Editura gartea româneasca 1 Ci, o O

I

schimbat şi cu vocea înăsprită : lini închipui că ai venit la mine cu un scop oarecare , despre ce este vorba ?

[-am relatat imediat totul în ordine strict cronologică, adăugind că deşi mi-am revenit acum îndeajuns din zăpă­ceala clipelor acelea, dar mă simt şi mai încurcat : mi-arn dat seama că este o chestiune foarte importantă pentru Liza-veta Nikolaevna, că as vrea mult s-o ajut, dar că din neno­rocire nu numai că nu ştiu cum să-mi ţin făgăduiala, dar nici nu prea îmi dau seama ce anume i-am promis. Apoi îi confirmai încă o dată cu toată seriozitatea că nu a fost în intenţia Lizei să-l inducă în eroare într-un îel oarecare, iiind absolut străină vreunui asemenea gînd ascuns ; că s-a iscat de fapt o inexplicabilă neînţelegere şi că ea este foarte amărîtă de plecarea lui atît de bruscă.

Mă ascultă cu multă atenţie.

— Poate că, într-adevăr, după obiceiul meu am făcut o gafă adineauri... Iar dacă ea n-a înţeles de ce am plecat în felul acesta... cu atît mai bine pentru dînsa.

Se sculă, se duse la uşă şi o întredeschise ascultînd spre

scară.

— AL vrea s-o vezi pe acea persoană ?

— Doar atît, dai cum s-o fac"? sării eu bucuros.

— Păi, sâ mergem pur şi simplu acolo cit timp e singură. Altminteri, dacă află el că am Cost la dînsa o stîiceşte în bătaie. De multe ori am vizitat-o aşa pe furiş. Mai dăunăzi a trebuit să-l smulg cu forţa de lingă ea cînd se apucase iar s-o bată.

— Ce spui ?

— Ce puteam face ? L-am apucat de păr şi l-am tras ca s-o scap A vrut să sară la bătaie cu mine. dai' l-am speriat puţintel şi cu asta totul s-a terminat. Mă tem însă că într-o 7.1, întorcîndu-se beat, îşi va aduce aminte şi o s-o ia la bătaie şi pentru asta.

Coborîrăm imediat jos.

V

Uşa spre încăperile lui Lebeadkin era doar închisa, fără să fie încuiată, şi am intrat nestingheriţi. Toată încăperea consta din două cămăruţe mici, mizere, cu pereţii înnegriţi

154

de fum, pe care literalmente atîrnau în fişii nişte tapete murdare. Cîndva, cu ani în urmă, era aici o circiumă, înainte ca Filippov, proprietarul, s-o ii mutat în casa cea nouă. Cele­lalte încăperi, care serveau altădată drept local propriu-zis, erau acum încuiate ; iar aceste două cămăruţe fuseseră închi­riate lui Lebeadkin. Mobilierul, cu excepţia unui fotoliu vechi cu un braţ lipsă, consta din simple bănci şi mese de brad. In cealaltă cameră. în colţ, se afla un pat acoperit cu o pla­pumă de cit, aparţinînd domnişoarei Lebeadkinn, iar căpita­nul, culcîndu-se să doarmă, se trîntea regulat pe duşumea, adesea aşa îmbrăcat cum era. Peste tot se vedeau firimituri, gunoaie, urme de apă vărsată o cîrpă mare, groasă şi udă, zăcea în mijlocul primei odăi, chiar pe duşumea, şi tot aici într-o băltoacă de apă se vedea un papuc scîlciat. Era lim­pede că nimeni aici nu deretică, sobele nu se încălzesc, mîn-care nu se găteşte ; n-aveau nici samovar, după cum am în­ţeles din lămuririle sumare date de Şatov. Căpitanul şi sora lui sosiseră în localitate absolut fără nici un fel de bagaje, ca nişte cerşetori şi, după cum spunea Liputin, el a început prin a bate pragurile unor case cerşind ; dar căpătînd pe neaşteptate o suină de bani, s-a apucat imediat de băutură, umbla tot timpul ameţit, şi nu-i păsa de loc de neorînduiala din casă.

