Editura gartea româneasca 1 Ci, o O



Yüklə 4,61 Mb.
səhifə33/46
tarix07.04.2018
ölçüsü4,61 Mb.
#47028
1   ...   29   30   31   32   33   34   35   36   ...   46

IV

Apucai totuşi să mă reped încă o dată în dosul culiselor ca să-l previn, extrem de tulburat, că după părerea mea totul s-a dus de rîpă şi ar face mai bine să nu apară pe scenă, ci imediat să plece acasă pretextînd o indispoziţie stomacală, fiind şi eu hotărît să-mi lepăd funda şi să plec împreună cu dînsul. Dădui de el tocmai cînd se îndrepta spre estrada ; se opri brusc, mă privi de sus, măsurîndu-mă din cap pînă-n picioare, şi îmi zise cu un aer solemn :

— Ce te face, domnule, să mă consideri capabil de aseme­nea mîrşăvie ?

A trebuit să mă retrag. Eram sigur că, aşa cum de două ori doi fac patru, fără catastrofă nu va scăpa de acolo. In timp ce stăteam deprimat la culme, în faţa mea apăru iar silueta fostului profesor, care urma să ia cuvîntul după Stepan Trofimovici şi care adineaori ridica mereu şi lăsa să se abată cu toată puterea pumnul. Ca şi atunci se plimba de colo pînă colo, concentrat şi murmurîndu-şi ceva sub nas, cu un zîmbet perfid, dar triumfător. Aproape fără nici un gînd (dracul m-a pus) mă apropiai şi de dînsul.

—- Ştiţi, zisei eu, s-a văzut din nenumărate exemple că dacă lectorul reţine atenţia publicului mai mult de douăzeci minute, acesta nu~l mai ascultă. O jumătate de oră răci chiar o celebritate nu reuşeşte să se menţină...

El se opri brusc şi aproape tremură de jignire. O expresie de nemărginit orgoliu îi apăru pe faţă.

— N-aveţi nici o grijă, murmură el cu dispreţ şi porni mai departe.

în aceeaşi clipă se auzi din sală glasul lui Stepan Trofi­movici.

„Dracu să vă ia pe voi tcţi!" îmi zisei şi alergai în sală.

Stepan Trofimovici se aşeză în fotoliu, încă în plin va­carm. Rîndurile din faţă se pare că îl întîmpinară cu priviri ostile. (La club, în ultimul timp, încetaseră să-l mai agreeze şi nu i se arătau semnele de respect de altădată). Tot era bine că nu se auzeau fluierături. Un gînd ciudat mă stăpînea încă de ieri : că, negreşit, va fi fluierat îndată ce va apărea. De fapt, nici nu fusese observat dintr-o dată, din cauza dezor-dinei ce încă nu se potolise complet. La ce mai spera omul acesta, dacă şi faţă de Karmazinov procedară astfel ? Stepan Trofimovici era palid ; mai bine de zece ani nu mai apăruse în faţa publicului. După emoţia care-l cuprinsese şi întreaga lui înfăţişare, prea bine cunoscute mie, n-avui nici pic de îndoială că şi el însuşi consideră apariţia sa de acum pe estradă ca un moment deciziv al destinului său, în orice caz neapărat ceva în sensul acesta. Tocmai de asta mă temeam, îmi era tare drag acest om. Dar cum m-am simţit eu cînd l-am văzut începîndu-şi cuvîntarea şi i-am auzit prima frază !

— Domnilor ! rosti el deodată, decis parcă, să dea foc în urma lui la toate punţile, şi în acelaşi timp cu o voce aproape sugrumată. Domnilor, chiar în dimineaţa zilei acesteia am avut sub ochii mei pe masă una din foile clandestine împrăş­tiate recent aici şi pentru a suta oară mi-am pus întrebarea : „Care este misterul ei?"

