Editura gartea româneasca 1 Ci, o O

164

Ramaserăm astfel cîteva minute în deplină tăcere. Stepan Trofimovici începu la un moment dat să-mi şoptească ceva în grabă, dar eu nu-l înţelesei ; de altfel era atît de emoţio­nat, că renunţă îndată să mai continuie. Intră iarăşi valetul ca să îndrepte ceva pe masă ; mai exact, să vadă ce facem. Şatov i se adresă brusc, cu glas tare :

— Alexei Egorîci, nu ştii cumva, Daria Pavlovna a plecat cu ea ?

— Varvara Petrovna a binevoit să plece la biserică sin­gură, iar Daria Pavlovna a binevoit să rămînă în camera ei sus ; nu prea se simte bine, raportă cuviincios şi cu voce povă-ţuitoare Alexei Egorîci.

îngrijorat, bietul meu prieten îmi căută iar privirea, dar mă hotărîi să-mi feresc ochii. Deodată în faţa intrării se auzi uruit de trăsură şi ecourile surde ale unei forfoteli ce se iscă prin casă ne vesti că gazda se întorsese. Schiţarăm cu toţii mişcarea de a sări din loc, dar interveni o altă surpriză : răsună zgomot de paşi numeroşi, ceea ce însemna că gazda nu era singură, lucru care într-adevăr părea cam ciudat, întrucît chiar ea ne fixase această oră. în sfîrşit se auzi cu totul distinct că cineva vine cu o grabă ciudată, aproape în fugă ; era exclus să fie Varvara Petrovna. Şi deodată ea apăru ca purtată de vijelie, cu sufletul la gură, pradă unei tul­burări teribile. în urma ei, cu pas mai lent, venea Lizaveta Nikolaevna, ţinînd-o de mînă pe Măria Timofeevna Lebead-kina ! Dacă mi s-ar fi arătat o asemenea imagine în vis, nici atunci n-aş fi crezut.

Pentru a explica această surpriză cu totul de neînchipuit ar trebui să ne întoarcem cu o oră în urmă şi să relatăm mai amănunţit extraordinara peripeţie prin care trecuse Varvara Petrovna în biserică.

Mai întîi, pentru această liturghie se adunase aproape tot oraşul ; mă refer bineînţeles la pătura suspusă a societăţii noastre. Se ştia că va asista pentru prima oară de la sosirea sa şi soţia guvernatorului. Notez că la noi se zvonise deja că ea era liber-cugetătoare şi adepta unor „noi principii". Toate doamnele ştiau de asemenea că ea va fi îmbrăcată cu o extra­ordinară eleganţă şi într-o toaletă foarte luxoasă ; de aceea toaletele doamnelor noastre străluceau de data aceasta prin bogăţie şi lux. Numai Varvara Petrovna era îmbrăcată ca totdeauna modest şi în negru, cum obişnuia să se îmbrace în

165

ultimii patru ani. Intrînd în biserică, ea îşi luă locul obişnuit, în stînga, în primul rînd, şi un fecior aşeză în faţa ei o pernă de catifea pentru îngenunchieri, într-un cuvînt, totul decurse ca de obicei. Se observă însă că de data aceasta în tot timpul cit ţinuse serviciul divin se rugă cu multă ardoare ; se spunea mai tîrziu, cînd totul se preciza pînă la amănunt, că lumea observase chiar şi lacrimi în ochii ei. în sfîrşit, liturghia se termină şi protoiereul nostru, părintele Pavel, ieşi ca să-şi rostească predica de sărbătoare. Predicile lui erau foarte apreciate ; la un moment dat se insistă chiar ca el să şi le publice, dar părintele ezita. De data aceasta predica lui păru nu ştiu cum foarte lungă.

Şi iată că în cursul predicii sosi la biserică o doamnă cu o birjă de piaţă de modă veche, adică una din acele trăsuri pe care doamnele puteau şedea numai pe părţile laterale ţinîndu-se de centura birjarului şi clătinîndu-se la zdrunci­năturile trăsurii ca un firicel de iarbă în bătaia vîntului. Ase­menea birje continuă să circule şi astăzi în oraşul nostru. Oprind într-un colţ lîngă ograda catedralei, pentru că în faţa porţii de intrare staţionau numeroase trăsuri, ba erau şi jandarmi, doamna care sosise cu această birjă sări jos şi în­tinse birjarului patru copeici de argint.