Domnişoara Lebeadkina, pe care rîvneam atît de mult s-o văd, şedea cuminte şi neauzită într-un colţ din a doua încăpere, la masa de bucătărie din lemn de brad, pe o bancă. Nu ne-a adresat nici un cuvînt cînd am deschis uşa, nici nu s~a mişcat de la locul ei. Şatov spunea că uşa lor nici nu se încuie, iar o dată uşa din antreu a stat deschisă la perete toată noaptea. La lumina unei luminări mici, subţiri, înfiptă într-un sfeşnic de fier, am reuşit să disting trăsăturile unui chip de femeie de vreo treizeci de ani, cu aerul bolnă­vicios, firavă la trup, îmbrăcată într-o rochie veche de stambă, de culoare închisă, cu gîtul lung neacoperit şi cu părul rar întunecat, legat la ceafă într-un nod de mărimea unui pumnişor de copil de doi ani. Ne privi destul de veselă ; afară de sfeşnic, în faţa ei pe masă se afla o oglinjoară în cadru de lemn cum se pot vedea la Iară, un pachet vechi de cărţi de joc, un volumaş uzat de cîntece şi o chiflă albă nem­ţească, din care cineva muşcase o dată sau de două ori. Se

155

■

putea observa că domnişoara Lebeadkina se dă cu cremă şi cu fard pe obraz şi-şi drege cu ceva şi buzele ; sprîncenele ei frumos arcuite, subţiri şi brune, de asemeni erau date cu negru. Pe fruntea îngustă, dar înaltă, cu tot fardul, se dese­nau destul de clar trei cute lungi. Ştiam că este şchioapă, dar în faţa noastră ea nu se mai ridică să umble. Cîndva, în prima ei tinereţe, această fată slăbită poate că era destul de atrăgătoare ; dar ochii ei blînzi, calzi, cenuşii şi acum erau minunaţi; o lumină visătoare, plină de bucurie naivă, se revărsa din privirea ei blîndă, aproape radioasă. Această bucurie calmă, lină, care se exprima în zîmbetul ei mă sur­prinse nespus, mai ales după tot ceea ce auzisem despre nagaica căzăcească şi toate sălbăticiile fratelui ei. Părea curios că în loc de un sentiment penibil de silă, sau de sfiiciune amestecată cu teamă, pe care-l încearcă omul în prezenţa . unor asemenea fiinţe bătute de Dumnezeu, am simţit că-mi face pur şi simplu plăcere chiar din prima clipă s-o privesc şi doar un fel de milă, nicidecum de silă, m-a cuprins ulterior.

— Uite aşa stă mereu şi literalmente zile întregi singură-singurică, nici nu se urneşte din loc, ghiceşte în cărţi sau se priveşte în oglinjoară, mi-o arătă din prag Şatov. El nu-i dă nimic de mîncare. Bătrînica din pavilion îi mai aduce din cînd în cînd de pomană cîte ceva ; cum de-o lasă cu lumi­narea aprinsă !

Spre mirarea mea, Şatov vorbea tare, ca şi cum ea nici n-ar fi fost de faţă.

— Bună ziua, Şatuşka ! îi zîmbi domnişoara Lebeadkina.

— Ţi-am adus un musafir, Măria Timofeevna, zise Şatov.

— Musafirul să fie binevenit. Nu ştiu pe cine mi-ai adus, nu-mi amintesc să-l fi văzut, mă privi ea atentă din spatele luminării şi imediat se adresă lui Şatov (iar de mine nu se mai ocupă de loc în tot timpul convorbirii, ca şi cum nici n-aş fi fost prezent lîngă ei). Te-ai plictisit probabil stînd singur şi umblînd de colo, pînă colo prin cameră ? rîse ea dezvăluind două şiraguri de dinţi superbi.

— M-am şi plictisit, dar şi pe tine am vrut să te văd. Şatov trase mai aproape de masă banca ; se aşeză invi-

tîndu-mă şi pe mine lîngă el.

— Sînt totdeauna bucuroasă să stau de vorbă, numai că tare-mi vine să rîd de tine, Şatuşka, parcă eşti un călugăr. De cînd nu te-ai mai pieptănat ? Ia să-ţi aranjez eu părul,

156

şi scoase din buzunar un pieptene mic. Cred că de atunci cînd te-am pieptănat ultima oară nici nu ţi-ai mai atins părul ?

— N-am nici pieptene, rîse Şatov.

— Adevărat ? îţi fac eu cadou unul, dar nu pe ăsta, ci un alt pieptene, să-mi aduci numai aminte.

