Editura gartea româneasca 1 Ci, o O

IV

Află îndată de la Alexei Egorovici ca Varvara Petrovna, foarte mulţumită de această plimbare călare a lui Nikolai Vsevolodovici —■ prima după opt zile de boală — porunci să i se pună caii la trăsură plecînd singură „ca de obicei să ia puţin aer curat, pentru că în cele opt zile aproape că uitase ce înseamnă să respire aer curat".

— A plecat singură sau cu Daria Pavlovna ? îl între­rupse brusc Nikolai Vsevolodovici şi se încruntă auzind că Daria Pavlovna „refuzase s-o însoţească simţindu-se nu toc­mai bine şi că acum se află în apartamentul dumisale".

— Ascultă, bătrîne, se hotărî brusc Stavroghin, supra-vegheaz-o astăzi toată ziua şi dacă observi că se îndreaptă spre camera mea. întîmpin-o şi transmite-i că în aceste cîteva zile nu voi putea s-o primesc... Că o rog să-mi îndeplinească această dorinţă... Iar cînd va veni momentul o chem eu sin­gur, ai înţeles ?

— Transmit, zise Alexei Egorovici cu tristeţe în glas, lă-sîndu-şi privirea în pămînt.

— Dar nu-i spui decît dacă vezi limpede că se îndreaptă spre camera mea.

309

— Nici o grijă, nu voi greşi. Doar prin mine au avut loc pînă acum toate vizitele ; întotdeauna a cerut ajutorul meu.

— Ştiu. Şi totuşi să fii atent ca nu cumva să-i spui fără să te fi convins că vine la mine. Adu-mi ceaiul şi dacă se poate cit mai repede.

Aproape în acelaşi moment, după plecarea bătrînului, uşa se deschise şi în prag se ivi Daria Pavlovna. Avea privirea calmă, dar chipul palid.

— De unde ai apărut ? strigă Stavroghin.

— Eram în faţa uşii şi aşteptam să iasă ca să pot intra la dumneata. Am auzit porunca dumitale şi, cînd a dat să iasă, m-am ascuns după ieşindul din dreapta şi el nu m-a văzut.

— De mult. voiam să rup cu dumneata, Daşa... cît timp... mai este posibil. Nu pot să te primesc în noaptea aceasta, cu toată scrisoarea pe care mi-ai trimis-o. Voiam să-ţi scriu, dar nu mă pricep la scris, adăugă el cu necaz, ba şi cu dezgust aproape.

— Şi eu cred că trebuie să punem capăt... Varvara Pe-trovna e pusă pe bănuieli şi suspectează serios relaţiile din­tre noi.

— N-are decît.

— Nu trebuie să-i pricinuim griji. Aşadar, nu mai avem docît să aşteptăm sfîrşitul ?

— Tot mai crezi că va veni negreşit un sfîrşit ?

— Da, sînt convinsă.

— Pe lumea aceasta nimic nu se sfîrşeşte.

-— în cazul de faţă va fi un sfîrşit. Atunci să mă chemi, voi veni. Acum adio.

— Şi care va fi acest sfîrşit ? surise Nikolai Vsevolo-dovicî.

— Nu eşti rănit ? Şi... n-ai vărsat sînge ? întrebă ea fără să răspundă la întrebarea lui despre sfîrşit.

— A fost ceva stupid ; n-am ucis pe nimeni, fii liniş­tită. De altfel, chiar astăzi vei afla totul din gura lumii. Nu ştiu ce am, dar mă simt cam prost

— Plec. Divulgarea căsătoriei n-o mai faci astăzi ? adăugă ea nehotărîtă.

— Astăzi nu ; nici mîine ; poimîine — nu ştiu, poate că murim cu toţii şi va fi cu atît mai bine. Dar lasă-mă, la-să-mă odată.

310

— N-ai s-o duci la pierzanie pe cealaltă... pe smintită ?

— Pe cele smintite nu le voi duce la pierzanie, nici pe una, nici pe cealaltă, pe cea înţeleaptă însă cred că o pierd ; într-atît de ticălos şi mîrşav sînt eu, Daşa, încît pe dum­neata te voi chema probabil, cînd va veni acel „sfîrşit de­finitiv'", cum le-ai exprimat adineaori şi, cu toată înţelepciu­nea dumitale, mă tem că vei veni. De ce îţi cauţi cu tot dina­dinsul pierzania ?

