Editura gartea româneasca 1 Ci, o O

*

M-am ridicat şi am pus mîna pe şapcă.

— Crezi, zîmbi el puţin cu mirare, dar de ce ? Nu, eu... eu nu ştiu, zise el încurcat, nu ştiu cum e la alţii, deşi simt că nu pot să fiu ca toată lumea. Toţi ceilalţi se gîndesc la un lucru, apoi trec imediat cu gîndul la alt lucru. Eu nu pot să mă gîndesc şi la altceva ; o viaţă întreagă mă gîndesc numai la un singur lucru. Dumnezeu m-a chinuit toată viaţa, con­chise el brusc cu o surprinzătoare expansivitate.

— Scuză-mă că te întreb, cum se face că nu vorbeşti prea corect ruseşte ? E posibil ca în cei cinci ani cît ai stat în străi­nătate să fi uitat ?

— Ţi se pare că vorbesc incorect ? Nu ştiu. Nu, nu pentru că am stat în străinătate. Toată viaţa mea am vorbit aşa... Mi-e absolut egal.

— încă o întrebare, ceva mai delicată : te cred cînd spui că nu ai dorinţa să te întîlneşti cu oamenii şi că prea puţin stai de vorbă cu ei. Atunci de ce te-ai angajat în discuţie cu mine ?

— Cu dumneata ? Te-am văzut azi-dimineaţă stînd acolo aşa de cuminte şi... dar n-are nici o importanţă... semeni mult cu fratele meu, foarte mult, extraordinar, bîigui el roşin-du-se ; a murit acum şapte ani ; fratele meu mai mare ; foarte mult.

— Probabil că a avut o influenţă puternică asupra con­cepţiilor dumitale.

— Nu, nu, vorbea puţin ; aproape de loc. Voi transmite bileţelul dumitale.

Mă conduse cu felinarul aprins pînă la poartă ca s-o încuie în urma mea. ,,E dement, fireşte", conchise! în sinea mea. în faţa porţii avusei o nouă întîlnire.

IX

Nici nu apucai să păşesc peste pragul înalt al portiţei cînd m-arn pomenit brusc că o mină puternică mă înşfacă de piept.

— Care eşti, bă? urlă o voce. Prieten sau duşman? Măr­turiseşte !

129

g — Dostoievski — Opere voi, 7

— E de-al nostru, de-al nostru ! se auzi glasul piţigăiat al lui Liputin. Este domnul G-v, un tînăr cu educaţie clasică şi cu relaţii în cea mai aleasă societate.

— îmi place, dacă e cu societatea clasi... vra să zică, fo-o-arte cult... căpitanul în rezervă Ignat Lebeadkin, în ser­viciul omenirii şi al prietenilor... dacă sînt devotaţi, dacă sînt devotaţi, canaliile.

Căpitanul Lebeadkin, o namilă de om gras, voinic, cu părul creţ, roşu la faţă şi foarte beat. abia se ţinea pe picioare în faţa mea şi cu greu izbutea să rostească cuvintele. De altfel îl mai văzusem şi înainte.

— Dar ăsta?! zbieră el iarăşi, observîndu-l pe Kirillov, care nu plecase încă cu felinarul său ; dădu să ridice pumnul, dar îndată îl lăsă jos.

— Te iert pentru erudiţie ! Ignat Lebeadkin, cel mai cult...

Muiată-n jocul dragostei adevărate Plesni grenada-n pieptid. lui Ignat. Şi ciungul, bietul, plînge ne-ncetat Braţu-i pierdut la Sevastopol, în cetate.

— Cu toate că n-am fost la Sovastopol³¹ şi nici nu sînt ciung, dar cum îţi place rima ?! se îndesa el în mine, duhnind a băutură.

— Dumnealui n-are timp, n-are timp, trebuie să ajungă acasă, încerca să-l convingă Liputin. mîine va transmite totul Lizavetei Nikolaevna.

— Lizavetei !... zbieră căpitanul iar. Aşteaptă, nu pleca ' O altă variantă :

Ea galopeo'ă minară ca o stea, Ca alte mîndre amazoane lingă ea : De silo diii şa, copila. îmi zîmbeşte, Arist-to-cra-tica-i zîmbire mă. vrăjeşte.