întreaga sală amuţi dintr-o dată, şi toate privirile se în­toarseră către el, unele vădit speriate. N-am ce zice, se pri­cepea să suscite interesul de la primul cuvînt. Pînă şi din dosul culiselor se arătară cîteva capete ; Liputin şi Leamşin păreau numai ochi şi urechi. Iulia Mihailovna îmi făcu iar semn cu mîna să mă apropii.

•— Opriţi-l, orice s-ar întîmpla, opriţi-l ! îmi şopti ea tul­burată.

505


Dădui neputincios din umeri : mai putea fi oprit un om care se decisese ? Vai, îmi dădeam seama perfect de ceea ce se petrecea cu Stepan Trofimovici.

— Ehe. despre; proclamaţii ! se auziră şoapte in rîndiuile publicului.

Toată sala se încorda.

— Ei bine, domnilor, am dezlegat acest mister. Tot miste­rul efectului produs de ele constă în stupiditatea lor ! (Ochii lui seînteiară.) Da, domnilor, dacă ar fi fost o stupiditate pre­meditată, afişată dintr-un anumit calcul, o, desigur, ar fi fo.st ceva genial ! Dar se cuvine să fim drepţi ţii să recunoaştem : ei n-au falsificat absolut nimic, nu găsim în ele nici o mis­tificare. Avem aci de-a face cu cea mai despuiată, cea mai naivă, cea mai rudimentară prostie, c'est la hefi.se dans son esseace la plus pure, quelqnc chose comrne nu simple chi-niquc*. Dacă era spus într-un fel cît de cît inteligent, ori­cine ar fi văzut îndată toată sărăcia mizeră a acestei prostii reduse. Acum însă toţi se opresc cuprinşi de nedumerire ; nimănui nu-i vine să creadă că este posibilă o asemenea prostie primitivă. ,.Nu se poate să fie chiar numai atît şi nimic, nimic altceva", îşi spune în gînd fiecare şi caută dez­legarea secretului, vede în asta un mister, vrea să citească printre rînduri, şi iată deci că efectul e obţinut ! O, niciodată încă prostia n-a fost recompensată printr-o consacrare atît de triumfală, cu toate că de nenumărate ori o meritase... Fiindcă c.n parcvthese **, prostia cea mai crasă, ca şi geniul cel mai sublim, sînt deopotrivă de folositoare destinului ome­nirii...

— Calambururi din deceniul al patrulea ! se auzi un glas, de altfel foarte modest, dar suficient ca să provoace răstur­narea tuturor zăgazurilor ; se dezlănţui un vacarm nemaipo­menit.

— Domnilor, ura ! Propun un toast pentru prostie ! strigă Stepan Trofimovici intr-o frenezie totală, sfidînd întreaga sală.

Alergai la el ca pentru a-i turna un pahar de apă.

— Stepan Trofimovici, încetează, Iulia Mihailovna le im­ploră... j , . v;j

* F. prostia în forma ci cea mai pură. ceva in genul unui element chimic. (l'Y.)

** în licacat fie zis. (Fr.)

50G

— Ba, te rog, să încetezi dumneata şi să mă laşi în pace, tinere pierde-vară ! se răsti el la mine în auzul tuturor. Mă grăbii să dispar. Messieurs *, continuă el, ce rost are această tulburare, ce rost au strigătele de indignare pe care le aud ? Am venit cu ramura de măslin. Vă aduc cuvîntul definitiv pentru că în chestiunea aceasta eu am ultimul cuvînt şi vom ajunge la împăcare.



— Jos cu el! strigau unii.

— Linişte, lăsaţi-l să vorbească, lăsaţi-l să spună ce are de spus, zbieră o altă parte a sălii.

Se agita mai ales tînărul învăţător, care îndrăznind o dată să deschidă gura părea că nu se mai poate opri.

