Editura gartea româneasca 1 Ci, o O

33

3 — Dostoievski — Opere voi. 7

VIII

Urmă apoi o perioadă de linişte completă care dură aproape nouă ani. Izbucnirile nervoase şi hohotele de plîns pe umărul meu ce se repetau cu regularitate nu tulburau cu nimic exis­tenţa noastră tihnită. Mă şi miră faptul că Stepan Trofimo-vici nu se îngraşă în acest răstimp. Atîta doar că i se mai împurpura nasul şi chipul începu să trădeze mai multă bună­voinţă. Treptat se formă în jurul său un cerc constant de prie­teni, destul de restrîns, de altfel. Deşi Varvara Petrovna se cam ţinea în afara acestui cerc, noi o consideram drept pa­troana noastră. După lecţia din Petersburg ea se stabili defini­tiv în oraşul nostru ; iarna locuia în casa cea mare din ora?, iar vara în conacul moşiei sale din împrejurimi. Nicicînd nu s-a bucurat ea de un prestigiu şi de o influenţă atît de mare în societatea noastră provincială ca în aceşti ultimi şapte ani, adică pînă în zilele cînd administraţia guberniei a fost pre­luată de guvernatorul actual. "Vechiul nostru guvernator, blîn-dul şi neuitatul Ivan Osipovici, era ruda ei apropiată, căruia ea cîndva îi făcuse un mare bine. Soţia lui se cutremura numai la gîndul că ceva din comportarea lor ar putea even­tual să displacă Varvarei Petrovna, iar veneraţia societăţii lo­cale ajunsese aproape pînă la un fel de idolatrizare. Toate acestea, fireşte, îi priau şi lui Stepan Trofimovici. Era mem­bru al clubului gubernial, pierdea cu aer degajat şi plin de demnitate la cărţi, cîştigîndu-şi stima generală, deşi în ochii multora nu apărea decît ca o figură de „savant". Mai tîrziu, cînd Varvara Petrovna îi îngădui să locuiască într-o casă se­parată, noi ne simţeam şi mai în voie. Ne întruneam la el de două ori pe săptămînă ; petreceam de minune, mai cu seamă cînd ne trata din belşug cu şampanie. Vinul se cumpăra de la băcănia aceluiaşi Andreev. Varvara Petrovna achita în fie­care jumătate de an conturile, iar ziua acestor plăţi era tot­deauna şi o zi de holerină.

Cel mai vechi membru al micului nostru cerc era conside­rat Liputin, funcţionar la cancelaria gubernială ¹⁴, un om des­tul de în vîrstă, mare liberal, care în oraş trecea şi drept un ateist notoriu. Era căsătorit pentru a doua oară cu o tinerica drăguţă, care i-a adus se pare şi o zestre bunicică ; mai era tată a trei fete mari. Îşi ţinea familia aproape totdeauna în-

34

chisâ în casa şi cu frica în Dumnezeu ; era peste măsură de zgîrcit, iar cu veniturile din slujbă îşi cumpărase o căsuţă, ba îşi încropise şi un oarecare capital. Avea o fire de om fără astîmpăr avînd şi un grad mic în funcţiune ; nu prea era res­pectat în oraş, iar în cercurile mai sus-puse nu avea succes. Unde mai pui că era şi un bîrfitor notoriu, pedepsit pentru îndeletnicirea aceasta destul de dureros o dată de un ofiţer şi încă o dată de un moşier, respectabil tată de familie. To­tuşi, noi ţineam la el pentru inteligenţa lui ageră, setea de a cunoaşte şi jovialitatea lui cam răutăcioasă. Varvara Pe­trovna nu-l prea suferea, dar el se pricepea nu ştiu cum, tot­deauna, să se dea bine pe lîngâ dînsa.

Ea nu-l prea înghiţea nici pe Şatov, care abia în ultimul an devenise membru al cercului. După mai mulţi ani de stu­denţie, fusese exclus din universitate în urma unui scandal ; în copilărie fusese elevul lui Stepan Trofimovici, se născuse din tată iobag, răposatul Pavel Feodorov, valet la moşia Varvarei Petrovna, şi crescuse sub grija ei. Varvara Petrovna nu-l suferea pentru mîndria şi ingratitudinea lui şi nu putea sâ-i ierte faptul că după eliminarea din universitate n-a venit îndată la dînsa ; dimpotrivă, nici chiar la scrisoarea ei nu-i răs­punsese nimic, preferind să se angajeze la un oarecare negus­tor mai civilizat, ca preceptor la copii. împreună cu familia acestui negustor plecă în străinătate, mai curînd în calitate de dădacă decît de preceptor ; dar dorinţa de a pleca în străi­nătate îl făcu să treacă peste toate astea. Copiii aveau şi o gu­vernantă rusoaică, o fată vioaie, care se angajase abia înainte de plecare, fiind luată mai mult pentru că ceruse un sa­lariu foarte modest. Peste vreo două luni negustorul o con-cedie pentru „idei prea libere". Şatov se luă după ea şi curînd se căsătoriră la Geneva. După vreo trei săptămîni de căsni­cie se despărţiră, ca nişte oameni liberi, cum se considerau, pe care nu-i poate lega nimic ; bineînţeles, şi din cauza sără­ciei. Mult timp după aceea el rătăci singur prin Europa, trăind din tot felul de expediente ; se spunea că a încercat şi ocu­paţia de lustragiu şi de hamal în port. în sfîrşit, acum un an s-a întors în locurile natale insta!îndu-se la o mătuşă bătrînă pe care a trebuit să o înmormînteze la o lună după aceea. Cu sora sa Daşa, crescută tot de Varvara Petrovna, şi care avea în casă o poziţie de favorită bucurîndu-se de un tratament foarte onorabil, fiind înconjurată de respect şi consideraţie,.

