Editura gartea româneasca 1 Ci, o O

240

Nikolai Vsevoloduvici căscă.

— Te-am plictisit, sări brusc Piotr Stepanovici de pe locul său punînd mîna pe pălăria lui rotundă, absolut nouă, şi dînd parcă să plece, deşi continua să rămînă ,şi să vorbească neîntrerupt, stînd iii picioare, din cind în cînd umblind prin cameră, iar în momentele mai agitate lovindu-se cu pălăria peste genunchi.

— Intenţionam să te mai distrez pul in cu soţii Lembl'o, strigă el vesel.

— Mai bine s-o lăsăm pe altădată. Totuşi, cum se simte Iul ia Mihailovna ?

— Ce înseamnă şi mondenitatea ! Nici măcar nu-ţi pasă de sănătatea ei, după cum nt:-ţi pasă, să zicem, do sănătatea unei pisici cenuşii, şi totuşi mă întrebi de sănătatea Iuliei Mihailovna. E i'oarto lăudabil, bineînţeles. E sănătoasă, te respectă plnă la superstiţie şi tot pînă la superstiţie se aş­teaptă la multe din partea dumitaîe. în ce priveşte cazul de duminică, păstrează o tăcere rezervată şi este convinsă că vei învinge totul prin însăşi apariţia dumitaîe. Crede-mă, zău, ea îşi închipuie că eşti capabil de nişte lucruri extraor­dinare. De altfel, eşti acum o persoană enigmatică şi mai mult ca oricînd învăluită ele aureolă romantică — poziţie extrem de avantajoasă. Toată lumea te aşteaptă cu nerăbdare nemai­pomenită. La plecarea mea cu toţii stăteau ca pe jăratec, iar acum poţi să-ţi închipui ce se petrece acolo. Apropo, mulţu­mesc încă o dată pentru scrisoare. Se cam tem cu toţii, nu ştiu de ce, de contele K. Ştii că ci te consideră drept un fel de spion ? Iar eu îi ins să creadă ţinîndu-le isonul : te su­peri cumva ?

— De loc.

— Nu strică ; mai tirziu s-ar putea să fie de marc folos. Au aici rînduielile lor. Eu, bineînţeles, caut să-i încurajez ; Mia Mihailovna în Crunte, apoi Gaganov... Pd.u ? E tactica mea : dau din gură. înşir vrute şi nevrute .şi deodată plasez cîte un cuvinte! cu tîlc. tocmai în momentul cînd toată lumea e în căutarea lui şi e dornică să-l audă. Se adună buluc în jurul meu, dar eu m-avn şi lansat într-aie mele. în privinţa mea toată lumea este lămurită : „E capabil, zic ei, clar e căzut din lună". Lembke îmi propune să iau o slujbă, ca să mă redresez. Ştii, faţă de dînsul am adoptat o atitudine des­tul de compromiţătoare pentru ci, cască nişte ochi cît cepele.

ÎG

Iulia Mihailovna mă încurajează. Apropo, Gaganov e foarte supărat pe dumneata. Ieri la Duhovo mi-a vorbit foarte urît despre dumneata. Atunci i-am spus tot adevărul, bineîn­ţeles nu chiar tot adevărul. Am stat la el la Duhovo o zi întreagă. O moşie excelentă, un conac superb.

— Cum, mai stă încă şi acum la Duhovo ? tresări Nikolai Vsevolodovici, săltîndu-se printr-o mişcare repezită înainte şi aproape sărind din loc.

— Nu, am venit doar cu el azi-dimineaţă în oraş, ne-am întors împreună, zise Piotr Stepanovici, ca şi cum n-ar îi observat emoţia subită a lui Nikolai Vsevolodovici. Dar ce fac eu? Am dat fără să observ cartea asta jos, se aplecă el ca să ridice keepsake *-ul atins din nebăgare de seamă. Fe­meile in opera lui Balzac, volum ilustrat, deschise el cartea, n-am citit-o. Şi Lembke scrie romane.

— Da ? făcu mirat Nikolai Vsevolodovici, ca şi cum acest lucru l-ar fi interesat realmente.

— în limba rusă, aşa în secret, bineînţeles. Iulia Mihai­lovna ştie despre asta şi-i permite. Un bleg. De altfel, scrie după un ritual şi cu procedee anume, toate bine puse la punct în spiritul formaţiei lor. Cîtă rigurozitate în formă, cită consecvenţă rectilinie! Uite, aşa ceva ne-ar trebui şi nouă.

— Faci elogiul administraţiei ?

— Şi de ce nu adică ? ! Singurul lucru care la noi în Rusia vine de la sine, în mod natural, şi a ajuns... Bine, bine, am tăcut, se întrerupse el brusc, n-am spus nimic, nici un cuvînt, în chestiunea asta delicată. Şi acum la revedere, arăţi cam prost.

— Am febră.