Cu aerul cel mai serios ea se apucă să-l pieptene, îi făcu şi o cărare, apoi se trase puţin înapoi, ca să vadă mai bine dacă totul e în ordine, şi-şi vîrî iar pieptenele în buzunar.

— Mă uit la tine, Şatuşka, clătină ea din cap, eşti un om cu scaun la cap, dar te plictiseşti. Mă uit la voi şi mă minu­nez ; nu înţeleg, cum poate un om să se plictisească. Triste­ţea nu este plictiseală. Eu nu mă plictisesc. Sînt veselă.

— Şi cînd vine fratele tu, tot veselă eşti ?

— Vorbeşti de Lebeadkin ? El e lacheul meu şi mi-e tot­una dacă e aici sau nu. îl strig : „Lebeadkin, adu-mi apă ; Lebeadkin, adu-mi papucii", iar el aleargă ; uneori mă prinde şi păcatul să rîd de el, atît e de caraghios.

— Şi uite aşa tot timpul, zise cu glas tare şi fără jenă, adresîndu-mi-se, Şatov. Ea într-adevăr îl tratează ca pe un lacheu ; am fost de faţă cînd îi striga : „Lebeadkin, adu-mi apă" şi rîdea în hohote ; toată diferenţa e că el de fapt nu aleargă după apă, ci o bate pentru asta ; dar ea nu se teme de loc. Are nişte crize nervoase, aproape zilnic, care îi atacă memoria, încît după aceste crize uită totul, tot ce se întîm-plase cu cîteva minute înainte, şi e mereu în deficienţă cu noţiunea de timp. Crezi că ea mai ţine minte cum am intrat; poate că şi ţine minte, dar sînt sigur că-şi închipuie totul în felul ei şi ne consideră acum şi pe dumneata şi pe mine altcineva decît sîntem noi în realitate, deşi a reţinut că eu sînt Şatuşka. N-are nici o importanţă că spun toate astea cu glas tare ; din clipa în care omul nu vorbeşte cu ea, înce­tează să-l mai asculte şi se avîntă în lumea ei de visuri ; exact: se avîntă. E o visătoare nemaipomenită ; cîte opt ore pe zi e în stare să stea într-un loc. Uite, în faţa ei este o chiflă, de dimineaţă pînă acuma poate că a muşcat o singură dată din ea şi o va termina probabil mîine. Uită-te acum, s-a apucat să dea în cărţi...

— Dau eu, dau, Şatuşka, dar nu prea îmi iese cum tre­buie, prinse deodată firul Măria Timofeevna, la auzul ulti­mului cuvînt şi, fără să se uite, întinse mîna stingă spre

157

1

chiflă (probabil tot la auzul vorbelor despre chiflă). Apucă în sfîrşit chifla, dar după ce o ţinu un timp în mîna stingă, captivată de reluarea conversaţiei, o lăsă pe masă cu o miş­care mecanică şi fără să fi muşcat măcar o dată.