35

întreţinea relaţii sporadice şi distante. Intre noi rămînea mereu ursuz şi nu prea vorbăreţ ; doar cîteodată, şi numai cînd se simţea atins în convingerile sale, se aprindea reacţio-nînd bolnăvicios şi fără a-şi controla limbajul. „Pe Şatov tre­buie mai întîi să-l legăm şi după aceea să stăm cu el la dis­cuţii", glumea uneori Stepan Trofimovici, deşi îl iubea mult. In străinătate, Şatov îşi schimbase radical unele din convin­gerile sale socialiste de altădată, sărind în extrema cealaltă. Era unul din acei ruşi idealişti, care impresionaţi de o idee puternică se lăsau total cuprinşi de ea şi uneori copleşiţi pentru totdeauna. Oamenii de felul lui niciodată nu sînt în stare să elucideze şi să domine această idee din plin, ci aderă la ea fervent, cu toată pasiunea credinţei, şi astfel o viaţă întreagă rămîn sub puterea acesteia zbătîndu-se în convulsii supreme ca sub greutatea unui pietroi rostogolit peste ei şi pe jumătate striviţi de imensa lui greutate. Ca exterior, Şatov corespundea întru totul convingerilor sale : era stîngaci, blond, cu părul vîlvoi, de statură scund, spătos, buzat, cu sprîncene albicioase atîrnîndu-i stufos deasupra ochilor, cu fruntea în­cruntată, cu o privire neprietenoasă, îndărătnic lăsată în pă-mînt şi tot timpul parcă ruşinată. In pieptănătura lui nu lipsea niciodată un moţ, care nu voia nicicum să rămînă lipit şi stătea veşnic ţeapăn. Avea vreo douăzeci şi şapte, douăzeci şi opt de ani. „Nici nu mă mir că nevastă-sa 1-a lăsat", spuse într-o zi Varvara Petrovna, privindu-l mai atentă. Căuta să se îmbrace îngrijit, cu toată sărăcia lui lucie. Nu apelă la aju­torul Varvarei Petrovna nici acum, descurcîndu-se el ştie cum ; îşi găsea de lucru pe la negustori. Într-un timp lucră şi în prăvălie ; urma la un moment dat să se îmbarce pe un vapor încărcat cu mărfuri ca ajutor al procuristului, dar se îmbolnăvi chiar în ajunul plecării. E greu să-şi închipuie ci­neva cîtă mizerie era în stare să îndure acest om, dar nici că-i păsa. Varvara Petrovna, aflînd de boala lui, îi trimise în se­cret şi anonim o sută de ruble ; el însă izbuti să afle cine i-a trimis banii, chibzui îndelung, primi suma şi se duse să-i mulţumească. Fericită, ea îl întîmpină cu multă căldură, dar şi de data aceasta el îi înşelă aşteptările : nu stătu decît vreo cinci minute, tăcu tot timpul cu privirea plecată şi un zîmbet stupid pe buze, pentru ca deodată, fără să mai asculte ce spune ea şi tocmai în punctul cel mai interesant al con­versaţiei, să se ridice brusc, s-o salute stîngaci, cumva întors

30

numai cu umărul spre dînsa, reuşind chiar să atingă şi să-i răstoarne totodată măsuţa elegantă de lucru, făcînd-o ţăn­dări, şi plecă de acolo nici viu, nici mort de ruşine. Liputin îi reproşa mult timp după aceea faptul că el nu ştiuse să res­pingă cu dispreţ această sută de ruble oferită de fosta lui stă-pînă, moşiereasa despotică, şi nu numai că a primit banii, dar s-a mai dus să-i şi mulţumească. Şatov, trăia, singuratic, undeva pe la marginea oraşului, şi nu prea îi plăcea să vină cineva la el, nici chiar dacă era vreunul dintre noi. Se pre­zenta însă regulat la seratele lui Stepan Trofimovici şi lua la plecare ziare şi cărţi.