— Ştiu că în cele din urmă voi rămîne singură, eu cu dumneata şi... aştept această clipă.

— Dar dacă în cele din urmă eu nu te voi chema, ci voi fugi de dumneata ?

— Aşa ceva este imposibil, mă vei chema.

— Ai mult dispreţ faţă de mine în cele ce-mi spui acum.

— Ştii prea bine că nu numai despre dispreţ poate fi vorba aici.

— Va să zică, dispreţul există totuşi ?

— Nu m-am exprimat bine. Martor îmi este Dumnezeu, tare aş vrea să nu ai niciodată nevoie de mine.

— O frază onorează pe alta. Şi eu aş fi vrut să nu te duc la pierzanie.

— Niciodată, în nici un fel, n-ai putea să mă duci la pier­zanie, o ştii mai bine decît oricine altul, replică Daria Pav­lovna cu vioiciune şi fermitate în glas. Dacă nu va trebui să vin lîngă dumneata, mă fac soră de caritate, infirmieră, sau colportoare de cărţi bisericeşti. Aşa am hotărît. Nu pot de­veni soţia nimănui ; nu pot trăi în case ca aceasta. Altceva aş vrea eu... Cunoşti doar totul.

— Nu, niciodată n-am reuşit să înţeleg ce anume vrei dumneata ; am impresia că interesul pe care mi-l porţi e de maniera acelor infirmiere bătrîne, care nu se ştie de ce ma­nifestă un interes deosebit mai ales faţă de unul dintre bol­navii lor, sau, şi mai potrivit, e ca al acelor bătrîne biseri-coase, amatoare de ceremonii funebre, care printr-o curioasă selectare îşi îndreaptă preferinţa spre leşurile mai arătoase. De ce mă priveşti atît de ciudat ?

— Eşti foarte bolnav ? îl întrebă ea cu vădită compa­siune, scrutîndu-i stăruitor chipul. Doamne ! Şi omul acesta vrea să se dispenseze de mine !

— Ştii, Daşa, de la o vreme încoace mi se năzar mereu tot felul de vedenii. O stîrpitură de diavol mi s-a oferit

311

aseară pe pod să-i înjunghie pe Lebeadkin şi pe Măria Ti-mofeevna, ca să se pună capăt căsătoriei mele legitime şi să nu se mai ştie nimic. Mi-a cerut avans trei ruble, dar mi-a dat să înţeleg clar că toată operaţia va costa cel puţin o mie cinci sute. Ca să vezi ce diavol calculat ! Contabil, nu alt­ceva ! Ha, ha !

— Eşti sigur că a fost o nălucire ?

— Da de unde, nici o nălucire ! Fedka-ocnaşul în carne şi oase, un tîlhar evadat din ocnă. Dar nu-i vorba de asta ; cum crezi, ce-am făcut eu ? I-am aruncat toţi banii pe care-i aveam în portofel şi acum el este ferm convins că i-a primit drept acont !...

— L-ai întîlnit noaptea şi ţi-a făcut această ofertă ? Dar nu-ţi dai seama că te-au încolţit din toate părţile ca în­tr-o plasă ?

— N-au decît. Ia ascultă, citesc în ochii tăi o întrebare mută, te munceşte un gînd. Hai, dă-i drumul, adăugă el iri­tat şi cu un zîmbet răutăcios.

Daşa se sperie.

— N-am nimic de întrebat şi nici un fel de îndoieli. în­cetează, te rog ! strigă ea alarmată, apărîndu-se parcă de asemenea întrebări.

— Va să zică, eşti sigură că nu mă voi duce în dugheana Iui Fedka?

— O, Doamne ! imploră Daşa, plesnindu-şi palmele. De ce m-o fi chinuind astfel ?

— Ei hai, iartă-mi te rog această glumă stupidă, încep să împrumut probabil din manierele lor oribile. Ştii, de aseară mă podideşte mereu rîsul, am o poftă nepotolită să rîd în-tr-una, mult, mult, fără oprire. Ca şi cum mi-ar fi fost ino­culat microbul rîsului... Auzi ! A sosit mama ; cunosc urui­tul roţilor cînd se opreşte cupeul în faţa pridvorului.

Daşa îl cuprinse de mină.

— Să te păzească Dumnezeu de demonul dumitale şi... să mă chemi, să mă chemi cît mai curînd !

