Editura gartea româneasca 1 Ci, o O

I

Sărbătoarea iniţiată de Iulia Mihailovna pe bază de liste de subscripţie în folosul institutoarelor din gubernia noastră se amînase de cîteva ori. Printre cei care se înghesuiau în jurul soţiei guvernatorului erau nelipsiţi Piotr Stepanovici,

02 337

neînsemnatul funcţionar Leamşin, care îndeplinea diferite comisioane mărunte şi care într-o vreme frecventase reuni­unile lui Stcpan Trofimovici, iar acum intrase deodată în graţiile Iuliei Mihailovna pentru că ştia să cînte la pian ; ade­sea Liputin, pe care Iulia Mihailovna îl desemnase ca viitor redactor-şef al proiectatului ziar independent gubernial, cîte-va doamne şi domnişoare şi în sfîrşit Karmazinov însuşi care, deşi nu era prezent mereu, se anunţase solemn şi cu un aer satisfăcut că va oferi publicului o surpriză plăcută cu prilejul „cadrilului literaturii". Listele de subscripţie şi cele cu donaţii însumară un număr impresionant de semnături ; figura în ele întreaga elită a oraşului; erau acceptate să subscrie însă şi persoane de rînd, dacă veneau, bineînţeles, cu donaţii de bani. Iulia Mihailovna declarase că uneori este cazul să se îngă­duie şi un amestec între clase sociale, „altfel cine să-i lumi­neze pe aceşti oameni sărmani ?" Se constitui un comitet neo­ficial dintre intimii casei guvernatorului, care hotărî ca festi­vitatea să aibă un caracter democratic. Abundenţa subscrip­ţiilor ispitea la cheltuieli; se urmărea o realizare nemaipome­nită din care cauză interveniseră atîtea amînări. Tot nu se puteau decide unde să organizeze balul : în imensa casă a soţiei mareşalului nobilimii, care îşi oferise saloanele în acest scop, sau la Varvara Petrovna, în conacul Skvoreşniki ? Skvoreşniki se aflau la o distanţă destul de apreciabilă de oraş, dar mulţi membri ai comitetului erau de părere că acolo lumea ,,se va simţi mai liberă". Personal Varvara Petrovna ar fi fost încîntată ca balul de seară să aibă loc la dînsa. E greu de spus pentru ce această femeie mîndră căuta atît de mult să-i intre în voie Iuliei Mihailovna. Probabil, îi plăcea faptul că şi aceasta, la rîndul ei, aproape se umilea în faţa lui Nikolai Vsevolodovici şi era mai amabilă cu el decît cu oricare altul. Repet încă o dată : Piotr Stepanovici nu înceta să acrediteze în casa guvernatorului o idee lansată înainte, insinuînd în şoaptă că Nikolai Vsevolodovici este un om cu foarte misterioase relaţii în cele mai misterioase cercuri şi, desigur, se află aici într-o misiune specială.

Stranie stare de spirit domnea într-adevăr la noi pe atunci! Mai ales în societatea cucoanelor apăruse un fel de frivolitate şi nu s-ar putea spune că acest lucru nu se pro-

338

dusese dintr-o dată. Se instaurase o atmosferă de exuberanţă nestăpînită, uşuratică, lipsită de jenă şi nu totdeauna agrea­bilă. Devenise la modă un fel de zvăpăiere deşucheată a min­ţilor şi ideile cele mai anapoda erau întîmpinate cu entu­ziasm. Mai tîrziu, după ce evenimentele se consumară, lumea o învinui pe Iulia Mihailovna, anturajul ei şi influenţa aces­tuia ; dar nu-mi vine să cred că toate se datorau exclusiv Iuliei Mihailovna şi că ea e unica vinovată. Dimpotrivă, foarte mulţi, la început, se întreceau în laude la adresa soţiei noului guvernator, relevîndu-i meritele de a fi ştiut să unească societatea şi să creeze o atmosferă destinsă. Avuseseră loc chiar şi cîteva fapte scandaloase în care Iulia Mihailovna real­mente n-a avut nici o vină ; dar pe atunci toată lumea rîdea şi se distra, şi nu s-a găsit nimeni care să-i oprească. A rezis­tat, ce e drept, ţinîndu-se deoparte, un grup destul de nu­meros, care-şi formase o părere aparte asupra cursului eve­nimentelor de atunci; dar nici aceştia nu-şi exprimau nemul­ţumirea ; ba chiar zîmbeau.