— îmi cade mereu acelaşi lucru : un drum, un om rău, nişte urzeli din partea cuiva, aşternut de moarte, o scrisoare de undeva, o veste neaşteptată — cred că sînt minciuni toate, ce zici Şatuşka ? Dacă mint oamenii, de ce să nu mintă căr­ţile ? Amestecă deodată cărţile. Acelaşi lucru i-am spus odată maichii Praskovia, o femeie venerabilă, mereu trecea pe la mine în chilie să ghicească în cărţi pe ascuns de maica sta­reţa. Şi nu numai ea, veneau şi altele. Se miră, clatină din cap, pun ţara la cale, iar eu rîd. ,,Da de unde, zic, maică Praskovia, să-ţi pice scrisoare cînd de doisprezece ani nu ţi-a venit nimic ?" Ginerele ei a dus-o pe fiică-sa undeva în Tur­cia şi de doisprezece ani nu se ştia nimic despre ei. A doua zi către seară stau la ceai la maica stareţa (e de neam de cnezi), era la dînsa şi o doamnă oarecare aflată în trecere, mare visătoare, şi un călugăraş, tot în trecere, venit de la muntele Athos, un omuleţ destul de caraghios după părerea mea. Şi ce crezi, Şatuşka, acest călugăraş adusese în dimi­neaţa aceea maicăi Praskovia din Turcia o scrisoare de la fata ei. Ca să vezi valetul de caro ce înseamnă, o veste neaş­teptată ! Bem noi ceai, iar câlugăraşul de la muntele Athos îi spune maicii stareţe : „Cel mai mult, cuvioasă maică sta­reţă, a binecuvântat Domnul Dumnezeu mănăstirea dumnea­voastră prin aceea că ţine în sînul ei o comoară atît de pre­ţioasă". ,,Ce comoară ?" întreabă maica stareţă. „Maica Liza-veta scrîntită întru Dumnezeu". Lizaveta aceea scrîntitâ era zidită în ograda mănăstirii într-o cuşcă cam de un stînjen lungime şi cam de doi arşini înălţime ; stă ea după gratia aceea de fier do şaisprezece ani, iarna şi vara într-o cămaşă de pînză, şi tot scormoneşti; cu un pai sau o surcea prin cămaşa ei împungînd în pînză şi nu spune nimic, nu se piap­tănă, nu se spală de şaisprezece ani. Iarna i se vîră un cojoeel prin gratii şi în fiecare zi i se strecoară cîte o coajă de pîine şi o cană de apă. Credincioşii o privesc, se minunează, oftează şi lasă cîte un bănuţ acolo. „Ţi-ai găsit comoară, răspunse maica stareţa (s-a supărat ; nu putea s-o sufere pe Lizaveta). Lizaveta asta numai din răutate stă aşa, din încăpăţînare. şi totul la ea este o prefăcătorie". Nu mi-a plăcut asta de loc ;

158

îmi pusesem tocmai în gînd să mă sihăstrez şi eu aşa. „Dar după mine, zic, Dumnezeu şi natura este acelaşi lucru." Cu toţii strigară atunci într-un glas : ,,Asta-i bună !" Stareţa a rîs, a şoptit ceva cucoanei, m-a chemat, m-a mîngîiat, iar cucoana mi-a dăruit o fundă roz, vrei să ţi-o arăt ? Iar căJu-găraşul s-a apucat să mă povăţuiască, vorbea cu blîndeţe şi smerenie şi cu multă înţelepciune se vede ; stau şi ascult. „Ai înţeles ?" mă întreabă. „Nu, zic, n-am înţeles nimic şi lăsaţi-mă, zic, în pace." Ei, şi de atunci m-au lăsat în deplină pace, Şatuşka. între timp îmi şopteşte ieşind din biserică una din maicile trimise la noi spre pocăinţă, fiindcă prorocea : „Născătoarea de Dumnezeu ce este, după tine?" „Maica-tutu­ror, răspund, nădejdea neamului omenesc." „Aşa, zice, născă­toarea de Dumnezeu este maica tuturor, este glia roditoare, şi mare este de aceea bucuria omului. Şi orice durere lu­mească şi orice lacrimă pămîntească sînt pentru bucuria noastră ; iar cînd ai udat pămîntul sub tine cu lacrimile tale ca să pătrundă jumătate arşin adîncime, atunci te va cuprinde o bucurie neasemuită. Şi nu vei mai avea, zice, nici o amărăciune ; asta este zice, prorocirea." M-au atins adine în suflet aceste cuvinte. Şi am început de atunci să fac la rugăciuni, închinîndu-mă pînă la pămînt, să sărut de fiecare dată pămîntul ; îl sărut şi plîng. Şi uite, crede-mă, Şatuşka : nimic rău nu există în aceste lacrimi ; şi chiar dacă n-ai avea nici o durere, totuna, lacrimile tale chiar de bucurie vor curge. De la sine curg, e adevărat. Plecam cîteodată pe ma­lul lacului : de o parte e mănăstirea noastră, de cealaltă, mun­tele nostru cu vîrful ascuţit; aşa se şi chiamă, muntele ascu­ţit. Urcam pe acest munte, mă întorceam cu faţa spre răsărit, mă închinam lipindu-mă de pămînt şi plîngeam, plîngeam şi nu mai ştiam de cît timp plîng şi nu mai ştiam eu atunci nimic. Mă ridicam apoi, mă întorceam cu faţa în urma mea. iar soarele era la apus, un soare mare, falnic, frumos — îţi place să priveşti soarele, Şatuşka ? E bine, dar e trist. îmi întorceam iar faţa spre răsărit ; iar umbra, umbra muntelui nostru aluneca departe pe lac ca o săgeată îngustă şi lungii, lungă ca de o verstă, pînă la ostrovul din lac ; iar ostrovul acela de piatră îl spinteca în două, şi cînd îl spinteca în două, atunci apunea şi soarele de tot, şi totul se stingea. Şi atunci mă apuca tristeţea şi dorul ; atunci îmi venea şi memoria, mă tem de înserare, Şatuşka. Şi plîng mereu de copilaşul meu...

iss

— Păi. l-ai avut ? îmi dădu cu cotul Şatov, care o asculta tot timpul cu luare-aminte.