— Aş, ce demon ! Un mic drac răutăcios, scrofulos şi gu-turăiat, un drac ratat. Am însă impresia că iar te roade ceva la inimă şi nu îndrăzneşti să-mi spui ?

Daşa îl privi cu reproş şi durere în ochi şi porni spre uşă.

— Ascultă, strigă el din urmă cu un surîs răutăcios, schi­monosit. Dacă... în sfîrşit, ei bine... mă înţelegi, dacă m-aş

312

jflliftllis

duce, să zicem, în dugheana aia, şi după aceea te-aş chema, ai veni, adică după aceea ?

Ea părăsi odaia, fără să se mai întoarcă să-l privească sau să-i răspundă, acoperindu-şi faţa cu palmele.

— Va veni chiar şi după dugheană ! murmură el reflec-tînd un pic şi o expresie de scîrbă şi dispreţ se întipări pe chipul lui: Infirmieră ! Hm... Deşi poate că e tocmai ceea ce-mi trebuie.

Capitolul al patrulea

TOATĂ LUMEA E ÎN AŞTEPTAHE

I

Povestea cu duelul se răspîndi cu repeziciune în întreaga noastră societate şi produse o mare impresie : toată lumea se grăbi, fără nici o rezervă, să ia partea lui Nikolai Vsevolo-dovici. Mulţi dintre foştii lui duşmani se declarară categoric printre prietenii săi. Cauza principală a acestui reviriment neaşteptat în sînul opiniei publice trebuia căutată în acele cîteva cuvinte nimerite şi bine plasate, spuse cu glas tare de un personaj, care pînă atunci se ţinuse într-o rezervă totală, iar acum imprimase brusc acestui eveniment o semnificaţie atît de neaşteptată încît avu darul să suscite un interes ex­traordinar în cercurile largi ale opiniei noastre publice. Iată ce se întîmplase : chiar a doua zi după acest eveniment, tot oraşul se întrunise în saloanele soţiei mareşalului nobilimii din gubernia noastră, cu prilejul onomasticei gazdei. Luase parte, sau mai bine zis deţinuse acolo un rol de frunte şi Iulia Mihailovna, acompaniată de Lisaveta Nikolaevna, care strălucea de frumuseţe şi iradia de o veselie atît de neobiş­nuită pentru felul ei de a fi, încît multe dintre doamnele noastre se simţiră dispuse imediat să întrevadă în aceasta ceva foarte suspect. Şi fiindcă veni vorba : nu mai încăpea nici o îndoială în privinţa logodnei Lisavetei Nikolaevna cu Mavriki Nikolaevici. La întrebarea pusă în glumă de un ge-

313

neral în retragere, dar cu o poziţie de vază şi despre care va Ii vorba ceva mai departe, Lisaveta Nikolaevna răspunse fără ezitare în seara aceea că este logodită. Şi totuşi, nici una, dar absolut nici una dintre doamnele noastre nu vru să dea crezare acestei logodne. Toată lumea persista în prcsu-punei-ea că îndărătul acestor aparenţe se ascunde enigma unui roman ţinut secret, o taină fatală de familie, survenită în Elveţia si, nu se ştie de ce, negreşit cu participarea Iuiici Mihailovna. E greu de spus care era substratul unei acredi­tări atît de persistente a tuturor acestor zvonuri sau, ca să zicem aşa, visuri şi de ce trebuia să fie neapărat amestecată aici lulia Mihailovna. Din clipa intrării, acesteia în salon în­treaga asistenţă îşi îndreptă privirile spre dînsa, încărcate de o stranie curiozitate. De notat că, din cauza noutăţii de ul­timă oră* şi a anumitor circumstanţe în care se petrecuseră lucrurile, despre acest eveniment se vorbea în seara aceea cu destulă prudenţă, se discuta mai mult în şoaptă. De alt­fel, nici atitudinea autorităţilor superioare nu se făcuse cu­noscută încă. Se ştia doar că cei doi duelanţi nu fuseseră deocamdată deranjaţi cu nimic. Astfel toată lumea aflase că Artemi Pavlovici plecase dis-de-dimineaţă nestingherit la moşia sa Duhovo. E lesne de închipuit, aşadar, cu cîtă nerăb­dare aştepta întreaga asistenţă să se deschidă vorba cu glas tare despre aceste evenimente, rupîndu-se astfel zăgazurile din calea curiozităţii febrile a tuturor. Şi nu fără temei, toate speranţele se concentraseră asupra persoanei susmen­ţionatului general.