Venea la aceste serate şi un alt tînăr, cu numele de Vir-ghinski, funcţionar de pe aici, care părea că semăna întru-cîtva cu Şatov, deşi era complet opus lui sub toate raportu­rile ; dar şi acesta era „familist". Un tînăr foarte potolit şi jalnic la înfăţişare, cam de vreo treizeci de ani, dar cu oare­care studii, deşi mai mult autodidact. Era slujbaş sărac, căsă­torit, avea în grija sa şi o mătuşă şi pe sora neveste-si. Atît nevastă-sa, cît şi celelalte femei din casa lui, de altfel, aveau convingeri ultramoderne, dar felul lor de a se manifesta în această privinţă era destul de grosolan ; era, cum s-ar zice, „ideea coborîtă în stradă", după expresia lui Stepan Trofimo­vici, spusă cu nu ştiu ce alt prilej. Luau totul din cărţi şi din primele zvonuri parvenite din mijlocul cercurilor noastre pro­gresiste ; erau gata să arunce la lada de gunoi orice, numai să existe un îndemn. Doamna Virghinskaia era de profesie moaşă ; înainte de măritiş locuise mult timp la Petersburg. Virghinski apărea în toate manifestările lui ca un om de o rară puritate a inimii şi nu prea mi-a fost dat să întîlnesc la alţii atîta curăţenie sufletească. „Niciodată n-am să mă lepăd de aceste speranţe luminoase", îmi spunea el cu ochi înflăcăraţi. Despre aceste „speranţe luminoase" vorbea totdeauna cu glas scăzut, cu voluptate, aproape în şoaptă, ca şi cum ar fi vorbit despre un mare secret. Era destul de înalt ca statură, dar foarte sub­ţire şi îngust în umeri, şi cu un păr extrem de rar, roşcovan. Toate ironiile arogante ale lui Stepan Trofimovici, pe seama unora din opiniile lui, Virghinski le primea cu multă blîn-deţe, iar cînd îl combătea uneori, o făcea cu toată seriozi­tatea şi de multe ori reuşea să-l pună în încurcătură. Stepan Trofimovici îl trata cu bunătate şi în general faţă de noi toţi se purta cu un fel de dragoste părintească.

37

— Voi toţi faceţi parte din categoria celor ,,neisprăviţi", zicea el în glumă, adresîndu-se lui Virghinski, toţi de-alde voi! Deşi n-aş putea spune că am observat Ia dumneata acea măr-gi-ni-re pe care am constatat-o la Petersburg chez cseminaristes *, totuşi sînteţi nişte necopţi. Şatov doreşte gro­zav să se maturizeze, dar şi el este un neisprăvit.

— Dar eu ? întrebă Liputin.

— Iar dumneata faci parte pur şi simplu dintre acei oa­meni de mijloc care ştiu să se adapteze în orice împrejurări...

Pentru ca Liputin să se simtă jignit.

Se spunea despre Virghinski, şi din păcate nu fără temei. că soţia lui, la nici măcar un an de căsătorie legitimă, l-ar fi anunţat să se considere „demis" pentru că ea îl preferă pe Lebeadkin. Acest Lebeadkin, venit nu se ştie de unde, s-a dovedit ulterior un personaj foarte suspect şi nicidecum un căpitan în retragere, cum se recomandase. Nu ştia decît să-şi răsucească mustaţa, să bea şi să pălăvrăgească, îndrugînd verzi şi uscate. Fără multă ceremonie, individul s-a mutat în­dată Ia ei, bucuros că avea gratuit întreţinerea ; mînca şi doimea la ei, ajungînd în cele din urmă să-l trateze de sus chiar pe stăpînul casei. Se mai spunea că Virghinski, ascul-tînd comunicarea de demitere pe care i-o făcuse nevastă-sa. i-ar fi declarat : „Dragă prietenă, pînă acum te-am iubit nu­mai, acuma te şi stimez" ^IS, deşi nu-mi vine a crede că un asemenea aforism, demn de un roman din antichitate, să fi fost cu adevărat rostit ; dimpotrivă, se pare că în realitate el ar fi izbucnit în hohote de plîns. într-o zi, la vreo două săptămîni după „demitere", ei toţi, toată „familia" adică, au plecat să facă o plimbare în afară din oraş, într-o pădurice, să ia, împreună cu nişte cunoştinţe, ceaiul. Virghinski era, cică, într-o dispoziţie de exuberanţă înfrigurată şi chiar a dansat. Deodată însă, fără să fi intervenit în prealabil vreo ceartă, 1-a apucat pe namila de Lebeadkin, care dansa cancan solo, cu amîndouă mîinile de păr şi apleeîndu-i capul 1-a tras roată după el cu ţipete, strigăte şi lacrimi. Namila se sperie atît de tare, îneît nici nu încercă să se apere şi tot timpul cit fu purtat aşa de păr nu scoase aproape nici o vorbă ; după păruială însă, arboră un aer de nobilă indignare, de care

