Editura gartea româneasca 1 Ci, o O

+ Irascibilul nost™ amic. (Fr.) ** Sfinta noastră Rusie. (Fr.)

brusc pe divan. Stepan Trofimovici îşi înghiţi vorba la ju­mătatea frazei.

— Dumnealui studiază, studiază, interveni grăbit Lipu­tin, a şi început studiul şi a compus un articol deosebit tic interesant despre cauzele sinuciderilor devenite atît de frec­vente în Rusia şi în general despre cauzele care determin;; creşterea sau diminuarea numărului de sinucideri în socie­tate. A ajuns la nişte rezultate uimitoare.

Inginerul se tulbură teribil.

—■ Nu ai nici un drept, bîigui el mînios, n-am scris nici un articol. N-am vreme să mă ocup de prostii. Te-am între­bat în, mod confidenţial, cu totul întîmplător. Nici nu poate fi vorba despre articol ; eu nu public nimic şi dumneata n-ai dreptul...

Liputin părea că încearcă o grozavă plăcere.

■— Scuzele mele, poate că am greşit denumind opera du­mitale literară drept articol. Dumnealui nu face altceva decît să culeagă date şi observaţii ; cît priveşte esenţa pro­blemei sau, ca să zic aşa, latura ei morală, de asta nu se atinge de Ioc, ba şi morala ca atare o respinge integral şi împărtăşeşte principiul cel mai nou, principiul distrugerii universale în vederea binelui final. De pe acum, dumnealui pretinde peste o sută milioane de capete pentru instaura­rea raţiunii în Europa, deci mai mult decît s-a cerut la ul­timul Congres al păcii^2ti. în această privinţă Alexci Nilîci a mers mult mai departe decît toţi ceilalţi. Inginerul îî as­culta cu un zîmbet palid, dispreţuitor. Cam o jumătate de minut domni tăcerea.

— E o prostie crasă, Liputin, zise în sfîrşit Kirillov cu oarecare demnitate. Dacă ţi-am spus în treacăt cîteva puncte, iar dumneata te-ai agăţat de ele, mă rog, cum vrei. Dar nu ai nici un drept, pentru că despre aceste lucruri eu nu vor­besc nimănui. Eu detest vorbăria... Dacă există convingeri, pentru mine e clar... iar dumneata ai procedat în mod stupid. Eu nu discut probleme care sînt, pentru mine, soluţionate de­finitiv. Nu suport discuţia. Nu vreau să discut niciodată...

— Şi poate că faceţi foarte bine, nu-l rabdă inima să nu adauge Stepan Trofimovici.

— Vă cer scuze, dar aici eu nu sînt supărat pe nimeni, pe nimeni de-aici, continuă musafirul cu un fel de febră. Timp de patru ani nu prea am avut contact cu oamenii... în aceşti

104

J

patru ani am vorbit foarte puţin căutînd să nu mă întîlnesc cu nimeni, în interesul scopurilor mele, care nu privesc pe nimeni. Patru ani. Liputin a descoperit acest lucru şi-şi bate joc. Eu înţeleg şi nu mă uit. Nu sînt susceptibil, ci mi-e necaz numai pe libertatea pe care şi-o ia. Şi dacă nu-mi expun ideile faţă de dumneavoastră, încheie el brusc cu o privire hotă-rîtă, n-o fac nu pentru că m-aş teme din partea dumnea­voastră de un denunţ făcut guvernului ; nicidecum ; vă rog să nu vă închipuiţi cine ştie ce prostii în acest sens...

Nimeni nu mai adăugă nimic la aceste cuvinte. Se mul­ţumiră doar să schimbe priviri. Pînă şi Liputin uită să chico­tească.

— Domnilor, regret mult, zise cu hotărîre, ridicîndu-se de pe divan, Stepan Trofimovici, dar mă simt foarte prost şi indispus. Vă rog să mă scuzaţi.

— A, să plecăm adică, se precipită domnul Kirillov, apu-cîndu-şi eartuzul. Foarte bine că aţi spus-o, sînt cam uituc.

El se ridică şi, cu un aer naiv, se apropie cu mîna întinsă

de Stepan Trofimovici.