Acest general, unul dintre cei mai vajnici membri ai clu­bului nostru, un moşier nu prea bogat, dar cu spirit şi vederi de o remarcabilă originalitate, un crai de modă veche, iscu­sit distribuitor de complimente tinerelor doamne, îşi făcuse o mare delectare din obiceiul de a vorbi la marile reuniuni cu glas tare şi cu toată greutatea cuvîntului său de general tocmai despre lucruri pe care alţii nu le discutau decît în şoaptă şi prin aluzii discrete. Acesta era de fapt rolul său special, ca să zicem aşa, în societatea noastră. în asemenea cazuri adopta o manieră de vorbire deosebit de tărăgănată, savurînd cuvintele pe care le rostea cu o dulce graseiere, îm-prumutînd probabil această deprindere de la ruşii noştri călătoriţi prin străinătăţi sau de la foştii latifundiari ruşi,

314

care s-au ruinat cel mai tare după reforma ţărănească. Ste-pan Trofimovici relevase chiar într-o zi că un moşier cu cit este mai ruinat cu atît mai tărăgănată şi mai sîsîită îi devine vorba. De altfel, el însuşi avea acest obicei, dar nu-şi dădea seama de propria-i meteahnă.

Generalul vorbi în cunoştinţă de cauză. Afară de faptul că era întrucîtva rudă depărtată cu Artemi Pavlovici, deşi certat şi se pare chiar şi în proces cu el, personal avusese şi el cîndva două dueluri, iar pentru unul din ele fusese de­gradat şi trimis într-o unitate din Caucaz ca simplu soldat. Cineva pomeni numele Varvarei Petrovna, care „întremată după boală" îşi reluase de două zile plimbările, şi nu atît cu persoana ei atrăsese atenţia cît cu atelajul superb de patru cai suri din proprie herghelie, înhămaţi la cupeu. Aici ge­neralul lăsă să-i scape vorba că în cursul zilei întîlnise pe „tînărul Stavroghin" călare... Toată lumea tăcu brusc. Gene­ralul îşi frămîntă fălcile ţuguind buzele şi deodată declară, învîrtind între degete tabachera lui de aur primită în dar din partea curţii :

— Regret că n-am fost aici cu cîţiva ani în urmă... Vreau să spun că eram pe atunci la Karlsbad. Hm... Mă interesează foarte mult acest tînăr, despre care am auzit la întoarcere circulînd atîtea zvonuri. Hm. Dar este adevărat că e nebun ? Parcă aşa mi s-a spus pe atunci. Aud acum că a fost insultai aici de un student în prezenţa verişoarelor sale şi că s-a ascuns sub masă. Ieri însă am auzit de la Stepan Vîsoţki câ acelaşi Stavroghin s-a bătut în duel cu acest... Gaganov. Şi numai cu scopul galant de a-şi expune fruntea în faţa unui om turbat de furie. Numai ca să se descotorosească odată de el. Hm. E absolut în stilul şi spiritul eticei unităţilor de gardă din an:i 1820. Vizitează el pe careva din cei prezenţi aici?

Generalul tăcu plimbîndu-şi privirea ca în aşteptarea ujiuî răspuns. Porţile nerăbdării publice fuseseră deschise.

— E foarte simplu, răsună deodată glasul Iuliei Mihai­lovna, enervată de faptul că toată lumea îşi întoarse ca la comandă privirea către dînsa. De ce să ne mirăm că Sta­vroghin s-a duelat cu Gaganov şi n-a răspuns studentului ? Doar nu putea să-l provoace la duel pe fostul său iobag !

Cuvinte magice : această idee simplă şi clară nu-i trecuse totuşi pînă atunci nimănui prin cap. Cuvinte care avură con-

315

secinţe extraordinare. Toate aspectele de scandal şi de intrigă, toate aserţiunile de natură meschină şi anecdotică fură îm­pinse dintr-o dată pe ultimul plan ; se releva o altă semni­ficaţie. Apărea un personaj nou, în privinţa căruia toată lumea pînă atunci se aflase într-o profundă eroare, chipul unui om cu trăsături ce denotau o austeritate de concepţii aproape ideală. Pălmuit de un student, adică de un om cult şi demult ieşit din starea de iobăgie, el desconsideră această jignire de moarte, pentru că ofensatorul este totuşi fostul lui iobag. Societatea zumzăia în fîrfă şi cancanuri ; societatea aceasta uşuratecă privea cu dispreţ pe omul pălmuit ; ei bine, el desconsidera opinia unei societăţi care nu s-a ridicat încă pînă la adevăratele concepţii superioare şi care se aventu­rează totuşi să le comenteze.