— L-am avut, fireşte : mic, roz, cu unghiuţe aşa mici, mici, şi toată tristeţea mea este că nu mai ţin minte dacă era fetiţă sau băiat. Ba-mi amintesc că era băiat, ba că era fetiţă. Şi cînd l-am născut atunci, l-am înfăşurat în batist şi în dantele, l-am legat cu panglicuţe roz, l-am acoperit cu floricele, am făcut şi o rugăciune asupra lui şi l-am dus aşa, nebotezat ; îl port eu astfel în braţe prin pădure şi mi-e frică de pădure, şi mi-e groază, dar mai ales plîng că l-am născut şi nu-mi cunosc bărbatul.

—* Poate că ai avut şi un bărbat ? întrebă prudent Şatov.

— Mă faci să rîd, Şatuşka, cu judecata ta. De avut poate că l-am avut, dar ce folos că l-am avut, cînd de fapt e ca şi cum nu l-am avut ? Ei, poftim, ghici ghicitoarea mea, că nu-i aşa de grea ? surise ea.

— Şi unde ţi-ai lăsat copilaşul ?

— L-am lăsat în eleşteu, suspină ea. Şatov îmi dădu din nou un ghiont uşor.

— Nu cumva n-ai avut nici un copil şi toată chestia asta e numai o aiureală, ce zici ?

— Grea întrebare îmi pui, Şatuşka, răspunse ea îngîndu-rată şi fără să se mire. In privinţa asta nu-ţi voi spune nimic, poate că nici n-am avut; după mine, din partea ta nu-i de-cît o simplă curiozitate ; eu tot am să-l plîng şi de aci încolo, că doar nu în vis mi s-a năzărit ? Şi lacrimi mari sclipiră în ochii ei. Şatuşka, Şatuşka, dar e adevărat că te-a părăsit ne­vasta ? zise ea, punîndu-şi amîndouă mîinile pe umerii lui şi privindu-l cu compătimire. Nu te supăra pe mine, nici mie nu mi-e uşor. Ştii, Şatuşka, mi s-a arătat aşa un vis : vine el iar la mine, îmi face semn cu mîna, mă cheamă : ,,Pisicuţa mea, zise, pisicuţa mea, vino la mine !" şi uite la vorba aceasta „pisicuţă" m-am bucurat cel mai mult : mă iubeşte, îmi zic.

— Poate că va veni şi aievea, murmură încet Şatov.

— Ba nu, Şatuşka, n-a fost decît un vis... nu vine aievea. Cunoşti cîntecul :

Nu-mi trebuie palate.

Colea-n chilia mea,

Cu rugi înfocate,

Domnului pentru line rn-oi ruga.

160

Of, Şatuşka, Şatuşka, scumpul meu, de ce nu mă întrebi nimic niciodată ?

— Păi, tot n-ai să-mi spui, de aceea nu te întreb.

— Nu-ţi spun, nu-ţi spun, taie-mă în bucăţi, tot nu-ţi spun, zise ea aprinsă, arde-mă şi nu-ţi spun. Şi oricît ar tre­bui să îndur, nu voi spune, nu vor afla oamenii !

— Ei vezi, fiecare cu ale lui, care va să zică, murmură şi mai încet Şatov, aplecîndu-şi tot mai mult capul.

— Şi dacă m-ai ruga, totuşi poate că ţi-aş spune, poate că ţi-aş spune ! repetă ea extaziată. De ce nu mă rogi ? Roa-gă-mă, roagă-mă bine de tot, Şatuşka, poate că ţie îţi spun ; înduplecă-mă, Şatuşka, ca să mă învoiesc eu singură... Şa­tuşka, Şatuşka !

Dar Şatuşka rămase mut ; timp de un minut domni tă­cerea. Lacrimile se prelingeau încet, încet pe obrajii ei far­daţi ; rămăsese nemişcată, uitîndu-şi mîinile pe umerii lui Şatov, dar cu privirea dusă cine ştie unde.