Mi-aduc aminte că se formase atunci, nu ştiu cum de la sine, un cerc destul de larg al cărui centru poate că într-ade­văr se afla în salonul Iuliei Mihailovna. în cadrul acestui cerc mai intim, adunat în jurul ei, se îngăduiau, desigur, prin­tre ţineţi, tot felul de şotii, într-adevăr uneori destul de de­plasate. Din acest cerc făceau parte printre altele şi cîteva doamne chiar fermecătoare. Tineretul organiza picnicuri, se­rate, uneori plimbări prin oraş în cavalcade întregi, în tră­suri sau călare. Se pasionau după tot felul de năstruşnicii, şi uneori le inventau anume numai pentru a creea motive de distracţie şi istorioare de povestit. îşi făceau de cap, ca şi cum ar fi nimerit în tîrgul de pomină Glupov *. Grupul lor fusese poreclit „farseurii", pentru că nu se dădeau înapoi de la nimic. S-a întîmplat astfel ca soţia unui locotenent din loca­litate, o bruneţică foarte tînără, deşi cam anemică din cauza condiţiilor proaste de trai în casa bărbatului ei, la una din serate, dintr-o pornire superficială, să se aşeze la masa do joc, în speranţa că o să cîştige la cărţi, o să-şi cumpere o mantilă, şi în loc de asta s-a pomenit că a pierdut cincispre-

+ Glupov — derivă de la cuvîntul glupîi (prost, lîmp) ; Glupovo este şi denumirea oraşului fictiv din romanul satiric Istoria unui oraş de Saltîkov-Şcediin.

22*

339

zece ruble. Do frica bărbatului şi neavînd cu ce să plătească, adueîndu-şi aminte de îndrăzneala ei de altădată, se hotăjî să ceară discret împrumut suma respectivă, chiar acolo la serată, fiului primarului oraşului nostru, un tînăr păcătos, depravat de timpuriu. Acesta nu numai că o refuză, dar se mai duse să-i spună şi soţului rîzînd în hohote. Locotenentul, care în­tr-adevăr o ducea cam greu, trăind numai din salariu, adu-cîndu-şi acasă soţia, o bătu pînă o snopi, cu toate ţipetele, strigătele şi rugăminţile bietei femei, care în genunchi îi cerea iertare. Acest caz revoltător nu stîrni în oraş decît ho­hote de rîs şi, cu toate că biata soţie de locotenent nu făcea parte din societatea dm anturajul Iuliei Mihailovna, una din doamnele „cavalcadei"', o fiinţă excentrică şi năstruşnică, care o cunoştea pe ofiţereasă, trecu pe la dînsa şi pur şi simplu o luă la ea acasă. Aici o înconjurară tinerii zurlii, o copleşiră cu atenţii, îi făcură nenumărate cadouri şi o ţinură acolo patru zile, fără s-o lase să se întoarcă acasă. Rămase astfel la doamna aceasta smintită şi zile întregi merse cu ea în trăsură şi cu întreaga societate, care se distra plimbîndu-se prin oraş, participînd la petreceri şi dansuri. Toţi o îndemnau să-l dea pe soţ în judecată, să facă scandal. Făgăduiau s-o susţină cu toţii, depunînd ca martori. Soţul tăcea, neîndrăznind să lupte, în cele din urmă, biata femeie îşi dădu seama că dăduse de bucluc şi, nici vie nici moartă, fugi a patra zi, la adăpostul întunericului, la soţ. Nu s-a aflat exact ce s-a petrecut între ofiţer şi soţia lui ; dar timp de două săptămîni obloanele de la ferestrele casei scunde în care locotenentul îşi închiriase lo­cuinţa nu se mai deschiseră. Iulia Mihailovna îi dojeni pe zurbagii şi rămase foarte nemulţumită de fapta doamnei ex­centrice, cu toate că aceasta îi prezentase în mod special pe soţia locotenentului chiar în ziua răpirii. Dar toate acestea fură curînd uitate.

Si mai bătătoare la ochi fu purtarea turbulentă a grupului într-un alt caz petrecut în casa unui modest funcţionar, dar bun familist, demn de tot respectul. Un tînăr dintr-un judeţ vecin, tot mic funcţionar, după multe stăruinţi pe lîngă acesta, reuşi să-i obţină consimţămîntul de a se căsători cu fiica lui, o fetiţă de şaptesprezece ani, cunoscută în tot oraşul prin fru­museţea ei. Curînd se află însă că în prima noapte de căsă­torie tînărul soţ se purtă foarte urît cu frumoasa jună răzbu-nîndu-se pentru insistenţele umilitoare cu care o obţinuse.