— Şi cînd te gîndeşti, Ivan Alexandrovici, că mai avem pretenţia să discutăm adevăratele principii, strigă cu o no­bilă ardoare unul din bătrînii clubului, adresîndu-se veci­nului său.

— Aşa este, Piotr Mihailovici, aşa este, îi ţinu hangul celă­lalt cu voluptate, ca să vezi cum e tineretul.

— Nu-i vorba de tineret, Ivan Alexandrovici, interveni un al treilea, aici nu se pune problema tinerei generaţii; e vorba de un astru, nicidecum de un tînăr oarecare ; aşa tre­buie văzute lucrurile.

— Exact ce ne trebuie ; ducem o mare lipsă de asemenea oameni.

Principalul era că „omul cel nou", pe lîngă faptul că se dovedise a fi „un nobil incontestabil", mai era şi cel mai bogat proprietar de moşii din gubernie şi prin urmare întru totul capabil de a contribui cu o substanţială activitate la viaţa publică şi la mersul treburilor obşteşti ale ţinutului. Am avut prilejul să menţionez în treacăt undeva mai înainte despre starea de spirit generală a moşierilor noştri.

Zelul demonstrării atingea adesea forme frenetice :

— Nu numai că nu 1-a provocat pe student, ba şi-a ascuns chiar mîinile la spate, e un lucru cu totul remarcabil, exce-lenţa-voastră, argumenta unul.

— Şi nici nu 1-a tîrît măcar în faţa justiţiei noi ™, adăuga altul.

— Cu toate că această justiţie nouă l-ar fi supus, pentru

316

această ofensă personală adusă unui nobil, la cincisprezece ruble amendă. He, he, he !

— Să vă spun eu secretul noilor instanţe judecătoreşti, se aprindea pînă la paroxism al treilea : dacă cineva fură sau escrochează, şi e prins şi dovedit fără putinţă de tăgadă, n-are decît să se repeadă cît mai este timp acasă şi să-şi omoare mama. Cu siguranţă va fi achitat de toate fărădelegile lui şi coconetul din balcoane îşi va flutura fericit batistele de mătase extrafină ; acesta e adevărul adevărat !

— Adevărat, adevărat !

Nu lipsiră nici anecdotele. îşi aduseră aminte oamenii de relaţiile lui Nikolai Vsevolodovici cu contele K. Opinia se­parată şi atitudinea plină de rezervă a contelui K. în privinţa ultimelor reforme erau cunoscute. Era cunoscută şi activi­tatea lui remarcabilă, întrucîtva frînată în ultimul timp. Şi iată că, dintr-o dată, apăru absolut neîndoielnic pentru toată lumea că Nikolai Vsevolodovici este logodit cu una din fiicele contelui K., deşi nimic nu îndreptăţea un asemenea zvon. Iar în ce priveşte unele aventuri din Elveţia şi pe Lizaveta Nikolaevna, pînă şi doamnele încetară să le amintească. Vom menţiona totodată că între timp familia Drozdov reuşise să se achite de toate vizitele cu care întîrziase atîta. Toată lumea, bineînţeles, o găsise pe Lizaveta Nikolaevna drept o fată foarte obişnuită, care „se fandosea" cu nervii ei delicaţi. Le­şinul ei din ziua sosirii lui Nikolai Vsevolodovici era explicat acum numai prin spaima cauzată de purtarea îngrozitoare a studentului. Se accentua voit pînă la exagerare caracterul prozaic al faptelor cărora înainte căutau să le atribuie un colorit oarecum fantastic. Cît despre o anumită şchioapă fusese total dată uitării ; se şi jenau să-şi mai amintească. „Şi o sută de şchioape să fi fost, care dintre noi n-a fost tînăr ? !" Era scos în evidenţă respectul deosebit al lui Nikolai ysevolodovici faţă de maică-sa, căutîndu-i-se şi diferite alte Virtuţi; se făceau aprecieri binevoitoare asupra erudiţiei sale cîştigate în cei patru ani de studii prin universităţile ger­mane. Comportarea lui Artemi Pavlovici fu calificată drept lipsită de tact. Iar Iulia Mihailovna îşi cîştigă definitiv repu­taţia de femeie de o perspicacitate teribilă.

