sînge, de ce i-ai oferit prilejul să omoare ?

— Dacă nu-l provocam, m-ar fi omorît pur şi simplu, fără duel.

— Nu e treaba dumitale. Poate că nu te-ar fi omorît. •— M-ar fi bătut numai ?

■— Nu e treaba dumitale. Poartă-ţi povara ! Altminteri dispare meritul destoiniciei.

— Scuip pe această destoinicie a dumitale, nu caut nici un fel de merit.

— Şi eu care credeam că îl cauţi, conchise cu un calm înspăimîntător Kirillov.

308

Intrară în curtea casei.

— Urci sus la mine ? propuse Nikolai Vsevolodovici. ■— Nu, plec acasă, adio.

Kirilicv coborî de pe cal şi-şi luă lădiţa subţioară.

— Sper că cel puţin dumneata nu eşti supărat pe mine ? îi întinse mîna Stavroghin.

— Nici gînd ! se întoarse Kirillov ca să-i strîngă mîna. Dacă mie-mi vine uşor să-mi port povara, pentru că aşa mi-e firea, e posibil ca dumitale să-ţi fie mai greu, pentru că aşa îţi este firea. Nu e cazul să-ţi fie foarte ruşine, ci doar aşa, puţin...

— Ştiu că am o fire nevolnică, dar nici nu mă erijez în om tare !

— Bine faci ; nu eşti un om tare. Treci pe la mine la o ceaşcă de ceai.

Nikolai Vsevolodovici urcă în camera lui extrem de tul­burat.