— Se şi vede. Culcă-te mai bine. Apropo : avem aici în judeţ nişte grupuri de scapeţi, lume interesantă... Dar să lă­săm pe altă dată. De altfel, aş putea să-ţi mai spun un fapt destul de curios ; e încartiruit la noi în judeţ un regiment de infanterie. Vineri seara la B-ţi am băut cu nişte ofiţeri. Avem printre ei trei prieteni, vons comprenez ** ? S-a vorbit despre ateism, şi bineînţeles Dumnezeu a fost aruncat la coş. Entuziasmaţi, ţipă de bucurie. Apropo, Şatov susţine că dacă

* Kc.epsalie — volum ilustrat în ediţie de lux (engl.). +* înţelegi 1 (Fr.)

242

ar fi să se înceapă în Rusia o revoluţie, trebuie neapărat început cu ateismul. Poate că are dreptate. Şedea acolo îm­preună cu noi un căpitan cărunt, morocănos ; n-a scos to timpul nici o vorbă şi deodată se scoală în picioare, iese îi mijlocul camerei şi cu glas tare. dar ca pentru sine, exclama „Dacă Dumnezeu nu există, atunci ce fel de căpitan sînt eu ? Şi-a luat chipiul şi, desfăcîndu-şi nedumerit braţele, a pe răsit încăperea.

— A exprimat omul o idee destul de închegată, căscă pe] tru a treia oară Nikolai Vsevolodovici.

— Consideri ? Eu n-am înţeles ; voiam să te întreb dumneata. Ei, ce să-ţi mai spun : e foarte interesantă îabrj Şpigulin ; după cum ştii, numără cinci sute de muncitori un focar de holeră, nu s-a făcut curăţenie de vreo cincisp] zece ani şi muncitorii sînt jecmăniţi la plată de aceşti gustori milionari. Ei bine, te rog să mă crezi că unii dir muncitori au oarecare idee despre Internaţionale. De ce zj beşti ? O să te convingi personal, aş avea doar nevoie de timp, nu prea lung ! Ţi-am mai cerut odată un aseme răgaz, iar acum îmi reînnoiesc cererea şi atunci... am înţl iartă-mă, nu mai scot nici o vorbă, dar nu m-am referţ asta ; nu te încrunta. Aşadar, adio. Dar cc-i cu mine ? sq toarse el de la uşă. Am uitat să-ţi spun tocmai csenţi pentru care venisem doar : am aflat adineaori că ne-a | lada din Petersburg.

— Adică ? îl privi Nikolai Vsevolodovici, fără să înţeţ despre ce este vorba.

— Adică lada dumitale, cu lucrurile dumitale, cu rile, pantalonii şi lenjeria ; a sosit ? Este adevărat ?

— Parcă mi s-a spus ceva mai adineaori.

— Dar nu s-ar putea chiar acum?... ■— Vorbeşte cu Alexei.

■—■ Bine, să lăsăm atunci pe mîine ; rruine, nu-i aşaj preună cu lucrurile dumitale am pus acolo şi haina fracul şi trei perechi de pantaloni, lucrate la Charmeurl recomandarea dumitale, ţii minte ?

— Am auzit că aici faci pe gentlemanul elegant !| Nikolai Vsevolodovici. Este adevărat că ai de gînd să i^ de călărie ?

Piotr Stepanovici schiţă un surîs crispat.

16*

■— Ştii ce propun eu, Nikolai Vsevoîodovici, vorbi ci pri­pit de tot, cu vocea tremurătoare şi întretăiată, să lăsăm personalităţile deoparte. Renunţăm la persiflări de această natură, o dată pentru totdeauna. E mai bine. Poţi să mă dis-preţuieşti cit vrei, bineînţeles, dacă în ochii dumitale apai atît de ridicol, dar un timp oarecare ar fi mai bine să renun­ţăm la personalităţi, nu-i aşa ?

— Bine. mă voi conforma, se învoi Nikolai Vsevoludo-vici.

Piotr Stcpanovici zîmbi, îşi iovi genunchiul cu pălăria, schimbă greutatea corpului de pe un picior pe celălalt şi chi­pul lui îşi reluă expresia obişnuită.

— Unii mă consideră aici un fel de rival al dumitale în privinţa Lizavetei Nikolaevna ; cum vrei să n-am grijă de exteriorul meu ? întrebă el rizînd. Dar cine o fi acela care U informează ? Hm. E ora opt ; trebuie să plec ; i-am promis Varvarei Petrovna să trec pe la dînsa. dar îmi este imposi­bil, iar dumneata culcă-to şi mîine vei fi mai înviorat. Afară plouă, o întuneric, de altfel mă aşteaptă birjarul, pentru că oricum pe stradă aici noaptea nu prea ai siguranţă... Apropo : prin preajma oraşului, chiar şi prin oraş uneori, rătăceşte un ocnaş fugit din Siberia, Fedka-ocnaşul. Şi închipuieşte-ţi, e un fost iobag clin curtea noastră pe care taică-meu, acum cincisprezece ani, 1-a dat la oaste luînd bani pentru el. Un personaj foarte interesant.

— Dumneata... ai stat de vorbă cu el? îi repezi o privire scurtă Nikolai Vsevoîodovici.

