Editura gartea româneasca 1 Ci, o O

«20

Era un loc sumbru, în capătul imensului parc al Stavro-ghinilor. M-am dus după aceea anume ca să-l văd şi, cum era şi de aşteptat, părea extrem de sumbru în seara aceea mohorîtă de toamnă. Se afla la marginea unei păduri bă-trîne ce aparţinea rezervaţiilor statului ; imenşi brazi secu­lari se puteau distinge ca nişte pete negre şi neclare în întu­nericul nopţii. Era atît de întuneric încît la doi paşi distanţa doi oameni nu-şi puteau distinge siluetele ; dar Piotr Stepa­novici, Liputin şi apoi şi Erkel aduseră felinare. Nu se ştie de ce şi cînd, din timpuri imemorabile fusese construită aici din bolovani de piatră necioplită o grotă destul de bicisnică. Masa, scaunele dinăuntrul grotei de mult putreziseră şi se fărîmaseră. La vreo două sute de paşi spre dreapta era mar­ginea celui de al treilea eleşteu al parcului. Aceste trei eleşiee, începînd de la conac, se continuau unul după alti.il, mai bine de o verstă distanţă pînă la marginea parcului. Era greu de presupus că vreun zgomot, strigăt sau chiar şi împuşcătură ar fi putut ajunge la urechile locuitorilor bătrînului conac părăsit al Stavroghinilor. O dată cu plecarea de ieri a lui Nikolai Vsevolodovici şi în acelaşi timp a lui Alexei Ego-rovici, în toată casa nu rămăseseră decît vreo cinci-şase oa­meni din personal şi toţi, ca să zicem aşa, invalizi. în orice caz aproape cu certitudine se putea presupune că, dacă ar fi auzit chiar vreunul din aceşti locatari rămaşi în singurătate ţipete sau strigăte de ajutor, s-ar fi făcut probabil mici de frică şi nici unul din ei nu s-ar fi mişcat ca să sară în ajutor de pe cuptoarele lor calde.

La orele şase şi douăzeci de minute aproape toţi, afară de Erkel, trimis după Şatov, se prezentară la faţa locului. Piotr Stepanovici de data aceasta nu mai întîrzie ; venise îm­preună cu Tolkacenko. Tolkacenko era posomorit şi îngri­jorat ; tot aerul lui hotărît şi insolent-lăudăros pe care-l afi­şase pînă atunci dispăruse. Aproape că nu se depărta cu nici un pas de Piotr Stepanovici şi părea că devenise brusc ne­mărginit de devotat acestuia ; preocupat, căuta mereu să schimbe şoapte cu el ; dar acesta aproape nu-i răspundea de loc sau mormăia numai ceva cu necaz, ca să scape de insis­tenţele lui.

Şigaliov şi Virghinski veniseră chiar ceva mai devreme decît Pk>tr Stepanovici şi la apariţia acestuia se traseră ime­diat puţin mai deoparte, profund şi evident hotărîţi să tacă.

621

Piotr .Stepanovici îşi ridică felinarul şi-i cercetă cu o alenţie insolentă şi jignitoare. „Vor să vorbească", miji în capul lui. . —: Leamşin lipseşte ? întrebă el pe Virghinski. Cine a spus că e. bolnav ?

.— Sînt.aici. făcu să se audă Leamşin apărînd pe neaştep­tate din umbra unui copac. Era îmbrăcat într-un palton căl­duros şi înfăşurat bine cu un pled pe umeri, încît era greu să i se distingă chipul chiar şi la lumina felinarului.

— Va să zică, lipseşte numai Liputin ?

Dar şi Liputin apăru în tăcere din grotă. Piotr Stepano-vici ridică iar felinarul.

— Ce v-aţi ascuns cu toţii, de ce nu vă arătaţi ?...

— Eu cred că ave.n cu toţii dreptul să ne păstrăm liber­tatea... mişcărilor noastre, murmură Liputin, deşi probabil fără să-şi dea seama ce anume a vrut să spună.