■— Ei, dar ce-mi pasă mie de tine, ar fi şi păcat, se sculă brusc în picioare Şatov. Ridică-te puţin ! trase el supărat de sub mine banca şi o aşeză pe locul dinainte. Dacă vine ei să nu-şî dea seama ; e timpul să plecăm,

— Despre cine vorbeşti, despre lacheul meu ? rîse deodată Măria Timofeevna. Ţi-e frică ! Ei, cu bine, oaspeţi dragi ; dar ia ascultă o clipă ce o să-ţi spun. Adineauri a trecut pe aici acest Nilîci cu Filippov, proprietarul, o barbă roşcovană ; fratele meu tocmai se repezise la mine. Numai ce văd că pro­prietarul ăsta pune mîna pe dînsul şi mi-l ia la rost tîrîndu-l prin cameră, iar al meu ţipă : „N-am nici o vină, pentru vina altora sufăr !" N-ai să mă crezi, ne-am prăpădit de rîs cu toţii...

— Aoleo, Timofeevna, eu eram acela despre care zici tu că avea barba roşcată, eu l-am tras deunăzi de chică pe fra­tele tău ca să te scap ; iar proprietarul a fost la voi acum trei zile ca să se certe cu voi ; ai cam încurcat lucrurile.

— Ia stai, te pomeneşti că le-am încurcat, poate că ai fast tu într-adevăr. Ei, ce să mai vorbim despre fleacuri ; parcă nu-i totuna, pentru el cine-i trage chelfăneala, zise ea rîzînd.

— Să mergem, mă trase brusc de mînecă Şatov, am auzit scîrţîind portiţa ; dacă ne găseşte aici, o stîlceşte în bătăi.

11 — Dostoievski — Opere voi, 7

161

Nici n-apucarăm să urcăm pe scară sus, şi în poartă se Si auziră zbierete şi înjurături de om beat. Şatov mă introduse în camera lui şi închise uşa cu zăvorul.

— Va trebui să stai cîtva timp, dacă nu vrei să izbuc­nească scandal. îl auzi cum zbiară, ca un porc înjunghiat, probabil iar s-a agăţat de prag ; de fiecare dată cade potic-nindu-se acolo.

Şi totuşi n-am scăpat de scandal.

VI

Şatov rămase în spatele uşii zăvorite, ascultînd ce se pe­trece pe scară, şi deodată îl văzui sărind înapoi.

— Vine încoace, am prevăzut, îmi şopti el furios, te po­meneşti că nici pînă-n miezul nopţii nu scăpăm de el.

Se auziră cîteva izbituri puternice cu pumnul în uşă.

— Şatov, Şatov, deschide ! zbieră căpitanul, Şatov. prie­tene ..

Am venit să te salut ^M

Şi să-ţi spun c-afară mindru soare

Foc r-r-revarsă din tării.

Cîntă-n codru... sindrofii.

Ca să viu încoace, pui de lele,

M-am trezit... de toi... sub răchitele...

Ca sub vergi, ha, ha, ha !

Orice păsăruică... are sete.

Aş mai bea, că nu-s vreun gorobeie,

Aş mai bea... dar zău dacă ştiu ce...

La dracu, cu această curiozitate prostească ! Şatov, înţelegi tu cît de frumos e să trăieşti în lume ! -— Nu răspunde, îmi şopti Şatov iar.

— Deschide odată ! înţelegi tu că există ceva mai sublim decît bătaia... în omenire ; există clipe din no-obilă simţire... Şatov, eu sînt mărinimos ; te voi ierta.,. Şatov, la naiba cu manifestele, ce zici ?,

162

Tăcere.

■— Înţelegi tu, măgarule, eu sint îndrăgostit, mi-am cum­părat şi un frac, priveşte, fracul iubirii, cincisprezece ruble ; dragostea unui căpitan pretinde respectarea bunei-cuviinţe... Deschide ! urlă el sălbatic, bombardînd uşa cu pumnii.

— Cară-te dracului ! strigă deodată Şatov.

— Sclavule ! Sclav iobag, şi soră-ta este sclavă, sclavă şi...

hoaţă !

— Iar tu ţi-ai vîndut sora.