— Am stat de vorbă. De mine nu se ascunde. Este gata să facă orice, pentru bani bineînţeles, dar nu este lipsit şi de anumite convingeri, în genul său fireşte. Şi încă ceva, bine că mi-am adus aminte şi de asta : dacă cumva e într-adevăr serios ceea ce mi-ai spus adineaori despre intenţiile dumitale în privinţa Lizavetei Nikolaevna, îţi repet încă o dată că şi eu sînt o persoană gata să fac orice, de orice natură şi oricînd, fiind complet la dispoziţia dumitale... Ce rost are să pui mina pe baston ? Aha, am greşit... Mi s-a părut că ai căutat cu privirea bastonul ?

Nikolai Vsevoîodovici nu căutase nimic cu privirea şi nici nu spusese nimic, dtşi, ce-i drept, se săltase puţin şi''cam brusc din fotoliu, cu o ciudată expresie pe faţă.

Dacă o să ai nevoie de ceva în privinţa domnului Ga ganov, trinti deodată Piotr Stepanovici, arăiînd cu o mişcan din cap spre tamponul de pe masă, bineînţeles, aş putea si aranjez totul şi sper că nu mă vei desconsidera din aces punct de vedere.

Părăsi camera brusc, fără să se mai aştepte la vreun ras puns, dar imediat îşi vîrî din nou capul prin uşă.

•— O spun asta, strigă el cu repeziciune, pentru că nic Şatov, de pildă, n-avea dreptul să-şi rişte duminică viaţi apropiindu-se de dumneata, nu-i aşa ? Aş fi dorit să te gini cleşti puţin la acest lucru.

Şi dispăru, fără să mai aştepte un răspuns.

IV

Şi-o fi închipuind omul dispărînd astfel, că Nikolai. Vsevo lodovici, odată rămas singur, avea să sară şi să izbească ci pumnii în pereţi; desigur, ar fi fost fericit să tragă cu ochiu şi să vadă acest lucru, dacă aşa ceva ar fi fost posibil. Da se înşela amarnic : Nikolai Vsevoîodovici rămăsese calm, îi poziţia în care îl lăsase. Timp de vreo două minute stătu e astfel lîngă masă, profund îngîndurat; după care un zîmbej rece, incolor, se schiţă pe buzele lui. Sg reaşeză fără grab, pe locul său din colţul divanului, apoi îşi închise ochii, co pleşit parcă de oboseală. Colţul scrisorii se vedea de sul tampon, dar el nu mai schiţă nici o mişcare ca să-l acopere

Curînd îl cuprinse toropeala. Istovită de grijile din ulii mele zile, Varvara Petrovna, cînd văzu că Piotr Stepanovic nu-şi ţine făgăduiala să treacă pe la ea la plecare, nu ma putu rezista şi riscă să intre ea însăşi la Nicolas, cu toati că ora nu era de loc potrivită. Tot mai trăgea nădejde că vi auzi din partea lui, în sfîrşit, un cuvînt clar şi definitiv. Bâti încetişor ca şi adineaori la uşă şi, neprimind nici un răspuns o deschise. îl văzu pe Nicolas într-o poziţie prea imobilă, ş Se apropie repede de canapea cu inima palpitînd violent. Ră mase surprinsă că el adormise atît de repede şi că poat Sorini în poliţia aceasta, şezînd drept şi atît de straniu aproape că nu i se putea auzi nici respiraţia. Chipul Iu

palid şi sever părea ţeapăn. împietrit ; sprîncenele erau puţin împreunate, într-o contracţie rigidă ; impresia unei figuri neînsufleţite, de ceară, era copleşitoare. Stătu aşa fără sâ-şi ia privirea do la chipul lui vreo cîteva minute, reţinîndu-şi respiraţia, şi deodată simţi că o cuprinde frica ; porni spre uşă în vîrful picioarelor, se opri în prag. ridică mîna într-un gest grăbit şi binecuvîntă cu semnul crucii fiul astfel adornut şi se depărta neobservată, purtînd pe inimă o nouă apăsare chinuitoare şi o nouă presimţire grea.

Nikolai Vsevolodovici dormi mult, mai bine de o oră, în aceeaşi stare de înţepenire ; nici un muşchi pe faţa lui nu tresări, nici o mişcare nu se ivi în tot corpul său ; sprînce-nel.: rămăseseră tot aşa încruntate. Dacă Varvara Petrovna ar mai fi zăbovit încă vreo trei minute, n-ar fi fost în stare să mai suporte impresia cutremurătoare pe care o producea imobilitatea aceasta letargică şi sigură că l-ar fi deşteptat. El însă îşi deschise deodată ochii şi rămase în aceeaşi poziţie ne­mişcată, vreo zece minute, cu privirea aţintită fix, dar plină de curiozitate, asupra unui obiect din colţul camerei care se părea că îl uimeşte, deşi acolo nu se putea vedea nimic nou, nimic deosebit.