— Domnilor, ridică glasul Piotr Stepanovici, pentru prima oară depăşind semişoapta de pînă atunci, ceea ce produse impresie, cred că vă daţi seama prea bine că n-are nici un fost acum s-o lungim. Ieri s-a spus şi s-a discutat totul pre­cis şi definitiv. Poate că unii, judecind după fizionomii, ar avea ceva să declare : în cazul acesta îi rog s-o facă mai repede. La naiba, avem prea puţin timp la dispoziţie, si Erkel poate să vină cu ci din clipă în clipă...

— îl aduce negreşit, nu se ştie de ce strecură Tolkacenko.

— Dacă nu mă înşel, mai întîi se va proceda la predarea tipografiei ? se informă Lipuiin cu acelaşi aer al omului care nu-şi dă seama pentru ce pune această întrebare.

— Bineînţeles, n-are nici un rost să pierdem obiectul, ridică Piotr Stepanovici felinarul spre faţa lui. Totuşi ieri ne-am înţeles că în mod efectiv nu va avea loc predarea-primirea. El ne va arăta punctul unde c îngropat obiectul : iar noi îl vom dezgropa după aceea. Ştiu că se află la vreo zece paşi de la unul din colţurile acestei grote... dar dracul să mă ia, cum ai reuşit să şi uiţi acest lucru, Liputin ? Am convenit să-l înlimpmi aici dumneata singur, şi după aceea vom apare noi... Mă miră că mai întrebi, sau numai o faci aşa, ca să i: afli în treabă ?

Liputin t:'.?u posomorit Tăceau şi ceilalţi. Vintul clătina vîii'urile brazilor.

— Sper, domnilor, că liecaie îşi va face datoria, reteză cu nerăbdare Piotr Stepanovici.

C22

— Am aflat din sursă sigură că la Şatov s-a întors ne-vastă-sa şi peste noapte a născut un copil, vorbi deodată Virghinski, emoţionîndu-se şi grăbindu-se, abia izbutind să formuleze cuvintele şi gesticulînd agitat. Cunoscînd inima omenească... putem fi siguri că acum el nu va denunţa... pen­tru că e fericit... De aceea am trecut adineauri pe la voi toţi, dar n-am găsit acasă pe nimeni... şi să vedem, poate că nici n-ar mai fi cazul acum...

El se opri: i se tăiase respiraţia.

— Dacă ai fi devenit brusc, domnule Virghinski, fericit, păşi spre dînsul Piotr Stepanovici, ai fi renunţat să faci nu un denunţ, despre aşa ceva nu este vorba, ci o faptă eroică cetăţenească de mare risc, pe care ai fi conceput-o înainte de a veni fericirea şi pe care ai fi socotit-o drept o datorie şi o obligaţie, cu tot riscul de a-ţi pierde fericirea ?

— Nu, n-aş fi renunţat ! în ruptul capului n-aş fi renun­ţat ! zise agitîndu-se Virghinski cu o înflăcărare aproape co­mică.

— Ai fi preferat mai curînd să devii iarăşi nefericit, sau să ajungi un ticălos ?

— Da, da... ba chiar dimpotrivă... aş fi preferat să fiu un ticălos absolut... adică nu... poate că nu ticălos, ci dimpotrivă, absolut nefericit, decît ticălos.

— Ar trebui să ştii în cazul acesta că Şatov consideră acest denunţ drept o faptă eroică cetăţenească, convingerea sa supremă, şi drept dovadă este că riscă personal să fie tras la răspundere de autorităţi, deşi i se vor ierta multe desigur pentru acest denunţ. Unul ca el nu mai renunţă. Nici o feri­cire nu poate învinge aici; peste o zi îşi va veni în fire, re-proşîndu-şi. şi se va duce să-şi facă datoria. De altfel, nici nu văd ce mare fericire poate să fie pentru el sosirea unei soţii care apare peste trei ani şi anume să nască la el pruncul lui Stavroghin,

— Şi totuşi nimeni n-a văzut denunţul lui, zise deodată cu hotărîre Şigaliov.

— Denunţul l-am văzut cu, strigă Piotr Stepanovici, el există, şi toate discuţiile astea mi se par foarte stupide, dom­nilor !