340

Leamşin, care fusese aproape martor ocular la această istorie, întrucît se îmbătase la nuntă şi rămăsese peste noapte în casa socrului, a doua zi dis-de-dimineaţă trecu pe la toţi făcînd cunoscută această ştire senzaţională. Imediat se formă un grup de vreo zece tineri, toţi călări, unii chiar pe cai căzăceşti în­chiriaţi, ca de pildă Piotr Stepanovici şi Liputin ; acesta cu toată vîrsta lui participa aproape la toate aventurile zgomo­toase ale tineretului nostru fluşturatic. Cînd tînăra pereche apăru în stradă într-o trăsură, făcînd vizitele de rigoare sta­tornicite de obiceiul locului pentru a doua zi după cununie, orice s-ar fi întîmplat între timp, întreaga cavalcadă încon­jură în chip de escortă trăsura şi cu rîsete şi strigăte voioase îi însoţi toată dimineaţa prin oraş. E adevărat că nimeni din­tre ei nu intra prin case, ci aşteptau călare în faţa porţilor ; nu şi-au permis să aducă nici un fel de jignire specială mire­lui şi miresei şi totuşi provocară un scandal. Tot oraşul se umplu de vorbe. Bineînţeles, toată lumea rîdea în hohote. Dar de data aceasta se revoltă von Lembke care ţinu să aibă cu Iulia Mihailovna o discuţie aprinsă. Aceasta, la rîndul ei, se supără şi hotărî pe loc să refuze zurbagiilor accesul în casa ei. Dar a doua zi îi iertă cedînd în faţa stăruinţelor lui Piotr Stepano^vici şi a cîtorva cuvinte spuse de Karmazinov. Acesta găsi „gluma" destul de spirituală.

— Cadrează perfect cu moravurile de aici, zise el, şi în orice caz nu este lipsit de originalitate şi... îndrăzneală ; uita-ţi-vă, toată lumea rîde şi numai dumneavoastră sînteţi in­dignată.

Dar se petrecură şi năzbîtii evident intolerabile, cu anu­mită tendenţiozitate.

In oraş apăruse o colportoare de cărţi bisericeşti; o femeie respectabilă, deşi dintr-un mediu de tîrgoveţi. Atrăsese aten­ţia pentru că în presa din capitală apăruseră nişte articole interesante despre aceste colportoare. Ticălosul de Leamşin se distinse şi aici; cu ajutorul unui absolvent al seminarului teo­logic, care îşi pierdea vremea degeaba în aşteptarea unui post de învăţător la vreo şcoală, strecură pe furiş în sacul colpor­toarei, în timp ce se făcea că vrea să cumpere cărţi, un teanc întreg de fotografii pornografice din străinătate, dăruite de cineva anume în acest scop, iar după cum s-a aflat mai pe urmă de un bătrînel foarte onorabil, al cărui nume omit să-l menţionez, care purta o decoraţie impunătoare şi căruia îi

341

plăcea, după propria-i expresie, „rîsul sănătos şi gluma ve­selă". Cînd biata femeie începu să-şi scoată din sac cărţile sfinte ca să le expună spre vînzare în piaţa mare a oraşului, căzură risipindu-se pe caldarîm şi fotografiile. Se stîrniră rî-sete şi murmure de indignare ; mulţimea se îmbulzi, se auziră ocări ; n-ar fi scăpat femeia nici de bătaie, probabil, dacă n-ar fi intervenit poliţia. Colportoarea de cărţi bisericeşti fu bâ-gată la zdup şi numai către seară, prin intervenţia lui Ma-vriki Nikolaevici, care aflase indignat amănuntele ascunse ale acestei istorii urîte, femeia a fost eliberată şi condusă pînă la marginea oraşului. Aici Iulia Mihailovna îi interzise cate­goric lui Leamşin să-i mai calce pragul, dar în aceeaşi seară ai noştri, apărînd în grup compact, îl aduseră şi pe el anun-ţînd că dumnealui a compus o nouă bucată cu totul originală la pian, convingînd-o să-i îngăduie doar să se producă. Pie­seta într-adevăr se dovedi să fie foarte amuzantă, avînd şi un titlu caraghios : „Războiul franco-prusian". Se începea prin intonarea impresionantă a sunetelor Marsiliezei:

„Qu'un sang impur abreuve nos sillons !" * Răsunau în introducerea aceasta accente de trufaşă sfi­dare, beţia viitoarelor victorii. Iată însă că, printre măsurile meşteşugit variate ale imnului, de undeva de alături, jos de tot, într-un colţişor, dar foarte aproape, încep să se furişeze sunetele răutăcioase ale melodiei Mein lieber Augustin **. Mar-silieza nu le observă, Marsilieza e în culmea freneziei majes-tuoase ; dar Augustin-ul se întăreşte, Augustin-ul devine tot mai obraznic, şi iată că măsurile Augustin-ului încep neaş­teptat să coincidă cu măsurile Marsiliezei. Aceasta pare să înceapă a da semne de supărare; observă în sfîrşit Au­gustin-ul, vrea să se descotorosească de el, să-l alunge ca pe o muscă sîcîitoare, dar Mein lieber Augustin s-a prins de ea bine ; e vesel şi sigur de el; e fericit şi obraznic ; şi Marsi-lieia deodată se prosteşte : nu mai ascunde că e jignită şi enervată ; răsună acum în ţipete de indignare, în lacrimi şi jurăminţi, cu mîinile întinse către providenţă : ,,Pas un pouce de notre terrain, pas une pierre de nos forteresses ! ***

* Sîngele spurcat să stropească ogoarele noastre ! (Fr.) ** Iubitul meu Augustin. (Germ.)

*** Nici o palmă de pămînt, nici o piatră clin zidurile cetăţilor noastre ! (Fr.)

342

Dar este nevoită să cînte acum în acelaşi tact cu Mein lieber Augustin. Apoi melodia ei, într-un mod stupid, se transformă în Augustin, se pleacă, se stinge. Din cînd în cînd doar, printr-o tresărire convulsivă, se mai aude iar : qu'un sang impur...", pentru ca imediat să sară pe melodia urîtă a valsului. Şi iat-o resemnîndu-se complet: este Jules Favro plîngînd la pieptul lui Bismarck şi cedînd totul, totul... Dar acum devine furios Augustin-ul: se aud sunete răguşite, se simte berea băută peste măsură, furia lăudăroşeniei, preten­ţiile de multe miliarde, de ţigări de foi fine, de şampanie, de ostatici; Augustin-ul se transformă într-un urlet turbat... Războiul franco-prusian se termină. Ai noştri aplaudă, Iulia Mihailovna zîmbeşte şi zice : „Ei, cum să-l dai afară !?" Pacea e încheiată. Avea într-adevăr talent ticălosul. Stepan Trofi-movici mă asigura într-o zi că cele mai alese talente artistice pot fi şi nişte nemernici oribili şi că una pe alta nu se exclude. A circulat apoi zvonul că Leamşin şterpelise această piesetă de la un tînăr talentat, dar modest, un cunoscut de al său venit în trecere, şi rămas necunoscut; să lăsăm însă asta. Acest nemernic care cîţiva ani la rînd se tot învîrtise prin preajma lui Stepan Trofimovici, reprezentînd la seratele lui, la cerere, tipuri de ovreiaşi, spovedania unei bătrîne surde, naş­terea unui prunc, acum caricaturiza, printre altele, la Iulia Mihailovna, şi cu destul succes uneori, chiar pe Stepan Trofi­movici însuşi, în chip de „liberal din deceniul al cincilea". Toată lumea se prăpădea de rîs, încît de fapt era aproape im­posibil să fie alungat: devenise prea necesar. Unde mai pui că intrase sub pielea lui Piotr Stepanovici, care la rîndu-i cîştigase între timp o influenţă ciudată asupra Iuliei Mihai­lovna...

Nu m-aş fi referit la acest nemernic în mod special şi nici n-ar merita să ne ocupăm atîta de el; dar aci s-a produs o istorie revoltătoare în care se spune că şi el a luat parte, iar cazul acesta n-aş putea să-l omit din cronica mea.