— Ţi se pare puţin, Vanea !? strigă ea, observîndu-i ex­presia de nemulţumire. Tot ce am, adăugă ea jalnic.

— Fie, Dumnezeu cu tine, nu m-am tocmit cînd te-am luat, dădu din mînă birjarul şi o privi gîndindu-se probabil : ,,Ar fi şi păcat să te obijduiesc" ; vîrîndu-şi apoi în buzunarul de la piept portmoneul de piele, dădu bici calului şi plecă însoţit de glumele zeflemitoare ale birjarilor adunaţi acolo. Ironii şi strigăte de mirare însoţiră şi pe doamna respec­tivă tot timpul cît merse pînă la porţile bisericii, printre trăsurile şi lacheii care-şi aşteptau stăpînii. într-adevăr con­stituia ceva neobişnuit şi surprinzător pentru toţi apariţia unei asemenea persoane pe stradă într-o mulţime atît de numeroasă. Arăta bolnăvicios de slabă şi şchiopăta uşor, era tare sulemenită, cu gîtul lung neînfăşurat, fără basma pe cap, fără jacheţică, numai într-o rochie veche de culoare în­chisă, deşi vremea era destul de răcoroasă în această zi se­nină de septembrie şi sufla vîntul. Avea capul complet gol, cu părul strîns într-un noduleţ minuscul pe ceafă, iar pe partea dreaptă îşi prinsese un trandafir artificial, de felul

acelora cu care sînt împodobiţi heruvimii în săptămîna flo­riilor. Un asemenea heruvim împodobit cu o cununa de trandafiri de hîrtie am observat cu prilejul vizitei de ieri în colţul cu icoane din camera Măriei Timoi'eevna. Unde mai pui că doamna aceasta, deşi mergea cu privirea lăsată cu modestie în jos. avea pe buze tot timpul un zîmbet şiret şi vesel. Dacă ar fi mtîrziat cîteva clipe doar. probabil că n-ar fi lăsat-o să intre în catedrală... Reuşi însă să se strecoare şi, intrînd în biserică, îşi făcu pe nesimţite loc înainte.

Cu toate că predica nu fusese încă rostită decît pe jumă­tate si masa compactă de oameni care se afla în biserică asculta cu atenţie reculeasă şi într-o profundă linişte, cîteva perechi de ochi se îndreptară totuşi curioase şi nedumerite asupra acestei necunoscute. Ea se prăbuşi în genunchi pe treptele altarului, pleeîndu-şi chipul fardat, şi rămase aşa îndelung, probabil plîngînd ; ridieîndu-şi însă capul şi scu-lîndu-se din genunchi, îşi reveni curînd şi faţa ei se învioră, luind o expresie amuzată. Cu un aer vesel şi cu vizibilă plă­cere îşi plimba privirea pe feţele celor prezenţi şi pe pereţii bisericii ; cu o deosebită curiozitate îşi aţintea privirea pe chipurile unor doamne, ridieîndu-se în acest scop chiar şi în vîrful picioarelor, ba de vreo două ori chicoti. Dar iată că predica luă sfîrşit şi preotul apăru cu crucea. Soţia guverna­torului porni prima s-o sărute, dar la doi paşi zăbovi pui.in. dorind probabil s-o lase pe Varvara Petrovna să treacă înainte ; aceasta într-adevăr înaintase prea dîrz şi cu aerul că nu vedea pe nimeni înaintea ei. Era în extrema atenţie a soţiei guvernatorului, fără îndoială, o doză de maliţiozitate evidentă şi destul de abilă în felul oi ; aşa înţelese toată lu­mea ; aşa înţelese probabil şi Varvara Petrovna ; dar ea continuă să înainteze, cu aerul că nu obesrvă nimic şi pe nimeni, plină de demnitate netulburată, şi după ce sărută crucea porni direct spre ieşire. Valetul în livrea îi deschidea drum, deşi toată lumea se trăsese şi-aşa pentru a-i lăsa loc de trecere. Dar iată că la ieşire, chiar pe pridvor, un «rup de oameni îmbulziţi îi bară drumul pentru cîteva clipe. Var­vara Petrovna se opri şi deodată o fiinţă ciudată şi cu o înfă­ţişare foarte neobişnuită, femeia cu trandafirul de hîrtie în păr, strecurîndu-se printre oameni, se aplecă în faţa ei în genunchi. Varvara Petrovna, care nu se lăsa prea uşor des­cumpănită, mai ales în public, o privi grav şi sever.