Eu însă, se înfierbîntă deodată Virghinski, eu protes­tez... şi protestez din toate puterile... Eu vreau... iată ce vreau eu . vreau ca, atunci cînd va veni el, să ieşim cu toţii şi mconjurîndu-l să-l întrebăm — dacă este adevărat, să-l facem

023

să-şi regrete pasul şi dacă-şi dă cuvîntul de onoare să-l lăsăm în pace. în orice caz, o judecată ; să-l judecăm. Dar nu aşa, ascunzîndu-ne cu toţii şi apoi năspustiiidu-ne asupra lui.

— Să rişti o cauză comună, pe simplul cuvînt de onoare, e culmea prostiei ! Să mă ia dracu, dar e stupid, domnilor, într-un astfel de moment! Şi ce rol vă asumaţi într-o clipă de primejdie ?

— Eu protestez, eu protestez, o ţinea într-una Virghinski.

— Cel puţin nu zbiera, nu vom auzi semnalul. Şatov, domnilor... (să mă ia dracul, ce stupide mi se par toate astea într-un moment ca acesta !) V-am mai spus, Şatov e slavofil, adică unul dintre oamenii cei mai reduşi... deşi, dracu să mă ia, n-are nici o importanţă şi puţin îmi pasă ! Mă derutaţi, domnilor !,.. Şatov, domnilor, a fost un om înrăit şi, întrucît făcea parte din societate, intenţiona sau nu intenţiona, voia sau nu voia, eu pînă în ultimul moment am sperat că poate fi folosit pentru cauza comună şi anume folosit tocmai pentru că e un om înrăit. L-am cruţat şi l-am păstrat, cu toate dis­poziţiile absolut precise... l-am cruţat de o sută de ori mai mult decît merita ! Şi totuşi a sfîrşit prin a denunţa ; ei dar, să mă ia dracu, puţin îmi pasă !... Să vă văd acum pe careva încercînd s-o şteargă ! Nici unul dintre voi nu are dreptul să se eschiveze de la sarcină ! Puteţi să vă pupaţi cu el dacă vreţi, dar să trădaţi pe cuvînt de onoare cauza comună n-aveţi nici un drept! Aşa poate proceda numai un porc de cîine sau unul vîndut guvernului !

■— Adică cine de aici e vîndut guvernului ? strecură iar Liputin.

— Poate chiar dumneata. Mai bine ai tăcea, Liputin, vor­beşti ca să-ţi răceşti gura degeaba. Sînt vînduţi, domnilor, toţi aceia care se arată laşi în momentul primejdiei. De frică, se va găsi totdeauna vreun imbecil, care în ultimul moment să fugă şi să strige : „Vă rog, iertaţi-mă, şi vi-i vînd pe toţi !" Dar să ştiţi, domnilor, că nici un fel de denunţ de aci încolo nu vă mai foloseşte. Chiar dacă vă scad cu vreo două grade pedeapsa din punct de vedere juridic, tot Siberia vă aşteaptă şi afară de aceasta nu veţi scăpa şi de cealaltă sabie. Iar cealaltă sabie e mai ascuţită decît cea a guvernului.

Piotr Stepanovici era furios şi-l cam luă gura pe dina­inte. Şigaîicv făcu ferm spre dînsul vreo trei paşi.

— începînd de aseară am chibzuit mult, începu el cu multă siguranţă şi metodic, după obiceiul lui şi, mi se pare,