Într-o bună dimineaţă se răspîndi prin tot oraşul ştirea despre o faptă odioasă şi revoltătoare de profanare. La in­trarea în imensa piaţă de mărfuri a oraşului se afla o veche biserică a Naşterii Maicii Domnului, cel mai remarcabil mo­nument istoric din acest oraş străvechi. La poarta ogrăzii, din vechime, fusese pusă o icoană mare a Maicii Domnului, fixată în zid şi apărată de un grilaj. Şi iată că peste noapte icoana

343

aceasta fusese jefuită ; geamul chiotului spart, grilajul smuls, şi din cunună şi odăjdii fuseseră scoase cîteva pietre şi perle, nu se ştie dacă erau sau nu atît de preţioase ca valoare. As­pectul cel mai grav al acestui furt ii constituia însă faptul >jă se comisese totodată şi un act absurd de blasfemie : în spa­tele geamului spart al icoanei fusese găsit, se spune, un şoa­rece viu. Se ştie precis acum, după patru luni, că furtul fusese săvîrşit de ocnaşul Fedka, dar nu se ştie cum şi de ce a fost implicat apoi şi Leamşin. Pe atunci nimeni nu pomenea nu­mele lui şi nu-l bănuia, acum însă toată lumea susţine că el ar fi introdus acolo şoarecele. Mi-aduc aminte că autorităţile noastre îşi cam pierduseră capul în faţa acestui caz. Lumea se îmbulzi la locul infracţiunii chiar de dimineaţă. O mulţime de cel puţin o sută de oameni se găsea acolo tot timpul. Unii veneau, alţii plecau. Cei care se apropiau îşi făceau semnul crucii, sărutau icoana ; se depuneau şi ofrande ; un călugăr adusese pentru aceasta o tavă şi abia către ora trei autorită­ţile se dumeriră că ar putea ordona oamenilor să nu staţio­neze, ci rugîndu-se, sărutînd icoana şi depunîndu-şi obolul să-şi vadă de treburi. Acest caz abominabil produse cea mai deprimantă impresie asupra lui von Lembke. Iulia Mihailovna, după cum mi s-a transmis ulterior, s-ar fi exprimat că înce-cepînd din dimineaţa aceasta fatală ea observase la soţul ei acea stare de depresiune ciudată, care nu-l mai părăsi după aceea pînă la plecarea lui definitivă, cu două luni în urmă, pe motiv de boală, şi care îl însoţea, se pare, şi acum în Elveţia, unde continuă să se odihnească după activitatea lui scurtă în gubernia noastră.

Mi-aduc aminte că pe la ora unu după prînz m-am dus şi eu în piaţă ; mulţimea stătea într-o tăcere gravă, posomorită. Dintr-o trăsură coborî un negustor gras şi galben la faţă, se închină pînă la pămînt, sărută icoana, depuse pe tavă o ru­blă, scoase un oftat, se urcă iar în trăsură şi plecă. Sosi şi o caleaşca cu două dintre doamnele noastre de societate, înso­ţite de doi tineri din cunoscutul grup de poznaşi. Tinerii (din­tre care unul nu era de loc aşa de tînăr) coborîră şi ei din trăsură şi-şi făcură loc prin mulţime spre icoană, înlăturînd destul de dispreţuitor pe cei care formau cercul. Nu găsiră de cuviinţă să se descopere, iar unul din ei îşi puse pe nas şi lornionul. In mulţime se auziră murmure, e adevărat cam surde, dar evident ostile. Tînărul cu lornion scoase din por-

344

tofelul ticsit de bancnote un bănuţ de aramă şi—1 aruncă pe tavă. Amîndoi se întoarseră spre caleaşca rîzînd şi vorbind tare. în clipa aceea deodată apăru călare Lizaveta Niko-laevna, însoţită de Mavriki Nikolaevici. Ea sări de pe caî, aruncă dîrlogii însoţitorului său, rămas din porunca ei călare, şi se apropie de icoană exact în momentul cînd fusese arun­cat acel bănuţ. O roşeaţă de indignare ii năvăli pe obraz ; ea îşi scoase pălăria rotundă, mănuşile, se lăsă în genunchi în faţa icoanei, direct pe trotuarul murdar, şi cu multă evlavie făcu trei închinăciuni pînă la pămînt, apoi îşi scoase port-moneul, dar constatînd că nu conţine decît cîteva monezi de argint mărunte, îşi scoase repede cerceii cu briliante şi-i puse pe tavă.

■— Se poate, se poate ? Pentru podoaba icoanei ? întrebă ea cu tulburare pe călugăr.

■— Se poate, răspunse acesta, orice obol este binecuvîntat.

Mulţimea tăcea, fără să manifeste nici un semn de apro­bare sau dezaprobare ; Liza\^reta Nikolaevna sări pe cal cu rochia mînjită de noroi şi dispăru.