•* La aceşti seminarişti. (Fr.)

poate fi capabil un gentilom jignit la culme. Toată noap­tea Virghinski o imploră în genunchi pe nevastă-sa să-l ierte ; dar i se refuză iertarea, pentru că nu acceptase să-i ceară scuze lui Lebeadkin ; afară de asta fu demascat ca un om cu vederi înguste şi de o prostie crasă ; această din urmă învinuire se întemeia pe faptul că în explicaţia lui cu o femeie a căzut în genunchi. Curînd căpitanul dispăru şi nu se mai întoarse în oraşul nostru decît abia în ultimul timp, însoţit de o soră a sa şi animat de noi intenţii ; dar despre el vom avea de vorbit mai încolo. Aşadar, nu-i de mirare că sărmanul „familist" simţea nevoia să vină în societatea noas­tră să-şi mai aline sufletul. De altfel despre treburile lui de acasă nu deschidea niciodată vorba. O singură dată, plecînd cu mine de la Stepan Trofimovici, încercă pe drum să-mi vorbească mai pe ocolite despre situaţia lui, dar tot el se grăbi îndată să-şi curme confesiunea şi, apueîndu-mă de mînă. strigă cu înflăcărare :

— Dar n-are nici o importanţă ; e un caz particular şi nimic mai mult ; asta nu va dăuna niciodată „cauzei co-

mune"

Se întîmpla să vină în cercul nostru şi musafiri ocazionali ; venea uneori ovreiaşul Leamşin, venea căpitanul Kartuzov. într-o vreme frecventă cercul şi un bătrînel dornic să se in­struiască, dar acesta, curînd, deceda. Liputin îl introduse pe un pastor exilat, Slonţevski şi un timp fu acceptat din principiu ; ulterior însă încetară să-l primească.

IX

La un moment dat în oraş începu să circule zvonul precum că cercul rfostru este o pepinieră de idei libertine, de ateism şi depravare ; or, în realitate totul se reducea la o îneîntă-toare vorbărie liberală, perfect inofensivă şi în manieră cu totul rusească. „Un liberalism nobil, şi elevat" şi „un libera! nobil şi elevat", adică un liberal fără scop, sînt posibile nu­mai în Rusia. Stepan Trofimovici, ca orice om de spirit, avea nevoie de auditoriu ; mai mult, trebuia să aibă şi conştiinţa faptului că îşi îndeplinea suprema datorie de propagator cie

33

idei. Şi, în sfîrşît, era atît de plăcut să bei şampanie într-o bună tovărăşie şi să faci un schimb de reflexii picante şi de un gen binecunoscut despre Rusia şi „spiritul rus", despre Dumnezeu în general şi despre un „Dumnezeu rus", în spe­cial ; să repeţi pentru a nu ştiu cîta oară anecdote ruseşti de scandal arhicunoscute de toată lumea. Nu ezitam să gus­tăm şi din aroma cancanurilor locale, ceea ce ne dădea prilejul să emitem tot felul de sentinţe severe pătrunse de înaltă moralitate. Atingeam şi chestiuni de ordin general uman, discutam grav şi despre destinele viitoare ale Europei şi ale omenirii; preziceam sentenţios că Franţa, după perioada ce­zariană, va decade brusc pe treapta unui stat de mîna a doua şi eram ferm convinşi că asta se va întîmpla foarte curînd şi fără prea multe tribulaţii. Prezisesem Papei încă de mult un rol de simplu mitropolit în Italia reunită şi eram absolut convinşi că întreaga această problemă milenară nu este decît o bagatelă în secolul nostru al umanismului, industriei şi căi­lor ferate. De altfel, „liberalismul superior rusesc" nici nu tratează altfel aceste probleme. Stepan Trofimovici mai pe­rora uneori despre artă, destul de frumos, dar cam abstract. îşi aducea aminte cîteodată despre prietenii lui din tinereţe, tot personalităţi marcante în istoria dezvoltării noastre ; îşi amintea cu duioşie şi veneraţie de ei, dar şi cu oarecare in­vidie. Dacă se întîmpla să ne plictisim prea tare, evreul Leam-şin (un umil funcţionar în serviciul poştei), bun pianist, se aşeza şi ne cînta, iar în pauze ne distra ilustrînd fia grohăitul unui porc, fie o furtună, fie chinurile naşterii cu primul ţipăt al copilului etc. etc. ; de altfel numai pentru asta era şi invitat, iar daca se întîmpla să bem ceva mai mult — deşi aşa ceva se întîmpla mai rar — îi dădeam şi noi drumul şi într-o zi chiar am cîntat în cor şi cu mult entu­ziasm, acompaniaţi de Leamşin, Marsilieza. De altfel nu ştiu dacă a fost foarte reuşit. Ziua memorabilă de nouăsprezece februarie am întîmpinat-o cu entuziasm. Cu mult înainte chiar de apropierea acestei date am golit cîteva rînduri de pahare în cinstea ei, rostind discursuri potrivite. Asta s-a întîmplat de mult de tot, cînd nu aveam printre noi nici pe Şatov nici pe Virghinski şi cînd Stepan Trofimovici locuia încă în aceeaşi casă cu Varvara Petrovna. Cu cîteva zile înainte de marea sărbătoare, Stepan Trofimovici s-a apucat

40

să zică pe nas nişte versuri cunoscute, deşi cam ciudate, com­puse probabil de un fost moşier liberal :

Vin mujicii cu topoare,

O, ce grozăvie mare...