167

i

Mă grăbesc să remarc aici, cît se poate pe scurt, că Var­vara Petrovna, deşi devenise în ultimii ani, cum se spunea, excesiv de economicoasă, ba chiar şi puţin zgîrcită, niciodată nu se zgîrcea la bani în ceea ce priveşte actele de filantropie. Era membră a unei societăţi filantropice din capitală. în anul cumplitei foamete ** expediase la Petersburg, pe adresa co­mitetului general pentru colectă de ajutorare în favoarea sinistraţilor, cinci sute de ruble, fapt care nu trecuse la noi neobservat. în sfîrşit, chiar în ultimul timp, înainte de nu­mirea noului guvernator, iniţiase personal constituirea unui comitet local de doamne pentru ajutorarea celor mai sărace lehuze din oraş şi din întreaga gubernie. Mulţi o învinuiau de vanitate ; dar o anumită impetuozitate temperamentală a Varvarei Petrovna, dublată de o extraordinară energie şi per­severenţă, erau pe cale să învingă toate piedicile ; societatea părea aproape înfiinţată, iar ideea iniţială cîştiga teren tot mai larg, luînd în mintea entuziastă a fondatoarei forme tot mai precise : visa să întemeieze un asemenea comitet şi la Moscova şi să-i extindă încetul cu încetul activitatea în toată Rusia. Şi deodată, din cauza schimbării neaşteptate a guver­natorului, totul se opri pe loc ; iar soţia noului guvernator, se zicea, apucase să exprime în public cîteva observaţii ustură­toare şi mai ales nimerite şi judicioase în privinţa ineficientei practice a însăşi ideii de înfiinţare a unui asemenea comitet, ceea ce bineînţeles cu augmentările şi înfloriturile de rigoare ajunsese deja la urechile Varvarei Petrovna. Unul Dumnezeu poate să pătrundă adîncul inimilor, dar cred că Varvara Pe­trovna încercă şi oarecare plăcere oprindu-se astfel în faţa uşilor catedralei, deoarece urma să treacă imediat soţia gu­vernatorului, apoi şi toţi ceilalţi şi „las' să vadă că puţin îmi pasă de ceea ce crede ea şi de ceea ce spune despre substratul vanitos al faptelor mele filantropice. Aşa să ştie toată lumea !"

■— Ce e cu dumneata, draga mea, ce vrei să mă rogi ? o privi cu atenţie Varvara Petrovna pe femeia îngenuncheată în faţa ei. Necunoscuta se uită la ea cu nişte ochi sfioşi, ruşinaţi, aproape plini de evlavie, apoi deodată surise şi chicoti în felul ei ciudat.

— Ce e cu ea ? Cine e ?

Varvara Petrovna îşi plimbă întrebătoare privirea autori­tară pe feţele oamenilor din jur, dar nimeni nu-i răspunse.

— Eşti nefericită ? Ai nevoie de ajutor ?

168

— Am nevoie... am venit... bîigui „nefericita" cu o voce sugrumată de emoţie. Am venit numai să vă sărut mîna... şi iar chicoti. Cu acea privire candidă cu care linguşesc copiii pe cei mari, ca să obţină ceva, se întinse să prindă mîna Var­varei Petrovna, dar speriindu-se parcă îşi retrase mişcarea.

— Numai pentru asta ai venit ? zîmbi Varvara Petrovna cu un aer de compasiune, dar imediat îşi scoase din buzunar portmoneul de sidef şi, luînd o bancnotă de zece ruble, o întinse necunoscutei. Femeia primi banii. Varvara Petrovna părea foarte intrigată şi nu considera probabil această per­soană drept o solicitatoare de rînd.

— I-a dat zece ruble, zise careva din mulţime.

— Mîna dumneavoastră, vă rog ! bîigui „nefericita", apu-cînd tare cu degetele mîinii stingi, bancnota de zece ruble primită, pe care o flutura vîntul. Varvara Petrovna, nu se ştie de ce, se cam încruntă şi, cu un aer grav, aproape sever, îi întinse mîna ; femeia o sărută cu veneraţie. Privirea ei recunoscătoare străluci într-un fel de extaz. Tocmai în clipa aceea se apropie soţia guvernatorului, urmată de o mulţime de doamne şi domni din protipendadă. Fără să vrea, soţia guvernatorului trebui să se oprească pentru o clipă în această îmbulzeală; ceilalţi la fel.