în sfîrşit se auzi bătaia domoală şi profundă a orologiului din perele, care sună o singură dată. El întoarse cu oarecare nelinişte capul spre ceas, dar aproape în aceeaşi clisă se deschise uşa din fundul camerei care ducea spre culoar şi apăru bătrînul valet Alexei Egorovicî. într-o mînă ţinea un palton călduros, fularul şi pălăria, iar în cealaltă, o tăviţă de argint pe care se vedea un bileţel.

— E ora nouă şi jumătate, anunţă el cu glas potolit şi, depunînd îmbrăcămintea adusă pe scaunul din colţ, îi aduse tava cu bileţelul, un petecuţ de hîrtie, fără plic, conţinînd două rînduri scrise cu creionul. Parcurgînd aceste rînduri, Nikolai Vsevolodovici luă de pe masă un croion, scrise în josul bileţelului două cuvinte şi îl depuse înapoi pe tavă.

— Să fie transmis imediat ce ies, iar acum dă-mi să mă îmbrac, zise el sculîndu-se de pe canapea.

Observînd că este îmbrăcat într-o haină uşoară de catifea, chibzui puţin şi porunci să i se aducă un surtuc de stofă pe care-l folosea mai mult seara, cînd făcea vizite. în sfîrşit, complet îmbrăcat şi cu pălăria pe cap, el încuie uşa prin care intrase la el Varvara Petrovna şi, luînd scrisoarea ascunsă

246

sub tampon, ieşi pe culoar însoţit de Alexei Egorovici. Din culoar coborîră pe scara îngustă de piatră a intrării de ser­viciu, care dădea direct în parc. în colţul vestibulului se afla un mic felinar şi o umbrelă enormă.

—■ Din cauza ploii mari, pe străzi e un noroi scîrbos, ra­portă Alexei Egorovici în chip de sfioasă şi ultimă încercare de a-l face pe stăpîn să renunţe la călătorie. Dar acesta ieşi tăcut afară, desfăcu umbrela şi pătrunse în bătrînul parc întunecos ca o pivniţă, rece şi umed. Vîntul sufla printre crengi legănînd vîrfurile copacilor pe jumătate despuiaţi ; cărările înguste acoperite cu nisip erau îmbibate de apă şi lunecoase. Alexei Egorovici îl urma aşa cum ieşise din casă, în frac şi fără pălărie, luminîndu-i drumul cu trei P^a?> înainte.

— N-o să se vadă ? întrebă deodată Nikolai Vsevolodovici.

— Frin ferestre nu se vede nimic şi în afară de asta am avut grijă de totul dinainte, a răspuns servitorul încet şi cumpănit.

-— Mama doarme ?

— S-a încuiat după obiceiul ei din ultima vreme fix la ora nouă şi n-ar avea cum să afle ceva. Le ce oră porunciţi să vă aştept ? adăugă el îndrăznind întrebarea.

— La ora unu, la unu şi jumătate, nu mai tîrziu de ora două.

— Am înţeles.

Făcînd ocolul întregului parc pe cărările lui întortocheate, pe care amîndoi le cunoşteau cu ochii închişi, ajunseră pînă la gardul de piatră unde într-un colţ dădură peste o portiţă mică care ducea într-o ulicioară îngustă şi neumblată, vecină cu parcul ; portiţa aceasta era încuiată totdeauna, dar Alexei Egorovici luase cu el cheia.

— N-o să scîrţîie portiţa ? întrebă iar Nikolai Vsevolo­dovici.

Dar Alexei Egorovici îi raportă că încă din ajun a uns-o, ,,şi astăzi încă o dată". Era ud leoarcă. După ce deschise portiţa, întinse cheia lui Nikolai Vsevolodovici.

— Dacă aveţi de gînd să mergeţi ceva mai departe, îmi permit să vă previn că lumea de aici, dar mai ales de prin străzile mai singuratice nu prea este sigură, cu atît mai mult cea de peste rîu, nu-l mai rabdă inima pe Alexei Egorovici să nu-şi prevină stăpînul încă o dată. Era un slujitor vechi,

247

fostul îngrijitor al lui Nikolai Vscvolodovici, care-l dădăcise cîndva purtîndu-l în braţe, un om de ispravă, priceput şi serios, căruia ii plăcea să asculte şi să citească cărţi sfinte.

— Să n-ai nici o grijă, Alexci Egorîci.

— Dumnezeu să vă binccuvînteze, domnule, dar numai la fapte bune.

— Cum ? se opri Nikolai Vscvolodovici care păşise spre stradă.

Alexei Egorovici repetă cu fermitate urarea lui ; nici­odată înainte n-ar fi cutezat să şi-o exprime în asemenea cuvinte cu glas tare în faţa stăpînului său.

