Editura gartea româneasca 1 Ci, o O

FESTIVITATEA. PRIMA PAÎ1TE — MATINEUL

I
Festivitatea avu loc, în pofida tuturor nedumeririlor pro­vocate de întîmplările „şpigulin" din ziua precedentă. Cred că nici chiar moartea lui Lembke, dacă acesta ar fi decedat peste noapte, n-ar fi împiedicat ţinerea serbării în dimineaţa aceea, atîta importanţă şi semnificaţie deosebită atribuia Iulia Mihailovna acestui eveniment. Vai, pînă în ultimul minut ea continua să rămînă într-o orbire totală, nedîndu-şi seama de starea de spirit care cuprinsese societatea. Nimeni, în cele din urmă, nu mai credea că această zi solemnă se va termina fără vreun scandal monstru, fără „deznodăniînt", cum spuneau unii, frecîndu-şi anticipat mâinile. E adevărat că mulţi căutau să arboreze un aer posomorit şi avertizat; dar, în general vorbind, grozav îi place rusului nostru orice dandana scandaloasă în societate. E adevărat, de asemenea, că exista la noi şi ceva mult mai serios decît o simplă sete de scandal : o iritare generală, un fel de mînie nesăţioasă ; toată lumea părea scîrbită de tot şi de toate. Se intronase un fel do cinism haotic general, un cinism în silă, forţat. Numai doamnele nu se lăsau dezorientate şi numai într-o singură privinţă : rămîneau ferme în ura lor necruţătoare faţă de Iulia Mihailovna. Asupra acestui punct se reuniseră într-un concert unanim toate tendinţele şi curentele tagmei lor. Iar aceasta, sărmana, nu bănuia nimic ; pînă în ultimul moment rămăsese convinsă că este „anturată" şi că toată lu­mea continuă să-i fie „devotată pînă la fanatism".

Ş\ — Dostoiovski — Op^re vol_ 7

481

Menţionai undeva că apăruseră la noi tot felul de indi­vizi, în vremuri tulburi de şovăială sau de tranziţie întot­deauna şi pretutindeni apar tot felul de indivizi. Nu mă refer la oamenii aşa-zişi „avansaţi" care se grăbesc întotdeauna să fie înaintea tuturor (preocuparea lor principală), deşi adesea cu scopul cel mai stupid, în orice caz însă cu un scop mai mult sau mai puţin precis. Nu despre aceştia este vorba, ci mă refer la canalii. în orice vremuri de tranziţie se ridică această pleavă ticăloasă, care există în orice societate şi nu numai lipsită de orice scop, dar neavînd nici cea mai palidă mijire de idee, ci doar purtînd în ea clocotul unui neastîmpăr şi al unei nerăbdări intense. Ei bine, drojdia aceasta, fără să-şi dea seama, aproape întotdeauna se lasă condusă de acel grup neînsemnat de „avansaţi", care acţionează cu un scop jjrecis şi care dirijează tot gunoiul acesta unde-i convine, dacă nu este cumva el însuşi format numai de nişte idioţi sadea, cum. de altfel se mai întîmplă în viaţă. N-auzim la noi spu-nîndu-se astăzi, cînd totul aparţine trecutului, că Piotr Ste-panovici era condus de „Internaţională", la rîndul său Piotr Stepanovici o dirija pe lulia Mihailovna, iar aceasta, la co­manda lui, dirija tot felul de canalii ? Cele mai cumpănite minţi de la noi se întreabă acum nedumerite : cum de nu şi-au dat seama atunci de ceea ce se întîmplă cu adevărat ? în ce consta vremea noastră tulbure, de la ce anume şi spre ce anume urma să se treacă, nu ştiu, şi nimeni altul nu ştie, cred eu, afară poate de unii oaspeţi observatori din afară. Cert este că nişte personaje dubioase, de factură abjectă, că-pătară brusc ascendent, începură să critice în public tot ce era sfînt, în timp ce înainte nici nu îndrăzneau să deschidă gura ; iar oamenii de frunte, care pînă atunci deţineau întiie-tatea în chip atît de fericit, începură deodată să-i asculte în tăcere, ba unii dintre ei chiar să-i încurajeze, chicotind în modul cel mai ruşinos. Indivizi ca Leamşin, Teleatnikov, mo­şieri de teapa lui Tentetnikov, imberbi mărginiţi, cu ifose de urmaşi ai lui Radiscev, ovreiaşi cu zîmbetul trist şi arogant, exuberanţi călători în trecere şi izbucnind în rîs ca din senin, poeţi de tendinţă, veniţi din capitală, poeţi fără tendinţă şi fără talent, dar în bluză ţărănească şi cu cizme unse cu dohot în picioare, maiori şi colonei care îşi băteau joc de gradele lor absurde şi pentru o rublă în plus erau gata să-şi lepede săbiile şi să se facă conţopişti la calea ferată ; generali dezer­taţi în avocatură ; intermediari evoluaţi, negustoraşi în curs

482

de evoluţie, nenumăraţi seminarişti, femei care se considerau personificarea problemei feminine, toată această adunătură căpătă brusc preponderenţă deplină, şi asupra cui ? Asupra clubului, asupra demnitarilor respectabili, asupra generalikn-în proteze, asupra societăţii noastre inexpugnabile de doamne austere. Dacă şi Varvara Petrovna, pînă în momentul catas­trofei cu fiul ei, ajunsese să îndeplinească comisioanele aces­tei adunături ticăloase, cum să nu fie iertată sminteala de atunci a celorlalte Minerve. ale noastre ? Acum totul se aruncă, după cum spuneam, pe seama „Internaţionalei"'. Idcea aceasta se înrădăcina într-atît. incit persoanelor sosite din alto părţi să se intereseze de cele întîmplate li se relatau lucru­rile în acest sens. Chiar şi acum nu demult, consilierul de stat Kubrikov, în vîrstâ de şaizeci şi doi de ani, decorat cu ordinul Stanislav cu cordon, se prezentă din proprie iniţiativă ca să destăinuie cu o voce tulburată că în decursul celor trei luni cît a stat la noi s-a aflat desigur sub influenţa „Interna­ţionalei". Iar cînd fu invitat, cu tot respectul cuvenit vîrstei şi meritelor sale, să dea o explicaţie mai satisfăcătoare, acesta, deşi nu fu în stare să prezinte nici un fel de acte doveditoare sau să invoce vreun argument cît de cît plauzibil, afară de faptul că „o simţea prin toate fibrele fiinţei sale", rămase totuşi ferm pe poziţia acestei declaraţii, îneît renunţară la audierea lui fără să-i mai ceară părerea.

_ Repet încă o dată. Rămăsese şi la noi un grup infim do persoane prudente, care se ţinură deoparte chiar de la început, ba se şi izolară de tot încuindu-se în casă. Dar ce lacăt poate rezista în faţa unei legi a firii ? în familiile cele mai pru­dente cresc de obicei, ca şi la alţii, domnişoare dornice şi ele să danseze. Şi iată, deci, că pînă şi aceste persoane se­rioase sfîrşiră toate prin a semna lista de subscripţie în folo­sul institutoarelor. Iar balul proiectat promitea să fie atît de strălucitor şi grandios, îneît se povesteau minunăţii; circu­lau zvonuri cu o mulţime de amănunte senzaţionale printte care figurau: prinţi cu lornioanc ; zeci de supraveghetori pentru ordine ■— tot tineri cavaleri, unul şi unul, cu funde pe umărul stîng ; nu ştiu ce animatori celebri din Petersburg ; faptul că şi Karmazinov, în scopul măririi chetei, se învoise să-şi citească opera Merci, îmbrăcat în veşmintele unei insti­tutoare din gubernia noastră ; un „cadril al literaturii" în travesti, fiecare costum reprezentînd un anumit curent li-

31*

483

terar; şi, în sfîrşit, că va dansa tot în travesti şi o oarecare „gîndire rusă cinstită", ceea ce prin însuşi faptul anunţării ca atare constituia o noutate nemaipomenită. Cum să nu sub­scrie omul ? Şi au subscris toţi.