— Dumneata tremuri, ţi-e frig ? observă deodată Varvara Petrovna şi, lepădîndu-şi de pe umeri jacheta, prinsă din zbor de valet, îşi luă de pe umeri şalul negru (destul de scump) şi cu mîiniie ei înfăşură gîtul descoperit al femeii care stătea încă în genunchi.

—■ Dar scoală-te, te rog, scoală-te din genunchi! Femeia se ridică.

— Unde stai ? Chiar aşa, nimeni nu ştie unde locuieşte această femeie ? se întoarse ea nerăbdătoare, privind în jur. Dar mulţimea de adineaori se împrăştiase ; erau numai chi­puri de cunoscuţi, de funcţionari superiori, care priveau scena, unii cu o mirare severă, alţii cu o curiozitate vicleană şi în acelaşi timp cu o dorinţă ascursă de a asista la un mic scan­dal, alţii începuseră chiar să schimbe surîsuri ironice.

— Mi se pare că o cheamă Lebeadkina, se găsi în sfîrşit un om săritor cu răspunsul, onorabilul şi mult respectatul nostru negustor Andreev, cu ochelari, barbă căruntă, în vest­minte de croială rusească şi cu un cilindru pe care-l ţinea

169

I

acum în mîini. Stă în casa lui Filippov pe strada Bogoiav-lenskaia.

— Lebeadkin ? Casa Filippov ? Am auzit eu ceva... Vă mulţumesc, Nikon Semionîci, dar cine este acest Lebeadkin ?

— Se zice că e un căpitan, un om pare-se cam nesăbuit. Iar dumneaei este într-adevăr surioara lui. E de presupus că a scăpat de sub supraveghere, adăugă el cu voce mai scăzută, privind-o cu înţeles pe Varvara Petrovna.

— Vă înţeleg ; vă mulţumesc, Nikon Semionîci. Aşadar, draga mea, eşti doamna Lebeadkina ?

— Nu ; nu sînt Lebeadkina.

— Atunci poate fratele dumitale este Lebeadkin ?

— Fratele meu este Lebeadkin.

— Uite ce facem, te iau acum cu mine, iar de la mine te vor duce cu trăsura în familia dumitale ; vrei să mergi cu mine ?

— O, da, vreau ! îşi împreună mîinile doamna Le­beadkina.

— Tanti, tanti ! Ia-mă şi pe mine cu dumneata ! se auzi glasul Lizavetei Nikolaevna.

Menţionez că Lizaveta Nikolaevna venise la biserică îm­preună cu soţia guvernatorului, iar Praskovia Ivanovna, con­form recomandării medicului, plecase între timp să facă o plimbare în cupeu. Ca să nu se plictisească, îl luase cu dînsa şi pe Mavriki Nikolaevici. Liza părăsi deodată pe soţia guver­natorului şi se apropie în grabă de Varvara Petrovna.

— Draga mea, ştii prea bine că eu sînt totdeauna bucu­roasă să te văd, dar ce-o să spună maică-ţa ? răspunse grav Varvara Petrovna, dar se opri brusc, jenată, observînd agi­taţia Lizei.

. — Tanti, tanti, vreau neapărat să vin cu dumneata, o im­ploră ea, sărutînd-o pe Varvara Petrovna.

— Muis qu'avez vous donc. Lise ! * zise cu o mirare accentuată soţia guvernatorului.

— O, iartă-mă, chere cousine ** , drăguţa mea, aş vrea să mă duc la tanti, se întoarse sprintenă Liza către draga ei verişoară neplăcut surprinsă de gestul ei, şi o sărută de două ori.

Oar ce-i cu dumneatn, l,ise ! (Fi.) Diagâ verişoară. (Fr.)

17(1

— Spune-i şi lui maman să vină imediat după mine Ia tanti ; maman voia neapărat, neapărat să vină la tanti, chiar adineaori mi-a spus-o şi eu am uitat să vă previn, turui Liza. Mă simt vinovată, nu te supăra, Julie... chere cousine... Tanti, sînt gata !