Nikolai Vsevolodovici încuie portiţa, vîrî cheia în buzunar şi porni pe ulicioară înaintînd cu greu prin noroiul adine pînă peste căpute. Ajungînd la capătul ulicioarei răzbi în sfîrşit pe o stradă mai mare, pavată. Cunoştea oraşul ca pe cele cinci degete ale sale : dar strada Bogoiavlenskaia era încă departe. Trecuse de ora zece cînd el se opri în cele din uimă în faţa porţii încuiate a casei vechi şi sumbre a lui Filippov. încăperile de jos, după plecarea lui Lebcadkin, rămăseseră complet goale, cu obloanele închise la ferestre, dar la man­sardă fereastra lui Şatov era luminată. Intrucît la poartă nu exista clopoţel, Stravroghin se apucă să bată în ea cu pumnul. O ferestruică se deschise şi în ea se arătă capul lui Şatov privind spre poartă ; era întuneric beznă şi greu de recu­noscut cineva la poartă ; după ce se uită îndelung, Şatov în­trebă :

— Dumneata eşti ?

— Eu sînt, răspunse musafirul nepoftit.

Şatov închise fereastra, coborî jos şi descuie poarta. Niko­lai Vsevolodovici păşi peste pragul înalt şi, fără a rosti un cuvînt, trecu pe lingă el direct spre pavilionul lui Kirilîov.

V

Aici totul era deschis vraişte. Vestibulul şi primele două camere erau în întuneric, dar ultima în care locuia şi-şi bea ceaiul Kirilîov era luminată şi se auzeau de acolo rîsete şi

243

exclamaţii. Nikolai Vsevolodovici se îndreptă într-acolo, dar înainte de a intra se opri în pragul uşii. Pe masă se servise ceaiul. în mijlocul camerei stătea o bă'uînă, ruda gazdei, cu capul gol, numai în cămaşă şi fustă, cu picioarele goale virile în papuci şi cu o caţaveică din blăniţe de iepure pe umeri. Ţinea în braţe un copilaş de un an şi jumătate, îmbrăcat numai în cămăşuţă, cu picioruşele goale şi obrajii aprinşi, cu părul zbîrlit, chiar atunci luat probabil clin leagăn. Se vedea ca plînsese, pentru că pe obraji îi luceau încă urme de la­crimi ; în clipa aceea însă îşi întinsese minutele bătînd din palme şi rîzînd în hohote, cum rîd copiii mici, cu sughiţuri. In faţa lui, Kirilîov izbea de podea o minge mare de cauciuc, care se înălţa pînă la tavan şi iar cădea, iar copilul striga : ba, ba ! Kirilîov prindea „babaul" şi îl dădea lui, iar copilul îl arunca acum singur cu minutele lui stîngace şi nesigure. Kirilîov se lăsă deodată jos, întins'pe duşumele, încereînd să scoată mingea de sub dulap. Nikolai Vsevolodovici intră în cameră ; văzîndu-l, copilul se lipi de pieptul bătrînei, izbucnind într-un plîns neostoit ; femeia plecă imediat cu el din cameră.

— Stravroghin ? zise Kirilîov ridieîndu-se de jos cu min-m^a în mină, fără să se mire cîtuşi de puţin de această vizită neaşteptată. Vrei un pahar de ceai ?

Se ridicase şi stătea acum în picioare.

— Cu multă plăcere dacă e fierbinte, zise Nikolai Vsevo­lodovici, m-au pătruns ploaia şi frigul.

— Un ceai cald, ba şi fierbinte chiar, confirmă cu plă-core Kirilîov. Ia loc ; ai picioarele pline de noroi, nu-i nimic ; şterg eu pe urmă podeaua cu o cîrpă udă.

Nikoiai Vsevolodovici se aşeză şi bău aproape fără răsu­flare ceaiul servit.

— încă o ceaşcă ? întrebă Kirilîov.

— Mulţumesc.

Kirilîov, care pînă atunci rămăsese în picioare, se aşeză şi el la masă în faţa musafirului şi-l întrebă :

— Cu ce treburi ?

— Iată despre ce este vorba. Citeşte scrisoarea aceasta pe care am primit-o de la Gaganov. Ţi-aduei aminte ? Ţi-am vorbit despre el la Petersburg.

Kirilîov luă scrisoarea, o citi, o depuse pe masă şi—1 privi cu un aer de aşteptare.

249

— Pe acest Gaganov, începu să explice Nikolai Vsevolo-dovici, după cum şui l-am intimii acum o lună la Pelersljurg, pentru prima oară in viaţa mea. Am cat ochi cu el de vreo trei ori in societatea altor oameni, rai li să facă cunoştinţă cu mine şi fără să schimbe măcar un cuvint, el găsi totuşi de cuviinţa să se poarte obraznic iată de mine. Ţi-am povestit ini se paie. lată insă ce nu cunoşti dumneata : plecînd atunci am Petersburg înaintea mea, el mi-a trimis pe neaşteptate o scrisoare, deşi nu ca asta, dar extrem de necuviincioasa şi cu atît mai ciudată cu cît această scrisoare nu dădea nici o explicaţie asupra motivului pentru care mi-a fost adresată. I-am răspuns imediat lot in scris şi absolut sincer rai-am ex­primat părerea că ei este supărat pe mine probabil din cauza incidentului pe care l-am avut acum patru ani aici la club cu tatăl său şi că sint gata să-i prezint orice scuze ar dori pe baza faptului că gestul meu de atunci n-a fost de loc inten­ţionat, ci determinai de starea mea de boală. L-ara rugat să ia în considerare scuzele mele. r\u mi-a răspuns nirnic şi a plecat ; iată însă că îl găsesc aici cu desâvîrşire turbat. Mi s-au transmis cîteva păreri exprimate de el în public despre mine, absolut injurioase, şi nişte acuzaţii surprinzătoare, in sxîrşit, astăzi primesc această scrisoare cu un conţinut cum probabil nimeni şi niciodată n-a avut ocazia să primească, plină de injurii şi de expresii cum ar fi ,,botul dumitale păhnuif. Am venit la dumneata în speranţa că n-o să refuzi să-mi fii martor.