în felul acesta, cînd îşi făcu în sfîrşit apariţia Nikolai Vsevolodovici însuşi, toată lumea îl întîmpină cu cea mai candidă seriozitate ; toate privirile îndreptate asupra lui tră-

31'

dau aşteptare şi nerăbdare. Nikolai Vsevolodovici însă se încuie într-o tăcere severă, prin care, bineînţeles, oieri tutu­rora mai multă satisfacţie, decît dacă ar ii ţinut chiar şi un întreg discurs. Într-un cuvînt, totul îi mergea din plin, ajun­sese la mare vogă. Cine-şi face o dată apariţia într-o socie­tate provincială, nu mai are cum să se ţină deoparte. Nikolai Vsevolodovici îşi reluă obligaţiile mondene, cu eleganţă şi rafinament, conformîndu-se tuturor rînduielilor guberniale. Nimeni nu pretindea să-l vadă vesel şi bine dispus : „omul a suferit, nu e un om ca oricare altul ; are la ce să mediteze". Pînă şi atitudinea lui mîndră şi distantă, care îi atrăsese atîta antipatie şi ură cu patru ani în urmă, era acum respectată şi chiar apreciată.

Adevăratul triumf însă era cel al Varvarei Pctrovna. N-aş putea spune în ce măsură o decepţionase faptul că vi­surile ei în privinţa Lizavetei Nikolaevna se năruiseră. Şi orgoliul de familie o ajutase, desigur, să se consoleze repede. Lucru ciudat însă : Varvara Petrovna căpătă deodată credinţa fermă că Nicolas într-adevăr „îşi alesese" una din fiicele contelui K. ; dar şi mai ciudat părea că această credinţă şi-o baza pe aceleaşi zvonuri ajunse la dînsa ca şi la toţi ceilalţi, din gura lumii; se temea totuşi să-l întrebe direct. Nu rezistă însă ispitei şi de vreo două trei ori îi reproşa discret, pe un ton glumeţ, faptul că nu este sincer de tot cu dînsa ; Nikolai Vsevolodovici zîmbi continuînd să tacă. Tăcerea lui fu con­siderată drept mărturisire. Şi totuşi, nu-i ieşea din cap gîndul la şchioapă ; era ca o piatră pe inimă, ca un coşmar chinuitor cu năzăriri ciudate şi presimţiri grele, totul învălmăşindu-se haotic în noianul lui de visuri cu privire la fiicele contelui K. Dar despre aceasta vom mai vorbi. în societate Varvara Pe­trovna regăsi, fireşte, respectul de altădată, redevenind obiec­tul celei mai prevenitoare atenţii, dar prea puţin profita de ele şi rareori se întîmpla să iasă din casă.

Făcu totuşi o vizită solemnă soţiei guvernatorului. Desi­gur că nimeni n-a fost mai îneîntat şi cucerit de acele cu­vinte remarcabile ale Iuliei Mihailovna rostite la recepţia soţiei mareşalului nobilimei decît Varvara Petrovna ; multă amărăciune luară ele de pe inima ei şi dintr-o dată aduseră rezolvarea atîtor motive de supărare care o copleşiseră după duminica aceea de pomină. „Mărturisesc, n-am ştiut s-o în­ţeleg pe această femeie !" rosti ea într-o bună zi, şi cu impe-

318

tuozitatea ei caracteristică declară Iuliei Mihailovna că a venit să-i aducă mulţumiri. Iulia Mihailovna se simţi măgulită, dar ştiu să-şi păstreze independenţa. între timp începuse să-şi doa seama de propria ei valoare, ba într-o măsură cam exagerată poate. Astfel, în toiul conversaţiei, nu se sfii să declare, de pildă, că niciodată nu auzise nimic despre activitatea şi eru­diţia lui Stepan Trofimovici. .

— îl primesc, desigur, pe tînărul Verhovenski cu toată bunăvoinţa. E cam nesăbuit, dar e încă prea tînăr ; de altfel, posedă cunoşiinţe destul de temeinice. Oricum, nu e un oare­care fost critic demodat.