— Dacă nu mă iai acum, tanti, o să alerg după cupeul dumitale ţipînd ca din gură de şarpe, şopti ea repede şi dis­perată aproape la urechea Varvarei Petrovna ; bine că n-a auzit nimeni. Varvara Petrovna, uimită, se dădu chiar puţin înapoi, cercetînd-o cu o privire pătrunzătoare pe această fată care îşi pierduse capul. Privirea aceasta ho'cări totul : se gîndi pe loc că trebuie neapărat s-o ia cu dînsa şi pe Liza !

— Trebuie pus capăt la toate astea, lăsă ea să-i scape. Bine, te iau cu plăcere, Liza, adăugă imediat cu glas tare, bineînţeles dacă Iulia Mihailovna consimte să ţe lase, se în­toarse ea direct şi cu o sinceritate demnă către soţia guver­natorului.

— O, bineînţeles, n-aş vrea s-o lipsesc de această plăcere, mai ales că eu însămi... (cu ce amabilitate surprinzătoare ciripea Iulia Mihailovna) eu însămi ştiu prea bine ce zvăpăiat şi voluntar e căpşorul acestei fetiţe (Iulia Mihailovna schiţă un zîmbet fermecător)...

— Vă mulţumesc din toată inima, îi spuse Varvara Pe­trovna cu o plecăciune ceremonioasă, plină de pondere şi prestanţă.

— Cu deosebită plăcere, continuă să îngăime Iulia Mihai-lovna aproape cu entuziasm, roşindu-se cu totul de emoţie şi plăcere, şi cu atît mai mult cu cit văd că, afară de bucuria de a merge la dumneavoastră, Liza este stăpînită acum de un sentiment atît de frumos, atît de elevat, aş putea spune... compasiunea... (ea aruncă o privire asupra „nenorocitei"}... şi... chiar pe treptele lăcaşului sfînt...

— Felul dumneavoastră de a privi lucrurile vă onorează, încuviinţă generos Varvara Petrovna. Cu o mişcare plină de elan, Iulia Mihailovna îi întinse mîna pe care Varvara Pe­trovna o atinse în treacăt cu degetele. Impresia generală fu excelenţă ; chipurile unora dintre cei de faţă se luminară de plăcere, se iviră cîteva zîmbete dulcege şi servile.

într-un cuvînt, dintr-o dată tot oraşul îşi dădu seama că nu Iulia Mihailovna fusese aceea care arătase desconsiderare faţă de Varvara Petrovna şi n-o vizitase, ci dimpotrivă însăşi Varvara Petrovna o „ţinuse la distanţă pe Iulia Mihailovna,

17]

în timp ce aceasta poate că ar fi alergat şi pe jos ca să-i facă vizita/ numai să fi avut convingerea că Varvara Petrovna n-avea să-i închidă uşa". Prestigiul Varvarei Petrovna crescu.

— Ia loc în trăsură deci, draga mea, arătă Varvara Pe­trovna domnişoarei Lebeadkina trăsura trasă în acel moment în faţa lor ; ,.nenorocita" alergă bucuroasă la portiera cupeu-lui, unde o susţinu de braţ valetul ca s-o ajute să se urce.

'— Cum ! Dumneata şchiopătezi ! strigă Varvara Petrovna aproape speriată şi pălind totodată. (Toată lumea observase atunci acest lucru, dar nu înţelesese nimic.)

Cupeul porni. Casa Varvarei Petrovna se afla foarte aproape de catedrală. Liza mi-a povestit pe urmă că Lebead­kina, în cele trei minute cit dură călătoria, rîdea fără încetare cu rîsul ei isteric, iar Varvara Petrovna şedea „ca într-un somn magnetic", după expresia personală a Lizei.

Capitolul al cincilea ŞARPELE SUBTIL

Varvara Petrovna sună din clopoţel şi se aşeză în fotoliul de lîngă fereastră.

■— Ia loc aici, draga mea, indică ea Măriei Timofeevna locul în mijlocul salonului lîngă masa cea mare, rotundă. Stepan Trofimovici, ce înseamnă asta ? Poftim, uită-te la această femeie, da, uită-te, ce înseamnă asta ?

■— Eu... eu... bîigui Stepan Trofimovici...

Dar apăru valetul.

■— O ceaşcă de cafea, imediat, şi cît se poate mai repede ! Cupeul să rămînă cu caii înhămaţi.

— Mais, chere et excellente aviie, dans quelle inquie-tude... * exclamă cu voce pierdută Stepan Trofimovici.