Messieurs, ultimul cuvînt în chestiunea aceasta este un cuvînt de iertare. Sînt un bătrîn care-mi închei viaţa, şi declar solemn, că spiritul vieţii adie ca şi înainte, aşa cum forţa cea vie n-a secat în tînăra generaţie. Entuziasmul tine­reţii contemporane este la fel de pur şi luminos, cum era şi în zilele noastre. N-a survenit decît o singură schimbare : inversarea scopurilor, substituirea unei concepţii a frumosului prin alta ! Toată problema constă în a se şti dacă Shakespeare este superior unei perechi de cizme sau Rafael unui biden de gaz.

— E un denunţ, murmurau unii.

— întrebări compromiţătoare ! ■— Agent-provocaieur ! **

— Iar eu declar, ţipă Stepan Trofimovici într-un hal de surescitare ajunsă la paroxism, iar eu declar că Shakespeare şi Rafael sînt mai presus de dezrobirea ţăranilor, mai presus de naţionalitate, mai presus de socialism, mai presus de tî­năra generaţie, mai presus de chimie, mai presus aproape de întreaga umanitate, pentru că ei sînt deja un rod, un rod real al întregii omeniri, şi poate chiar rodul cel mai perfect din cîte ar putea să existe ! O formă a frumuseţei deja atinsă, fără realizarea, fără de existenţa căreia poate că nici n-aş consimţi să trăiesc... O, Doamne ! îşi împreună el cu un ples-net palmele. Acum zece ani exact acelaşi lucru am strigat la Petersburg şi tot de pe estradă, rostind aceleaşi cuvinte şi şi la fel ca atunci ei n-au înţeles nimic, rîdeau şi fluierau,

* Domnilor. (Fr.) +* Agent-provocator ! (Fr.)

807

ca acum ; oameni mărginiţi, ce vă lipseşte ca că mă înţele­geţi ? Ştiţi voi oare, ştiţi voi oare că fără englezi mai poate trăi omenirea, şi fără Germania poate, fără omul nostru rus cu atît mai mult ar putea să trăiască, fără ştiinţă la fel, fără pîine ia fel, numai fără frumuseţe nu poate, pentru că atunci nici n-ar avea ce face omul pe lumea aceasta ! Aici e tot misterul, aici e toată istoria ! însăşi ştiinţa nu va putea dăinui un singur minut fără frumuseţe, vă daţi voi seama de asta, voi de acolo caie rideţi, se va ticăloşi degenerînd în incultură crasă, nu va fi capabilă să născocească un simplu cui... Nu voi ceda i urlă el într-un mod cu totul absurd în încheiere, izbind cu toată puterea cu pumnul în masă.



Dar în timp ce el ţipa fără rost şi fără legătură, se des­trăma şi ordinea din sală. Mulţi săriră de pe locurile lor, unii se repeziră înainte, mai aproape de estradă. în general toate astea se petrecură cu mult mai repede decît decurge descrierea mea şi n-a fost timp să se ia nici o măsură. Sau poate că nici nu s-a voit o asemenea intervenţie.

— Vă vine uşor să vorbiţi, vouă, răzgîiaţilor, feciori de bani gata ! zbieră chiar în faţa estradei acelaşi seminarist, rînjindu-i cu plăcere drept în faţă lui Stepan Troîimovici.

Acesta îl observă şi sări chiar lîngă rampă :

— N-am fost eu acela care chiar acum am afirmat că entuziasmul tinerii generaţii este la fel de pur şi luminos cum a fost şi altădată, şi că ea piere greşind doar în formele fru­mosului ? ! Nu vă ajunge ? Şi dacă mai ţineţi seama de faptul că lucrul acesta îl afirmă un tată jignit, zdrobit, este posibil oare, o, minţi înguste ce sînteţi, este posibil oare ca cineva să se ridice mai presus în atitudinea imparţială şi obiectivă a acestui tată ? Ingraţilor... Nedrepţilor... De ce, de ce nu vreţi să ne împăcăm ? !...

Şi pe neaşteptate, el izbucni într-un plîns isteric. îşi şter­gea lacrimile cu degetele. Umerii şi pieptul lui tresăreau de hohote de plîns... Uitase cu totul pe ce lume se afla.