II

Ziua festivă, potrivit programului, fusese împărţită în două : un matineu literar începînd de la amiază pînă. la ora patru şi apoi balul, de la ora nouă pînă a doua zi dimineaţă. Ei bine, însuşi programul astfel conceput conţinea în el ger­menii dezordinii. In primul rînd, chiar de la început se acredita în public zvonul că imediat după matineul literar, sau chiar în timpul acestui matineu, dar într-o patiză anume prevăzută în acest scop, se va oferi participanţilor un dejun cu şampanie, bineînţeles, gratuit, inclus ca un punct în pro­gram. Preţul excesiv al biletului (trei ruble) contribuise mult la acreditarea acestui zvon. ,,Altfel ce rost ar fi avut să sub­scriu ? Se programează o serbare de douăzeci şi patru de ore, oamenilor li se va face foame, deci trebuie să le dai şi să mănînce", auzeai vorbindu-se peste tot. Trebuie să spun că însăşi lulia Mihailovna fu aceea care dădu prilej să prindă aripi acest zvon dăunător, din cauza superficialităţii ei. Cu o lună înainte încă, entuziasmată la culme de formidabila ei iniţiativă, deschidea vorba despre proiectata serbare cu ori­cine se nimerea să iasă în calea ei, iar faptul că la această serbare se vor ţine toasturi se inserase chiar şi în paginile unui ziar din capitală. O încînta pe atunci nespus gîndul la aceste toasturi: voia personal să le proclame şi în aştepta­rea evenimentului era mereu preocupată de redactarea lor. Toasturile urmau să explice deviza principală înscrisă pe steagul nostru (ce fel de steag ? pariez că biata femeie nici pînă la sfîrşit nu reuşi să şi-l imagineze), să apară în cadrul unor corespondenţe prin paginile ziarelor din capitală, să înduioşeze şi să îneînte autorităţile de acolo şi apoi să se răspîndească prin toate guberniile provocînd uimire şi do­rinţa de a o imita. Dar pentru rostirea toasturilor era necesar să existe şi cupe de şampanie, iar cum ştiut este că şampania nu se poate bea pe stomacul gol, în mod automat, ca de la sine, se impunea necesitatea unui dejun. Mai tîrziu, cînd

484

datorită eforturilor ei fu organizat un comitet şi se păşi mai serios la executarea programului, i se demonstra pe loc şi explicit că dacă se va da un dejun bietele institutoare se vor alege cu o nimica toată, oricît de frumoasă ar fi reţeta. Aşa­dar, se impunea următoarea alternativă : un ospăţ bs.ltha-zarian şi toasturi, şi doar vreo nouăzeci de ruble ce vor mai rămîne pentru institutoare

au realizarea unui beneficiu im-

portant în cadrul unei serbări, ca să zicem aşa, organizate mai mult de formă. Prin aceasta, comitetul încercase, da fapt, s-o sperie puţin, gîndindu-se totuşi la o a treia soluţie mai prudentă, de compromis, adică la o serbare destul de serioasă în toate privinţele, dar fără şampanie, îneît să re­zulte un beneficiu onorabil depăşind cu mult suma de nouă­zeci de ruble. Iulîa Mihailovna însă nu voi să accepte ; de­testa media mic-burgheză şi hotărî pe loc, de vreme ce prima variantă nu era realizabilă, să adopte imediat şi integral ex­trema cealaltă, adică să se realizeze o colectă colosală care să provoace invidia tuturor guberniilor. „Ar trebui, în defi­nitiv, să înţeleagă şi publicul, îşi încheie dînsa discursul în­flăcărat rostit în sinul comitetului, că atingerea unor scopuri general umane este mai presus de orice satisfacţii trupeşti de moment ; că serbarea în fond nu este decît un mijloc de promovare a unei idei măreţe, şi de aceea lumea trebuie să se mulţumească cu un bal nemţesc, economicos, cu un gest simbolic, dacă nu ne putem dispensa chiar de loc de acest bal nesuferit", într-atît începuse deodată să-l urască. în cele din urmă, reuşiră s-o liniştească. Tocmai cu acest prilej se născu, de pildă, ideea salutară a unui „cadril al literaturii", ca şi celelalte propuneri de program estetic, care să înlo­cuiască satisfacţiile trupeşti. Tot atunci şi Karmazinov con­simţi definitiv să-şi citească opera Merci (deoarece pînă atunci mereu răspundea carn în doi peri) şi prin lectura aceasta să extermine însăşi ideea hranei din minţile publicului nostru prea puţin temperat. în felul acesta balul îşi recăpăta ca­racterul dorit de solemnitate magnifică, deşi într-o manieră diferită de aceea cu care publicul era obişnuit. Iar ca să nu existe impresia că totul pluteşte prea mult în nori, hotărîră că la începutul balului se poate servi cîte un ceai cu lămîie şi cu fursecuri rotunjoare, apoi oranjadă şi limonada, iar către sfîrşit şi îngheţată, dar atît şi nimic mai mult. Pentru per-

soanele însă care invariabil, întotdeauna şi pretutindeni chinuite de foame şi, mai ales, de sete, să ss organi-e?

sînt e în

fundul anfiladei de încăperi un bufet special de care se va ocupa Prohorîci (bueătarul-şef al clubului), de altfel sub cea mai strictă supraveghere a comitetului, şi care să servească Ja cerere tot ce ar pofti musafirii, dar contra plată, lucru în privinţa căruia să se pună un afiş special pe uşa saloanelor cu precizarea expresă că bufetul nu face parte din program. A doua zi dimineaţa însă hotărîră să nu se deschidă un ase­menea bufet, ca să nu fie turburată partea literară, deşi bu­fetul s-ar fi aflat abia în a şasea încăpere de la salonul alb, în care Karmazinov acceptase să-şi citească opera Merci. Pare curios că acestui singur eveniment, adică lecturii operei Merci, comitetul îi acordase o importantă atît de exagerată, şi nu numai comitetul ca atare, ci pînă şi spiritele cele mai practice dintre organizatori. Cit despre spiritele poetice, soţia mareşalului nobilimii, de pildă, îi declarase lui Karmazinov că imediat după matineu va porunci să se bată pe unul din pereţii salonului său alb o placă de marmură cu inscripţie de aur, pe care să se scrie că la data cutare din anul cutare, aci, pe acest loc, marele scriitor rus şi european, depunîndu-şi condeiul, a dat citire operei sale Merci şi în felul acesta pen­tru prima oară îşi lua rămas bun de Ia publicul rus în per­soana reprezentanţilor oraşului nostru şi că această inscripţie va fi citită chiar de cei prezenţi la bal, adică numai la cinci ore după ce va fi fost citită Merci. Cunosc din surse foarte sigure că tocmai Karmazinov a fost acela care a cerut ca în cursul dimineţii să nu existe nici un fel de bufet, pînă nu isprăveşte el lectura, sub nici o formă, cu toate obiecţiunile unora dintre membrii comitetului că aşa ceva n-ar cadra de loc cu moravurile noastre.

Astfel se prezentau lucrurile cînd în oraş tot mai dăinuia credinţa într-un ospăţ balthazarian, adică a unui bufet oferit chiar de comitetul de organizare ; crezură pînă în ultima oră. Chiar şi domnişoarele visau o cantitate imensă de bomboane şi dulciuri şi încă ceva nemaipomenit. Toată lumea ştia că reţeta e colosală, eă tot oraşul intenţionează să ia parte la serbare, că sosesc oameni de prin judeţe şi că nu mai ajung biletele. Se ştia, de asemenea, că pe lîngă sumele încasate din vînzarea biletelor se oferiseră şi contribuţii considerabile per­sonale : Varvara Petrovna, de pildă, plătise pentru biletul ei trei sute de ruble şi dăruise pentru înfrumuseţarea sălii toate florile din sera ei. Soţia mareşalului nobilimii (membră în comitet) şi-a oferit în acest scop imensa ei casă plus ilumi-