— Ai spus că asemenea scrisoare nimeni n-a mai primit niciodată, observă Kirillov. într-un acces de furie se poate întîmpla ; au mai iost cazuri. Puşkin i-a scris lui Hceckercn ^u. Bine, accept. Explică-mi ce s.m de făcut !

Nikolai Vsevoiodovici îi explică : vrea să înceapă chiar mîine şi negreşit prin reînnoirea scuzelor, ba şi printr-o pro­misiune de a-i adresa o a doua scrisoare cu scuze, dar cu o condiţie, ca şi Gaganov la rîndu-i să-i dea promisiunea că n-o să-i mai scrie. Scrisoarea de faţă ar urma să fie consi­derată ca inexistentă.

— Prea multe concesii, nu va consimţi, murmură Kirillov.

— Am venit în primul rînd să aflu dacă accepţi să-i trans­miţi aceste condiţii.

-— Accept. Te priveşte. Dar nu va consimţi.

— Ştiu că nu va consimţi.

— Vrea să se bată. Spune, cu ce arme ?

-— Esenţialul pentru mine este ca toată această afacere să se consume chiar mîine. Pe la ora nouă vei fi acolo. El o să te asculte şi o să respingă propunerile dumitale, dar o să-ţi facă cunoştinţă cu martorul lui; să zicem că acest lucru o să aibă loc pe la ora unsprezece. Te vei înţelege cu martor al respectiv ca la ora unu sau la două după-amiază să ne întru­nim cu toţii la locul hotărît. Te rog să ai grijă să fie exact aşa. Arma, bineînţeles, pistolul ; şi mai ales insist ca barierele de întîlnire să fie la distanţa de zece paşi una de alta ; apoi ne postaţi pe fiecare la zece paşi de la bariera respectivă şi la semnalul convenit pornim spre liniile de barieră. Fiecare tre­buie negreşit să ajungă la această linie, avînd dreptul să tragă şi înainte, din mers. Iată tot ce propun eu.

— Zece paşi distanţă între linii e prea aproape, obseivă Kirillov.

— Hai să zicem doisprezece, dar nu mai mult ; mă înţelegi, el vrea să se bată în mod serios. Ştii să încarci pistoalele ?

— Mă pricep. Am şi pistoale ; îmi voi da cuvîntul meu de onoare că dumneata n-ai tras cu ele. La fel şi martorul lui îşi va da cuvîntul de onoare în ce priveşte pistoalele lui; două perechi de pistoale, şi vom trage la sorţi care din ele să fie folosite.

— Perfect.

— Vrei să vezi pistoalele ?

— Desigur.

Kirillov se aplecă, lăsîndu-se pe vine deasupra valizei sale din colţ, care rămăsese încă în starea pe care o lăsase la sosire, dar din care lucrurile erau scoase pe măsura trebuinţei. Trase din fundul valizei o cutie din lemn de palmier, căptuşită cu catifea roşie, şi dădu la iveală două pistoale elegante şi ex­trem de scumpe.

— Am aici totul, şi pulbere, şi gloanţe, şi cartuşe. Mai ani şi un revolver. Să ţi-l arăt.

Răscolind iar prin valiză, scoase o altă cutie cu un revol­ver american cu şase ţevi.

— Ai destul armament, şi foarte scump.

— Foarte.

Om sărac, aproape cerşetor, Kirillov, care de altfel nici­odată nu-şi observa halul de mizerie în care trăia, arăta acum

250

251

cu multă mîndrie preţioasele lui arme, achiziţionate desigur cu mari sacrificii.

— Tot n-ai renunţat la gîndul dumitale ? întrebă Stavro­ghin, cu oarecare precauţie şi după un minut de tăcere.

— N-am renunţat, răspunse scurt Kirillov, ghicind după tonul interlocutorului său despre ce este vorba, ţi se apucă să-şi aşeze la loc armele.

— Cînd ? întrebă şi mai prudent Nikolai Vsevolodovici, după o nouă tăcere.

Kirillov, care între timp îşi plasase în valiză ambele cutii, se aşeză pe locul lui.

— După cum ştii, nu depinde de mine ; cînd mi se va po­runci, murmură el stingherit parcă de această întrebare, în acelaşi timp însă vizibil dispus să răspundă la orice alte în­trebări. Se uita la Stavroghin ţintă cu ochii săi negri fără luciu, cu o expresie de calm şi bunăvoinţă caldă în privire.