'Varvâra Petrovna se grăbi imediat să precizeze că Stepan Trofimovici de fapt n-a fost niciodată un critic, ci dimpo-potrivă, toată viaţa şi-o petrecuse în casa ei, dar devenise cunoscut prin activitatea sa de la începutul carierii „prea-cunoscută lumii întregi", iar în ultimul timp, prin studiile sale în domeniul istoriei Spaniei; intenţionează de asemenea să scrie despre starea actualelor universităţi germane, ba şi ceva despre Madona de la Dresda ■'". într-un cuvînt Varvara Petrovna nu vru să-l abandoneze pe Stepan Trofimovici în faţa Iuliei Mihailovna.

— Despre Madona de la Dresda ? E vorba de Madona Si.xţina ? Chere Varvara Petrovna, am stat două ceasuri în­cheiate în faţa acestui tablou ca să plec decepţionată. N-am, înţeles nimic şi am rămas foarte mirată. Şi Karmazinov e de aceeaşi părere că e foarte greu de înţeles. Astăzi nimeni nu găseşte în el ceva extraordinar, atît ruşii cît şi englezii. Tot renumele ei trîmbiţat aparţine gustului vechii generaţii.

— O modă nouă, va să zică ?

— Eu însă cred că nu trebuie să priviţi de sus nici pe tinerii noştri. Sînt învinuiţi cu spume la gură că ar fi co­munişti, în timp ce după părerea mea trebuie să-i cruţăm şi să-i preţuim. Citesc acuma totul, toate ziarele, lucrările des­pre comunism, ştiinţele naturale, mi se aduc zilnic pe masă, că doar trebuie să ştie omul, în definitiv, pe ce lume trăieşte şi cu cine are de-a face. Nu se poate toată viaţa să ţi-o petreci pe crestele fanteziei tale. Am tras concluzia necesară şi mi-am impus ca regulă să protejez tineretul şi prin aceasta să-l opresc de a se precipita dincolo de extrema limită. Cre-

de-mă, Varvara Petrovna, că numai noi, societatea, prin in­fluenţa noastră binefăcătoare şi anume prin bunătate şi gin­gaşă atenţie putem să-i oprim de pe marginea prăpastiei în care îi împinge intoleranţa tuturor acestor bătrîni închistaţi. In orice caz sînt fericită să aflu de la dumneata despre Stepan Trofimovici. Mi-ai sugerat o idee : ar putea să ne fie de mare folos la matineul nostru literar. M-am gîndit să orga­nizez o serbare cu program artistic şi distractiv, pe bază de subscripţie, în beneficiul învăţătoarelor sărace originare din gubernia noastră. Sînt împrăştiate în număr mare prin toată Rusia ; şase dintre ele s-au născut în judeţul nostru. Printre ele avem două telegrafiste, alte două tinere sînt studente, ar fi vrut să studieze şi celelalte, dar nu au mijloace. Desti­nul femeii ruse este groaznic, Varvara Petrovna ! Problema lor a devenit acum o problemă universitară ; s-a ţinut şi o şedinţă specială a Consiliului de Stat consacrată acestei ches­tiuni, în Rusia noastră plină de ciudăţenii se poate face orice. Consider deci că şi aici numai prin blîndeţe ocrotitoare şi prin compasiunea caldă a întregii societăţi am putea să diri­jăm această măreaţă operă comună pe făgaşul cel bun. Per­sonalităţile de elită nu sînt, vai, numeroase ! Ele există desi­gur, dar sînt răzleţite. Să ne unim, aşadar, ca să devenim mai puternici. Pe scurt, voi avea la început un matineu li­terar, apoi o gustare frugală, vom face o pauză, după care la orele obişnuite de seară va urma balul. Am vrut să începem acest matineu cu tablouri vivante, dar aceasta ne-ar angaja mi se pare la cheltuieli prea mari şi de aceea am hotărît să-i oferim publicului un cadril sau două cu măşti şi costume ca­racteristice, care să reprezinte anumite curente literare. Ideea aceasta nostimă ne-a sugerat-o Karmazinov; el mă ajută mult. Ştii, ne-a promis să ne citească la acest matineu ultima sa lucrare, absolut inedită ; renunţă la scris şi nu-şi va mai relua condeiul ; cu acest eseu îşi ia rămas bun de la public. O bucată adorabilă intitulată : „Merci". Titlul e franţuzesc, dar el găseşte că sună mai glumeţ şi mai delicat. Şi eu cred la fel, chiar l-am şi sfătuit. Cred că şi Stepan Trofimovici ar putea să citească ceva care să nu fie prea lung şi... prea savant. Mi se pare că vor mai citi cîte ceva Piotr Stepanovici şi alţi cîţiva. Piotr Stepanovici va trece pe la dumneata să-ţi comunice programul ; sau mai bine îngăduie-mi să ţi—1 aduc chiar eu.