— Minţi ! Plătesc pentru altul şi ar fi destul un singur cuvînt din partea mea... Iţi dai tu seama cine e ea ?

— Cine ? Şatov se apropie de uşă plin de curiozitate.

— Dar înţelegi tu ?

— Voi înţelege, n-ai grijă, spune, cine ?

— Am curajul s-o spun ! Am curajul oricînd s-o spun în

public !....

— Mă îndoiesc că vei avea curajul, îl aţîţă Şatov, făcîn-

du-mi semn să ascult.

— Nu îndrăznesc ?

— Eu aşa cred, că nu îndrăzneşti.

— Nu îndrăznesc ?

— Păi, vorbeşte, dacă nu ţi-e frică de pedeapsa cu bice boiereşti... Eşti un fricos şi încă te pretinzi căpitan !

— Eu... eu... ea... ea este... bîigui căpitanul cu vocea tre­murătoare, emoţionată

— Ei ? îşi lipi urechea de uşă Şatov.

Se aşternu o tăcere de cel puţin o jumătate de minut.

— Ti-că-losule ! se auzi în sfîrşit în dosul uşii. Şi căpi­tanul se retrase repede jos pe scară, pufăind ca un samovar, şi îrnpiedicîndu-se la fiecare treaptă.

— E şiret, şi nici beat nu se trădează, se depărta Şatov

de uşă.

— Dar despre ce este vorba ? întrebai eu.

Şatov dădu din mînă, deschise uşa ciulind iar urechea spre scară ; ascultă mult timp, coborî încetişor cîteva trepte. Şi în sfîrşit se întoarse.

— Nu se aude nimic, n-a sărit s-o bată ; înseamnă că s-a prăbuşit de cum a intrat şi doarme. E timpul să pleci.

— Ascultă, Şatov, ce pot deduce eu din toate astea ?

-— Ei, ce vrei ! răspunse el cu un glas obosit şi dezgustat şi se aşeză la masa lui de scris.

M-

163

Am plecat. Un gînd neverosimil mi se întărea tot mai mult în închipuire. Mă gîndeam cu nelinişte la a doua zi...

VII

Această ,,a doua zi", adică acea duminică, în care urma să se hotărască irevocabil soarta lui Stepan Trofimovici, a fost una dintre zilele cele mai importante din cronica mea. A fost o zi de surprize, care ne permise să descurcăm anu­mite enigme, dar care ne puse altele noi, o zi care ne dezvălui explicaţii uluitoare, dar care făcu să crească confuzia gene­rală. Dimineaţa, după cum îi este cunoscut cititorului, tre­buia să-mi însoţesc prietenul la Varvara Petrovna, potrivit poruncii acesteia, iar la ora trei după-amiază urma să fiu la Lizaveta Nikolaevna, ca să-i spun nici eu nu ştivi ce, şi s-o ajut, nici eu nu ştiu cum. între timp însă lucrurile se desfă-şurară cum nu s-ar fi aşteptat nimeni. Intr-un cuvînt, a fost o zi de coincidenţe extraordinare.

începu prin aceea că eu cu Stepan Trofimovici, prezentîn-du-ne la Varvara Petrovna exact la ora douăsprezece, cum fixase ea, n-o găsirăm acasă ; nu se întorsese încă de la bise­rică. Bietul meu prieten era într-aşa fel dispus, mai bine zis indispus, încît acest singur fapt avu darul să-l doboare ; aproape extenuat, el se lăsă greoi pe un fotoliu din salon. I-am oferit un pahar de apă ; dar cu toată paloarea chipului său şi chiar cu tot tremurul în mîini, el refuză cu multă dem­nitate, între altele, ţinuta lui se distingea de data aceasta printr-o eleganţă excepţională : cămaşa, aproape de gală, din batist cu broderii, cravata albă, o pălărie nouă pe care o ţinea în mină, mănuşi noi de culoarea paiului, ba şi o adiere uşoară de parfum. De-abia ne aşezarăm, că intră Şatov in­trodus de valet ; nu încăpea nici o îndoială, venise tot la invitaţia formală a stăpînei. Stepan Trofimovici dădu să se ridice ca să-i întindă mîna, dar Şatov, aruncîndu-ne o pri­vire scrutătoare, se îndreptă spre un colţ şi se aşeză acolo, fără măcar să ne fi salutat din cap. Stepan Trofimovici îmi căută ochii, speriat.