— înţeleg, desigur, că cineva vrea să se împuşte, reluă încruntîndu-se puţin Nikolai Vsevolodovici, după o tăcere în-gîndurată, lungă de minute întregi, uneori am încercat şi eu să-mi închipui cam în ce fel s-ar petrece, dar de fiecare dată intervenea un gînd nou : dacă ai comite, de pildă, o crimă oribilă sau, mai ales, o faptă extrem de ruşinoasă, adică exe­crabilă, în orice caz neînchipuit de mîrşavă şi... ridicolă, care să rămînă întipărită în memoria oamenilor pentru o mie de ani, încît să le vină tuturor să scuipe de scîrbă o mie de ani, şi deodată, „un glonte în tîmplă şi nu mai rămîne nimic". Ce-mi pasă atunci de restul omenirii şi de faptul că ei vor scuipa o mie de ani, nu-i aşa ?

— Şi dumneata numeşti asta o idee nouă ? murmură Kiri­llov, după o clipă de gîndire.

— Nu... zic că e nouă... Dar cînd mi-a venit, am simţit că e nouă...

— Ai „simţit" o idee ? repetă Kirillov. E bine spus. Există astfel multe idei care totdeauna devin deodată noi. Aşa este. -Multe lucruri acum mi se par că le văd pentru prima oară.

— Să zicem că ai locuit un timp pe lună, îl întrerupse Stavroghin, fără să-l asculte şi continuîndu-şi gîndul. Să zicem că acolo ai săvîrşit toate aceste mîrşăvii ridicole... De aici îţi dai prea bine seama că acolo vor rîde de tine şi vor scuipa la auzul numelui tău, o mie de ani, veşnic, pe toată planeta. Dar în momentul do faţă te afli aici şi te uiţi la lună de aici:

ce te priveşte pe tine tot ce ai săvîrşit acolo şi ce-ţi pasă aici, pe pămînt, că locuitorii de pe lună te vor scuipa o mie de ani, nu-i aşa ?

— Nu ştiu, răspunse Kirillov, n-am fost niciodată pe lună, adăugă el fără pic de ironie, pur şi simplu precizînd starea de fapt.

— Al cui este copilul pe care l-am văzut la tine adineauri ? •— Soacra bătrînei a sosit, ba nu, nora... totuna. De trei zile.

Zace bolnavă, cu pruncul ; noaptea ţipă groaznic. Burta. Mai-că-sa doarme, iar bătrîna îl aduce la mine ; îl distrez cu min­gea. Mingea am cumpărat-o la Hamburg ; o arunc şi o prind : întăreşte şira spinării. O fetiţă.

— Iubeşti copiii ?

— îmi sînt dragi, răspunse Kirillov, pe un ton destul de indiferent.

— înseamnă că iubeşti şi viaţa ?

— Iubesc şi viaţa, dar de ce întrebi ?

— Mă gîndesc totuşi că eşti hotărît să te împuşti.

— Ce are a face ? De ce le amesteci ? Asta e altceva, cea­laltă chestiune e altceva. Viaţa există, moartea nu există.

— Ai început să crezi în viaţa de apoi, veşnică ?

— Nu în viaţa veşnică, de apoi, ci în veşnicia vieţii de aici. Există clipe, ajungi la asemenea clipe, cînd timpul înce­tează brusc să curgă şi vine veşnicia.

— Speii să atingi o asemenea clipă ?

— Da.

— Nu cred că aşa ceva este posibil în vremea noastră, răs­punse Nikolai Vsevolodovici, de asemeni fără nici o ironie, cu glas tărăgănat şi oarecum dus pe gînduri. în apocalips îngerul jură că timpul nu va mai fi.

— Ştiu. E foarte bine spus acolo ; clar şi precis. Cînd omul. în integritatea lui, va atinge fericirea, timpul va înceta să mai existe, pentru că nu va mai fi nevoie de el. O idee foarte justă.

— Şi ce se va întîmpla cu timpul ? Unde îl vor ascunde ?

— Nu-l vor ascunde nicăieri. Timpul nu este un obiect sau lucru, ci un concept. Se va stinge în intelect.

— Vechi speculaţii filozofice, prea răsuflate, aceleaşi de la începutul veacurilor, murmură Stavroghin cu un fel de com­pătimire dispreţuitoare.

— Aceleaşi ! Mereu aceleaşi de la începutul veacurilor, şi altele nu vor exista, nicicîncl, de nici un fel ! strigă Kirillov cu

232

253

privirea scînteietoare, ca şi cum însăşi ideea aceasta repre­zenta aproape o victorie.

— Se pare că eşti foarte fericit, Kirillov ?

— Da, sînt foarte fericit, răspunse acesta, ca şi cum ar fi dat un răspuns foarte banal.

— Şi cînd mă gîndcsc că nu prea de mult erai atît de amă-rît, atît de pornit împotriva lui Liputin ?

— Hm... Acum nu mai sînt. Pe atunci încă nu ştiam că sînt fericit. Ai văzut vreodată o frunză, o frunză de copac ?