Publicul se alarmă peste măsură, aproape toată lumea sări do pe locuri. Sări cu repeziciune şi Iulia Mihailovna, îl prinse do braţ pe soţul ei, căutînd să-l ridice de pe fotoliu... Scan­dalul lua proporţii nemaipomenite.

— Stepan Trofimovici ! urlă fericit seminaristul. Aici crin oraş şi prin împrejurimi rătăceşte acum Fedka, ocnaşul, un evadat din ocnă. El jefuieşte şi de curînd a săvîrşit o nouă crimă. Daţi-mi voie să vă între!) : dacă acum cincisprezece

508


ani nu l-aţi fi predat ca recrut în armată pentru a vă achita o datorie la cărţi, adică, dacă nu l-aţi fi pierdut pur şi simplu la joc de cărţi,, ar fi nimerit el la ocnă ? Ar fi căsăpit el oamenii ca acum în lupta pentru existenţă ? Ce aveţi de spus, domnule estet ?

Renunţ să mai descriu scena care a urmat. în primul rînd, izbucni un ropot de aplauze asurzitoare. Nu aplauda toata lumea, poate că numai a cincea parte din asistenţă, dar cei care aplaudau o făceau într-un fel delirant. Restul publicu­lui năvăli spre ieşire, întrucît însă partea de public care aplauda se înghesuia la rîndul ei, înaintînd spre estradă, se produse o învălmăşeală inimaginabilă. Doamnele scoteau ţipete, unele dintre domnişoare izbucniră în lacrimi şi se rugau să fie duse acasă. Lembke, stînd în picioare în dreptul scau­nului său, privea mereu în juru-i cu nişte ochi sălbatici. Iulia Mihailovna se zăpăcise de tot, pentru prima oară de la începerea activităţii ei la noi. Cît priveşte pe Stepan Tro­fimovici, în primul moment el păru literalmente strivit de cuvintele seminaristului ; dar imediat după aceea îşi înălţă ambele mîini, întinzîndu-le parcă deasupra publicului, şi urlă :

— îmi scutur praful de pe picioare şi blestem... Am termi­nat... am terminat...

Şi smucindu-se din loc, alergă în dosul culiselor, agitîn-du-şi ameninţător mîinile.

— A jignit societatea !... Să fie adus îndărăt ! zbierau turbaţii.

Careva voi să se repeadă după el. Nimeni n-ar fi putut să-l oprească, cel puţin în clipa aceea, şi, deodată, catastrofa definitivă se abătu ca o bombă asupra adunării şi explodă în mijlocul ei : al treilea conferenţiar, maniacul care îşi agita mereu pumnul în dosul culiselor apăru brusc, venind în fugă pe scenă.

Avea înfăţişarea unui adevărat nebun. Cu un zîmbet larg şi triumfător, plin de sine şi încrezut peste măsură, îşi plimba privirea satisfăcută peste sala agitată, bucurîndu-se parcă de această dezordine. Nu-l contraria de loc faptul că trebuia să ia cuvmtul într-un asemenea vacarm, dimpotrivă, părea feri­cit. Era atît de evident acest lucru, îneît dintr-o dată atrase asupra lui atenţia.

— Dar asta ce-o mai fi ?! se auziră întrebări. Cine mai e şi ăsta ? Sst ! Să auzim ce vrea să spună ?

509

— Domnilor ! strigă din răsputeri maniacul, postmdu-sc chiar la marginea rampei şi aproape cu un glas la fel de ţipător, feminin, ea al lui Karmazinov, dar fără sîsîitul aris­tocratic al acestuia. Domnilor, cu douăzeci de ani în urmă, in ajunul războiului cu juma-Europă, Rusia stătea sus ca un ideal în ochii tuturor consilierilor activi şi onorifici. Litera­tura era servitoarea cenzurii ; prin universităţi se preda măr­şăluirea : oaslea fusese transformată în balet, iar poporul plătea impozite şi tăcea sub cnutul regimului iobăgist. Pa­triotismul se transformase în jumulirea de şperţuri de pe vii şi morţi. Cei care nu luau şperţuri erau consideraţi răz­vrătiţi, pentru că tulburau armonia sistemului. Pădurile de mesteacăn erau defrişate ca mijloc auxiliar pentru menţine­rea ordinei. Europa tremura... Dar niciodată Rusia, în decursul unui mileniu întreg de existenţă tembelă, n-a atins un ase­menea grad de ruşine...