chiar de s-ar fi prăbuşit sub picioarele lui pămîntul, el nu şi-ar fi accentuat intonaţia sa şi n-ar fi schimbat nici o iotă din expunerea lui metodică), după ce am chibzuit temeinic, am hotărît că omorul proiectat nu este numai o pierdere de timp preţios, care s-ar putea folosi pentru chestiuni mai sub­stanţiale şi mai apropiate de ţel, dar mai reprezintă şi acea deviere dăunătoare de la calea normală, care întotdeauna a prejudiciat cel mai mult cauzei şi pentru zeci de ani a înde­părtat realizarea succeselor, supunîndu-se influenţei unor oa­meni superficiali şi prin excelenţă politici, în loc să-i ur­meze pe socialiştii puri. Am venit aici numai şi numai ca să protestez împotriva acţiunii întreprinse şi ca să fiţi bine lămu­riţi cu toţii, iar după aceea să mă retrag de la acest moment, pe care dumneata nu ştiu de ce îl califici drept un moment de primejdie ce te paşte. Plec, dar nu de frica acestei primejdii şi nici dintr-un imbold sentimental faţă de Şatov, cu care n-am nici un chef să mă pup, ci numai pentru că toată afacerea aceasta de la început şi pînă la sfîrşit este absolut contrară programului meu. Cît despre posibilitatea denunţului şi even­tualitatea de a intra în solda guvernului, în privinţa mea puteţi fi absolut liniştiţi: nici un denunţ nu voi face. Şigaliov le întoarse spatele şi porni.

— Ei drăcie, se va întîlni cu ei şi-l va preveni pe Şatov ! strigă Piotr Stepanovici scoţînd revolverul din buzunar. Se auzi ţăcănitul trăgaciului ridicat.

— Poţi fi sigur, se întoarse către ei Şigaliov, că întîl-nindu-l pe Şatcv în drum voi schimba poate cu el un salut, dar n-am de gînd să-l previn.

— Dar ştii că s-ar putea s-o păţeşti pentru asta, domnule Fourier ?

— îţi atrag atenţia că eu nu sînt Fourier. Confundîndu-mă cu acest molîu sentimental şi abstract, dumneata confirmi că manuscrisul meu, deşi s-a aflat în mîinile dumitale, nu-ţi este cunoscut de loc. Iar în ce priveşte răzbunarea dumitale îţi voi spune că degeaba ai ridicat trăgaciul : în clipa de faţă nu-ţi convine de loc aşa ceva. Iar clacă te gîndeşti la o ameninţare pentru mîine sau poimîine, afară de nişte griji peste măsură de plicticoase, n-ai nimic de cîştigat, împuşcîndu-mă : chiar dacă mă omori, mai curînd sau mai tîrziu tot va trebui să ajungi la sistemul meu. Adio.

în clipa aceea la vreo două sute de paşi de parc, dinspre eleşteu, se auzi un fluierat. Liputin răspunse imediat, potrivit

624

625

înţelegerii din ajun, tot printr-un fluierat (în care scop, nefiind sigur de gura lui cam ştirbă, cumpărase în dimineaţa aceea din piaţă cu o copeică un signal de lut, jucărioare din acelea pentru copii). Erkel apucase pe drum să-l prevină pe Şatov că se vor schimba semnale cu fluierături, încît acesta nu avu nici o bănuială.

— Nici o grijă, voi trece la o distanţă respectabilă de ei şi nu mă vor observa, preveni cu o şoaptă gravă Şigaliov şi după aceea, fără nici o grabă şi fără a-şi iuţi pasul, plecă definitiv prin parcul întunecos.

Acum se ştie pînă în cele mai mici amănunte cum s-a produs acest groaznic eveniment. Mai întîi Liputin îi întim-pină pe Erkel şi pe Şatov în faţa grotei ; Şatov nu-l salută şi nu-i întinse mîna, dar imediat, foarte grăbit şi cu glas tare, întrebă :

— Ei, uncie e cazmaua şi n--aveţi încă un felinar ? Nici o teamă, nimeni nu vine pe aici, iar în Skvoreşniki nu se va auzi chiar dacă tragi cu tunul. Iată locul, chiar aici, în acest punct...