— Ah ! în franţuzeşte, în franţuzeşte ! Se vede dintr-o dată că e o lume selectă ! bătu din palme Măria Timofeevna,

+ Dar scumpă şi excelentă prietenă, în ce nelinişte... (Fr.)

172

pregătindu-se să asculte cu nesaţ o conversaţie în limba fran­ceză. Varvara Petrovna o privi aproape cu groază.

Noi toţi tăceam, aşteptînd să vedem cum se vor sfîrşi toate astea. Şatov nu-şi ridicase de loc capul, iar Stepan Trofimo­vici se afla într-o stare de agitaţie extremă, ca şi cum s-ar fi simţit vinovat de toate ; transpirase la tîmple. Mă uitai la Liza (se aşezase în acelaşi colţ unde şedea şi Şatov). Privirea ei trecea scrutătoare de la Varvara Petrovna la femeia cea şchioapă şi viceversa ; pe buze îi tremura un zîmbet crispat, neplăcut. Varvara Petrovna observase acest zîmbet. între timp, Măria Timofeevna părea extaziată : cu nespusă plăcere şi fără nici o jenă examina salonul superb al Varvarei Pe­trovna, mobilierul, covoarele, tablourile din pereţi, plafonul sculptat în stil antic, crucifixul mare de bronz din colţ, lustra de faianţă, albumele şi obiectele de pe masă.

— Şi tu eşti aici, Şatuşka ! exclamă ea deodată. închi-puieşte-ţi, te văd de cînd am venit şi mă gîndesc : nu e el ! Cum ar putea să ajungă el aici?!

Şi rîse vesel.

— O cunoşti pe această femeie ? se întoarse îndată către el Varvara Petrovna.

— O cunosc, murmură Şatov şi schiţă o mişcare ca pentru a se ridica de pe scaun, dar rămase pe loc.

— Şi ce ştii despre dînsa ? Te rog cît mai repede !

— Ce să spun... zîmbi el cu totul deplasat şi se poticni... vedeţi doar şi dumneavoastră.

— Ce să văd ? Ei haide, vorbeşte !

— Locuieşte în casa unde stau şi eu... cu fratele... un ofiţer.

— Ei şi ? Şatov ezită iar.

— Nici nu merită să discutăm... mormăi el şi tăcu hotărît. Sforţarea de a formula acest răspuns categoric făcu să-i nă­vălească sîngele în obraz.

— Fireşte. De la dumneata, nici nu se poate aştepta omul la mai mult ! reteză indignată Varvara Petrovna. îşi dădea acum prea bine seama că toată lumea ştie ceva, dar se şi teme de ceva, din moment ce se fereşte să răspundă la întrebările ei; i se tăinuie ceva.

173

Intră valetul care aduse pe o tavă mică de argint cafeaua, o singură ceaşcă, cum i se comandase, şi imediat, la un sem­nal al ei, se îndreptă spre Măria Timofeevna.

—■ Draga mea, te-a cam pătruns adineaori frigul, bea mai repede şi încălzeşte-te.

— Merci, făcu Măria Timofeevna. luă ceaşca şi izbucni deodată în rîs pentru faptul că îi spusese lacheului meci. Dar, întîlnind privirea severă a Yarvarei Petrovna. se inti­mida şi lăsă ceaşca pe masă.

— Tanti, te-ai supărat cumva ? îngînă ea cu o candoare jucăuşă.

— Pof-tim ? tresări şi se îndreptă ţeapănă în fotoliu Var-vara Petrovna. Ce fel de tanti îţi sînt eu ? Ce ţi-ai închipuit ?

Măria Timofeevna, care nu se aşteptase la asemenea explo­zie de mînic, se înfiora toată, cuprinsă de un tremur mărunt, convulsiv, ca într-o criză, şi se smuci înapoi, lipindu-se de speteaza fotoliului.

— Eu... eu am crezut că aşa trebuie, bîigui ea privind-o cu ochii larg deschişi pe Varvara Petrovna. Aşa vă spu­nea Liza.

— Care Liza ?

— Uite domnişoara asta, arătă cu degetul ei mic Măria Timofeevna.

— Ai ajuns să-i zici pe nume, Liza ?

— Dumneavoastră aşa i-aţi spus adineaori, prinse puţin curaj Măria Timofeevna. De altfel văzusem şi în vis aşa o fată frumoasă, zîmbi ea. parcă fără să vrea.