Oratorul îşi înălţă cu extaz pumnul şi, agitîndu-l cumplit deasupra capului, îl abătu brusc eu toată puterea asupra u:iui inamic închipuit, zdrobindu-l cu furii:, să se aleagă praf din' el. Un urlet asurzitor izbucni din toate părţile, o furtună de aplauze potopi imensa sală. Aplauda aproape jumătate din asistenţă ; se înflăcăraseră pînă şi cei mai inocenţi : era huliiă Rusia în mod public, în gura mare, cum să nu-i vină omului să urle de entuziasm ?

— Aşa da ! Aşa înţeleg şi eu ! Ura ! Aici nu mai e vorba de estetică !

Maniacul continuă cuprins de beţie :

— De atunci au trecut douăzeci de ani. Universităţile sînt deschise şi au crescut la număr. Mărşăluirea, muştruluirea e o legendă ; numărul ofiţerilor este neîndestulător şi reclamă alte rnii în completare. Căile ferate au înghiţit toate capita­lurile şi au împînzit Rusia ca un păianjeniş, îneît peste vreo cincisprezece ani poale că va avea omul într-adevăr posibi­litatea să facă şi o călătorie undeva. Podurile nu ard decît îci-coîo, iar oraşele ard reglementar, după o anumită ordine, pe rînd, în sezoanele de incendii. Instanţele judecătoreşti dau sentinţe solomoniene, iar juraţii iau şperţ exclusiv numai în cadrul luptei pentru existenţă, cînd sînt ameninţaţi să moară de foame. Iobagii s-au eliberat si, în amintirea croielilor cu vergile, înghiţite de la foştii lor stăpîni moşieri, se croiesc acum vinii pe alţii. Mări şi oceane de vodcă se consumă pen-

510

tru susţinerea bugetului, iar la Novgorod în faţa anticei şi inutilei Sofii"0 s-a înălţat solemn un glob c1l> bronz uriaş în comemorarea mileniului nostru de dezordine şi prostie. Europa se încruntă şi iar începe să se îngrijoreze... Cincispre­zece ani de reforme ! Şi totuşi nicicînd Rusia, chiar şi în cele mai caricaturale epoci ale tembelismului său, n-a atins...



Ultimele cuvinte nici nu se mai auziră din cauza urletului mulţimii. Se văzu cum el ridică iar mîna şi lăsă cu forţă încă o dată pumnul în jos. Entuziasmul depăşise orice limită : lumea urla, bătea din palme, pînă şi unele dintre doamne strigau : ,,Destul ! Nimic mai bun n-ai putea să ne mai spui!': Toţi erau ca în delir. Oratorul îşi plimba deasupra capetelor privirea, topindu-se parcă în propriul Iui triumf. îl zării în fugă pe Lembke, cuprins de o tulburare nemaipomenită; arăta cuiva nu se ştie ce. Iulia Mihailovna, albă ca varul, demonstra ceva eu febrilitate prinţişorului care se apropiase în fugă de dînsa... în această clipă un grup de vreo şase per­soane cu funcţii mai mult sau mai puţin oficiale se repezi din dosul culiselor pe estradă, îl înşfăca pe orator şi îl tîrî înapoi. Nu înţeleg cum putu el să scape do strînsoarea lor, dar se vede că reuşi, pentru că apăru iar în capătul estradei lîngă rampă şi apucă să mai strige din răsputeri, agitîndu-şi pumnul:

— Dar niciodată Rusia n-a atins încă...