— îmi pare rău că dumneavoastră nu vă simţiţi bine, iar

eu am venit.

— îţi doresc tot succesul la noi, răspunse Stepan Trofimo­vici cu multă bunăvoinţă, strîngîndu-i fără grabă mîna. înţe­leg că dacă dumneata, după cum a reieşit din cuvintele du-mitale, ai stat atît de mult în străinătate, evitînd, pentru sco­purile dumitale, societatea oamenilor şi ai uitat Rusia, atunci, desigur, ne vei privi pe noi ruşii sadea, fără să vrei, cu mi­rare, după cum şi noi la fel te vom privi pe dumneata. Mais cela passera *. într-o singură privinţă însă nu prea sînt dumirit: vrei să construieşti podul nostru şi în acelaşi timp declari că eşti pentru principiul distrugerii universale. Nu-ţi vor îngădui să construieşti podul nostru !

— Cum ? Cum aţi spus... ei drăcie ! strigă uimit Kirillov şi deodată izbucni într-un rîs senin şi voios. Pentru o clipă faţa lui căpătă cea mai copilărească expresie, care mi se păru că i se potrivea foarte mult. Liputin îşi freca mîinile entuziasmat de remarca spirituală a lui Stepan Trofimovici. Iar eu pur şi

* Dar acesta va trece. (Fr.)

106

simplu mă minunam : de ce se speriase Stepan Trofimovici într-atît de Liputin şi de ce strigase „sînt pierdut", cînd i-a auzit glasul ?

V

Ne oprisem cu toţii în pragul uşii. Era momentul cînd gazdele şi musafirii schimbă grăbiţi ultimele şi cele mai amabile cuvinte, iar apoi se despart mulţumiţi.

■—• Dumnealui a fost ursuz astăzi, strecură iar Liputin oa­recum în treacăt, părăsind camera. A avut cu căpitanul Le-beadkin un schimb de cuvinte cam tari. Căpitanul Lebeadkin îşi croieşte zilnic superba lui surioară care e nebună, cu nagaica, cu o veritabilă nagaică căzăcească ; în fiecare dimi­neaţă şi în fiecare seară. Din cauza asta Alexei Nilîci s-a mutat în încăperile din clădirea anexă, ca să nu asiste la aceste execuţii. Aşadar, la revedere.

— O bate pe sora sa ? O nebună ? Cu nagaica ? strigă Stepan Trofimovici, ca şi cum l-ar fi şfichiuit chiar pe el cineva cu nagaica. Care soră ? Care Lebeadkin ?

Frica de adineauri părea că îl cuprinde iar în această clipă.

— Lebeadkin ? Un căpitan în retragere ; înainte se inti­tula numai locotenent-major...

— Dar nu mă interesează gradul lui ! Ce fel de soră ? Dumnezeule... dumneata ai spus... Lebeadkin ? Păi, am avut noi unul Lebeadkin...

— Exact acela, Lebeadkin al nostru, ţineţi minte, la Vir-ghinski ?

— Păi, acela n-a fost prins cu bancnote false ?

— Uite că s-a întors ; de trei săptămîni aproape şi în nişte împrejurări cu totul speciale.

— Păi, este un ticălos !

— Ca şi cum la noi n-ar putea exista şi un ticălos ? rînji deodată Liputin, iar ochişorii lui neastîmpăraţi păreau că îl pipăie pe Stepan Trofimovici.

— Ah, Dumnezeule, nu despre asta vorbeam eu... deşi în ceea ce priveşte ticăloşii sînt complet de acord cu dum­neata, mai ales cu dumneata. Şi mai departe, mai departe ?

107

J

Ce-ai vrut să spui cu asta ? vrut să spui ceva prin asta !

Ca doar dumneata negreşit ai

ii SU Spui ceva jjiiii iat^i-v* .