Dumerindu-se, Varvara Petrovna se linişti întrucîtva ; ba schiţă şi un zîmbet la auzul ultimelor cuvinte ale Măriei Ti­mofeevna. Aceasta, surprinzîndu-i zîmbetul, se sculă de pe fotoliu şi se apropie şchiopăfînd.

— Luaţi-I, am uitat să vi-l restitui, nu vă supăraţi peniru lipsa mea de politeţe, trase ea jos de pe umerii săi şalul negru, cu care îi înfăşuiase gîtul mai înainte Varvara Petrovna.

— Pune-ţi-l pe umeri şi păstreazâ-ţi-l pentru totdeauna. Aşază-te la locul dumitale şi bea-ţi cafeaua şi, te rog, să nu-ţi fie teamă de mine, draga mea, linişteşte-te. încep să te înţeleg.

— Cheie umie... îşi îngădui să intervină iar Stepan Tro­fimovici.

174

— Ah, Stepan Trofimovici. situaţia e şi-aşa destul de com­plicată şi fără dumneata ; cruţă-mă cel puţin dumneata... Trage, te rog, de şnurul clopoţelului de alături...

Se făcu tăcere adîncă. Privirea ei luneca bănuitoare şi enervată pe chipurile noastre. Apăru Agasa, camerista ei favorită.

— Adu-mi basmaua în carouri pe care am cumpărat-o la Geneva. Ce face Daria Pavlovna ?

— Nu se simte prea bine.

— Du-te şi pofteşte-o să vină aici. Mai spune-i că o rog foarte mult, deşi nu se simte prea bine.

în clipa aceea din încăperile de alături se auzi iarăşi un zgomot neobişnuit de paşi şi glasuri, ca şi prima oară, şi deodată apăru în prag, gîfîind şi „tulburată' Praskovia Iva­novna. Mavriki Nikolaevici o susţinea de braţ.

— Dumnezeul, de-abia m-am tîrît pînă aici; Liza, ne­buno, ce faci cu maică-ta ! ţipă ea punînd în acest ţipăt, după obiceiul tuturor firilor slabe, dar foarte irascibile, toată ener­varea care se acumulase în ea.

— Dragă Varvara Petrovna. am venit la dumneata să-mi iau fata !

Varvara Petrovna o privi pe sub sprîncene, se ridică puţin în întîmpinarea ei şi îşi ascunse cu greu ciuda.

— Bine ai venit, Praskovia Ivanovna, fă-mi plăcerea şi ia loc, zise. Ştiam că o să vii.

II

Pentru Praskovia Ivanovna această primire nu putea con­stitui o surpriză. Varvara Petrovna o trata totdeauna, încă din anii copilăriei, pe fosta ei colegă de pension destul de tiranic şi, sub masca prieteniei, aproape cu dispreţ. Dar în cazul de faţă situaţia era mult diferită. în ultimele zile rapor­turile dintre cele două case evoluau cu repeziciune spre o ruptură completă, după cum semnalam în treacăt mai înainte. Cauzele acestui început de ruptură erau deocamdată pentru Varvara Petrovna cam misterioase, şi de aceea şi mai jigni­toare ; esenţialul era însă că Praskovia Ivanovna apucase să