Aci însă fu iar înşfăcat şi tras înapoi. Văzui cum vreo cincisprezece indivizi se repeziră în dosul culiselor ca să-l elibereze, dar nu sărind pe estradă, ci prin culoarul lateral, forţînd îngrăditura uşoară de scînduri care, cedînd presiunii, se prăbuşi imediat... Văzui apoi, fără să-mi cred ochilor, că pe estradă apăru brusc de undeva studenta (ruda lui Virghinski) cu acelaşi sul sub braţ, îmbrăcată în aceeaşi rochie, la fel de roşie la obraz, la fel de grăsuţă, înconjurată de alte două-trei femei şi de vreo doi-trei bărbaţi şi însoţită de duşmanul ei de moarte, liceanul. Apucai chiar să aud fraza : „Domnilor, am sosit aici ca să vă aduc la cunoştinţă suferinţele bieţilor studenţi şi să-i îndemn să protesteze..." Dar nu mai aveam timp, trebuia să fug. îmi ascunsei funda în buzunar şi prin culoare dosnice cunoscute icşii din casă în stradă. în primul rînd mă îndreptai, bineînţeles, spre locuinţa lui Stepan Tro-fimovici.

511


Capitolul al doilea SFÎRŞITUL SERBĂRII

Nu voi să mu primească. Se îneuiase şi scria. La bătăile mele repetate şi la chemarea mea, îmi răspunse din dosul

uşii:

— Dragul meu, am terminat totul, ce se mai poate cere



de la mine ?

— N-ai terminat nimic, ci ai contribuit numai la acest dezastru total. Pentru numele lui Dumnezeu, lasă calambu­rurile, Stepan Trofimovici, şi deschide. Trebuiesc luate măsuri; s-ar putea să vină la dumneata şi să te insulte...

Mă consideram în drept să fiu faţă de el aspru şi sever. Mi-era teamă să nu întreprindă ceva şi mai nesăbuit. Dar, spre surprinderea mea, mă izbii de o fermitate neaşteptată :

— Atunci de ce ţii neapărat să iasă aşa, de parcă vrei dumneata să mă jigneşti primul ? îţi mulţumesc pentru toate cele din trecut, dar repet încă o dată : am încheiat toate so­cotelile cu oamenii, cu cei buni şi cu cei răi. Scriu Dariei Pavlovna pe care o neglijasem atît de inadmisibil pînă acum. Mîine, dacă vrei, te rog să duci scrisoarea ; iar acura.,merci".

— Stepan Trofimovici, te asigur că situaţia e mult mai gravă decît îţi închipui dumneata. Crezi cumva că ai zdrobit acolo pe careva ? N-ai zdrobit pe nimeni, ci te-ai zdrobit pe dumneata însuţi, ca pe o eprubetă goală de sticlă fină (o, am fost dur şi nepoliticos ; îmi aduc aminte cu amărăciune i). N-ai de ce să-i scrii Dariei Pavlovna... Şi ce te faci acum îără mine ? Ce soluţie concretă vezi ? Probabil că ţi s-a nă­zărit să mai întreprinzi ceva ? Vei suferi un nou eşec dacă ţi-a intrat în cap să mai încerci vreun pas...

El se ridică şi se apropie de uşă.

— Ai stat în mijlocul lor foarte puţin, dar te-ai şi molipsit de limbajul şi tonul lor, Dieu vous nardonne, mon ami, el D;eu vous garde *. Am observat însă întotdeauna la dum-