II

Două zile după cazul descris mai sus am întîlnit-o într-o societate numeroasă plecînd undeva în trei trăsuri, înconju­rată de călăreţi. îmi făcu semn cu rruna să mă apropii, opri trăsura şi-mi ceru stăruitor să mă alătur societăţii lor. Se găsi un loc în caleaşca şi ea mă recomandă rîzînd voios înso­ţitoarelor sale, nişte doamne luxos îmbrăcate, iar mie-mi ex­plică că se proiectează o expediţie extrem de interesantă. Rîdea în hohote şi părea peste măsură de fericită. In ultima vreme începuse să fie de o veselie şi voioşie aproape peste limite. într-adevăr, expediţia era cam excentrică : tot grupul pleca peste rîu, în casa negustorului Sevostianov, în curtea căruia, într-o clădire anexă, de vreo zece ani trăia în linişte, bunăstare şi răsfăţ cunoscutul, şi nu numai la noi, dar şi prin guberniile învecinate, ba chiar şi în cele două capitale, Se-mion Iakovlevici, scrîntit întru Domnul, cu darul prezice­rilor³¹, îl vizita multă lume, mai ales venită din alte părţi, rîvnind să-i audă vorba, să i se închine şi să depună oboluri.

3-io

Aceste oboluri, uneori destul de importante, dacă nu dispunea de ele imediat însuşi Semion Iakovlevici, erau duse cu evlavie în bisericile Domnului şi mai ales în mănăstirea noastră Naş­terea Domnului ; din partea mănăstirii în acest scop veghea in permanenţă pe lîngă Semion Iakovlevici un călugăr. în­treaga societate spera să aibă o aventură plină de haz şi ve­selie. Nimeni dintre ei încă nu-l văzuse pe Semion Iakovle­vici. Numai Leamşin se dusese o dată acolo şi acum povestea . că acesta poruncise să fie alungat cu un măturoi, ba aruncase cu mina lui, în urmă-i, cu doi cartofi fierţi. Printre călăreţi îl observai pe Piotr Stepanovici, şi de data aceasta tot pe un cal căzăcesc închiriat, pe care se ţinea destul de neîndemînatec, precum şi pe Nikolai Vsevolodovici. Acesta nu se eschiva une­ori de a lua parte la aceste petreceri comune şi în asemenea cazuri avea totdeauna o ţinută decent voioasă, deşi vorbea ca şi înainte puţin şi rar. Cînd alaiul ajunse, coborînd panta spre pod, în dreptul hotelului, cineva anunţă deodată că într-o cameră din hotel, fusese găsit chiar atunci un călător care se împuşcase şi că este aşteptată să sosească poliţia. Imediat altcineva făcu propunerea să ne ducem să-l vedem pe sinu­cigaş. Propunerea fu acceptată : doamnele noastre nu mai vă­zuseră niciodată un sinucigaş. Mi-aduc aminte că una din ele a spus atunci cu glas tare că ,,totul a ajuns atît de plictisitor, încît nu este cazul să ne sinchisim în ce priveşte natura dis­tracţiei, numai să fie interesantă". Doar cîţiva rămaseră să aştepte în faţa intrării ; ceilalţi intrară grămadă în hotel pă-trunzînd într-un culoar murdar şi printre ei, spre surprin­derea mea, am văzut-o şi pe Lizaveta Nikolaevna. Camera celui ce se împuşcase era deschisă şi bineînţeles nimeni nu îndrăzni să nu ne lase să intrăm. Era un tînăr cu faţa aproape de adolescent, de vreo nouăsprezece ani, nu mai mult, pro­babil foarte drăguţ la chip, cu părul blond des, cu un oval al feţii regulat, cu o frunte pură frumoasă. Corpul lui intrase deja în stare de rigiditate cadaverică, şi chipul lui alb părea ca de marmoră. Pe masă zăcea un bileţel în care scrisese cu mîna lui să nu fie nimeni învinuit de moartea sa şi că s-a împuşcat din cauză că ,,a topit în chefuri" patru sute de ruble. Expresia „topit în chefuri" figura textual în bilet : în cele patru rînduri scrise erau trei greşeli gramaticale. Se căina în mod deosebit lîngă trupul lui un moşier gras, probabil un ve­cin al mortului, care trăsese într-o altă cameră a hotelului,