320

■— îmi vei da voie şi mie să subscriu la lista dumnea­voastră O să-i spun lui Stepan Trofimovici şi o să-l rog şi eu personal.

Varvara Petrovna se întoarse acasă complet fermecată ; era acum întru totul de partea Iuliei Mihailovna şi nu se ştie de ce se supără foc pe Stepan Trofimovici. Sărmanul nu ştia însă nimic stînd mereu acasă.

— Şi îndrăgostită de ea şi nu înţeleg cum de a fost po­sibil să greşesc într-atît în privinţa acestei femei, mărturisi ea lui Nikolai Vsevolodovici şi lui Piotr Stepanovici, care sa abătuse pe la ei în seara aceea.

— Şi totuşi ar fi cazul să vă împăcaţi cu bătrînul, su­geră Piotr Stepanovici. E disperat. Ca şi cum l-aţi fi expe­diat la bucătărie. Aseară întîlnind trăsura dumneavoastră v-a salutat, dar aţi întors capul. Ştiţi, avem de gînd să-l pro­movăm ; am anumite calcule în privinţa lui şi poate să ne fie încă de folos.

— O da, ne va citi ceva la matineu.

— Nu mă gîndesc numai la asta. Voiam chiar astăzi să trec pe la dînsul. Pot să-i comunic ?

— Dacă vreţi ; deşi nu-mi închipui cum veţi aranja asta, zise ea nehotărîtă. Intenţionam să am cu el o explicaţie per­sonală şi ar trebui să fixez ziua şi locul.

Se încruntă.

— Dar nu e nevoie să-i fixaţi o întrevedere specială. îi transmit pur şi simplu despre ce e vorba, şi atîta tot.

— Mă rog, fie şi aşa, transmite-i. Dar te mai rog să adaugi că-i voi fixa neapărat o zi de întrevedere, să adaugi negreşit.

Piotr Stepanovici se duse într-un suflet, cu surîsul pe buze. în general, pe cît îmi aduc aminte, în perioada aceea el era, nu ştiu cum, prea impulsiv şi chiar îşi permitea unele ieşiri de-a dreptul necuviincioase prin nerăbdarea lui răută­cioasă, aproape faţă de toată lumea. Ciudat însă era faptul că toate i se treceau cu vederea. în general, se înrădăcinase părerea că este un ins cu o fire cam aparte şi deci trebuie tratat cu respectiva înţelegere. Notez că el se arătase furi­bund aflînd despre duelul lui Nikolai Vsevolodovici. Fusese luat prin surprindere de această întîmplare ; se înverzise la faţă cînd i se relatase faptul. S-o fi simţit poate atins în amorul său propriu, întrucît nu aflase noutatea decît abia a doua zi, cînd toată lumea deja o cunoştea ?

21 — Dostoievski — Opere voi. 7

321

— Dar ştii că n-aveai dreptul să te baţi, îi şopti el lui Stavroghin în a cincea zi, văzîndu-l întîmplător la club.

E de remarcat că în cursul acestor cinci zile ei nu se în-tîlniră nicăieri, deşi Piotr Stepanovici trecea zilnic pe la Varvara Petrovna.

Nikolai Vsevolodovici îl privi în tăcere cu un aer distrat, neînţelegînd parcă despre ce este vorba şi trecînd mai de­parte. Străbătea salonul cel mare al clubului îndreptîndu-se spre bufet.

— Te-ai dus şi la Şatov... Vrei să dai în vileag şi chestiu­nea cu Măria Timofeevna, se ţinea el de dînsul şi, preocu­pat de ceea ce avea de spus, îl prinse de umăr.

Nikolai Vsevolodovici se scutură printr-o mişcare bruscă de mîna lui şi se întoarse la el încruntat. Piotr Stepanovici îl privi în ochi cu un zîmbet ciudat, prelung. Totul nu dură decît o clipă. Nikolai Vsevolodovici porni mai departe.