— Păi, ce să fie, nişte fleacuri... că adică acest căpitan, după toate aparenţele, a plecat atunci de la noi nu tocmai pentru hîrtiuţe false, ci numai pentru a găsi pe această su­rioară a sa, care se zice că se ascundea de el într-un anu­mit loc ; şi uite acum a adus-o, şi asta-i tot, Ce v-aţi speriat atîta, Stepan Trofimovici ? De altfel şi eu o spun luîndu-mă după pălăvrăgeala lui de beţivan, cînd e treaz nu prea vor­beşte despre asta. E un om foarte irascibil şi, ca să zic aşa, un militar cu veleităţi estetice, atîta doar că de un prost gust -uluitor. Iar surioara asta a lui nu numai că e nebună, dar e şi şchioapă. Cică ar fi sedus-o cineva, pentru care lucru domnul Lebeadkin stoarce de mult timp încoace. în fiecare an, de la seducător nişte bănuţi, un fel de bir drept com­pensaţie pentru jignirea nobilă care i-a fost adusă, cel pu­ţin aşa reiese din bîiguielile lui; iar eu aşa cred, că nu sînt decît nişte vorbe de beţivan. Se laudă ! De altfel trebu­rile astea de obicei costă mai ieftin. în ce priveşte însă banii, este adevărat că el dispune de bani; acum o săptămînă şi jumătate, zece zile, umbla încălţat pe picior gol, fără ciorapi, iar acum am văzut cu ochii mei că dispune de sute de ruble. Surioara lui are zilnic nişte crize, ţipă, iar el „o cheamă la ordine", folosind nagaica. Femeia, zice, trebuie ţinută la respect. Nu înţeleg cum de se împacă cu toate astea Şatov, care locuieşte la etaj. Alexei Nilîci n-a stat alături de ei decît trei zilişoare, îl cunoaşte din Petersburg, dar acum s-a mutat în clădirea anexă din cauza gălagiei.

— E adevărat ? se adresă Stepan Trofimovici inginerului,

— Vorbeşti cam mult, Liputin, murmură acesta mînios,

— Mereu taine, secrete ! De unde reuşiţi să adunaţi atîtea taine şi secrete ? ! strigă Stepan Trofimovici fără a se stăpîni. Inginerul se încruntă, roşi, ridică din umeri şi dădu să plece.

— Alexei Nilîci i-a smuls chiar nagaica din mînă şi frîn-gînd-o a aruncat-o pe fereastră afară, s-au certat groaz­nic, adăugă Liputin.

— De ce trăncăneşti, Liputin, e absurd, ce rost are ? se întoarse brusc Alexei Nilîci.

— Dar de ce să ascundem, din modestie, cele mai gene­roase înclinaţii ale unui suflet nobil, adică al sufletului dumi-tale, că despre al meu nu poate fi vorba ?.

108

— Ce stupide sînt toate acestea... şi absolut nelalocul lor... Lebeadkin este un prost şi cu totul neserios, iar pentru ac­ţiune, chiar inutil, ba... şi dăunător. Ce rost are să pălăvră­geşti atîta ? Eu plec.

— Ce rău îmi pare ! strigă Liputin cu un zîmbet senin. Altfel v-aş fi distrat, Stepan Trofimovici. cu încă o isto­rioară. Chiar şi venisem cu gîndul acesta ca să v-o spun, deşi probabil că aţi şi auzit-o. Ei bine, să lăsăm pe altădată, Alexei Nilîci e foarte grăbit... La revedere. Iar cu Varvara Petrovna mi s-a întîmplat ceva foarte nostim, m-a amuzat teribil ; alaltăieri a trimis special să mă cheme ; să te prăpădeşti de rîs, nu altceva. La revedere.

Aci însă Stepan Trofimovici pur şi simplu se năpusti asu-ră-i ca un apucat : îşi înfipse degetele în umerii lui, îl în­toarse brutal şi îl împinse înapoi în cameră, silindu-l să se aşeze pe scaun. Liputin de data asta părea că-şi pierduse cumpătul.

— Chiar aşa zău ! începu el primul, uitîndu-se cu fereală la Stepan Trofimovici, fără să se mişte de pe scaun. Mă po­menesc deodată chemat şi întrebat ..confidenţial" cam ce părere aş avea eu personal : este sau nu este în toate min­ţile sale Nikolai Vsevolodovici ? Cum să nu te cuprindă mi­rarea ?