346

venit în chestiuni de afaceri. Din spusa acestuia reieşea că băiatul fusese trimis de familia sa, de mama văduvă, surori şi mătuşi din satul lor la oraş, ca sub îndrumarea unei rube­denii ce locuia acolo să facă diferite cumpărături pentru zes­trea surorii lui mai mari, care urma să se mărite, şi să aducă aceste cumpărături acasă. îi încredinţaseră cele patru sute de ruble, strînse cu greu de-a lungul cîtorva decenii, cu multă frică şi îngrijorare, însoţindu-l cu numeroase poveţe, rugă­ciuni şi binecuvîntări. Băiatul fusese pînâ atunci foarte cu­minte şi foarte serios. Sosind acum trei zile în oraş, nu se mai dusese la rubedenia sa, ci se oprise la hotel ducîndu-se direct la club în speranţa că o să găsească undeva în odăile din fund vreun cartofor ţinînd bancul sau vreun loc unde să se joace barbut, dar în seara aceea nu se înjghebase acolo nici un fel de joc de zaruri sau de cărţi. întorcîndu-se în camera sa carn pe la miezul nopţii, el ceru să i se aducă şampanie, ţigări de foi de havana şi o cină compusă din şase sau şapte feluri de mîncare. Şampania îl ameţi, ţigările de foi îi făcură rău, încît nici nu se atinse de mîncăruri, culcîndu-se şi adormind fără cunoştinţă. Trezindu-se a doua zi, proaspăt ca un măr, plecă imediat într-o şatră de ţigani care îşi aşezase tabăra de pe­treceri peste rîu într-o suburbie despre care auzise în ajun la club şi timp de două zile nu mai apăru la hotel. în sfîrşit ieri, cam pe la ora cinci după-amiază, se întorsese beat, se culcase îndată şi dormise pînă la ora zece seara. Trezindu-se ceru o pîrjoală, o sticlă de château-yquem, nişte struguri, hîrtie, cerneală şi contul. Nimeni nu observase la el nimic neobiş­nuit. Era calm, blînd şi amabil. Se împuşcase probabil cam pe la miezul nopţii, deşi pare ciudat că nimeni nu auzise îm­puşcătura, ci se alarmară abia a doua zi pe la prînz. Bătură în uşă şi, neprimind nici un răspuns, o forţară. Sticla cu vin era pe jumătate golită, strugurii cam tot pe jumătate consu­maţi. Se împuşcase cu un revolver mic cu trei ţevi drept în inimă. Cursese foarte puţin sînge ; revolverul căzuse din mîna lui pe covor. Tînărul stătea pe jumătate răzemat de canapea. Moartea survenise probabil fulgerător ; nici un semn de su­ferinţă, de agonie nu se observa pe chipul lui. Faţa avea o expresie calmă, aproape fericită, plină parcă de dor de viaţă. Toţi cei din grupul nostru îl cercetau cu privirile avide. în general orice nenorocire a semenului oferă întotdeauna ceva ce bucură privirea celorlalţi, oricine ar fi în cauză. Doam-

347

nele noastre se uitau în tăcere, în schimb însoţitorii lor exce­lară printr-o înaltă prezenţă de spirit şi cîteva remarci fine. Unul strecură că biatul găsise soluţia cea mal bună şi că n-ar fi putut proceda mai inteligent; altul ţinu să releve fap­tul că măcar o clipă, dar cel puţin a trăit-o bine. Un al treilea trînti deodată : de ce oare la noi cazurile de sinucidere prin împuşcare sau spînzurare au devenit atît de frecvente, ca şi cum oamenii aceştia s-ar fi rupt din rădăcini, ca şi cum pă-niîntul le-ar fi fugit de sub picioare ? Priviri ostile curmară reflecţiile respectivului. In schimb Leamşin, care-şi făcea un titlu de onoare din rolul său de bufon, şterpeli de pe farfurie un ciorchine de struguri. Exemplul său îl urmă rîzînd un altul, iar un al treilea întinsese mîna spre sticla cu vin. Dar poliţaiul sosit între timp îl opri, ba îi şi pofti „să elibereze camera". Intrucît toată lumea privise îndeajuns, se supuseră fără obiecţiuni, deşi Leamşin se legase totuşi nu se ştie de ce de poliţai. Buna dispoziţie generală, rîsetele şi conversaţia voioasă crescu devenind aproape îndoit mai animată în tot restul drumului.