486

natul ; clubul a pus la dispoziţie orchestra şi personalul de serviciu, cedindu-l şi pe Prohorîci pentru toată ziua. Se fă­cuseră şi alte donaţii, deşi nu atît de mari, îneît se născu ideea de a se reduce preţul biletului de la trei ruble la două. într-adevăr, comitetul se gîndi la început că pe un bilet de trei ruble nu vor veni domnişoarele şi reflectase asupra pro­punerii de a se emite nişte bilete de familie şi anume fiecare familie să plătească numai pentru o singură domnişoară, iar celelalte domnişoare din aceeaşi familie-, fie chiar şi în număr de zece exemplare, să intre gratis. Dar toate aceste temeri se risipiră curînd : tocmai domnişoarele erau acelea care ve­niră în număr mare. Pînă şi cei mai săraci funcţionari îşi aduseră fetele, deşi era limpede că dacă nu aveau fele dom­nişoare nici prin gînd nu le-ar fi trecut să subscrie. Un biet secrel'ăraş se prezentă cu toate cele şapte fiice ale sale, fără a mai socoti pe soţia şi o nepoată, şi fiecare din ele ţinea în mînă cîte un bilet de intrare de trei ruble. Aşadar, ne putem închipui ce revoluţie: se stîrnise în oraş ! Să ne gîndim numai la faptul că festivitatea, fiind împărţită în două re­prize, a fost necesar ca fiecare reprezentantă a sexului femi­nin să-şi procure două rmduri de toalete, una pentru maii-neul literar şi una pentru balul de seară. Mulţi din clasa mijlocie, cum s-a dovedit, mai pe urmă, şi-au amanetat pen­tru această zi tot ce aveau, inclusiv lenjeria de familie pînă la cearceafuri şi în unele cazuri şi la saltele, împrumutîndu-se de la ovreii noştri, care parcă anume în ultimii doi ani se înmulţiseră considerabil şi numărul lor în oraşul nostru creştea necontenit. Aproape toţi funcţionarii îşi luaseră avan­suri din salarii, iar unii dintre moşieri îşi vînduseră vitele necesare muncii cîmpului, şi toate acestea numai pentru o-şi prezenta domnişoarele ca pe nişte marchize, spre a nu fi ele mai prejos de celelalte. Splendoarea toaletelor a fost de data aceasta nemaivăzută prin locurile noastre. Cu vreo două săp-tămîni înainte încă, oraşul fusese invadat de tot felul de anecdote privind viaţa intimă a unora, anecdote care imediat ajungeau la cunoştinţa curţii Iuliei Miliailovna şi dădeau pri­lej zeflemiştilor noştri să-şi ascută limbn în voie. Începuseră să circule în acest sens şi caricaturi. Personal am văzut în albumul Iuliei Mihailovna cîteva desene de acest gen. Toate acestea ajungeau cu repeziciune la cunoştinţa caselor res­pective ; iată de ce, mi se pare, se iscă atîta ură prin familii faţă de Iulia Mihailovna în ultimele zile premergătoare ser-

4B7

bării. Astăzi toţi se revoltă şi, aducîndu-şi aminte, scrîşnesc din dinţi. Era limpede însă că dacă comitetul nu va reuşi să satisfacă publicul sau va şchiopăta cumva balul, explozia de indignare va fi nemaipomenită. Iată de ce fiecare în sinea lui se aştepta să se ajungă la un scandal; şi de vreme ce scan­dalul era atît de aşteptat, cum se putea să nu se producă ? Exact la ora douăsprezece răsunară alămurile fanfarei. Făcînd parte clin grupul de supraveghetori pentru menţinerea ordinei, adică dintre cei doisprezece „tineri cavaleri cu fundă la umăr", am fost martor ocular la felul cum s-a început această zi de tristă amintire. în primul rînd, chiar de la în­ceput se iscă o îmbulzeală nemaipomenită la intrare. S-a în-tîmplat ca totul să meargă anapoda chiar din primul pas şi toţi se zăpăciră în frunte cu poliţia de ordine. Nu învinuiesc publicul cel adevărat : capii familiilor nu numai că nu se înghesuiau şi nu împingeau pe nimeni, cu toate gradele şi titlurile lor, ci dimpotrivă se scandalizară, zice-se, încă din stradă, văzînd o atare îmbulzeală de lume, neobişnuită în oraşul nostru, o mulţime tumultoasă care nu intra pur şi simplu, ci lua intrarea prin asalt. între timp trăsurile soseau necontenit şi în cele din urmă blocară strada. Astăzi, cînd scriu aceste lucruri, am date incontestabile pentru a afirma că o parte din ticăJoşimea oraşului nostru a fost introdusă fără bilete de către Liputin şi Leamşin, sau poate chiar şi de altcineva din rîndul supraveghetorilor de ordine, cum eram şi eu. în orice caz în sală apărură şi nişte persoane cu totul necunoscute, venito de prin judeţe şi nu se mai ştie de unde. Aceste brute, de îndată ce păşeau în sală (executînd parcă un consemn), se interesau aproape într-un glas unde-i bufetul şi aflînd că nu există bufet, fără nici o jenă şi cu o neobră­zare neobişnuită la noi pînă atunci, începeau să vocifereze. E adevărat că unii dintre ei veniseră beţi. Alţii, impresionaţi ca nişte sălbatici de splendoarea saloanelor soţiei mareşalu­lui, rămîneau un timp în tăcere privind cu gura căscată, în-trucît nimic asemănător nu mai văzuseră pînă atunci. Salo­nul alb, o încăpere imensă, deşi de o arhitectură arhaică, era într-adevăr superb : vast, cu ferestre mari în două rînduri suprapuse, cu plafonul ornat în ghips şi poleit cu aur, cu balcoane sus, cu oglinzi imense între ferestre, încadrate în draperii roşii, cu statui de marmură prin diferite locuri (nu erau cine ştie ce, dar erau totuşi statui), cu mobilier greoi din epoca napoleoniană, albă cu dungi aurii şi tapisată în

483

catifea roşie. In momentul pe care-l descriu, în fundul sălii se înălţa o estradă înaltă pentru cei care vor lua cuvîntul la matineu! literar, iar tot restul sălii era plin de rînduri regu­late de scaune cu intervale largi, ca într-un parter de teatru cu locuri destinate publicului. După primele minute de sur­prindere însă începură să plouă cele mai absurde întrebări şi pretenţii. „Poate că noi nici nu vrem să ascultăm lecturi literare... Noi am plătit bani... Publicul a fost înşelat... Noi sîntem stăpîni şi nu Lembke !..." într-un cuvînt, ca şi cum fuseseră lăsaţi să intre numai pentru ca să facă scandal. Mi s-a întipărit bine în memorie mai ales o altercaţie în care s-a distins prinţişorul aflat în trecere şi care în dimineaţa din ajun fusese la Iulia Mihailovna, cel cu gulere tari înalte şi cu faţa de păpuşă de lemn. Şi el, la stăruitoarele ei rugă­minţi, consimţi să facă parte din grupul de ordine cu fundă prinsă pe umărul stîng. Se dovedi însă că această figură mută de ceară şi pe resorturi ştia, dacă nu să vorbească, în orice caz să acţioneze în felul lui. Cînd un vlăjgan cu faţa ciupită de vărsat, un căpitan în rezervă, escortat de un grup întreg de derbedei, care se ţinea după el tot timpul, îl acostă, cerîndu-i să arate intrarea la bufet, prinţişorul făcu din ochi un semn discret plutonierului de poliţie. Ordinul fu imediat executat : cu toate protestele şi vociferările căpitanului beat, acesta fu scos afară din sală. între timp începu să apară în cele din urmă şi „publicul adevărat" şi în trei şiruri lungi pătrunse în sală prin cele trei intervale dintre scaune. Elementele tur­bulente începură să se potolească, dar publicul, în general, chiar şi cel mai „curăţel", avea un aer nemulţumit, surprins ; iar unele dintre doamne păreau pur şi simplu speriate.

în sfîrşit, toată lumea fu plasată pe locurile respective ; încetă să mai cînte şi muzica. începură să-şi sufle nasurile în batiste şi să se uite în jurul lor. Publicul aştepta cu un aer prea solemn, ceea ce întotdeauna constituie un semn rău. „Lembkii" nu apărură încă. Mătăsurile, catifelele ardeau în culorii vii, diamantele sclipeau din toate părţile ; prin aer plutiră miresme parfumate. Bărbaţii erau toţi în ţinută de gală de ordine la revere şi gît, iar bătrînii chiar şi în uni­formă. Apăru în sfîrşit şi soţia mareşalului, însoţită de Liza. Niciodată n-a fost Liza mai orbitor de frumoasă ca în acea dimineaţă şi într-o toaletă atît de superbă. Avea părul coafat în bucle fermecătoare, ochii îi scînteiau, faţa îi radia de un zîmbet, de un zîmbet fericit. Produse incontestabil o impresie

489

puternică asupra tuturor ; toţi o priveau cu interes şi schim­bau şoapte discrete. Unii susţineau că îl caută cu privirea pe Stavroghin, dar nici Stavroghin, nici Varvara Petrovna nu veniseră. N-am înţeles atunci ce era cu ea : de unde atîta fe­ricire, bucurie, energie ,şi forţă se adunase în expresia chi­pului ei ? Gîndul la ceea ce îmi fusese dat să văd ieri .şi ceea ce vedeam acum mă făcu să rămîn pur şi simplu perplex. Dar soţii „Lembke" tot nu apăreau. Era o mare greşeală. Mai tîrau am aflat că Iulia Mihailovna aşteptase pînă în ulti­mul moment pe Piotr Stepanoviei, fără de care în ultimul timp nu era în stare să facă nici un pas, deşi în sinea ei n-ar li vrut s-o recunoască. Menţionez în paranteze că Piotr Stepanoviei, în ajun, la ultima şedinţă a comitetului, depusese funda de supraveghetor, refimnd să participe în această cali­tate, ceea ce o amărîse pe Iui ia Mihailovna pînă la lacrimi. Spre surprinderea, iar mai apoi si spre cea mai mare nedu­merire a ei (lucru asupra căruia anticipez), el dispăruse în acea dimineaţă şi nu se prezentase nici la matineu, îneît pînă seara nimeni nu-l mai văzu. în ceie din urmă publicul începu să dea semne de nerăbdare. Nici pe estradă nu apărea nimeni. In rîndurile din spate se auziră aplauze ca la teatru. Bătrîmi şi cucoanele în vîrstă se încruntară : „aceşti Lembke prea o iac pe grozavii". Pînă şi în rîndurile publicului select începu să circule şoapta că festivitatea s-ar putea într-adevăr să nu aibă loc, pentru că Lembke te pomeneşti că este realmente foarte bolnav etc. etc. Dar, graţie Domnului, soţii Lembke în sfîrşit îşi făcură apariţia : el o conducea la braţ ; mărturisesc că şi eu personal mă cam îndoiam de venirea lor. Dar toate aserţiunile în această privinţă se dovediră imediat neînteme­iate şi adevărul triumfă. Publicul părea că răsuflă uşurat. Lembke părea să aibă înfăţişarea de om deplin sănătos, după cum mi-aduc aminte, întrucît, vă închipuiţi doar, cîte priviri îl întîmpinară. Mai notez pentru a caracteriza atmosfera că, în general, erau prea puţini în rîndurile societăţii noastre se­lecte care să fi crezut cu adevărat că Lembke este în mod serios bolnav ; iar comportarea lui fusese considerată foaite normală, într-atîl. de normală, îneît pînă şi cazul de ieri dimi­neaţă petrecut în piaţă fusese primit cu aprobare. „Aşa tre­buia să se procedeze chiar de la început, ziceau demnitarii. Poţi să-] faci pe filantropul cit vrei, tot la asta ajungi, fără să-ţi dai seama că aşa ceva este necesar chiar şi pentru filan­tropia însăşi", cel puţin aşa se discuta la club. O singură vină

490

i se găsea, că prea mult se iuţise. „Lucrurile acestea trebuie făcute cu mai mult sînge rece ; ei, dar n-ai ce face, omul e încă fără experienţă", spuneau specialiştii. Cu aceeaşi avidi­tate se întoarseră privirile şi spre Iulia Mihailovna. Bine­înţeles, nimeni n-ar avea dreptul să-mi pretindă mie, ca po­vestitor, prea multe amănunte precise în privinţa unui anu­mit punct : aci e vorba de o taină, e vorba de o femeie ; ştiu însă un lucru : în seara zilei aceleia, adică de ieri, Iulia Mi­hailovna intră în cabinetul lui Andrei Antonovici şi zăbovi acolo mult peste miezul nopţii. Andrei Antonovici fu iertat şi consolat. Soţii se înţeleseseră in toate, totul fusese uitat, şi la siîrşitul explicaţiei, cînd Lembke se lăsă totuşi în genunchi în faţa ei, adueîndu-şi aminte cu groază despre episodul final din noaptea precedentă, mînuţa graţioasă iar apoi şi buzele soţiei îi stăviliră efuziunile înflăcărate şi discursul de po­căinţă al omului covîrşit de înduioşare şi delicat ca un cava­ler. Toată lumea o vedea acum radiind de fericire. Păşea cu faţa deschisă, sigură de ea, îmbrăcată într-o rochie superbă. Părea că se află în. culmea mulţumirii; serbarea, scopul şi în­cununarea politicii sale, fusese realizată. Treeînd spre locu­rile lor, chiar în primul rînd din faţa estradei, soţii Lembke salutau şi răspundeau la plecăciuni, în dreapta şi în stînga. Imediat în jurul lor se formă un cerc. Soţia mareşalului no­bilimii se ridică în picioare în întîmpinarea lor... Dar aci in­terveni o deficienţă deplorabilă : tam-nisam orchestra intona un „tusch", nu un marş oarecare, ci pur şi simplu un „tusch" de ospăţ, cum se obişnuia la noi la club, cînd la un banchet oficial se bea în sănătatea cuiva. Astăzi ştiu precis că figura aceasta era opera lui Leamşin care, în calitatea lui de supra­veghetor de ordine, ceruse să se intoneze un .,tusch", chipurile în onoarea soţilor Lembke. El, bineînţeles, oricînd ar fi putut să se justifice că a făcut-o dintr-o prostie sau zel excesiv... Din păcate, eu nu ştiam încă pe atunci că ei nici nu-şi mai băteau capul în privinţa justificărilor, ci erau hotărîţi să-şi ducă la capăt tot planul chiar în aceeaşi zi. Dar lucrurile nu se opriră aici : în timp ce publicul rămăsese contrariat schim-bînd priviri nedumerite sau zîmbete ironice, în fundul sălii şi pe balcoane răsunară strigăte de ura, tot parcă în onoarea so­ţilor Lembke. Nu erau voci prea multe, dar strigătele ţinură o bună bucată de vreme. Iulia Mihailovna se aprinse toată la faţă, ochii îi seînteiară. Lembke se opri în dreptul scaunului său şi întoreîndu-se în direcţia strigătelor cercetă cu o pri-

491

vire severă, impunătoare fundul sălii... Cei de lingă el se gră­biră să se aşeze. Din nou observai cu teamă pe faţa lui acel zîmbet primejdios pe care-l avea ieri stînd în salonul soţiei sale şi privindu-l pe Stepan Trofimovici, înainte de a se apro­pia de el. Mi se păru că şi acum mijeşte pe faţa lui o expresie fatală şi, ceea ce era mai rău, întrucîtva comică, expresia omului care este gata să se sacrifice pentru realizarea scopu­rilor superioare ale soţiei sale... Iulia Mihailovna îmi făcu senin să mă apropii şi-mi şopti să alerg la Karmazinov şi ca-l rog să înceapă. Dar chiar în clipa cînd mă întorsei să plec, se produse o altă mîrşăvie, dar mult mai urîtă decît prima. Pe estradă, spre care erau îndreptate în acea clipă toate privirile şi toate aşteptările şi unde nu se vedea decît o măsuţă cu un scaun în spatele ei, iar pe măsuţă un pahar de apă pe o tăviţă de argint, pe estrada aceasta goală apăru deodată silueta raă-tăhăioasă a căpitanului Lebeadkin în frac şi cu cravată albă. Rămăsei atît de uimit, îneît nu-mi venea să-mi cred ochilor. Căpitanul păru intimidat şi se opri pentru un moment în fundul estradei. Deodată din public se auzi un strigăt: „Le­beadkin, tu eşti ?" Mutra stupidă şi roşie a căpitanului (era complet beat) la auzul acestui strigăt răspunse cu un zîmbet larg şi tîrnp. îşi ridică mîna, îşi frecă fruntea, dădu din capul lui lăţos, ca şi cum s-ar fi hotărît brusc la orice, făcu doi paşi înainte şi deodată pufni în rîs, nu prea tare, dar chicotind prelung şi fericit, din care cauză corpul lui masiv şi gras în­cepu să se zguduie caraghios, iar ochii şi aşa pierduţi în gră­sime se ascunseră în fundul unor crăpături. La aceasta, aproa­pe jumătate din asistenţă izbucni în rîs, iar vreo douăzeci de persoane începură să aplaude. Publicul serios schimba pri­viri poaornorîte ; totul nu dură însă decît vreo jumătate de minut. Pe estradă apărură în fugă Liputin cu funda lui de supraveghetor şi doi servitori; aceştia îl prinseră uşurel de braţe, iar Liputin îi şopti ceva. Căpitanul se încruntă şi mor­măi : „Dacă-i aşa, mă rog", dădu din rnînă a lehamite, îşi în­toarse spatele imens către public şi dispăru împreună cu cei care îl însoţeau. După o clipă Liputin se înfiinţa iar pe es­tradă. Avea pe buze cel mai mieros dintre zîmbetele lui dul-cege de totdeauna, care aminteau de obicei gustul de oţet amestecat cu zahăr, iar în mîini ţinea o foaie de felul hîrtiei pentru scrisori. Cu paşi mărunţi şi repezi se apropie de rampă. — Domnilor, se adresă ci publicului, din cauza lipsei de supraveghere s-a întîmplat o defecţiune comică, care a şi fost

409

înlăturată ; eu însă luai asupră-mi însărcinarea de a prezenta cea mai respectuoasă rugăminte a unuia dintre versificatorii noştri localnici... Animat de o năzuinţă înaltă, plină de sim­ţire umanitară... cu toată înfăţişarea sa... de acel scop, care ne-a reunit pe noi toţi... ca să ştergem de pe obrajii sărmanelor fete instruite din gubernia noastră lacrimile... acest domn, adică vreau să spun acest poet localnic... dorind să rămînă in­cognito... ar fi dorit mult ca versurile lui să fie citite înainte de începerea balului... adică, vreau să spun, a matineului lite­rar. Cu toate că această poezie nu este prevăzută în program şi nu figurează... deoarece abia de o jumătate de oră ne-a par­venit nouă... (adică cui nouă ? reproduc cuvînt cu cuvînt această prezentare confuză) dar noi considerăm că remarcabila naivitate a sentimentului, laolaltă cu remarcabila dispoziţie de haz a acestei poezii îngăduie să fie citită aici, adică nu ca ceva serios, ci ca ceva potrivit solemnităţii... într-un cuvînt, la idee... Cu atît mai mult că nu sînt decît cîteva rînduii... Şi de aceea cer permisiunea publicului binevoitor.

— Citiţi-o ! zbieră un glas din fundul sălii.

— Aşadar, s-o citesc ?

— Citiţi, citiţi ! se auziră mai multe glasuri.

— O voi citi cu permisiunea publicului, îşi schimonosi faţa Liputin din nou, în acelaşi zîmbet mieros. Părea totuşi că nu prea îndrăzneşte, iar eu personal avui impresia că este şi emoţionat. Cu toată îndrăzneala care-i caracterizează, oame­nii aceştia se şi poticnesc uneori, deşi seminaristul n-ar fi ezitat probabil, dar Liputin oricum aparţinea societăţii de altădată.

— Previn, adică am onoarea să previn că este vorba nu de un fel de odă, cum se scriau altădată pentru solemnităţi, ci aproape, ca să zic aşa, o glumă, dar pătrunsă de un senti­ment incontestabil, îmbinat cu o veselie cochetă şi, ca să zic aşa, cu adevărul arhireal.

— Citeşte-o, citeşte-o !

Liputin despături foaia. Bineînţeles, nimeni nu mai apucă să-l oprească. De altfel, apăruse cu funda lui de veghetor la ordinea balului. Cu glas răsunător el recită :

— Institutoarei naţionale de pe aceste meleaguri, din par­tea unui poet, cu prilejul sărbătorii.

Salut, salut, institutoare, Triumfă şi te bucură clin plin !

493

Ţie, o retrogradă, ori o {leorge-sandistă, ■ ■ Eu versul meu din inimu-U închin !

— Păi, sînt versurile lui Lebeadkin ! Ale lui Lebeadkin, sigur i răsunară cîteva glasuri. Se auziră rîsete şi chiar aplauze, deşi nu prea multe.

Te osteneşti să-nveţi copii mucoşi Pe-abeceăar cu slovă -franţuzită. Dar orişicui i-ai face azi ochi dulci, Numai au-ţi ceară mina ofilită.

— Ura ! Ui a !

Află că-n veacul nostru de reforme, Nici un paracliser n-o să. le ia. împaca-te. cu sii'up'ti tnit (le soartă. Te-ntoarce la abecedar, frumoasa mea...

— Exact, exact, acesta este adevăratul realism, fără „strop", nici un pas !

Nu-ii face glnditri negre : Astă seară. Chid petrecurăm la ospăţ şi-n dansuri, Ţi-ct;i: încropit, cit toţii mîndră zestre Şi wnnv. soarta n-o mni fi amară...

Tu. retrogradă, uri o george-sandistu, Te bucură.: ai zestre, domnişoară '. Scuipă, pe tot, uită de orice ch-in —■ Triumfă şi le bucură din plin !

Mărturisesc, nu-mi venea să-mi cred urechilor. Era o im­pertinenţă crasă, atît de evidentă, incit nu încăpea nici un fel de scuză pentiu Liputin, nici chiar scuza prostiei. Şi de fapt Liputin nu era de loc un prost. Intenţia era clară, cel puţin pentru mine : se grăbeau să provoace dezordine. Unele ver­suri din poezia asta idioată, ultimul, de pildă, era de aşa natură, îneît nici un fel de prostie nu ar Ii îngăduit-o. Se­pare că Liputin îşi dădea seama el însuşi că luase prea mult asupra sa : dueîndu-şi isprava la capăt, păru atît de năucit de propria-i îndrăzneală, îneît nici nu se gîndi să plece de pe estradă, ci rămase pe loc, ca şi cum ar fi vrut să mai adauge ceva. Crezuse probabil ca efectul va fi cu totul altul; dai"

pînă şi grupul de gălăgioşi, care aplaudase în tot timpul far­sei, tăcu brusc, uluit probabil şi el. Stupizenia cea mai mare era că mulţi dintre ei priviseră toată înscenarea asta cu multă emoţie, luînd-o drept o realitate, un adevăr tulburător în pri­vinţa institutoarelor, drept o poezie cu tendinţă şi nu un pam­flet. Dar natura deşănţată a versurilor îi surprinsese pînă şi pe ei. Cit despre restul publicului, întreaga sală rămăsese nu numai scandalizată, dar şi jignită, se pare. Cred că nu gre­şesc de loc, împărtăşindu-vă această impresie. Iulia Mihai-lovna spunea mai tîrziu că încă o clipă, şi ar fi leşinat. Unul dintre cei mai venerabili bătrînei şi-a luat la braţ bătrînica şi au părăsit amîndoi sala sub privirile îngrijorate ale publi­cului. Cine ştie, poate că exemplul lui ar fi fost urmat şi de alţii, dacă în clipa aceea n-ar fi apărut pe estradă însuşi Kar-mazinov, în frac, cu cravată albă şi cu un caiet în mînă. Iulia Mihailovna îl învălui într-o privire entuziasmată, ca pe un adevărat salvator... Mă repezii în dosul culiselor să-l caut pe ^: Liputin.

— Intenţionat ai făcut-o ! îi zisei eu indignat, apucmdu-l de mînă.

— Nici prin gînd nu mi-ar fi trecut aşa ceva, se zgribuli el începînd să mintă şi prefăcîndu-se nenorocit, chiar atunci mi-au fost aduse aceste versuri şi am crezut că au haz...

— N-ai crezut dumneata aşa ceva. Nu-mi vine a crede că ai putea să consideri această mîzgălitură ordinară drept o glumă hazlie !

— Şi totuşi, aşa o consider.

— Pur şi simplu minţi, şi nici. nu o adevărat că ţi s-au adus acum aceste versuri. Chiar dumneata le-ai compus îm­preună cu Lebeadkin, şi poate chiar ieri, anume ca să pro­voci scandal. In orice caz ultimul vers îţi aparţine, fără în­doială, ca şi versul cu paracliserul, de altfel. Cum se face că Lebeadkin a apărut îmbrăcat în frac ? înseamnă că v-aţi în­ţeles ca el să le citească, şi aşa ar fi fost dacă nu s-ar fi îm­bătat.

Liputin mă privi rece şi vanitos.

— Dar pe dumneata ce te privesc toate astea ? întrebă el deodată, cu un calm ciudat.

— Cum ce mă privesc ? Văd că şi dumneata porţi pe umăr această fundă... Unde este Piotr Stepanovici ?

— Nu ştiu ; pe aici, pe undeva, trebuie să fie; dar de ce întrebi ?

494

495

— Pentru că văd prea limpede acum ce sa întîmpiă aici. E un complot împotriva luliei Mihailovna, pentru a compro­mite această zi...

Liputîn mă privi pieziş.

zîmbi el. ţi dînd din

— Dar ce te doare pe dumneata ? umeri îmi întoarse spatele.

Rămăsei locului încremenit. Toate bănuielile mele se ade­vereau. Şi cînd mă gîndesc că sperasem tot timpul să n-am dreptate ! Ce trebuia să fac ? Mă gîndii mai întîi să mă sfă­tuiesc cu Stepan Trofimovici, dar acesta stătea în faţa oglinzii, încereînd diferite surîsuri şi mereu aruneîndu-şi ochii pe foaia în care îţi făcuse diferite note. Urma să ia cuvîntul imediat după Karmazinov şi nu-i ardea de loc să stea de vorbă cu mine. Să alerg la Iulia Mihailovna ? Era cam prea devreme : ca să fi înţeles avea nevoie de o lecţie mai aspră, care s-o vindece de convingerea ei nestrămutată că e „anturată" şi că toată lumea îi este „devotată pînă la fanatism'". Nici nu m-ar fi crezut şi m-ar fi socotit un scrîntit. De altfel, ce ar mai fi putut să facă ea acum ? „La urma urmelor, gîndii eu, în­tr-adevăr, ce mă privesc pe mine toate astea, de ce mă ames­tec ; îmi scot funda şi plec acasă, de îndată ce va începe". Chiar aşa mi-au şi zis „de îndată ce va începe", ţin minte bine.

Dar era timpul să mă duc să-l ascult pe Karmazinov. Aruneîndu-mi ochii pentru ultima dată prin culise obser\^Tai că mişună pe-acoJo tot felul de indivizi absolut străini, printre care şi femei, într-un du-te-vino necontenit. „Culisele" aces­tea reprezentau un spaţiu destul de îngust, despărţit de pri­virile publicului printr-o perdea compactă şi comunicînd prin culoar cu celelalte încăperi. Aci îşi aşteptau rîndul şi cei care urmau să apară pe estradă. Dar m-a surprins în clipa aceea mai ales conferenţiarul, care trebuia probabil să apară ime­diat după Stepan Trofimovici. Era şi el, cred, un fel de pro­fesor (nici astăzi nu ştiu exact cine este), demisionat de bună voie dintr-o instituţie de învăţămînt oarecare după o istorie cu turburări studenţeşti şi sosit nu se ştie pentru ce în oraşul nostru acum cîteva zile. Fusese şi el recomandat luliei Mihai­lovna care îl primise, fireşte, aproape cu veneraţie. Ştiu astăzi că n~o vizitase decît o singură dată, la o serată, şi că tot timpul rămăsese tăcut, zîmbind cu o expresie ambiguă la glumele şi tonul grupului care o înconjura pe Iulia Mihailovna şi pro­dusese asupra tuturor o impresie neplăcută prin aerul lui

arogant şi în acelaşi timp susceptibilitatea lui bănuitoare. îi invitase să conferenţieze însăşi Iulia Mihailovna. Acum se plimba dintr-un colţ în altul şi, aidoma lui Stepan Trofimo­vici, îşi şoptea ceva sub nas, dar nu privindu-so în oglindă, ci cu ochii în pămînt. Nu-şi potrivea nici un fel de zîmbete, deşi mereu surîdea cu o expresie răutăcioasă, crudă. Era limpedo că nici cu acesta nu se putea sta de vorbă. Era mic de statură, în vîrstă de vreo patruzeci de ani, absolut chel, cu o bărbuţă căruntă, îmbrăcat destul de decent. Mai interesant era faptul că la fiecare mişcare de întoarcere pe loc el îşi ridica pumnul în sus, îl vîntura scurt şi energic deasupra capului şi-l abătea apoi brusc în jos, zdrobind parcă un inamic închipuit. Figura aceasta o repeta mereu şi invariabil. Simţii cum mă cuprinde frica. Fijcai repede de acolo ca să-l ascult pe Karmazinov.

III

Atmosfera din sală nu promitea nimic bun. Ţin să subli­niez : mă închin în faţa măreţiei unui geniu ; dar de ce aceşti domni, oamenii noştri de geniu, către sfîrşitul anilor glorioşi ai activităţii lor procedează uneori absolut ca nişte copi­landri ? Ei, şi ce dacă eşti tu Karmazinov şi ţi-ai făcut apa­riţia umflîndu-te în pene cît cinci şambelani laolaltă ? E ad­misibil oare să reţii atenţia unui public ca al nostru asupra unui singur articol timp de o oră întreagă ? In general, am observat că poţi fi şi un arhigeniu, dar la un matineu literar nu poţi reţine nepedepsit atenţia asistenţei asupra persoanei tale mai mult de douăzeci de minute. Ce e drept, apariţia ma­relui geniu fu primită cu mult respect. Pînă şi cei mai pre­tenţioşi şi severi dintre bătrîni îşi manifestară aprobarea şi interesul, iar doamnele chiar şi un fel de entuziasm. Totuşi aplauzele răsunară scurt, cam răzleţite şi nu prea convinse. In schimb, în ultimele rmduri nu se mai auzi nici o neorîn-duială pînă în clipa cînd domnul Karmazinov începu să vor­bească, şi nici chiar în acest moment nu interveni de fapt ceva grav, ci mai mult un fel de neînţelegere. Am amintit cu altă ocazie că avea un glas prea strident, întrucîtva feminin, şi o pronunţie aristocratică, cu un sîsîit cochet. N-apucă să ros­tească mei cîteva cuvinte cînd în sală cineva îşi îngădui să rîdă, un prostălău oarecare, probabil, lipsit de experienţa

497

vieţii şi neşUutor în ceea ce privea lumea mondenă, ba avînd poate şi o predispoziţie înnăscută de a rîde din te miri ce. Dar nici vorbă de vreo demonstraţie oarecare ; dimpotrivă, pomenindu-se privit chiorîş şi somat cu un sst! poruncitor de cei din jurul lui, nerodul se potoli pe loc. Dar iată-l pe domnul Karmazinov anunţînd cu ton. afectat şi modulări co­chete m glas că el ..la început n-a vrut în ruptul capului să accepte să citească" (ce rost avea să mai anunţe aşa ceva '). „Că există, adică, rînduri care izvorăsc direct din inimă îneît nici n-ai cum să le exprimi în cuvinte si deci cu atît mai puţin asemenea lucruri sacre ar fi potrivite să fie înfăţişaie în public'' (atunci de ce le înfăţişa ?) ; cedînd însă unor rugăminţi stăruitoare, le-a adus să le înfăţişeze publicului şi întrucît, mai ales, îşi depune condeiul pe masă pentru tot­deauna, jurîndu-şi să nu mai scrie nimic, treacă de la dînsul, a scris această ultimă operă ; şi întrucît a jurat de asemeni să nu mai citească în public nimic şi niciodată, fie, de data aceasta, îşi va citi acest ultim articol în faţa publicului eţetera eţetera...