Şi, într-adevăr, el izbi cu piciorul într-un loc aflat la vreo zece paşi de la colţul din spate al grotei, în direcţia pădurii. în aceeaşi clipă se năpusti asupra lui din spate Tolka-cenko, care siătea ascuns în dosul unui copac, iar Erkel ii prinse tot din spate ţinîndu-l de coate. Liputin sări asupra-i din faţă. Toţi trei îl doborîră imediat şi-l apăsară la pămînt. Atunci sări şi Piotr Stepanovici cu revolverul în mînă. Se spune că Şatov apucă să-şi întoarcă capul spre dînsul şi să-l recunoască. Trei felinare luminau scena. Şatov scoase deodată un strigăt scurt şi desperat ; dar n-a mai fost lăsat : Piotr Stepanovici lipi ţeava revolverului încet şi sigur de fruntea lui şi apăsă pe trăgaci. împuşcătura se pare n-a fost prea răsunătoare, pentru că cel puţin la Skvoreşniki n-a auzit-o nimeni. O auzi, bineînţeles, Şigaliov, care probabil nici n-apucase să se depărteze mai mult de trei sute de paşi, auzi şi strigătul şi împuşcătura, dar după propria lui mărturie nu se întoarse şi nu se opri. Moartea a fost fulgerătoare. O pre­zenţă de spirit completă — n-aş spune şi calm — păstrase numai Piotr Stepanovici ; lăsîndu-se pe vine, el cercetă în grabă, dar cu mîna sigură buzunarele mortului. Bani nu se găsiră asupra lui (portofelul rămăsese pe perna Măriei Igna-tievna). Se găsiră două-trei petice de hîrtie, fără importanţă, o notiţă de birou, titlul unei cărţi şi un cont vechi de la un restaurant din străinătate, Dumnezeu ştie pentru ce păstrat

626

în buzunarul celui ucis. Toate hîrtiuţele acestea Piotr Stepa-, novici le trecu în buzunarul său şi, obseivînd deodată că toţi se îngrămădiseră cu ochii aţintiţi pe cadavru şi nu fac nimic, începu să înjure brutal şi mînios, îndemnîndu-i să se gră­bească ; Tolkacenko şi Erkel, revenindu-şi, se repeziră în grotă şi aduseră de acolo două pietre de cîte şapte-opt kilo­grame greutate fiecare, ascunse acolo încă în cursul dimi­neţii şi -pregătite în acest scop, adică bine legate în frînghit. Intrucît cadavrul urma să fie dus pînă la eleşteul cel mai apropiat (al treilea) şi aruncat în apă, se apucară să-i lege pietroaiele de picioare şi de gît. Lega Piotr Stepanovici, iar Tolkacenko şi Erkei ţineau şi ii dădeau pe rînd pietrele. Erkel îi dădu piatra primul şi în timp ce Piotr Stepanovici, mor-măirid şi înjurind, o lega cu funia de picioare. Tolkacenko, în tot timpul acesta destul de lung, ţinu piatra lui în mîini, aplecîndu-se mult şi cu respect parcă cu tot corpul înainte, ca să servească piatra imediat, la cel dîntîi semn. şi nu se gindi măcar un moment să-şi depună deocamdată povara jos. Cînd, în sfîrşit, amîndouă pietroaiele fură legate, şi Piotr Stepanovici se ridică de jos ca să vadă feţele celor prezenţi, interveni un fapt ioarte ciudat şi cu totul neaşteptat, care îi uimi pe toţi.

După cum spuneam, aproape toţi stăteau fără să facâ nimic, afară de Tolkacenko şi Erkel. Virghinski, deşi se re­pezise o dată cu ceilalţi spre Şatov, nu puse mîna pe el şi nici nu ajută să fie ţinut. Iar Leamşin apăru în grup abia după împuşcătură. Cu toţii în decursul percheziţionării şi legării cadavrului, care ţinu poate vreo zece minute, păreau că îşi pierduseră o parte din conştiinţă. Se grupară cu toţii îm­prejur şi înainte de a încerca vreo nelinişte sau teama râ­maseră citeva clipe cuprinşi de o nespusă mirare. Lioulin stătea în faţă chiar lingă cadavru. Virghinski. în spatele lui. se uita peste umărul său cu un fel de curiozitate cu lutul aparte şi străină parcă, ba se ridica şi în vîrful picioarelor ca să vadă mai bine. Iar Leamşin se ascunse în spatele lui Virghinski şi numai uneori scotea capul eu teamă ca să privească şi iar şi-l ascundea. Cînd. în sfîrşit. pietrele fură legate .şi Piotr Stepanovici se ridică in picioare, Virghinski iu apucat brusc de un tremur mărunt şi. plesnindu-şi pal­mele, strigă îndurerat cit îl ţinea glasul :

~ Nu c asta, nu e asta ! Nu, de loc nu e asta !