în sfîrşit, cam aşa ceva, nu-mi aduc aminte exact cum sunau. Varvara Petrovna, auzindu-le, i-a strigat : „Prostii, prostii!" şi a plecat înfuriată. Liputin, care asistase la această scenă, i-a spus ironic lui Stepan Trofimovici :

— Ar fi regretabil dacă foştii iobagi ar cauza într-adevăr de bucurie domnilor moşieri niscai neplăceri, şi făcu un gest cu degetul în jurul propriului său gît.

— Cher ami *, răspunse cu multă bonomie Stepan Trofi­movici, crede-mă că acest lucru (şi el repetă gestul cu degetul în jurul gîtului) nu va fi de nici un folos nici moşierilor noştri, şi nici nouă tuturor în general. Chiar şi fără capete, noi tot nu vom şti să înfăptuim nimic, deşi tocmai capetele noastre ne împiedică cel mai mult să raţionăm cum trebuie.

Notez că la noi foarte multă lume credea că în ziua pro­clamării manifestului se va produce ceva extraordinar, în sen­sul prezis de Liputin, şi asta o susţineau aşa-numiţii cunoscă­tori ai poporului şi ai problemelor statului. Se pare că şi Ste­pan Trofimovici împărtăşea această credinţă, ba în aşa măsură, încît cu cîteva zile de marele eveniment ceru voie Varvarei Petrovna să plece în străinătate ; într-un cuvînt, se arătă cam îngrijorat. Dar iată că trecu şi ziua cea mare, mai trecu un timp, şi zîmbetul lui de superioritate satisfăcută îi reapăru pe chip. El emise în faţa noastră cîteva idei remarcabile despre firea rusului în general şi aceea a ţăranului rus în special. — Oameni pripiţi cum sîntem, prea ne-am grăbit cu bunii noştri ţărani, îşi încheie el şirul de idei remarcabile. Am adus problema aceasta pe tapet şi cîţiva ani de-a rîndul un sector întreg al literaturii s-a ocupat de ei ca de o preţioasă neste­mată nou descoperită. Am pus cununi de lauri pe capete pline de păduchi. Satul rusesc în decurs de un mileniu întreg nu ne-a dat decît dansul şi cîntecul komarinski. Un remarcabil poet rus, înzestrat de altfel şi cu o puternică doză de spirit i glumeţ, văzînd-o pentru prima oară pe celebra Rachel^lfl

* Dragă piietene. (Fr.)

41

pe scenă a strigat plin de entuziasm : „N-aş da-o pe Rachel pentru mujicul rus !'" Eu sînt gata însă să merg şi mai de­parte : aş da toţi mujicii ruşi în schimbul unei Rachel. E timpul să privim lucrurile cu mai multă luciditate şi să nu confundăm catranul nostru autohton rudimentar cu bouquet de l'imperatrice *.

Liputin se declară imediat de acord, observînd însă că este totuşi necesar să se treacă peste anumite consideraţii lăudîn-du-i pe ţărani ; că pînă şi doamnele din societatea înaltă plîng cînd citesc Anton-Goremîka ^l~, iar unele din ele au şi scris chiar din Paris vechililor de pe moşiile lor să se poarte de acum încolo cu ţăranii cît se poate mai uman.

Se întîmplă, ca un făcut, ca nu mult după ce începură să circule zvonurile despre Anton Petrov ¹⁸ în gubernia noas­tră, şi numai la cincisprezece verste de Skvoreşniki, să se pro­ducă oarecare evenimente neplăcute pentru care se luă mă­sura pripită de a se trimite acolo un detaşament. De data aceasta Stepan Trofimovici se arătă atît de emoţionat, încît ne sperie şi pe noi. Striga la club că trebuiesc mai multe trupe, că e nevoie să fie chemate telegrafic unităţi dintr-un judeţ vecin ; stăruia pe lîngă guvernator încercînd să-l convingă că el n-ar avea nici un amestec ; implora să nu fie implicat cumva şi el, din cauza reputaţiei lui, în această afacere ; şi propunea să se comunice imediat autorităţilor în drept la Petersburg conţinutul declaraţiei sale. Bine că totul s-a terminat repede şi fără nici un fel de urmări ; eu însă am rămas atunci foarte mirat de comportarea lui Stepan Trofimovici.