Sosirăm la Semion Iakovlevici exact la ora unu după-amiază. Porţile de la intrarea imensei case negustoreşti erau deschise şi accesul spre pavilion liber. De îndată se află că Semion Iakovlevici binevoieşte să-şi ia masa de prînz, dar că primeşte şi vizite. întreg grupul pătrunse la el buluc. Camera în care primea şi mînca scrîntitul era destul de încăpătoare, cu trei ferestre şi o despărţitură din scînduri la mijloc de la un perete la altul, înaltă cam de un metru şi ceva, pînă la nivelul pieptului. Vizitatorii obişnuiţi rămîneau în faţa des-părţiturii, iar cei norocoşi erau admişi după dispoziţa scrîn-titului să treacă în al doilea compartiment printr-o uşiţă şi acolo erau aşezaţi, dacă binevoia el, pe nişte fotolii vechi de piele şi pe o canapea ; gazda trona totdeauna pe un fotoliu uzat de modă veche în stil voltairian. Era un om destul de voinic, cu faţa puhavă şi gălbejită, în vîrstă de vreo cincizeci de ani, blond şi chel, cu părul rar pe locurile unde se mai păstrase, cu barba rasă, cu obrazul drept umflat şi cu o gură cam strîmbă, cu un mare neg lîngă nara stingă, cu ochi mici, înguşti şi cu o expresie calmă, gravă şi somnoroasă a feţii. Era îmbrăcat în haine de croială nemţească, în surtuc negru, 'dar fără vestă şi fără cravată. De dedesubtul surtucului se ve­dea o cămaşă destul de groasă, dar albă, curată ; picioarele lui,

348

se pare bolnave, erau în pantofi de casă. Auzisem că pe vre­muri fusese funcţionar, avînd şi un grad oarecare. Tocmai mîn-case ciorbă de peşte şi se apucase de felul doi preferat : cartofi fierţi în coajă pe care îi mînca presărîndu-i cu sare. Altceva nu mînca niciodată ; bea mult ceai, fiind un mare amator. In .preajma lui se învîrteau vreo trei servitori plătiţi de negustor ; unul din ei era îmbrăcat în frac, celălalt semăna cu un func­ţionar, al treilea semăna cu un paraclisier. Mai era acolo şi un băiat de vreo şaisprezece ani, vioi şi sprinten în mişcări. Afară de acest*personal de serviciu, asista şi un respectabil călugăr cu părul cărunt şi cam prea obez, ţinînd în mîini cu­tia milelor. Pe una din mese clocotea un samovar imens şi cu o tavă alături pe care se aflau peste douăzeci de pahare. Pe o altă masă, în pârlea opusă a camerei, exau aşezate darurile : cîteva căpăţîni şi pachete de zahăr, cîteva pachete de ceai, o pereche de pantofi brodaţi, un fular, o bucată de stofă, un balot de pînză şi altele. Obolurile băneşti intrau aproape în întregime în cutia călugărului. Camera era ticsită de lume, cam peste zece vizitatori, dintre cari doi şedeau dincolo de despărţitură, în compartimentul din fund, lingă Semion Ia­kovlevici ; aceştia erau un bătrînel cărunt, închinător pe Ia locuri sfinte, pelerin din „prostime", şi un călugăr mic de sta­tură şi uscăţiv, aflat în trecere, care şedea cuviincios, cu pri­virea plecată în pămînt. Toţi ceilalţi vizitatori stăteau în pi­cioare în compartimentul din faţă, dincoace de despărţitul ă. tot mai mult lume de jos, afară de un negustor sosit dinii-o capitală de judeţ, un bărbos îmbrăcat în haine de tradiţionaiâ croială rusească şi care era cunoscut ca un om bogat, o doamnă din familie de nobili scăpătaţi şi un moşier. Cu toţii aşteptau să le pice norocul, neîndrăznind să deschidă gura ei înşişi. Vreo patru oameni stăteau în genunchi, dar cel mai mult atrăgea atenţia moşierul, un om gras de vreo patruzeci şi cinci de ani, care se lăsase în genunchi chiar lîngă despărţitură. în faţă, înaintea tuturor şi cu multă evlavie aştepta privirea binevoitoare sau cuvîntul lui Semion Iakovlevici. Stătea aşa cam de o oră, dar acesta nu-l lua în scamă. Doamnele noastre se îmbulziră chiar lîngă despărţitură, schimbînd şoapte vesele şi glumeţe. Cei aşezaţi în genunchi, ca şi ceilalţi vizitatori fură împinşi deoparte sau lăsaţi în spate, afară de moşier care rămăsese dîrz în faţă ţinîndu-se cu mîinile de despărţi­tură. Priviri curioase, avide şi vesele se aţintiră asupra Iui

349