* Dumnezeu să le Ierte, dragul meu, şi Dumnezeu să te pu-zcască. (EY.) I

neata nişte trăsături de bun-simţ, şi poate că îţi mai revii. apres le temps *, bineînţeles, aşa cum se întîmplă cu noi toţi, cu noi ruşii. în ce priveşte observaţia dumitale referi­toare la lipsa mea de simţ practic îţi voi reaminti o cugetare de a mea de multă vreme : că la noi în Rusia un număr imens de oameni nu fac altceva decît să se năpustească, găsind în asta o adevărată îndeletnicire, cu o înverşunare crcscîndă şi din ce în ce mai agasantă, ca muştele vara, împotriva lipsei de simţ practic la alţii, acuzînd-o la fiecare şi la toţi, dar ex-cluzîndu-se bineînţeles pe ei înşişi. Chcr, nu uita că sînt foarte tulburat şi nu mă chinui. încă o dată îţi spun merci pentru tot şi să ne despărţim de aci încolo, cum s-a despărţit Karmazinov de public, adică să uităm unul de altul, pe cît se poate cu mai multă generozitate. De fapt la el a fost o şiretenie tactică, această rugăminte stăruitoare de a fi uitat de foştii săi cititori; quant ă moi ** nu sînt atit de orgolios şi mizez mai ales pe tinereţea inimii dumitale neprihănite : n-ai cum să ţii minte mult timp pe un biet bătrîn inutil! „Să trăieşti mult", dragul meu prieten, cum mi-a urat Nastasia, rîndul trecut de ziua mea onomastică fces pauvres gens on quelque jois des mots charmants et pleins de ph'dosopliic ***)'. Nu-ţi doresc fericire multă, te va plictisi; nu-ţi doresc nici nenorociri; după pilda filozofiei populare, repet pur şi sim­plu : „Să trăieşti mult" şi. caută să reuşeşti să nu te plictiseşti prea mult; această urare vană o adaug de la mine. Aşadar, adio şi adio în mod serios. Şi nu mai sta în faţa uşilor mele, pentru că nu-ţi voi deschide. i

Cu aceste cuvinte el se depărta în interior şi nu mai reuşii să obţin nimic de la el. Cu toată „tulburarea" lui, vorbea lent, potolit, cu multă greutate, căutînd vizibil să mă con­vingă. Bineînţeles, îmi purta puţină pică şi în mod indirect căuta să se răzbune pe mine, poate pentru chibitea de ieri şi „podelele ce se desfăceau sub picioare". Lacrimile lui %Tărsate în mod public în dimineaţa aceea, eu toată speranţa sa de victorie, îl situau, o ştia şi el prea bine, într-o poziţie întru-cîtva comică, şi nu exista olt om care să fie zelos ca dînsul

* Cu timpul. (Fr.) ♦ * In ce raă priveşte. (Fr.)

+ ** La oamenii aceştia de jos auzi unecn cuvinte admirabile pli sens îi!o;:o;:c. (Fr.)

de

33 — Dostoii vski — Opere voi 7



i 513

de frumuseţea şî austeritatea formelor în relaţiile cu prietenii. O, nu-l acuz! Dar această rigurozitate şi tonul sarcastic, care dăinuiau la el, cu toate zguduirile din ultimul timp, avură darul să mă liniştească totuşi: un om care a reuşit să nu se schimbe aproape de loc după asemenea evenimente nu poate fi dispus desigur în acea clipă să facă cine ştie ce gest necu­getat sau tragic. Aşa crezusem eu atunci şi, Dumnezeule, cît de mult greşeam ! Pierdusem din vedere numeroase alte lu­cruri...

Anticipând evenimentele, voi reproduce cîteva din primele rînduri ale scrisorii sale către Daria Pavlovna, care într-ade­văr o primi chiar a doua zi.