Aproximativ trei ani mai tîrziu, după cum se ştie, a în­ceput să se vorbească la noi despre „naţionalitate" şi se născu o „opinie publică". Stepan Trofimovici nu mai putea de rîs.

— Dragii mei, ne povăţuia el, „naţionalitatea" dacă s-a „născut" cu adevărat, cum vor să ne încredinţeze acum ga­zetele, se află deocamdată încă pe băncile şcolii, într-o oare­care şcoală nemţească Peterschule ^1!>, cu carte nemţească în faţă, tocind la nesfîrşit o lecţie nemţească, iar învăţăto­rul neamţ o pune de cîte ori este nevoie să stea în genunchi. Pentru dascălul neamţ — toate laudele mele ; dar e mult mai

* Buchetul împărătesei (parfum) (Fr.)

probabil că nimic nu s-a întîmplat, nimic asemănător n-a luat naştere şi că totul decurge ca şi pînă acum, adică la voia în-tîmplării, şi graţie şi sub ocrotirea Domnului. Şi eu cred că este prea de-ajuns pentru Rusia, pour notre sainte Russie *. De altfel, tot acest panslavism şi naţionalism e ceva prea vechi, ca să pară nou. Ideea naţională, dacă vreţi, niciodată nu s-a manifestat la noi decît în chip de fantezie boierească vîntu-rată prin saloanele cluburilor, iar dacă vreţi şi mai precis în chip de moft al domnilor de la Moscova. Nu mă refer bineînţeles la vremea lui Igor²⁰. Şi în definitiv, toate aces­tea nu sînt decît o consecinţă a trîndăviei. La nci totul purcede din trîndăvia noastră neasemuită, atît ce e bun cît şi ce e bine. Toate ne vin de la acea trîndăveală boierească, simpa­tică, cultă şi capricioasă ! De treizeci de mii de ani o tot spun mereu. Nu ştim noi să trăim din propria noastră muncă. Şi ce le-a venit acum acolo cu opinia asta publică, „născută" la noi, aşa deodată, din senin, picată din cer ? Cum de nu în­ţeleg oamenii aceştia că pentru a te bucura de o opinie e nevoie în primul rînd de muncă, de muncă proprie, de un început propriu, de o iniţiativă proprie în făptuire, e nevoie de experienţă proprie ! Pe degeaba nimic nu se obţine. Să muncim, aşadar, să muncim şi abia atunci să pretindem a avea propria noastră opinie. Dar, pentru că noi nici­odată n-o să ne apucăm de treabă, e limpede că şi opinie vor avea în lecui nostru toţi aceia care au lucrat pentru noi pînă acum, adică aceeaşi Europă, aceiaşi nemţi, dascălii noştri de mai bine de două sute de ani. Afară de asta, Rusia, prin ea însăşi, constituie o mare confuzie, mult prea mare pentru ca noi singuri să fim în stare s-o dezlegăm, fără ajutorul nemţilor şi fără un efort de muncă ! Iată, de peste două­zeci de ani eu tot trag clopotul ele alc.rmă şi fac apel la muncă ! Mi-am sacrificat toată viaţa pentru acest deziderat în care am crezut ca un nebun ! Acum nu mai cred în nimic, dar nu încetez să dau alarma şi voi continua aşr, pînă la sfîrşit, pînă la mormînt; voi trage ele funîe pînă cînd o să-mi cînte prohoJul !

Iar noi, vai, nu făceam decît că zicem amin la aceste cu­vinte. Apk.udam pe dascălul nostru, şi cu ce ardoare ! Ei

Pentru sfînta noastră Rusie, (Fr.)

bine, domnilor, nu vi se pare că şi astăzi răsună încă ade­sea şi ne este dat să auzim la tot pasul asemenea discursuri, presărate cu tot felul de vechi baliverne ruseşti „drăguţe", „spirituale", „liberale" ?

Dascălul nostru credea în Dumnezeu.