Dar hai, să zicem că asta încă n-ai fi nimic, cine nu cu­noaşte asemenea introduceri ale unui autor ? Deşi mă gândesc că faţă de gradul redus de cultură al publicului nostru şi de starea de spirit a celor din ultimele rînduri toate astea com­portau oarecare riscuri. Ce era mai simplu decît să fi citit o scurtă nuvelă, o schiţă oarecare în genul acelora pe care le scrisese pînă atunci, adică deşi cu fandoseli şi manierisme, dar şi cu oarecare spirit ? în felul acesta era totul salvat. Aş, ţi-ai găsit ! Dădu drumul vorbăriei ! Dumnezeule mare, ce nu găseai aici ! Spun fără nici o ezitare, pînă şi publicul din ca­pitală n-ar fi rezistat, nu numai al nostru. închipuiţi-vă aproape două coli de tipar întregi de peltea lungă şi inutilă , unde mai pui că domnul acesta şi citea cu un aer de superio­ritate, ca o mare favoare pentru ascultători şi îndurerat parcă de a fi trebuit să facă această concesie, îneît pe bună dreptate publicul nostru avea cum să se simtă jignit. Tema... Dar tine ar fi putut să descifreze această temă ? Un fel de dare de seamă despre nişte impresii, despre nişte amintiri. Dar ce fel şi care anume ? Oricît îşi încreţeau frunţile înţe­lepţii din gubernia noastră în prima jumătate a cuvîntării, nimic nu reuşiră să înţeleagă, îneît restul timpului nscultară numai din politeţe. E adevărat, se vorbea acolo mult despre

498

dragoste, despre dragostea unui geniu pentru nu se şlie ce persoană, dar, trebuie să mărturisesc, lucrul acesta suna cam penibil. Părea că nu prea cadrează cu silueta grăsună şi otova a scriitorului genial relatarea aceasta a momentului primei sale sărutări... Cel puţin aşa socot eu. Şi ceea ce era şi mai supărător, aceste sărutări se produceau oarecum într-alt fel decît la toţi oamenii. Pretutindeni creştea grozama (negreşit grozama sau altă asemenea iarbă oarecare, denumirea căreia n-o întîlncşti decît poate în tratatele de botanică). Cerul că­pătase, negreşit, un coloiit violaceu, pe care niciodată nimeni dintre simplii muritori nu-l observase, adică îl văzuseră cu toţii, desigur, dar nu se pricepuseră să-l observe, pe cînd „iată eu am ştiut să-l observ şi vi-l descriu acum vouă, proşti­lor, ca pe un lucru foarte obişnuit". Copacul sub care se aşezase perechea îndrăgostită era de o culoare negreşit porto­calie sau aşa ceva. Şedeau ei undeva în Germania. Deodată îi zăriră pe Pompoius sau pe Cassius în ajunul bătăliei şi pe amîndoi îi străbătură fiorii reci ai entuziasmului. O ştimă ţipă în tufiş. Gluck începu deodată să cînle la vioară prin stufăriş. Melodia pe care o intonase era denumită era toutes lettres *, dar n-o cunoaşte nimeni şi, ca să afli despre ce oste vorba, trebuia să cercetezi un dicţionar muzical. între timp ceaţa se învolburase, într-atît se învolburase, într-atît se în­volburase, îneît semăna mai mult cu un milion de perne decît cu ceaţă. Şi deodată totul dispare şi marele geniu traversează în plină iarnă pe vreme de moină fluviul Volga. Două pagini şi jumătate de traversare, şi totuşi se prăbuşeşte printr-un ochi de gheaţă în apă. Geniul se îneacă, dar credeţi că s-a înecat ? Nici gînd ; toate astea i-au trebuit ca să arate cum, fiind gata să se înece definitiv şi să dispară sub apă, în faţa lui apăru deodată un crîmpei de gheaţă, un firicel de gheaţă cît un bob de mazăre, dar atît de pur şi atît de cristalin „ca o lacrimă îngheţată" şi cum în acest crîmpei de gheaţă se oglindi toată Germania sau, mai bine zis, cerul Germaniei amintindu-i, prin jocul iradiat al acestei imagini reflectate, acea lacrimă, care, ,,ţi-aduci aminte, s-a prelins din ochii tăi, cînd şedeam sub copacul acela de smarald, şi tu ai exclamat cuprinsă de bucurie : «Nu există crimă !» -Da, am zis şi eu

* tu întregime. (Fr.)

499

printre lacrimi, dar dacă este aşa, atunci nu există nici oa­meni drepţi». Am izbucnit amîndoi în hohote de plîns şi ne-am despărţit pentru totdeauna". Ea a plecat undeva pe litoralul mării, el în nişte peşteri ; şi iată-l că începe să co­boare, coboară şi coboară, timp de trei ani coboară sub turnul Suharev din Moscova şi deodată în adîncul pămîntuiui, în peşteră, vede o candelă, iar în faţa candelei un sihastru. Si­hastrul se roagă. Geniul pătrunde pînă la ferestruica cu gratii şi deodată aude un suspin. Vă închipuiţi cumva că a suspinat sihastrul ? Nicidecum. Puţin îi pasă lui de sihastrul vostru ! Acest suspin pur şi simplu i-a amintit lui însuşi pri­mul ei suspin, scos acum treizeci şi şapte de ani în urană, cînd „ţi-aduci aminte, în Germania, şedeam sub copacul de culoarea agatului şi tu mi-ai spus : «Ce rost are dragostea ? Priveşte, în jurul nostru creşte umbra nopţii şi cu iubesc, dar cînd va înceta să crească umbra nopţii — voi înceta şi eu să iubesc». Aci iar se învolbură ceaţa, apăru Hoffman, şuieră din Chopin o ştimă şi deodată din ceaţă apăru, într-o cunună de laui'i_; deasupra acoperişurilor Romei, Ancus Martius⁰⁵. Fiori de extaz ne-au străpuns spinările şi noi ne-am despăr­ţit pentru totdeauna" etc. etc. într-un cuvînt, poate că nu redau atît de exact tot conţinutul şi nici nu m-aş pricepe s-o fac, dar sensul poliloghiei sale era tocmai acesta. Şi, în si'îrşit, ce-o mai fi şi cu pasiunea aceasta scandaloasă a min­ţilor noastre luminate pentru calambururi într-un sens su­perior ! Un filozof european mare, un mare savant, un inven­tator, un truditor, un martir — toţi aceşti trudiţi ai cugetării şi împovăraţi ai făptuirilor sînt pentru marele nostru geniu rus un fel de bucătari în conacul lui. El este boierul, iar ei se prezintă în faţa lui cu bonetele albe în nună şi-i aşteaptă poruncile. E adevărat, el surîde cu aere de superioritate şi cînd e vorba de Rusia şi cea mai mare plăcere a sa este să anunţe falimentul Rusiei sub toate raporturile faţă de marile spirite din Europa ; în ce priveşte însă propria-i persoană, o, aci situaţia este exact contrară ; el este acela care se-nalţă deasupra acestor spirite mari ale Europei ; toţi nu sînt decît un material bun pentru calambururile lui. Preia ideea cuiva, îi alătură antiteza ei şi calamburul este gata. Există crimă, nu există crimă ; nu există adevăr, nu există oameni drepţi ; ateism, darwinism, clopotele Moscovei... Dar, vai, el nu mai crede în clopotele Moscovei ; Roma, laurii... dar el nu crede nici în lauri... Adăogaţi şi un acces obligatoriu de tristeţe

500

byroniană, o schimă din Heine, ceva din Peciorin, şi tot aşa, dă-i şi dă~i înainte, se porni şuic-rînd maşina... „Dar puteţi să mă şi lăudaţi, desigur, puteţi, aşa ceva îmi place grozav ; v-am spus numai aşa că depun condeiul ; nici o grijă, vă mai plictisesc eu încă, şi de trei sute ori poate, veţi obosi citind..." Bineînţeles că lectura nu se încheie chiar atît de bine ; mai rău era însă că tocmai de aici se şi pomi totul. în sală demult se iscaseră şi se făceau tot mai auzite smiorcăieli, tîr-şit de picioare, tuse, şi ce se mai poate auzi, cînd la un ma­tineu literar autorul, oricine ar fi el, reţine atenţia publicului mai mult de douăzeci de minute. Dar genialul scriitor nu observa nimic. El continua să-şi debiteze poliloghia dulceagă şi sîsîită, făcînd abstracţie de public, îneît toată lumea începu să schimbe priviri nedumerite. Deodată în rîndurile din fund se ridică un glas singuratic, dar răsunător :

— Doamne, ce prostii !