— Asta se numeşte : „Stelei-amazoane". Spune dacă nu c un adevărat imn ! E un imn, dacă nu eşti un măgar ! Proştii nu înţeleg ! Stai ! se agăţă el de paltonul meu, simţind că încerc din răsputeri să ies prin portiţă. Transmite că eu sînt un cavaler al onoarei, iar pe Daşka... pe Daşka, cu două de­gete... e o iobagă şi să nu îndrăznească...

130

Aici el îşi pierdu echilibrul şi se prăbuşi, deoarece mă smucii cu toată forţa din mîinile lui, pornind în goană pe stradă. Liputin se luă şi el după mine.

— O să-l ridice Alexei Nilîci. Nici nu ştii ce am aflat eu chiar acum de la dînsul ? îmi vorbi el grăbit. Ai auzit stihu­rile ? Ei bine, aceste stihuri către „Steaua-amazoană" le-a pus într-un plic, cu gîndul să le trimită mîine Lizavetei Niko­laevna sub propria-i semnătură. Ce zici de asta ?

— Pariez că dumneata l-ai îndemnat.

— Pierzi pariul ' rîse în hohot Liputin. E îndrăgostit, e îndrăgostit ca un motan şi cînd mă gîndesc că a început prin a o urî. Prinsese atîta ură pe Lizaveta Nikolaevna pentru faptul că se plimbă călare, îneît o beştelea în gura mare, în plină stradă ; şi cu ce vorbe porceşti ! Chiar acum două zile a apostrofat-o pe cînd trecea ; din fericire ea nu 1-a auzit. Şi deodată vine astăzi cu aceste stihuri ! Ştii că şi-a pus în gînd să rişte o cerere în căsătorie ? îţi spun foarte serios !

— Mă mir de dumneata, Liputin, eşti nelipsit oriunde se iveşte vreo mîrşevie şi peste tot se simte mîna dumitale, i-am aruncat eu în faţă, cuprins de furie.

— Nu ţi se pare că te cam întreci cu măsura, domnule G-v ? Nu cumva ţi s-a strîns inimioara la gîndul unui rival, ai ?

— Ce-ai spus ? zbierai eu oprindu-mă

— Şi uite că drept pedeapsă n-am să-ţi spun nimic mai mult ! Şi ai fi vrut desigur să mai auzi ! De pildă, faptul că acest nerod, astăzi, nu mai este un simplu căpitan, ci un mo­şier din gubernia noastră, ba şi un moşier destul de impor­tant, pentru că Nikolai Vsevolodovici i-a vîndut zilele trecute tot conacul lui cu cele două sute de suflete, şi te rog să mă crezi că nu mint ! Abia acum am aflat, dar din sursa cea mai sigură. Mai departe n-ai decît să-ţi frămînţi creierul cît vrei ; mai mult nu-ţi spun nimic ; la revedere !

X

Stepan Trofimovici mă aştepta cu o nerăbdare aproape isterică. Se întorsese mai bine de o oră. îl găsii într-o stare vecină cu ebrietatea ; în primele cinci minute, în orice caz,

131

crezui într-adevăr că este beat. Din păcate vizita la Drozdovi îl zdruncinase complet.

— Mon arai, mi-am pierdut firul... Lise... iubesc şi respect pe acest înger ca şi altădată ; exact ca şi altădată ; mi se pare însă că au aşteptat vizita mea numai şi numai ca să afle de la mine cîte ceva, adică pur şi simplu să mă descoasă şi după aceea, pe aci ţi-e drumul... Aşa este.

— Cum de nu ţi-e ruşine ! strigai eu indignat.

— Dragul meu, de aci încolo eu sînt absolut singur. Enfin, c'est ridicule *. închipuieşte-ţi că şi acolo toate astea sînt împă­nate cu mistere. Să le fi văzut cum s-au năpustit asupra mea ca să afle ce-a fost cu nasul şi urechea aceea, ba şi despre nu ştiu ce istorii din Petersburg. Abia aici au aflat ele pentru prima dată despre isprăvile lui Nicolas de acum patru ani : „Erai aici, ai văzut tot, este adevărat că e nebun ?" Şi de unde s-a pornit această versiune, nu înţeleg. De ce anume Prasko-via ar vrea negreşit să se dovedească că Nicolas e nebun ? Şi vrea acest lucru, îl vrea femeia aceasta cu orice preţ ! Acest Maurice sau cum îl cheamă, Mavriki Nikolaevici, brave homme tout de meme **, să fie cumva în favoarea lui ? Dar mai ales după ce a scris de la Paris ea cea dintîi către cette pauvre amie... Enfin, această Praskovia, cum o numeşte cette chere amie... *** e un tip, e aceeaşi nemuritoare Korobocika ³² a lui Gogol ; numai că e o Korobocika rea, e o Korobocika îndrăcită şi la nişte proporţii infinit mai hiperbolice.