— Nu înţeleg de ce toată lumea mă consideră aici drept un ateu,? spunea el uneori. Eu cred în Dumnezeu, mais distin-guons *, eu cred în el ca într-o fiinţă care nu se recunoaşte pe sine ca atare decît numai prin eul meu. N-o să vă închipuiţi cumva că aş putea avea credinţa Nastasiei (slujnicei mele) sau a unui boier oarecare ce crede „pentru orice even­tualitate", sau ca simpaticul nostru Şatov, ba nu, să-l lăsăm pe Şatov deoparte ; credinţa lui este forţată, ca la slavofllii moscoviţi. Cît priveşte creştinismul, cu toată stima mea sin­ceră, nu aş putea fi un creştin. Sînt mai curînd un păgîn antic, cum a fost marele Coethe sau anticii eleni. E de~ajuns nu­mai simplul fapt că acest creştinism n-a înţeles femeia, ceea ce a fost cu atîta strălucire demonstrat de George Sand în­tr-unui din romanele sale geniale. Cît priveşte închinăciu­nile, posturile şi toate celelalte, nu înţeleg ce-i interesează pe alţii ce fac eu ? Oricît şi-ar bate capul pe aici denunţă­torii noştri, eu nu vreau să devin iezuit. In anul o mie opt sute patruzeci şi şapte, Bielinski i-a scris lui Gogol în străină­tate cunoscuta lui epistolă²¹ în care îi reproşa cu multă ar­doare faptul că acesta crede „în nu se ştie ce Dumnezeu". Entre nous soit dit **, nu-mi pot imagina nimic mai cara­ghios decît momentul acela, cînd Gogol (Gogol de atunci!) a citit această expresie şi... în general întreaga scrisoare ! Dar lăsînd la o parte ridicolul, şi întrucît eu sînt de acord totuşi cu esenţa problemei, voi spune sus şi tare : iată nişte oameni adevăraţi! Au ştiut să se umple de dragoste pentru po­porul lor, au ştiut să sufere pentru el, au ştiut să-şi sacrifice totul pentru el şi au ştiut în acelaşi timp să nu fie de acord cu el, cînd acest lucru ss impunea, să nu-l încurajeze în anu­mite privinţe. ITu putea Biolinski să caute într-adevăr mîntui-rea în poetul cu untdelemn rau în ridichile cu mazăre !...

Dar aici intervenea Şatov.

* Dar să faceri deosebirea. (Fr.) ** Intre noi fie spus (Fr.)

— Niciodată oamenii aceştia ai dumitale n-au iubit po­porul, n-au suferit pentru el, şi n-au sacrificat nimic în in­teresul lui, oricît's-ar fi complăcut dumnealoitîn a-şi închipui acest lucru spre propria lor satisfacţie, mormăia el poso­morit, cu privirea în podea, răsucindu-se nerăbdător pe scaun.

— Ei n-au iubit poporul! Ei! urla Stepan Trofimo-vici. O, de-ai şti cît iubeau ei Rusia !

— Nici Rusia, nici poporul rus ! urla la rîndul său Şa­tov, cu ochii seînteind. Nu poţi iubi ceva ce nu cunoşti, iar ei nu înţelegeau nimic din ceea ce se petrece în sufletul poporu­lui rus ! Toţi, şi dumneata împreună cu ei, aţi bîjbîit alune-cînd cu privirea deasupra poporului rus, dar mai ales Bie­linski ; chiar din scrisoarea aceea către Gogol se vede acest lucru cît se poate de clar. Bielinski, aidoma Curiosului din-tr-un basm al lui Krîlov, n-a observat elefantul din parcul zoologic, concentrîndu-şi toată atenţia asupra gîngăniilor so­ciale franţuzsşti²² ; şi la atîta s-a mărginit. Şi cînd te gîndeşti că era poate mult mai deştept decît voi toţi! Şi nu numai că n-aţi înţeles poporul nostru, ci l-aţi şi tratat cu un dispreţ dezgustător, judecind după faptul că vorbind despre po­por nu v-aţi gîndit decît la poporul francez şi chiar din po­porul francez n-aţi ştiut să vedeţi decît pe parizieni, ruşinîn-du-vă că poporul rus nu e ca ei. Este purul adevăr! Iar cine n-are popor, nu are nici Dumnezeu ! Să se ştie, aşadar, că toţi aceia care încetează să-şi înţeleagă propriul lor popor şi pierd legătura cu el, negreşit îşi pierd şi cre­dinţa strămoşească, devin sau ateişti, sau nişte indiferenţi. Ăsta e adevărul! Este un fapt confirmat de realitate. Iată de ce şi voi toţi şi noi toţi acum nu sîntem decît nişte ateişti odioşi, sau nişte mizerabili indiferenţi, depravaţi, şi nimic mai mult! Şi pe dumneata la fel, Stepan Troîimovici, n-am de gînd să te consider o excepţie, ba chiar anume despre dumneata am vorbit, să ştii !

De obicei, după un asemenea monolog (şi se întîmpla că izbucnească adesea în acest fel), Şatov punea mîna pe şapcă şi se repezea spre uşă, deplin convins că de data aceasta to­tul s-a sfîrşit şi că a rupt definitiv şi pentru totdeauna ra­porturile sale prieteneşti cu Stepan Trofimovici. Acesta însă izbutea totdeauna să-l reţină la timp.

4 5

— Ce-ar li totuşi să ne împăcăm, Şatov, după schimbul acesta drăguţ de cuvinte ? spunea el, întinzîndu-i cu blîn-deţe, din fotoliul său, mina.