— Ai înnebunit ! bîigui Stepan Trofimovici şi deodată păru că îşi iese din sărite. Liputin, dumneata ştii prea bine că ai venit aici numai şi numai ca să torni o mîrşăvie de genul dumitaîe şi... poate că ceva şi mai rău !

Dintr-o dată îmi veni în minte presupunerea lui cum că Liputin ştie despre chestiunea noastră nu numai mai mult decît noi, dar şi nişte lucruri pe care nu le vom afla nici­odată.

— Vai de mine, Stepan Trofimovici ! bolborosi Liputin, ca şi cum s-ar fi speriat grozav. Cum vă închipuiţi...

— Ajunge ! Dă-i drumul ! Te-aş ruga foarte mult, dom­nule Kirillov, să te întorci şi dumneata ca să fii de fală, te rog ! Aşezaţi-vă. Iar dumneata, Liputin, binevoieşte să ne spui totul deschis şi clar... fără nici un fel de ocolişuri şi subterfugii !

— Dacă aş fi ştiut că acest lucru o să vă impresioneze atît de mult, nici n-aş fi început. Eu unul am crezut că ştiţi totul de la Varvara Petrovna !

109

J

— Nimic de acest gen n-ai crezut dumneata ! Începe dar, începe îţi spun !

— Vă rog numai să vă aşezaţi şi dumneavoastră ; cum aş putea să stau pe scaun în timp ce dumneavoastră să um­blaţi atît de agitat în faţa mea... Nu se cade.

Stepan Trofimovici reuşi să se stăpînească şi se lăsă grav în fotoliu. Inginerul îşi propti încruntat privirea în pămînt. Liputin se uita la ci savurînd momentul.

— Păi, cum să încep... m-aţi zăpăcit de tot...

VI

— Cu totul pe neaşteptate, acum trei zile, mă pome­nesc cu trimisul dumneaei : vă pofteşte, adică, să veniţi mîine la ora douăsprezece. Vă puteţi închipui ? Mi-am lăsat toate treburile şi ieri exact la amiază mă înfăţişez la dînsa. Sînt introdus direct în salon ; aştept un minut şi o văd că apare ; mă pofteşte să iau loc pe scaun, iar dînsa se aşeză în faţa mea. Stau şi nu-mi vine a crede ochilor ; ştiţi doar cum m-a tratat întotdeauna ! A început direct, fără nici un ocol, după maniera ei de totdeauna : „îţi aduci aminte, zice, că acum patru ani Nikolai Vsevolodovici, fiind bolnav, a avut cîteva manifestări ciudate, îneît iot oraşul rămăsese perplex, pînă cînd toiul s-a lămurit. Una din aceste fapte te privea direct pe dumneata. Nikolai Vsevolodovici ţi-a făcut atunci la insistenţa mea o vizită, după ce s-a însănătoşit. Ştiu de asemenea că el şi înainte de asta stătuse în cîteva rînduri ele vorbă cu dumneata. Spune-mi deschis şi sincer, dumneata... (aici ea ezită un pic) dumneata cum l-ai găsit atunci pe 2\ikolai Vsevolodovici... cum l-ai considerat în general... ce părere ţi-ai făcut atunci şi... ce crezi acum ?..."

Aci dînsa s-a încurcat de tot, îneît a tăcut aproape un mi­nut întreg ; apoi deodată s-a înroşit. M-am speriat grozav. Şi iarăşi a început pe un ton, n-aş zice înduioşător, pentru că nu i se potriveşte de loc, ci foarte, foarte convingător :

— Vreau, zice, ca să mă înţelegi bine fără putinţa vreunei erori. Am trimis acum după dumneata pentru că te consider un om perspicace şi inteligent, capabil să faci o observaţie