A fost o izbucnire involuntară şi, sînt convins, fără gîrtd de ostentaţie. Pur şi simplu, obosise omul. Dar domnul Kar­mazinov se opri, privi ironic spre public şi se formaliza ps neaşteptate, cu aerul unui demnitar jignit : Mi se pare că prea v-am plictisit, domnilor ?

Tocmai aici e vina lui, de a fi deschis primul vorba : pro-vocînd în felul acesta un răspuns, oferise posibilitatea unor nemernici să deschidă gura şi, ca să zicem aşa, cu deplin drept, în timp ce, dacă s-ar fî abţinut, totul s-ar fi limitat la nişte smiorcăieli şi ar fi trecut cumva cu bine... S-o fî aşteptat omul la un ropot de aplauze ca răspuns la întrebarea lui ? Dar nu aplaudă nimeni; dimpotrivă, toată lumea păru că se zgribuleşte speriată, şi nu se mişcă.

— N-aţi văzut niciodată pe Ancus Marcius, nu sînt decît vorbe goale, se auzi o voce enervată, aproape chinuită.

— Exact, interveni şi o altă voce, astăzi nu mai există vedenii, ci ştiinţe naturale. Documentaţi-vă în ştiinţele na­turii.

— Domnilor, cel mai puţin m-am aşteptat la asemenea obiecţii, se arătă surprins Karmazinov.

Marele geniu se de^obişnuisc, stînd mereu la Karlsruhe, de realităţile patriei.

— In secolul nostru e o ruşine să afirmi că universul se sprijină pe trei balene, turui deodată o domnişoară. Este ab­solut exclus, ca dumneata, Karmazinov, să fi coborî fc în

peşteră la schimnic. Şi cine mai vorbeşte astăzi despre schim­nici ?

— Domnilor, cel mai mult mă surprinde ca toate acestea sînt spuse pe un ton serios. De altfel... de altfel, aveţi per­fectă dreptate. Nimeni nu respectă mai mult decît mine ade­vărul real...

Cu toate că zîmbea ironic, se vedea că era uluit. Chipul lui părea că spune : „Eu, doar, nu sînt aşa cum vă închipuiţi, eu sînt cu voi, lăudaţi-mă numai, lăudaţi-mă cît mai mult. cit mai mult, îmi place grozav să iiu lăudat..."

—• Domnilor, strigă el în sfîrşit, profund atins, văd că sărmanul meu poem nu şi-a găsit aici locul. De altfel, şi mic mi se pare că n-am nimerit unde trebuie.

— A ochit în cioară, şi a nimerit în vacă, zbieră cît îl ţinea gura un guguman oarecare, beat probabil, şi care desi­gur nu merita să i se dea nici o atenţie.

E drept că se auzi .şi un rîset nepoliticos.

— în vacă ziceţi ? reluă imediat Karmazinov. Glasul lui devenea tot mai strident. în ce priveşte ciorile şi vacile îmi permit; să mă abţin, domnilor. Port prea mult respect oricărui public, ca să-mi permit vreo comparaţie, cît de inocentă ar fi; dar eu am crezut...

— Totuşi, stimate domn, dumneata să nu-ţi... strigă careva din ultimele rînduri.

— Dar eu am crezut că, depunîndu-mi condeiul şi luîn-du-mi bun rămas de la cititori, voi t'i ascultat...

— Nu, nu, vrem să vă ascultăm, vrem, se auziră, prin-zînd curaj în sfîrşit, cîteva glasuri din primele rîncUiri.

— Citiţi mai departe, citiţi ! se asoeîară şi cîîeva voci entuziaste de doamne, şi în sfîrşit, se înfiripă şi un scurt ropot de aplauze, e adevărat foarte anemice .şi răzleţe.

Karmazinov zîmbi acru şi dădu să se ridice de pe locul său.

— Crede-ne, Karmazinov, că toată lumea consideră drept O cinste... nu se abţinu chiar şi soţia mareşalului nobilimii.

— Domnule Karmazinov, răsună deodată o voce tine­rească din fundul sălii. Strigase un învăţător foarte tînăr dintr-o şcoală medie judeţeană, un iînăr admirabil, cuminte şi generos, recent venit la noi. Se ridicase de pe locul său. Domnule Karmazinov, dacă aş fi avut fericirea să iubesc în felul acesta, cum ne-aţi descris, credeţi-mă, n-aş fi făcut descrierea iubirii mele într-un articol destinat de a fi citit în public...

502

Tînărul se roşise ca racul.

— Domnilor, strigă Karmazinov, eu am terminat. Omit să mai citesc sfîrşitul şi mă îndepărtez. îngăduiţi-mi totuşi să vă citesc numai şase rînduri cu care închei. ,,Da, prietene cititor, adio ! începu el imediat să citească din manuscris şi fără să se mai aşeze. Adio, cititorule ; nici nu prea stărui în dorinţa mea de a ne despărţi prieteni: la ce bun să te mai deranjez, într-adevăr ? Ba, poţi să mă şi înjuri, o înjură-mu cît vrei, dacă aceasta îţi va face vreo plăcere. Ar fi mult mai bine însă dacă am uita unul de altul. Şi chiar dacă voi toţi. cititorii, v-aţi arăta deodată atît de buni incit, lăsîndu-vă în genunchi, m-aţi ruga cu lacrimi în ochi : «Scrie, o, mai sene pentru noi, Karmazinov, pentru patoe, pentru urmaşi, pentru cununi de lauri», chiar şi atunci v-aş răspunde, bineînţeles mulţumindu-vă cu tot respectul : «Nu, dragii mei compatrioţi, nti-ara ocupat destul unul de altul. Merci.' E timpul să ne des­părţim ! Merci. mărci, merci.'»"

Karmazinov se închină ceremonios .şi, roşu ca racul, se retrase după culise.

— Dar nimeni nu se gindeşte să stea în genunchi ; ce abe­raţie !

— Dar şi ce orgoliu !

— E numai humor, încercă să-i corijeze careva mai avizat. ■— Ba, să mă scuteşti de acest humor al dumitale.

— Totuşi e o neobrăzare, domnilor.

— Bine-, cel puţin, că a terminat odată,

— Ce plictiseală e la ei aici !

Dar toate aceste exclamaţii ignorante în rindurile din spate (deşi nu numai în cele din spate) au fost acoperite de aplauzele celeilalte părţi a publicului, care îl aclama pe Kar­mazinov cerînd să reapară pe scenă. Citeva doamne, în frunte cu Iulia Mihailovna şi soţia mareşalului nobilimii, se îngră­mădiră în faţa estradei. In mîinile Iuliei Mihailovna apăru o cunună de lauri superbi pe o pernuţă de catifea albă, înca­drată într-o jerbă de trandafiri vii.

— Lauri ! rosti Karmazinov cu un surîs fin .şi puţin ma­liţios. Eu, bineînţeles, sînt mişcat şi accept această cunună, pregătită dinainte, dar care n-a apucat încă să se veşte­jească, cu cel mai viu sentiment ; dar vă asigur, mesdamcs, am devenit brusc atît de realist, îneît consider că in secolul nos­tru frunzele de lauri sînt mai la locul lor în mîinile unui bu­cătar priceput, decît în mîinile mele...

503

— Sigur, bucătarii sînt mai folositori, strigă aceiaşi se­minarist, care participase la „şedinţa" de la Virghinski.

Ordinea părea că se tulbură. Din multe rînduri lumea sări ca să vadă mai bine ceremonia oferirii cununii de lauri.

— Pentru chestia cu bucătarul sînt gata să adaug acum încă trei ruble, se auzi un alt glas ridicat, prea răsunător, voit răsunător.

— Şi eu.

— Şi eu.

— Dar cum se poate să n-aibă ei un bufet ? -— Domnilor, am fost traşi pe sfoară...

De altfel, trebuie să recunoaştem că toţi aceşti domni gă­lăgioşi se cam temeau încă vizibil de demnitarii prezenţi şi de poliţaiul care veghea în sală. Treptat, cam în vreo zece mi­nute, toată lumea îşi reluă locurile, dar ordinea de la început nu se mai restabili. Şi iată, tocmai pe acest început de haos nimeri sărmanul nostru Stepan Trofimovici...