— Am văzut.

— Am văzut nu demult o frunză galbenă, puţin verzuie, care începuse să putrezească pe la margini. O purta vînlul. La vîrsta de zece ani, pe timp de iarnă, închideam înadins ochii şi-mi închipuiam o frunză, de un verde suculent şi viu, cu ner­vuri, strălucind în bătaia soarelui sclipitor. Deschideam ochii şi nu-mi venea a crede că n-o mai văd, pentru că în închipuire era atît de bine, şi iar îi închideam.

— E o alegorie ?

— Nu... Nu e voi ba de nici o alegorie ! Pur şi simplu o frunză, o singură frunză. E bine că există frunza. Totul e bine.

— Totul ?

— Totul. Omul e nefericit pentru că nu ştie că este feri­cit ; numai de aceea. Asta-i tot, tot ! Cine izbuteşte s-o a Ele devine îndată, imediat, în aceeaşi clipă fericit. Soacra aceasta va muri, dar fetiţa va rămîne, e bine. Am avut această revelaţie.

— Dar cel care moare de foame, şi cel care face rău unei fetiţe, o necinsteşte, şi asta e bine?

— Da. Şi dacă vreunul va zdrobi capul celui care a ne­cinstit fetiţa, e bine ; şi dacă nimeni nu i-l va zdrobi, tot bine e. Totul e bine, totul. Sînt fericiţi toţi aceia care ştiu că totul e bine Dacă ar şti că sînt fericiţi, ar fi fericiţi ; cît timp însă nu ştiu că sînt fericiţi, tot atîta timp vor fi nefe­riciţi. Iată ideea, întreaga idee : în afara ei nu există alta !

— Şi cînd ai aflat că eşti atît de fericit ?

— Săptămîna trecută, marţi ; ba nu, miercuri, pentru că mariea trecuse, noaptea.

— Cu ce prilej ?

— Nu-mi aduc aminte. Pur şi simplu aşa, dintr-o dată ; mă plimbam prin cameră... N-are importanţă. Am oprit

ceasul, era ora două şi treizeci şi şapte de minute noaptea.

— Ca semn că timpul trebuie să înceteze să curgă ? Kirillov nu răspunse.

— Nu sînt buni, reluă el brusc, pentru că nu ştiu că sînt buni. Cînd vor afla, nu vor silui fetiţa. Trebuie să afle că sînt buni şi cu toţii imediat vor deveni buni, toţi pînă la unul.

— Dumneata ai aflat, înseamnă că eşti bun ?

— Da, sînt bun.

— De altfel, cu asta sînt pe deplin de acord, murmură încruntat Stavroghin.

— Acela care va şti să înveţe oamenii că toţi sînt buni va desăvîrşi universul, lumea.

— Acela care i-a învăţat a fost răstignit.

■— O să vie totuşi, şi numele lui va fi Omul-Dumnezeu. -— Dumnezeu-Omul ?

— Omul-Dumnezeu, tocmai aici e deosebirea.

— Nu cumva tot dumneata îţi aprinzi şi candela ?

— Da, eu am aprins-o.

■— Tc-ai pătruns de credinţă ?

— îi place bătrînei, să fie aprinsă candela... Dar astăzi n-a avut timp, murmură Kirillov.

— Dar rugăciuni încă nu faci?

— Mă rog la orice. Vezi păianjenul care umblă pe acest perete, îl privesc şi-i sînt recunoscător pentru faptul că umblă !

Ochii lui se aprinseră din nou. Se uita drept în ochii lui Stavroghin cu o privire fermă, neclintită. Stavroghin îl ur­mărea încruntat şi cu dezgust, dar făiă pic de ironie.

— Pariez că pînă la următoarea mea vizită o să ajungi să crezi şi în Dumnezeu, zise el ridieîndu-se şi luîndu-şi pălăria.

— De ce adică ? dădu să se ridice şi Kirillov.

— Dacă ai fi ştiut că crezi în Dumnezeu, credeai şi acum ; întrucît însă nu ştii că crezi deja în Dumnezeu, nu crezi încă, surise Nikolai Vsevolodovici.

— Nu-i tocmai aşa, chibzui Kirillov, mi-ai răstălmăcit ideea. Tertipuri de salon. Adu-ţi aminte de ceea ce ai însem­nat dumneata pentru mine, Stavroghin.

— La revedere, Kirillov.

— Vino într-o noapte. Pe cînd ?

— Nu cumva ai uitat despre ziua de mîine ?

255

— Adevărat, uitasem : iii pe pace, o să fiu în picioare ia ora nouă. Ştiu să mă trezesc cînd vreau. Mă culc şi-mi spun : la ora şapte, si mă trezesc la oi a şapte ; la ora zece, şi mă trezesc la ora zece.

— Ai nişte însuşiri admirabile, îi scrută fala palidă Ni-kolai Vsevolodoviei.

— îţi descui poarta.

— Nu te deranja. îmi descuie Şatov. -— Aşa, Şatov. Bine, adio.