627

Ar fi adăugat poate şi altceva la această exclamaţie atît de tardivă, dar Leamşin nu-l lăsă să termine : cu toată pute­rea el îl cuprinse deodată pe la spate şi scoase un ţipăt absolut neverosimil. Există momente de mare spaimă, de pildă, cînd omul începe să strige cu un glas ce pare străin, un glas pe care nimeni înainte n-ar fi bănuit că ar putea să-l scoată, şi momentul acesta este într-adevăr îngrozitor. Leamşin scosese un asemenea strigăt, care nu avea în el nimic omenesc, ci ceva de fiară. Strîngînd tot mai tare şi mai tare mîinile care i se încleştaseră convulsiv în jurul lui Virghinski, el ţipa fără încetare, fără nici o întrerupere, holbîndu-şi ochii la toţi şi cu gura larg deschisă, iar cu picioarele izbea raă-runt-mărunt pe loc în pămînt, ca un ropot de bătăi în tobă. Virghinski se sperie într-atîta, încît începu şi el să ţipe ca un nebun, cuprins parcă şi el de o furie turbată, ceea ce do la Virghinski nu s-ar fi aşteptat nimeni, şi căutînd să se smulgă din înlănţuirea lui Leamşin, zgîriindu-l şi izbindu-l cît putea să ajungă cu mîinile. Erkel îl ajută în cele din urmă să scape de Leamşin. Dar cînd Virghinski sări înspăimîntat la vreo zece paşi de Leamşin, acesta vazîndu-l deodată pe Piotr Stepanovici scoase iar un ţipăt prelung şi se năpusti asupra acestuia. Poticnindu-se de cadavru el căzu peste Piotr Ste­panovici, cuprinzîndu-l într-o îmbrăţişare sălbatică, tot atît de strînsă şi spasmodică, apăsîndu-şi capul în pieptul lui, încît nici Piotr Stepanovici, nici Tolkacenko, nici Liputin în primul moment nu reuşiră să facă nimic. Piotr Stepanovici striga, înjura, îl lovea cu pumnul în cap ; în sfîrşit, smulgîn-du-se cumva din strînsoarea lui, scoase revolverul şi-l în­dreptă drept spre gura căscată a lui Leamşin, care continua să zbiere şi pe care îl ţineau acum de mîini Tolkacenko, Erkel şi Liputin. Dar Leamşin continua să zbiere chiar şi cu revolverul în dreptul gurii. în cele din urmă Erkel, făcîndu-şi fularul boţ, i-l vîrî cu dibăcie drept în gură şi în felul acesta zbieratele încetară. între timp, Tolkacenko îi legase mîinile cu capătul rămas de frînghie.

— E ceva foarte ciudat, zise Piotr Stepanovici cercetînd cu o privire îngrijorată chipul nebunului.

Părea uluit.

— L-am crezut cu totul altfel, adăugă el îngîndurat. Deocamdată îl lăsară lingă el pe Erkel. Trebuiau să se

grăbească cu mortul : se produsese atîta gălăgie, răsunaseră atîtea zbierate, încît s-ar fi putut ca cineva să-i fi şi auzit,

628

Tolkacenko şi Piotr Stepanovici ridicară felinarele şi apucară cadavrul de sub cap ; Liputin şi Virghinski îl prinseră de picioare şi porniră spre eleşteu. Din cauza celor două pie­troaie povara era grea, iar distanţa de parcurs, peste două sute de paşi. Mai voinic decît toţi era Tolkacenko. La un mo­ment dat el îndemnă pe ceilalţi să-şi potrivească pasul, dar nu-i răspunse nimeni şi merseră aşa, care cum pornise. Piotr Stepanovici era de partea dreaptă şi, aplecat mult, purta pe umărul său capul mortului, cu mîna stîngă susţinînd piatra. Intrucît Tolkacenko aproape jumătate din drum nu se du­meri să-l ajute la susţinerea pietrei, Piotr Stepanovici în cele din urmă ţipă la el înjurîndu-l. Ţipătul veni pe neaşteptate şi singuratic ; ceilalţi continuară drumul în tăcere şi numai în faţa eleşteului Virghinski, îndoindu-se sub greutatea po­verii şi sleit parcă de putere, strigă deodată cu acelaşi glas ascuţit şi plîngător :

— Nu e asta, nu, nu, de loc nu e asta !