175

adopte faţă de dînsa o atitudine neobişnuit de trufaşă. Var-vara Petrovna se simţi bineînţeles atinsă în amorul ei pro­priu ; între timp începuseră să ajungă la urechile ei nişte zvonuri stranii, care de asemeni o iritau în gradul cel mai înalt, şi mai ales prin caracterul lor confuz. Varvara Petrovna era o fire dreaptă şi de o francheţe fără cusur, semeaţă, dacă s-ar putea spune astfel. Detesta pînă la dezgust insinuările misterioase, acuzaţiile şi instigările din umbră şi totdeauna prefera un război pe faţă. în orice caz, de cinci zile cele două doamne nu se mai văzuseră ; ultima vizită o făcuse Varvara Petrovna, care plecase de la „Drozdoaia" contrariată şi ofen­sată. Aş putea susţine fără teamă de a greşi că Praskovia Ivanovna intrase acum cu naiva convingere că Varvara Pe­trovna, nu se ştie de ce, trebuia să se sperie de venirea ei ; acest lucru i se citea pe expresia chipului. Dar şi pe Varvara Petrovna se pare că tocmai atunci o apuca demonul mîndriei celei mai trufaşe, cînd pentru un motiv sau altul putea bănui cît de cît că cineva ar crede că ea trebuie neapărat să se simtă umilită. Praskovia Ivanovna, asemeni majorităţii per­soanelor cu firea slabă, care îngăduie timp îndelungat să fie umilite fără a schiţa vreun protest, excela prin pasiunea care o îndemna să atace la cea dintîi întorsătură favorabilă a îm­prejurărilor. E adevărat că în acest moment era cam bolnavă, stare în care devenea totdeauna mai irascibilă. Voi adăuga, în sfîrşit, că noi toţi cei prezenţi în salon n-am fi putut stînjeni prea mult prin prezenţa noastră pe cele două pjîe-tene din copilărie, în cazul cînd între ele ar fi izbucnit o ceartă ; eram consideraţi drept oameni ai casei, dacă nu chiar şi subordonaţi. Mi-am dat seama şi nu fără teamă de acest lucru imediat. Stepan Trofimovici, care nu se aşezase încă din momentul sosirii Varvarei Petrovna, de cum auzi ţipătul Praskoviei Ivanovna, se lăsă istovit pe scaun şi cu disperare căuta să-mi surprindă privirea. Şatov se răsuci brusc pe locul lui şi mormăi ceva pe sub nas. Cred că vrusese să se ridice şi să plece. Liza se săltă uşor de pe scaun, dar se reaşeză imediat, neacordînd nici o atenţie ţipătului mamei sale, nu din cauza „firii sale recalcitrante", ci pentru că se afla evi­dent sub puterea unei impresii puternice de cu totul altă natură. Privirea ei era aţintită acum undeva în gol, aproape absentă, încetînd să mai acorde atenţie pînă şi Măriei Ti-mofeevna.

176

III

-- Uite, aici! arătă Praskovia Ivanovna un fotoliu de lîngă masă şi se lăsă greoi în el, cu ajutorul lui Mavriki Niko-laevici. Nu m-aş fi aşezat la dumneata, draga mea, dacă nu m-ar fi necăjit picioarele ! adăugă ea cu o voce gîfîită.

Varvara Petrovna înălţă uşor capul, lipindu-şi degetele mîinii drepte de tîmpla dreaptă, cu un aer suferind, probabil din cauza durerii puternice pe care o simţea (tic dou-loureux *).

— Dar de ce, Praskovia Ivanovna, de ce adică să nu te aşezi să mai stai la mine ? Eu m-am bucurat din partea dece­datului tău soţ o viaţă întreagă de o sinceră prietenie, iar noi împreună şi ca fetişcane ne jucam încă de-a păpuşile la pensionat.

Praskovia Ivanovna îşi agită mîinile.

— Am bănuit eu ! Totdeauna începi cu pensionatul cînd ai de gînd să-mi reproşezi ceva, e tertipul dumitale. Iar după părerea mea toate astea sînt oratorie goală. Nu pot suferi pensionatul acesta al dumitale.

— Mi se pare că ai venit foarte indispusă ; cum îţi simţi picioarele ? Uite ţi-aduce cafeaua, poftim bea şi nu te supăra.

— Dragă Varvara Petrovna, vorbeşti cu mine parcă aş fi o fetiţă. Nu vreau cafea, şi gata !

Şi cu un gest enervat ea făcu din mînă semn că refuză categoric către feciorul care îi aducea cafeaua. (De altfel re­fuzaseră cafeaua şi toţi ceilalţi, afară de mine şi de Mavriki Nikolaevici. Stepan Trofimovici luă ceaşca, dar o lăsă alături pe masă, neatinsă. Măria Timofeevna, deşi ar fi dorit să mai bea o ceaşcă, întinse mîna, dar se răzgîndi şi refuză ceremo­nios, vizibil mulţumită de propria-i hotărîre.)

Varvara Petrovna schiţă un zîmbet silit.

— îmi vine să cred, draga mea Praskovia Ivanovna, că ţi s-a năzărit iar cine ştie ce bazaconie şi de aceea ai intrat aici atît de pornită. Toată viaţa te-ai condus numai după închi­puirile tale năstruşnice. Văd că te-ai înfuriat pentru referirea mea la pensionat ; dar ţii minte cum, venind de acasă, ai încercat să convingi toată clasa cum ca te-a cerut în căsătorie

* Tic maladiv. (Fr.)

177