Dar stîngaciul şi ruşinosul Şatov se arăta constant re­fractar oricărei efuziuni sentimentale, deşi cu toată aparenţa lui de om dur şi grosolan, avea un suflet foarte delicat. Dîn-du-şi seama adesea că a depăşit orice măsură, el cel dintîi suferea din această cauză. Murmurînd ceva nedesluşit drept răspuns la apelul împăciuitor al lui Stepan Trofimovici şi schimbînd piciorul pe loc de cîteva ori, ca un urs, el începea deodată să zîmbească, îşi lepăda şapca şi se aşeza la locul său, cu privirea îndărătnic aţintită în pămînt. Bineînţeles, se co­manda băutură şi Stepan Trofimovici ţinea un toast cores­punzător, de pildă, în amintirea uneia dintre marile perso­nalităţi publice ale trecutului.

Capitolul al doilea PRINŢUL HARRY. PEŢITUB

Exista pe lume încă o fiinţă faţă de care Varvara Pe-trovna era nu mai puţin ataşată decît faţă de Stepan Trofi­movici — unicul ei fiu, Nikolai Vsevolodovici Stavroghin. Tocmai pentru educaţia lui fusese invitat cîndva Stepan Trofi­movici. Băiatul avea pe atunci opt ani, iar fluşturatecul gene­ral Stavroghin, tatăl său, trăia despărţit de mama băia­tului, încît copilul a crescut sub îngrijirea şi îndrumarea ei. Trebuie să recunoaştem meritul lui Stepan Trofimovici de a fi ştiut să-şi cîştige dragostea elevului său. Tot secretul acestei ştiinţe consta în faptul că şi el însuşi era ca un co­pil. Pe atunci nu mă avea pe mine pe lîngă el şi tînjea după un suflet apropiat, un prieten sincer. N-a e/.itat nici o clipă să-şi iacă prieten dintr-o fiinţă atît de fragedă, chiar din momentul eind băiatul a răsărit cit de cît. Nu ştiu cum, parcă de la sine, nu s-a interpus între ei nici o distanţă. De multe ori îl trezea pe micul său prieten, băiat încă în

46

vîrstă de zece sau unsprezece ani, noaptea, numai şi nu­mai pentru aş împărtăşi în lacrimi sentimentele jignite sau pentru a-i confia un secret al familiei, fără să observe că aşa ceva era cu totul inadmisibil. Se aruncau unul în bra­ţele altuia şi plîngeau împreună. Băiatul ştia despre maică-sa că îl iubea mult, dar nu cred că şi el o iubea la fel. Ea vorbea cu el puţin, îl stingherea rar, însă privirea ei atentă, mereu aţintită asupra lui o resimţea întotdeauna du­reros. De altfel, în tot ce priveşte instrucţia şi educaţia lui morală mama se încredinţase întru totul lui Stepan Trofi­movici. Pe atunci era încă plină de încredere în înţelepciunea lui. E de presupus că mentorul a contribuit întrucîtva la zdruncinarea sistemului nervos al elevului său. La vîrsta de şaisprezece ani, cînd a fost înscris la colegiu, arăta plăpînd şi palid, de-o cuminţenie şi îngîndurare ciudată (ulterior însă devenise de-o forţă fizică extraordinară). E de presupus de asemenea că cei doi prieteni plîngeau, aruneîndu-se unul în "braţele celuilalt, nu numai în legătură cu nişte întîm-plări sau cazuri de familie. Stepan Trofimovici a ştiut să a-tingă cele mai ascunse coarde din inima prietenului său şi să provoace prima senzaţie, încă de tot vagă, a eternei tristeţi sacre, pe care un suflet ales, gustînd-o şi cunoseînd-o o dată, pentru nimic în lume nu ar mai schimba-o cu o satisfacţie mi­noră. (Există şi asemenea amatori, care ţin la această tristeţe mai mult decît la cea mai deplină satisfacţie, chiar dacă o asemenea satisfacţie ar fi cu adevărat posibilă). In orice caz a i'ost binevenită despărţirea, deşi cam tîrzie, dintre elev şi mentor.

în primii ani de studiu la colegiu tînărul îşi petrecea va­canţele acasă. Cu prilejul călătoriei făcute de Varvara Pe-trovna şi Stepan Trofimovici la Petersburg el a asistat de cîteva ori la seratele literare organizate de maică-sa, ascul-tînd cu atenţie încordată şi observînd lumea. Vorbea puţin şi era tot atît de sfios ca şi altădată. Arăta aceeaşi atenţie gingaşă faţă de Stepan Trofimovici, dar se ţinea mai re­zervat : îmi închipui că evita să mai discute subiecte înalte şi să evoce amintirile trecutului. Terminîndu-şi învăţătura îm­brăţişa, la dorinţa mamei, cariera militară şi în curînd fu în­cadrat într-unui din strălucitele regimente de cavalerie de gardă. Nu veni să se înfăţişeze mamei sale în uniformă şi era cam zgîrcit la scrisori. Varvara Petrovna- îi-.trimitea bani