1 in

exactă (vă închipuiţi ce complimente !). înţelegi desigur şi faptul că-ţi vorbeşte o mamă... Nikolai Vsevolodovici a tre­cut în viaţa lui prin anumite situaţii ingrate şi numeroase încercări ale soartei. Toate acestea, zice, s-ar putea să se fi răsfrînt asupra dispoziţiei minţii lui. Bineînţeles, nici nu poate fi vorba, zice, de nebunie, aşa ceva este absolut ex­clus ! (Cuvinte rostite cu multă fermitate şi mîndrie.) Dar e posibil să fi intervenit ceva bizar, neobişnuit, o deviere în felul lui de a gîndi, o înclinaţie de a privi lucrurile în­tr-un mod aparte, neobişnuit (sînt exact cuvintele ei şi m-am mirat, Stepan Trofimovici, cu cîtă precizie ştie Varvara Pe-trovna să înfăţişeze lucrurile. De ! O femeie de inteligenţă superioară !) Eu cel puţin, zice, am observat la el o anumită stare de nelinişte permanentă şi o tendinţă spre înclinaţii stranii. Dar eu sînt mamă, iar dumneata un om dinafară, cu alte cuvinte capabil, cu inteligenţa dumitale, să-ţi formezi o părere mai obiectivă. Aşadar, te implor (exact aşa a fost spus : te implor), să-mi spui tot adevărul, fără nici un fel de eschivări sau reticenţe. Şi dacă îmi vei permite totodată să nu uiţi nicicînd că ţi-arn vorbit în mod confidenţial, vei putea conta din parte-mi în viitor întotdeauna pe dorinţa mea constantă de a-ţi dovedi recunoştinţa mea, oricînd îmi va sta în putere". Ei, ce ziceţi de asta !

— Ceea ce spui... dumneata e atît... e atît de stupefiant... bîigui Stepan Trofimovici, îneît eu, pur şi simplu, nu te cred...

— Daţi-mi voie, daţi-mi voie ! Gîndiţi-vă numai, reluă Liputin, ca şi cum nici nu l-ar fi auzit pe Stepan Trofimo­vici, în ce hal de tulburare şi nelinişte a trebuit să se afle dînsa dacă a ajuns să se adreseze cu asemenea întrebare şi de la o înălţime ca a ei unui om ca mine, ba coborîndu-se pînă la a-mi solicita ca totul să rămînă secret. Ce poate să însemne asta ? O fi primit ceva veşti neaşteptate despre Nikolai Vsevolodovici ?

— Eu nu cunosc... nici un fel de veşti... de cîteva zile nici n-am văzut-o, dar... permite-mi să-ţi spun... se bîlbîi Stepan Trofimovici, adunîndu-şi cu greu gîndurile, permite-mi să-ţi spun, Liputin, că dacă ţi s-o fi încredinţat un lucru confi­denţial, iar dumneata acum în faţa tuturor...

ni

'■>. — Absolut confidenţial ! Să mă trăsnească Dumnezeu, dacă eu... Faptul că aici... ce are a face ? Doar nu sîntem nişte străini; să-l luăm, de pildă, chiar şi pe Alexei Nilîci...

■:\ __ Nu împărtăşesc de loc părerea dumitale ; fără în­doială noi trei, care sîntem de faţă, vom păstra secretul, dar de dumneata, al patrulea, eu mă tem şi n-am nici o în­credere !

— Dar cum se poate ? Păi, eu sînt cel mai interesat, că doar mi s-a promis o recunoştinţă veşnică ! Iar eu tocmai vo­iam în privinţa aceasta să vă atrag atenţia asupra unui fapt foarte curios, aş zice mai curînd psihologic decît pur şi sim­plu curios. Aseară, sub impresia convorbirii cu Varvara Petrovna (vă puteţi închipui desigur ce impresie a făcut asupra mea), m-am adresat lui Alexei Nilîci, luîndu-l pe de­parte, cu o întrebare discretă : dumneata, i-am zis, l-ai cunoscut şi înainte pe Nikolai Vsevolodovici şi în străinătate şi la Petersburg ; ce părere ai despre inteligenţa şi capaci­tăţile lui ? Şi dumnealui mi-a răspuns foarte laconic, după cum are obiceiul, că adică este un om de o inteligenţă subtilă, şi cu o judecată sănătoasă. Dar n-ai observat cumva în de­cursul anilor, zic, o oarecare deviere de idei, sau o anumită tendinţă în felul său de a gîndi, sau oarecare semne, ca să spun aşa, de nebunie ? Cu alte cuvinte am repetat întreba­rea Varvarei Petrovna. Şi, închipuiti-vă, Alexei Nilîci căzu deodată pe gînduri, se încruntă exact ca acuma şi zise : „Da, zice, uneori mi s-a părut că are în el ceva ciudat'". Notaţi, tot­odată că dacă Alexei Nilîci a putut să rămînă cu o impresie de ceva straniu, ce putea să fie în realitate ?