Locul unde ajungea capătul acestui eleşteu destul de mare şi ultimul din parcul Skvoreşniki, la care aduseseră pe cel ucis, era unul din cele mai pustii şi nefrecventate locuri din parc, mai ales în acest anotimp. La capătul acesta, lîngă mal, apa era plină de ierburi. Lăsară jos felinarul, făcură vînt cadavrului legănîndu-l de cîteva ori şi-l aruncară în apă. Se auzi un sunet surd şi prelung. Piotr Stepanovici ridică felinarul şi toţi se îmbulziră în spatele lui ca să vadă cum se duce la fund cadavrul ; dar nu se văzu nimic : sub greutatea celor două pietroaie cadavrul se afundase dintr-o dată. Cercurile mari ce unduiau la suprafaţa apei se topiră repede. Treaba fusese făcută.

— Domnilor, se adresă tuturor Piotr Stepanovici, acum ne vom împrăştia. Fără îndoială, sînteţi cuprinşi de sentimentul unei mîndrii libere, pe care vi-o dă conştiinţa datoriei îm­plinite în mod liber. Dacă totuşi, din păcate, tulburarea îm­piedică naşterea unui asemenea sentiment, îl veţi trăi, fără îndoială, mîine, cînd va fi chiar o ruşine să nu-l aveţi. Izbuc­nirea scandalos de compromiţătoare a lui Leamşin înclin s-o consider drept un acces de delir, cu atît mai mult că el, după cum mi s-a spus încă de dimineaţă, se simţea cam bolnav. Iar dumitale, Virghinski, o clipă de liberă meditaţie îţi va demonstra că avînd în vedere interesele superioare ale cauzei comune nu se putea acţiona punîndu-se bază numai pe cu-vînt de onoare, ci numai în felul în care am procedat noi.

629

Consecinţele îţi vor dovedi că a existat un denunţ. Sînt dis­pus să uit exclamaţiile dumitale. Cît despre o eventuală pri­mejdie, aşa ceva nu se prevede/Nimănui nu-i va veni în cap să bănuiască pe careva dintre noi, mai ales dacă veţi şti să vă purtaţi în modul corespunzător ; încît esenţialul oricum depinde numai de voi şi de convingerea voastră deplină pe care, sper eu, o veţi găsi desigur chiar mîine. Tocmai de aceea v-aţi şi reunit într-o organizaţie separată şi liberă a unor oameni de acelaşi crez, cu aceleaşi concepţii, să vă ajutaţi unii pe alţii, şi dacă va fi cazul şi să vegheaţi unul asupra celuilalt. Fiecare din voi este obligat să răspundă în faţa forului superior. Sinteţi chemaţi să înnoiţi o cauză ane­miată şi pe cale să mucegăiască din cauza inactivităţii; să aveţi în faţa ochilor voştri întotdeauna imaginea aceasta pen­tru a rămîne oricînd plini de vigoare. Paşii pe care urmează să-i faceţi deocamdată constă în a distruge : şi statul şi mo­rala lui. Vom rămîne numai noi, cei care ne-am pregătii pen­tru luarea puterii : pe cei deştepţi îi vom atrage la noi. pe cei proşti îi vom călări. Nu trebuie să vă jenaţi de acest lucru. Generaţia trebuie reeducată ca să devină demnă de libertate. Vor mai fi încă mii de cazuri Şatov. Ne vom organiza pentru a domina curentul ; ceea ce zace nefolosit şi cască gura la noi e o ruşine să nu întinzi mîna ca să-l iei în stăpînirt. Acum eu plec la Kirillov şi mîine vom avea acel document prin care el, înainte de a muri şi în chip de explicaţie faţă de autorităţi, va lua totul asupra sa. Nimic mai verosimil decît această combinaţie. în primul rînd, el era în duşmănie cu Şatov ; au stat împreună în America, încît au avut timp destul ca să se certe. Se ştie că Şatov şi-a schimbat convin­gerile ; va să zică, duşmănia lor izvorăşte din deosebiri de convingere, este deci de ordin principial, şi din teama unui denunţ, adică cea mai neiertătoare duşmănie. Acest lucru va apare clar acolo. în biletul lui. în sfîrşit, va fi menţionat şi faptul că în casa Filippov la locuinţa lui a stat ascuns Fedka. în felul acesta orice bănuială va fi îndepărtată de voi, pen­tru că aceste capete de berbeci vor fi complet derulate. Mîine, domnilor, nu ne vom mai revedea ; plec n^itru scurt timp în judeţ. Dar poimîine veţi primi comunicările melc. V-aş sfătui toată ziua de mîine să rămîneţi fiecare acasă. Acum vom porni de aici pe două drumuri diferite. Pe dum­neata, Tolkacenko, te rog să te ocupi de Leamşin şi să-l dud acasă. Ai posibilitatea să-l influenţezi şi mai ales să-i ex-