— Păi, atunci o s-avem de-a face cu o adevărată ladă, dacă zici că e de proporţii hiperbolice ?

— Ei bine, să zicem doar într-o oarecare măsură, e tot­una ; numai să nu mă întrerupi pentru că totul mi se învîrte în cap. Şi-au dat drumul acolo într-un mod oribil ; afară de Lise, pe care n-o auzi decît „tanti" şi „tanti" ; dar Lise e şi-reată şi mă bate gîndul că şi aici se ascunde ceva. Numai mistere. însă relaţiile cu bătrîna s-au cam încordat. Cette pauvre tante ****, e adevărat, le cam tiranizează pe toate... iar acum s-a amestecat şi această soţie a guvernatorului, şi lipsa de respect din partea societăţii, şi „lipsa de consideraţie" din

* In fine, e ridicol. (Fr.)

+* Un om de treabă totuşi. (Fr.)

*** Această biată prietenă... Această dragă prietenă... (Fr.)

**** Această biată mătuşă. (Fr.)

13:2

partea lui Karmazinov ; şi colac peste pupăză, ideea aceasta despre nebunie, ce Lipoutine, ce que je ne comprend pas *, şi aud că şi-a înfăşurat capul cu un prosop îmbibat în oţet, iar noi o mai sîcîim cu lamentările şi scrisorile noastre... Vai, cum am mai chinuit-o în asemenea împrejurări! Je suiş un ingrat! ** Inchipuieşte-ţi, mă întorc acasă şi găsesc din par­tea ei o scrisoare ; citeşte, citeşte ! Vai, ce urît a fost din partea mea.

îmi întinse scrisoarea primită abia atunci de la Varvara Petrovna. Părea că regretă dispoziţia ei lapidară, categorică, de dimineaţă : „Rămîi acasă". Tonul scrisorii era acum poli­ticos, dar la fel de hotărît şi laconic. Pentru a treia zi, dumi­nică, îl poftea pe Stepan Trofimovici să vină la dînsa fix la ora douăsprezece, sfătuindu-l să aducă pe careva dintre prie­tenii lui (în paranteză figura numele meu). La rîndul ei, se angaja să-l invite pe Şatov, în calitatea lui de frate al Dariei Pavlovna.,,Poţi obţine din partea ei un răspuns definitiv, eşti mulţumit ? Această formalitate îţi lipsea atîta ?"

— Observă această frază enervată de la sfîrşit despre for­malitate. Biata, biata de ea, prietena mea de o viaţă întreagă ! Mărturisesc, această hotărîre neaşteptată în ce priveşte soarta mea mă cam deprimase... Mărturisesc că tot mai speram, dar acum tout est dit ***, şi eu îmi dau seama că totul s-a sfîrşit; c'est terrible ****. O, dacă n-ar mai veni niciodată această duminică, ci ar rămîne totul ca altădată ; veneai dumneata la mine, iar eu aici...

— Te-au derutat toate mîrşăviile şi clevetirile de azi ale lui Liputin.

— Dragul meu, ai atins acum un alt punct dureros, cu degetul dumitale prietenesc. Aceste degete prieteneşti în ge­neral sînt neîndurătoare, iar uneori absurde, pardon, dar, mă crezi sau nu, aproape că uitasem despre toate aceste murdării, adică n-am uitat de tot ; dar, din prostia mea, tot timpul cît am stat la Lise mă străduiam să mă simt fericit, mă convin­geam că sînt fericit. Dar acum... O ! acum mă gîndesc la această femeie generoasă, umană şi răbdătoare faţă de mes-

* Acest Liputin, ceea ce nu înţeleg. (Fr.) ** Sînt un ingrat ! (Fr.) *** Totul este hotărît. (Fr.) **** Este groaznic. (Fr.)