— Este adevărat ? se întoarse Stepan Trofimovici către Alexei Nilîci.

— N-aş fi vrut să vorbesc despre asta, răspunse Alexei Nilîci, ridicînd deodată capul cu ochii seînteietori. Eu aş vrea să-ţi contest dreptul, Liputin. N-ai nici un drept în cazul de faţă să te referi la mine. Nicicînd nu ţi-am spus părerea mea personală. Deşi l-am cunoscut la Petersburg, dar e prea mult de atunci, şi cu toate că l-am întîlnit recent, de fapt îl cunosc prea puţin pe Nikolai Stavroghin. Te rog să mă excluzi din cauză şi apoi... toate acestea aducNoarte mult a clevetire.

Liputin îşi desfăcu braţele asemeni unui inocent ultragiat.

— Clevetitor ! Poate chiar spion ? îţi vine uşor, Alexei Nilîci, să mă critici, excluzîndu-te complet din cauză. Dar

112

n-ai să mă crezi, Stepan Trofimovici. că pînă şi Lebeadkin — un om pare-se cum nu se poate mai prost... îneît ţi se face şi ruşine să spui cil de prost este — cunoaştem cu toţii com­paraţia rusească, care indică gradul maxim în această pri­vinţă ; ei bine, pînă şi el se consideră jignit de Nikolai Vse­volodovici, cu toate că îl admiră pentru ascuţimea lui de spirit. „Sînt uimit, zice, de acest om : de acest şarpe foarte subtil" (propriile lui cuvinte). Iar eu (tot sub influenţa con­vorbirii de ieri şi după ce am stat de vorbă şi cu Alexei Nilîci) îi zic : cum crezi, căpitane, ce părere ai dumneata : este scrîntit sau nu şarpele dumitale foarte subtil ? Ei bine, n-o să mă credeţi, dar parcă l-aş fi ars pe neaşteptate pe la spate cu biciul ; pur şi simplu a sărit în sus : „Da, zice... 'da, zice, numai că faptul acesta nu poate să influenţeze..." ; ce anume să influenţeze, n-a mai spus-o ; şi imediat după aceea s-a îngîndurat atît de amarnic, atîta s-a îngîndurat, îneît şi beţia i-a zburat din cap. Şedeam împreună în tractirul lui Filippov. Şi abia peste o jumătate de oră mă pomenesc că izbeşte deodată cu pumnul în masă : „Da, zice, poate să fie şi scrîntit, numai că faptul acesta nu poate influenţa..." şi iar n-a mai spus ce nu poate influenţa. Bineînţeles, eu vă relatez acum doar un rezumat al conversai iei, dar icîeea în sine este clară ; pe oricine ai întreba, toţi ajung să creadă la fel, deşi poate că înainte nimănui nici nu-i trecuse prin cap acest gînd : ..Da, zic ei, e nebun : e foarte deştept, dar poate că e şi nebun".

Stepan Trofimovici părea că meditează adine.

— Şi cine 1-a pus la curent pe Lebeadkin ?

— în privinţa aceasta binevoiţi să-l întrebaţi pe Alexei fulîci, care chiar acum m-a făcut aici în faţa dumneavoas­tră spion. Eu sînt spion, nu ştiu nimic, iar Alexei Nilîci ştie toate dedesubturile şi tace.

•— Eu nu ştiu nimic, sau nu ştiu mare lucru, răspunse cu aceeaşi enervare inginerul. Dumneata îi dai iui Lebeadkin sa bea, ca după ce l-ai îmbătat să afli. Şi pe mine dumneata m-ai adus aici ca să afli nu ştiu ce, ca să mă i'aci să vor­besc. Prin urinare, eşti un spion !

— Nu l-am îmbătat încă, de altfel nici nu merită el o ase­menea cheltuială, cu toate tainele lui. caro nu reprezintă pentru mine nici atîtica interes, nu ştiu claca şi pentru dum-

î 13

neavoastră. Dimpotrivă, el face risipă de bani, deşi acum douăsprezece zile venise la mine să-mi ceară cincisprezece copeici ; el îmi dă mie să beau şampanie şi nu eu lui. Dar staţi că mi-aţi sugerat o idee, pentru că dacă va fi nevoie va trebui să-l îmbăt şi anume ca să aflu şi poate că în­tr-adevăr reuşesc să aflu... micile voastre secrete, se oţărî cu răutate Liputin.

Stepan Trofimovici se uita nedumerit la cei doi puşi pe ceartă. Amîndoi se divulgau reciproc şi fără menajamente. M-arn gîndit atunci că Liputin 1-a adus pe acest Alexei Nilîci tocmai cu scopul de a-l atrage într-o discuţie, necesară lui, printr-o a treia persoană, maniera lui preferată.

— Alexei Nilîci îl cunoaşte prea bine pe Nikclai Vsevolo-dovici, continuă el enervat, dar nu vrea să vorbească. Iar la întrebarea dumneavoastră despre căpitanul Lebeadkin, pot să vă spun că el 1-a cunoscut înaintea noastră, la Petersburg, cu vreo cinci sau şase ani în urmă, în acea perioadă obscură, dacă se poate spune astfel, din viaţa lui Nikolai Vsevolodo-vici, cînd el nici nu intenţiona să ne fericească cu prezenţa lui aici. E de presupus că pe atunci prinţul nostru îşi alesese la Petersburg un anturaj destul de bizar de cunoştinţe. Cam în acelaşi timp a făcut cunoştinţă şi cu Alexei Nilîci, se pare.

— Ia seama, Liputin, te previn, că Nikolai Vsevolodovici intenţionează să vină curînd pe aici şi că el nu e omul care să se lase călcat pe bătătură.

— Păi, ce poate să aibă cu mine ? Eu sînt primul care strigă în gura mare că este un om de o inteligenţă subtilă şi rafinată, şi pe Varvara Petrovna ieri în acelaşi sens am reuşit s-o liniştesc. „însă, zic, în ce priveşte firea, temperamentul lui, n-aş putea să garantez". La fel şi Lebeadkin spunea ieri: „Din cauza firii lui, zice, am avut de suferit". Ehe, Stepan Trofimovici, vă vine uşor să strigaţi că mă tot ţin adică de clevetiri şi intrigi şi, notaţi-vă bine, toate acestea mi le spu­neţi după ce m-aţi tras de limbă şi cu ce curiozitate încă. însă Varvara Petrovna a pus ieri punctul pe i : „Dumneata, zice, erai personal interesat în acest caz, de aceea mă adre­sez dumitale". Păi, sigur ! Despre ce fel de scopuri ascunse mai poate fi vorba, cînd a trebuit să înghit din partea exce-lenţei-sale o jignire personală în public ! Nu vi se pare că am motive suficiente să mă interesez şi nu numai de dragul bîrfelii ? Astăzi îţi strînge mîna, iar a doua zi te miri de ce

114

şi cum, pentru ospitalitatea ta, te pălmuieşte în faţa în­tregii societăţi onorabile, numai fiindcă aşa i-a plăcut dum­nealui. Din prea mare huzur o face ! Iar principalul la oa­meni ca el e femeia : ăştia sînt fluturi, cocoşi de sat petrecă­reţi şi voinicoşi ! Coconaşi cu aripioare, în chip de antici amoraşi, crăişori â la Peciorin ³⁰, mîncători de inimi ! Vă vine uşor să vorbiţi, Stepan Trofimovici, holtei înveterat, să mă faceţi bîrfitor din cauza excelenţei-sale. Dar ia să fiţi căsă­torit, pentru că şi astăzi sînteţi un om chipeş, şi să vă luaţi o tînără frumuşică ! Parcă vă văd atunci cum încuiaţi uşile şi vă baricadaţi toată casa de teama prinţului nostru ! Ce să mai vorbim de altceva, uite aceeaşi mademoiselle Lebeadkina, bătută acum cu cnutul. De n-ar fi ea nebună şi şchioapă, apoi zău c-aş crede că tocmai ea este victima pasiunilor fan-telui nostru şi de aceea a avut de suferit căpitanul Lebead­kin „jignit în demnitatea sa familiară", cum se exprimă el. Atîta doar că nu prea corespunde gustului rafinat al excelen-ţei-sale, deşi, oho, nici asta n-ar fi pentru el o piedică. Orice fruct e bun cîteodată numai să-i pice în mînă într-o anume dispoziţie... Iată, dumneata vorbeşti de bîrfă, păi numai eu sînt acela care bate toba cînd se ştie că urlă tot oraşul, iar eu nu fac altceva decît să ascult şi să dau din cap, zicînd ca ei şi ţinînd hangul: acest lucru după cîte ştiu eu nu este interzis.

— Urlă tot oraşul, adică despre ce ?

— Adică vreau să spun că ţipă căpitanul Lebeadkin, beat fiind, prin tot oraşul ; păi, nu e ca şi cum piaţa întreagă ar ţipa ? Ce vină am eu ? îmi arăt interesul numai prin­tre prieteni, pentru că mă consider aici totuşi ca între prie­teni, ne cuprinse el într-o privire plină de candoare. Iată un caz, de pildă : excelenţa-sa ar fi expediat încă din Elveţia printr-o domnişoară foarte, foarte onorabilă şi, ca să zic aşa, orfană modestă, pe care am onoarea s-o cunosc, trei sute ruble pentru a fi transmise căpitanului Lebeadkin. Iar Le­beadkin, ceva mai tîrziu, a primit o ştire dintre cele mai exacte, nu spun de la cine, dar tot de la o persoană ioarte, foarte onorabilă, şi deci o ştire absolut exactă, că i s-au tri­mis o mie de ruble şi nu trei sute !... Aşadar, s-a revoltat Le­beadkin. domnişoara respectivă m-a frustrat de şapte sute de ruble şi nu este exclus să reclame aceşti bani pe calea poli-

115

ţicnească, aşa cel puţin ameninţă el şi ţipă în gura mare prin tot oraşul...

— E o ticăloşie, ceea ce faci dumneata e o ticăloşie, sări deodată inginerul.

— Păi, chiar dumneata eşti acea persoană foarte ono­rabilă, care i-a confirmat lui Lebeadkin, din partea lui Nikolai Vsevolodovici, că i s-au trimis o mie de ruble şi nu trei sute. Şi mi-a spus-o însuşi căpitanul Lebeadkin, fiind beat.

— E... e o confuzie groaznică. O fi greşit careva... E ab­surd, şi din partea dumitale e o ticăloşie !...

— Păi, şi eu aş vrea să cred că este absurd şi ascult cu mare mîhnire, pentru că, orice s-ar spune, e amestecată aici o domnişoară foarte onorabilă, în primul rînd cu aceste şapte sute ruble şi în al doilea prin vădite raporturi de intimitate cu Nikolai Vsevolodovici. Dar ce-l costă pe excelenţa-sa că-şi bate joc de o fată sau de nevasta altuia, cum a procedat în cazul meu ? Dă peste un om plin de generozitate şi îl pune să acopere cu numele său cinstit păcatele altuia. N-am păţit şi eu la fel ? Că doar despre mine vorbesc...

■— Fereşte-te. Liputin ! se săltă în fotoliu Stepan Trofi-movici şi păli.

— Să nu-l credeţi, să nu-l credeţi .' Careva s-a înşelat, iar Lebeadkin e un beţiv... strigă inginerul emoţionat Ia culme. Totul se va lămuri, iar eu nu mai pot... şi consider că e o josnicie... şi destul, destul !

Părăsi în fugă încăperea.

— Dar ce faci ? Vin şi eu cu dumneata ! se agită Lipu­tin, sărind din locul său şi alergînd după Alexei Nilîci.

VII

Stepan Troiimovici rămase un minut pierdut pe gin-duo : ma privi nu ştiu cum fără să se uite la mine, îşi Iu pălăria bastonul si ieşi încet din cameră. îl urmai ca adi­neauri. Ieşind pe poartă el observă că-l însoţesc şi îmi spuse :