630

pîici in ce măsură se expune el ce'l dinţii prin laşitatea'sa. Nu vreau de loc să mă îndoiesc, domnule Virghinski, de ruda dumitale Şigaliov, ca şi de dumneata : el nu va denunţa. Rămîne să regretăm atitudinea lui; el n-a declarat că ar vrea să părăsească societatea şi de aceea e prea devreme să-l îngropăm. Aşadar, grăbiţi-vă, domnilor ; deşi acolo stau nişte capete de berbeci, orice prudenţă se impune de la sine...

Virghinski porni împreună cu Erkel. Acesta, predîndu-l pe Leamşin lui Tolkacenko, apucă să-l aducă în faţa lui Piotr Stepanovici şi să declare, în numele lui Leam.şin, că şi-a venit în fire, regretă şi cere iertare şi că de altfel nici nu ţine minte ce a fost cu el. Piotr Stepanovici porni singur, ocolind pe partea cealaltă a eleşteelor, pe lîngă parc. Drumul acesta era cel mai lung. Spre mirarea lui, aproape la jumăta­tea drumului. îl ajunse din urmă Liputin.

— Piotr Stepanovici, mă tem că Leam.şin va denunţa !

— Nu, după ce-şi va reveni complet îşi va da seama că primul care va bate drumul Siberiei va fi el, dacă denunţă. Acum nimeni nu ne mai denunţă, nici dumneata.

— Dar dumneata ?

— Bineînţeles, vă bag pe toţi la zdup, imediat ce veţi face o singură mişcare pentru a trăda, şi voi ştiţi acest lucru. Dar nu veţi trăda. Pentru asta ai alergat după mine aproape doi kilometri ?

— Piotr Stepanovici. Piotr Stepanovici, poate că nici nu ne vom întîlni vreodată !

— De ce crezi aşa ceva ?

— Spune-mi un singur lucru numai.

— Ce anume ? Ei bine, aş vrea ca dumneata să te cari cît mai repede.

— Un singur răspuns, dar să fie exact : sîntem cumva singurul cerc de cinci pe lume. sau e adevărat că există cîteva sute de asemenea cercuri ? întreb în sensul cel mai superior, Piotr Stepanovici.

— O văd după starea dumitale. Dar ştii că dumneata eşti mai primejdios decît Leamşin ?

Ştiu, ştiu, dar mă interesează răspunsul, răspunsul dumitale !

— Cap sec ce eşti ! Dar nu-ţi este totuna acum, dacă exista un singur cerc sau o mie ?

631

— Va să zică, unul singur ! Am ştiut eu ! strigă Liputin. întotdeauna am ştiut că e unul singur, pînă în această ultimă clipă...

Şi fără să mai aştepte vreun alt răspuns, se întoarse şi dispăru repede în întuneric.

Piotr Stepanovici rămase un timp pe gînduri.

— Ba nu, nimeni nu va denunţa, zise el hotărît, dar gru­pul trebuie să rămînă grup şi să dea ascultare, sau îi... ce indivizi ticăloşi sînt totuşi!