133

chinele inele defecte, şi chiar dacă nu e absolut răbdătoare, dar şi eu cum sînt de fapt, cu firea mea parşivă şi superfi­cială?! Sînt ca un copil răzgîiat, avînd tot egoismul unui copil, minus nevinovăţia lui. Timp de douăzeci de ani a avui grijă de mine. ca o dădacă, cette pauvre tante, cum spune graţios Lise... Şi deodată, după douăzeci de ani, copilaşul s-a hotărît să se însoare ; însoară-mă şi însoară-mâ, scrisoart după scrisoare, iar capul ei e plin de comprese în oţet şi... iată-mă că mi-am atins scopul, duminică voi fi un om căsă­torit, ca să vezi... Si de ce am stăruit atîta ? Ei bine, de ce i-am scris atîtea scrisori ? Da, uitasem : Lise o adoră pe Daria Pavlovna, cel puţin aşa spune ; zice despre ea: „Cest un ange *, cu toate că e cam ascunsă". Ele amîndouă m-au sfă­tuit, chiar şi Praskovia... deşi, greşesc, Praskovia nu m-a sfătuit. O. cit venin ascunde în suflet această Korobocika ! De altfel nici Lise, propriu zis, nu m-a sfătuit : „Ce nevoie ai sa te însori ; ai destule satisfacţii de savant". Şi a rîs. I-am iertat acest rîs, pentru că şi inima ci suferă. Şi totuşi, zic ele. dumneata nu poţi rămîne fără o femeie. Se apropie vîrsta cînd vei avea nevoie neapărat de cineva lîngă dumneata, iar ea te va îngriji... Ma joi**... şi eu personal, în timp ce şedeam cu dumneata, tn-am gîndit că providenţa mi-o trimite la apusul zilelor mele zbuciumate ca să mă îngrijească sau ce mai... cnfin, o să fie nevoie de ea în gospodărie. Uită-te ce gunoi e în casă, ce dezordine ; mai deunăzi am spus să se de­retice, şi uite cum zace cartea pe duşumea. La pauvre amie mereu se supără că nu ţin curat... Ei bine, de aci încolo nu se va mai auzi vocea ei! Vingt ans ! *** Şi mi se pare că i s-au trimis şi. ei scrisori anonime ; închipuieşte-ţi, se zice că Nico-las ar fi vîndut lui Lebeadkin moşia. Cest un monstre, et enfin **♦*, cine este acest Lebeadkin ? Lise ascultă, ascultă : o, de-ai şti cum ascultă ! I-am iertat rîsul, văzînd-o cum as­cultă şi ce Maurice... n-aş fi vrut să tiu în pielea lui de acum, brave homme tont de meme *****. cam timid ; de altfel, Dum­nezeu cu el...

+ E un înger. (Fr.) ** Crecle-mă. (Fr.) ■*** Douăzeci de ani ! (Fr.) ♦ *** Este un monstru, şi în fine. (Fr.) ,«*.. Cumsecade totuşi. (Fr.)

134

Stepan Trofimovici tăcu ; obosise şi se încurcă, rămînînd cu capul lăsat în piept şi cu privirea apatic aţintită în podea. Profitai de această pauză ca să-i povestesc vizita mea în casa Filippov, exprimîndu-i tăios şi sec părerea că într-adevăr nu este exclus ca sora lui Lebeadkin (pe care n-o văzusem) să ii fost cîndva într-un fel oarecare o victimă a lui Nicolas, în perioada misterioasă a vieţii acestuia, cum se exprimase Li-putin, şi că e foarte posibil că Lebeadkin, din anumite motive, primeşte din partea lui Nicolas bani, dar atîta tot. în ce pri­veşte însă clevetirile pe seama Dariei Pavlovna, toate astea le consider absurde, nişte denaturări josnice ale ticălosului de Liputin, cel puţin după cum susţine foarte convins Alexei Ni-lîci, pe care nu există nici un motiv să nu-l credem. Stepaşi Trofimovici ascultă asigurările mele cu un aer distrat, de parcă nu-l priveau cîtuşi de puţin. Amintii în treacăt şi con­vorbirea mea cu Kirillov, adăugind că acest Kirillov e posibil să fie un nebun.

— Nu e nebun, dar e un om cu gîndirea mărginită, bîigui el moale, parcă în silă. Ces gens-lă supposent la nature ct ia societe humaine autres que Dieu ne lvs a jaites et qu'elles ne soni reelement *. Cu oamenii, aceştia unii caută să se pună bine, dar nu este cazul lui Stepan Vorhovenski. I-am văzut atunci la Petersburg avec cctte cliere amie ** (o, cît am putut s-o jignesc atunci ') şi nu m-am speriat nici de înjurăturile, dar nici de laudele lor... N-or să mă sperie nici acum, mais parlons d'antrc cliose...*** Mi se pare că am făcut nişte lu­cruri îngrozitoare ; închipuieşte-ţi că i-am trimis ieri Dariei Pavlovna o scrisoare şi... pur şi simplu mă blestem pen­tru asta !

— Dar ce i-ai scris ?

— O, dragă prietene, crecle-mă că am făcut-o cu cea mai nobilă intenţie. Am informai-o că i-am scris lui Nicolas cu cinci zile în urmă cu aceeaşi nobilă intenţie.

— înţeleg acum ! strigai eu aprins. Şi ce drept ai avut dumneata să legi numele lor laolaltă ?

* Oamenii aceştia îşi imaginează natura şi societatea umană altfel clocii le-a creat Dumnezeu şi decît sînt în realitate (Fr.)

• * Cu această scumpii prietenă. (Fr.) *** Dar sii vorbim despre altceva. (Fi¹.)

135

— Dar, mon cher, nu mă strivi curnpiut, nu ţipa la mine ; şi aşa sînt strivit, ca... un gîndac. Şi ia urma urmelor, eu socot că atitudinea mea este cît se poate de onorabilă. închi-puieşte-ţi că realmente s-a petrecut ceva acolo... en Suisse *... sau era pe cale să se înfiripe. Nu sînt eu obligat să întreb în prealabil inimile lor, ca... enfin, să nu impietez asupra năzuin­ţei lor şi să nu le stau în cale ?... Numai şi numai dintr-o pornire nobilă.

— Dumnezeule, ce inspiraţie stupidă ai avut ! îmi scăpă mie involuntar.

— Stupidă, stupidă ! Aşa este, se agăţă el cu o grabă febrilă de acest cuvînt. Niciodată n-ai spus un adevăr mai mare, c'etait bete mais oue faire, tont est dit **. Totuna e, mă însor, fie şi ca să acopăr „păcatele" altuia, atunci ce rost avea să mai scriu ? Nu-i aşa ?

— Iar o iei de la început !

— O, acum nu mă mai sperii de strigătele dumitale, acum nu mai ai de-a face cu Stepan Verhovenski de altădată ; acela e înmormîntat ; enfin, tout est dit ***. Şi de ce strigi ? Numai pentru faptul că nu te însori dumneata şi nu dum­neata va trebui să porţi o anumită podoabă pe cap ? Iar te simţi şocat ? Bietul meu prieten, dumneata nu cunoşti femeia, iar eu n-am făcut altceva decît s-o studiez mereu. „Dacă vrei să învingi lumea întreagă, învinge-te pe tine", singurul lucru pe care a reuşit să-l spună atît de nimerit un alt ins romantic ca dumneata, Şatov, fratele soţiei mele. împrumut de la el cu multă plăcere acest aforism. Şi iată-mă gata să mă înving pe mine însumi, să mă căsătoresc, în schimb ce voi cuceri în loc de o lume întreagă ? O, dragul meu, căsătoria este moartea morală a oricărui suflet mîndru, a oricărei independenţe. Viaţa conjugală mă va corupe, îmi va ştirbi toată energia, mă va lipsi de curajul bărbăţiei în slujirea cauzei, vor veni copii, care te pomeneşti că nici nu vor fi ai mei, adică bineînţeles că nu vor fi ai mei; un om înţelept nu se teme să privească adevărul în faţă... Liputin îmi propunea adineauri să-mi bari­cadez casa împotriva lui Nicolas ; e un imbecil Liputin ăsta.

+ In Elveţia. (Fr.)

** A fost o prostie, dar ce să-i Iaci, totul s-a hotărît. (Fr.) *** Într-un cuvînt, totul e hotărît. (Fr.)

136

Femeia poate înşela şi ochiul atotvăzător. Le bon Dieu *, creînd femeia, ştia bineînţeles la ce se expune, dar eu sînt convins că ea a ştiut să-l deruteze şi 1-a silit ea însăşi s-o creeze aşa cum arată şi... cu asemenea atribute ; altminteri, ci:ie ar fi căutat să-şi ia pe cap asemenea griji pe degeaba ? Nastasia, eu ştiu, poate că se va supăra pentru asemenea idei deocheate, dar... Enfin, tont est dit.

Stepan Trofimovici s-ar fi dezminţit pe sine însuşi dacă ar fi omis să recurgă la acest liberpansism de cafenea, atît de înfloritor pe vremea Iui ; în orice caz, de data aceasta îşi găsi consolidarea rostind acest calambur ; dar nu pentru mult timp.

■— O, de n-ar mai veni de loc acest poimîine, această du­minică ! strigă el deodată, acum însă cuprins de o totală exasperare. De ce adică să nu fie măcar singura săptămîna aceasta fără zi de duminică — si le miracle existe ** ? Ce o costă pe onorata providenţă să şteargă din calendar măcar o duminică, fie chiar şi pentru a demonstra unui ateist omni­potenţa sa et que tout soit dit! *** O, ce mult am iubit-o ! Douăzeci de ani, în toţi aceşti douăzeci de ani ea niciodată nu m-a înţeles.

— Dar despre cine vorbeşti; nici eu nu te înţeleg ? între­bai eu cu mirare.

— Vingt ans! Şi niciodată nu m~a înţeles, e prea crud ! E cu putinţă oare să-şi închipuie ea că mă voi căsători de frică, de mizeri-:: ? O, ce ruşine ! Tanti, tanti, pentru tine o fac !... Lasă să afle ea, această tanti, că ea e singura femeie pe care am adorat-o timp de douăzeci de ani ! Ea trebuie să afle acest lucru, altfel nimic nu se va întîmpla, altfel numai cu forţa ar putea să mă ducă sub ce qu'on appelle le... **** cunună.

Pentru prima oară mi-a fost dat să aud această mărtu­risire exprimată într-o formă atît de categorică. Nu voi as­cunde că mi-a venit să pufnesc în rîs. Dar nu aveam dreptate.

— Numai el, numai el mi-a rămas acum, singura mea speranţă ! plesni el deodată din mîini, ca străfulgerat de un gînd nou. Acum nu-l mai am decît pe dînsul, pe bietul meu

+ Bunul Dumnezeu. (Fr.) -k* Dacă există miracole ? (I⁷r.) ■**♦ Şi ca totul să se lămurească. (Fr.) +*+* Aşa-numita. (Fr.)

137

băiat, el mă va salva şi, o, Doamne, de ce nu soseşte ! O, fiul meu, o, Petruşa al meu... şi chiar dacă nu merit numele de tată, ci mai curînd de tigru, totuşi... laissez moi, mon avii *, mă culc puţin ca să-mi adun gîndurile. Mă simt atît de obosit, atît de obosit, de altfel şi dumneata ar trebui, cred, să te culci, voyez vous **, e ora douăsprezece ..

Capitolul al patrulea ŞCHIOAPA

Şatov nu se îndărătnici şi, răspunzînd invitaţiei din bile­ţelul meu, se prezentă pe la amiază la Lizaveta Nikolaevna. Intrarăm aproape împreună ; eu veneam ca să-i fac prima vizită. Erau acolo cu toţii, adică Liza, bătrîna Drozdova şi Mavriki Nikolaevici, în salonul cel mare, angajaţi într-o aprigă ciorovăială. Marna cerea ca Liza să cînte la pian un vals şi, cînd ea începu să cînte, i se năzări să susţină morţiş că valsul nu era cel cerut. Mavriki Nikolaevici, în naivitatea lui, luă apărarea Lizei asigurînd-o că valsul era exact acela care a fost comandat; bătrîna, de necaz, izbucni în lacrimi. Era bolnavă şi se mişca cu greu. I se umflaseră picioarele şi de cîteva zile o ţinea mereu înlr-o toană, se lega de toţi, deşi ac Liza s-a cam temut întotdeauna. Se bucurară vizibil de venirea noastră. Liza se îmbujora la faţă de plăcere şi, adre-sîndu-mi un merci, pentru Şatov, bineînţeles, se îndreptă spre el, cercetîndu-l cu o privire curioasă.

Şatov se oprise stîngaci lîngă uşă. Mulţumindu-i că a venit, ea îl conduse la viaman.

— Ţi-l prezint pe domnul Şatov, despre care ţi-am vorbit. iar dumnealui este domnul G-v un bun prieten al meu şi al

* f.asfi-mi'i singur, droga prietene. (Fi.) ** Vezi. (Fr.)

138

lui Stepan Trofimovici. Şi Mavriki Nikolaevici i-a făcut ieri cunoştinţa.

■— Şi care este profesorul ?

— Nu există nici un profesor, marţian.

— Ba există, chiar tu mi-ai spus că o să vie un profesor probabil că el e, arătă ea cu o mină dispreţuitoare spre Şatov.

— Niciodată nu ţi-am spus că o să vie un profesor. Dom­nul G-v e slujbaş, iar domnul Şatov, fost student.

— Student sau profesor tot din universitate sînt. îţi place să mă contrazici mereu. Cel din Elveţia avea mustăţi şi bărbuţă. .

— Acela era fiul lui Stepan Trofimovici şi maman îi tot spunea profesor, explică Liza şi-l pofti pe Şatov în celălalt capăt al salonului, să se aşeze pe divan. <

— Cînd i se umflă picioarele, e totdeauna aşa, mă înţe­legeţi, e bolnavă, şopti ea lui Şatov, continuînd să-l exami­neze ci? aceeaşi privire curioasă şi mai cu seamă moţul lui de pe cap.

— Dumneata eşti militar ? ini se adresă bătrîna, lîngă care mă lăsase fără nici o milă Liza.

— Ba nu, sînt funcţionar...

— Domnul G-v este un bun prieten al lui Stepan Trofimo­vici, se auzi imediat glasul Lizei.

— Eşti în serviciul lui Stepan Trofimovici ? Păi, şi el e profesor ?

— O, Doamne. Dumneata, maman, probabil şi noaptea în vis ţi so năzar tot profesori, strigă cu necaz Liza.

— Văd destui şi ziua-n amiază mare. Iar tu atîta aştepţi, ca s-o contrazici pe maică-ta. Erai aici pe timpul şederii lui Nikolai Vsevoîodovici la maică-sa, acum palm ani ?

Răspunsei afirmativ.

— Dar vreun englez a fost împreună cu voi ?

— Na, n-a fost. Liza rîse.

— Ei, vezi că n-a fost nici un fel de englez ? înseamnă că toate sînt numai minciuni. Şi Varvara Petrovna şi Stepan Trofimovici mint amîndoi. Toţi mint.

— Tanti, şi ieri Stepan Trofimovici. au găsit un fel de asemănare între Nikolai Vsevoîodovici şi prinţul Harry din Henric IV de Shakespeare ; şi acum mama este pornită să lă-

13!)

murească dacă a fost pe atunci vreun englez aici, ne ex­plică Liza.

•— Dacă n-a fost nici un Harry, înseamnă că n-a fost şi nici un englez. Nikolai Vsevolodovici îşi făcea de cap de unul singur.

— Maman înadins vorbeşte aşa, găsi cu cale Liza să-i ex­plice lui Şatov, ştie foarte bine cine e Shakespeare, chiar eu i-am citit actul I din Othello ; dar acum e suferindă. Maman, auzi ? A bătut ora douăsprezece, e timpul să-ţi iei doctoria.

— A sosit doctorul, apăru în uşă camerista.

Bătrîna se ridică şi începu să-şi strige căţeluşa : „Zemirka, Zemirka, vino măcar tu cu mine". O căţeluşă oribilă, mică, bătrînă, Zemirka, nu voia să asculte şi se vîrî sub divanul pe care şedea Liza.

— Nu vrei ? Atunci nici eu nu te vreau. Adio, domnul meu, nu-ţi cunosc prenumele şi nici prenumele tatălui durni-tale, mi se adresă ea mie.

— Anton Lavrentievici...

— Lasă, degeaba mi-o spui, îmi intră pe o ureche şi îmi iese pe cealaltă. Nu mă conduce, Mavriki Nikolaevici, am chemat-o numai pe Zemirka ; slavă Domnului, pot umbla încă şi singură ; iar mîine ies la plimbare.

Şi părăsi mînioasă salonul.

— Anton Lavrentievici, puteţi sta între timp de vorbă cu Mavriki Nikolaevici, te asigur că amîndoi veţi fi în cîştig dacă vă veţi cunoaşte mai de-aproape, zise Liza şi zîmbi prie­tenoasă lui Mavriki Nikolaevici, care se lumină îndată la chip sub privirea ei. Neavînd încotro, rămăsei să stau de vorbă cu Mavriki Nikolaevici.