Mon enfant, mîna mea tremură, dar am încheiat totul. N-ai fost de faţă la ultima mea bătălie cu oamenii; n-ai venit la acest matineu literar şi bine ai făcut. Dar ţi se va povesti că în Rusia noastră sărăcită de caractere s-a ridicat un om integru şi, sfidînd ameninţările cu moartea proferate împotriva lui din toate părţile, a spus acestor imbecili ade­vărul lor intim, adică faptul că sînt imbecili. O, ce sont des pauvres petits vauriens et vieri de plus, des petits imbeciles, voilâ le mot! * Sorţii au fost aruncaţi; plec din oraşul acesta pentru totdeauna, şi nu ştiu unde. Toţi aceia pe care i-am iubit mă reneagă. Dar dumneata, dumneata, fiinţă pură şi candidă, dumneata fiinţă blîndă, a cărei soartă era cît pe aci să se unească cu a mea, după vrerea unei inimi capri­cioase şi despotice, dumneata care te uitai poate cu dispreţ cum vărsăm lacrimi laşe în ajunul căsătoriei noastre care n-a avut loc ; dumneata care nu se poate, oricine ai fi, să nu vezi în mine decît un personaj comic ; o, dumitale se adresează acest ultim strigăt al inimii mele, numai faţă de dumneata îmi îndeplinesc această ultimă şi supremă datorie, numai faţă de dumneata ! N-aş putea să te las pentru totdeauna cu gîn-dul că am fost un nerod nerecunoscător, un necioplit şi egoist, cum probabil afirmă în faţa dumitale despre mine zi de zi o inimă nerecunoscătoare şi crudă, pe care, vai, nu pot s-o uit..."

Şi aşa mai departe, şi aşa mai departe, în total patru pagini de form.it mare.

* S.'r.t nişte sărmane secături ţi nimic alUevc, nişte proşti, acesta e cuvlntul ! (Fr.)

514

Izbind, drept răspuns la „nu-ţi voi deschide", de trei ori în uşă cu pumnul şi strigînd în urma lui că astăzi chiar el va trimite, poate şi de trei ori, după mine pe Nastasia să mă cheme, dar că de data aceasta nici eu nu voi veni, am făcut calea întoarsă alergând spre Iulia Mihailovna.



II

Aici mă pomenii martorul unei scene revoltătoare: săr­mana femeie era păcălită în modul eel mai neruşinat şi ţinută în eroare în pofida oricărei evidenţe, iar eu n-aveam cum s-o ajut. într-adevăr, ce i-as fi putut spune? Apucasem întru-cîtva să-mi revin şi să-mi dau seama că nu dispuneam decît de nişte impresii, vagi presentimente şi bănuieli, şi nimic mai mult. O găsii scăldată în lacrimi, aproape într-o criză de nervi, tamponîndu-şi fruntea cu apă de colonie. în faţa ei stătea Piotr Stepanovici, care vorbea fără încetare, şi mai îa o parte prinţul, într-o tăcere mută, de parcă avea lacăt la gură. Cu ochi înlăcrimaţi, bînd apă, cu sughiţuri şi excla­maţii, ea îi reproşa lui Piotr Stepanovici că „a renegat-o". M-a surprins din capul locului că tot insuccesul scandalos, toată ruşinea dimineţii aceleia, într-un cuvînt absolut totul, ea căuta să-l atribuie absenţei lui Piotr Stepanovici.

Iar la el observai o schimbare importantă : părea extrem de preocupat de ceva, şi aproape grav de tot. De obicei el niciodată nu se arăta serios, mereu rîdea, chiar şi cînd se supăra, iar momentele acestea de supărare erau la el foarte frecvente. O da, şi acum era mînios, vorbea brutal, neglijent, cu necaz şi nerăbdare. încerca s-o asigure că avusese groaz­nice dureri de cap cu vărsături, în timp ce se afla în casa lui Gaganov, pe la care trecuse întâmplător dis-de-dimineată. Vai, sărmana femeie era încă atît de dornică să mai iie ânşelată ! Chestiunea principală, care constituia subiectul discuţiei lor in momentul când am intrat era: să aibă sau nu aibă loc balul, adică partea doua a festivităţii ? Iulia Mihailovna re-iuza categoric să apară la bal după ..jignirile de adineaori', cu alte cuvinte, dorea din toate fibrele fiinţei sale să fie silită sa meargă şi negreşit chiar de el, de Piotr Stepanovici. Se uita la el ca la un oracol, şi părea că. de i-ar veni lui în gin-i


Yüklə 4,61 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   29   30   31   32   33   34   35   36   ...   46




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin