Editura gartea româneasca 1 Ci, o O

I

— Cu alte cuvinte, vă este mai uşor să-i urîţi decît să acceptaţi mila lor.

— Aveţi dreptate. Nu am obiceiul să fiu deschis, dar fiindcă am început.,, cu dumneavoastră, aflaţi că îi dispre­ţuiesc tot atît ca şi pe mine, tot atît, dacă nu mai mult_K infi­nit mai mult. Nici unul din ei nu poate fi judecătorul meu... Am scris aceste prostii pentru că asta mi-a venit în minte, din cinism... Se poate chiar să fi minţit numai, într-un moment de furie.

Se întrerupse subit, enervat, şi din nou roşi, fiindcă vor­bise împotriva voinţei Iui. Se apropie de masă, întorcînd spatele lui Tihon, şi apucă un fragment din crucifixul rupt.

— Răspundeţi la întrebarea mea, dar sincer, numai mie, sau ca şi cum v-aţi vorbi dumneavoastră înşivă, noaptea. Dacă cineva v-ar ierta asta (el arătă spre foi), nu unul din cei pe care îi stimaţi sau de care vă temeţi, ci un necunoscut, un om pe care nu l-aţi cunoaşte niciodată, care v-ar ierta în tăcere în sinea lui, citind mărturisirea dumneavoastră, oare acest gînd v-ar uşura, sau v-ar fi indiferent ? Dacă este prea penibil pentru amorul dumneavoastră propriu, nu-mi răspun­deţi, dar gîndiţi-vă...

— Asta m-ar uşura, răspunse Stavroghin cu jumătate de glas. Dacă m-aţi ierta, asta mi-ar face mult bine, adăugă el foarte repede, şi aproape în şoaptă, fără totuşi să se întoarcă de la masă.

— Dar cu condiţia ca şi dumneavoastră să mă iertaţi.

— Ce ! A ! da, asta e formula dumneavoastră mănăsti­rească. Urîtă umilinţă ! Ştiţi, toate vechile voastre formule monahale nu sînt de loc frumoase. Dar dumneavoastră vă imaginaţi că sînt foarte frumoase. Izbucni într-un rîs nervos, într-adevăr, nu ştiu de loc de ce mă aflu aici, adăugă el deodată întoreîndu-se. A ! da, sînt distrus... Spuneţi, asta costă chiar douăzeci şi cinci de ruble ?

— Nu vă faceţi griji cu asta, spuse Tihon.

— Sau cincizeci ? De ce să nu mă îngrijorez ? Pentru care motiv aş veni să vă distrug obiectele şi pentru ce m-aţi ierta de această pagubă ? Poftim, iată cincizeci de ruble. Scoase banii din buzunar şi îi puse pe masă. Dacă nu vreţi să-i luaţi pentru dumneavoastră, luaţi-i pentru săraci, pentru biserică... Se întărită din ce în ce mai mult. Ascultaţi, vă voi spune tot adevărul: vreau ca dumneavoastră să mă iertaţi şi încă unu?

alături de dumneavoastră şi un al treilea, dar ca toţi, toţi să mă urască.

— Aţi fi capabil să suportaţi în deplină umilinţă mila generală ?

— Nu, nu aş putea. Nu vreau mila tuturor. De altfel, această chestiune este lipsită de sens : ea nu poate exista, această milă. Ascultaţi, eu nu vreau să aştept, voi publica aceste foi... nu încercaţi să mă convingeţi... Nu pot să aştept, nu pot. ^

Era scos din sărite.

— Mă tem pentru dumneavoastră, spuse Tihon aproape timid.

— Vă temeţi că nu pot să rezist ? Că nu voi putea suporta ura lor ?

— Nu, nu numai ura lor.

— Dar ce altceva ?.

— ...Rîsul lor.

Rosti aceste cuvinte foarte încet, parcă fără voia lui.

Nefericitul nu se putuse stăpîni şi începuse să vorbească despre ceea ce ar fi fost mai bine să tacă : ştia de altfel că ar fi fost preferabil să tacă. Stavroghin se turbură, îngrijorarea îi apăru pe faţă.

— Presimţeam asta. Deci în timp ce citeaţi „documentul" meu v-am apărut drept un personaj comic ? Nu vă speriaţi, nu vă turburaţi. Mă aşteptam la asta.

într-adevăr, Tihon era încurcat; încercase să se explice cît mai repede, dar nu făcuse decît să strice şi mai mult lucrurile.

— Pentru a realiza astfel de acţiuni, liniştea morală este indispensabilă ; chiar în suferinţă trebuie păstrată o înaltă seninătate... or, în zilele noastre seninătatea morală lipseşte. Pretutindeni nu sînt decît discuţii şi certuri. Oamenii nu se înţeleg mai bine între ei ca pe vremea turnului Babei.

— Toate astea sînt foarte plicticoase ! Ştiu asta. S-a mai spus de mii de ori îl întrerupse Stavroghin.

__ De altfel, nici nu v-aţi atinge scopul, continuă Tihon,

trecînd direct la problemă. Din punct de vedere juridic sînteţi aproape inatacabil. Este primul lucru asupra căruia vi se va atrage atenţia, zeflemisindu-vă. Apoi, mulţi se vor arăta uimiţi; cine va înţelege adevăratele cauze ale spovedaniei dumneavoastră ? Vor face înadins ca să nu fie înţelese, căci

733

asemenea fapte sînt temute ; sînt întîmpinate cu groază, sînt detestate şi li se răspunde prin răzbunare : omenirii îi place noroiul ei şi nu vrea să fie răscolit. De aceea nu va trece mult timp şi lumea va lua această chestiune în derîdere ; căci oamenii rezolvă cel mai uşor aceste lucruri cu glume.

— Vorbiţi mai desluşit. Spuneţi tot, stărui Stavroghin.

— Fireşte, la început ei îşi vor exprima oroarea, dar această oroare va fi mai curînd simulată decît sinceră şi nu va avea drept scop decît să satisfacă convenienţele. Eu nu vorbesc de sufletele curate ; acestea vor fi îngrozite, dar ele se vor acuza şi vor tăcea şi deci nu se vor face observate. Ceilalţi, oamenii de lume, nu se tem decît de ceea ce le ameninţă în mod direct interesele. O dată trecută prima mi­rare, prima teroare convenţională, primii care vor rîde vor fi tocmai aceştia. Nebunia dumneavoastră li se va părea foarte curioasă ; căci vă vor considera puţin dement, acordîndu-vă totuşi destulă responsabilitate pentru a putea rîde de dum­neavoastră. Veţi putea suporta asta ? Inima nu vi se va umple oare de o ură atît de mare, încît vă va distruge ? Iată de ce mă tem.

— Ei bine... şi dumneavoastră... şi dumneavoastră chiar... Mă mir că aveţi o părere atît de proastă despre oameni ; cu ce dezgust îi judecaţi ! replică Stavroghin oarecum plictisit.

— Credeţi-mă ! exclamă Tihon. Cînd vorbesc astfel des­pre oameni, îi judec în special după mine.

— Să fie oare în sufletul dumneavoastră ceva care se va delecta cu suferinţa mea ?

•— Cine ştie ? Poate că da. Ei da, se prea poate.

— Ajunge ! Spuneţi-mi totuşi ce vi se pare ridicol în ati­tudinea mea în această relatare ? Ştiu eu însumi, dar vreau ca dumneavoastră să-mi arătaţi cu degetul. Vorbiţi-mi cu cel mai mare cinism posibil, căci sînteţi un mare cinic... Voi ăştia, oamenii sfinţi, sînteţi îngrozitor de cinici, voi înşivă nu ştiţi în ce măsură dispreţuiţi oamenii... Vorbiţi-mi cu toată since­ritatea de care sînteţi în stare. Vă repet încă o dată : sînteţi foarte original.

— Există ceva ridicol faţă de oameni şi într-o oarecare măsură ceva fals pină şi în intenţia admirabilei penitenţe pe care vi-o impuneţi... fără să mai vorbim de forma în care vreţi s-o faceţi — turbure, insuficient de hotărîtă, şovăitoare, probabildin cauza fricii... Oh! nu vă îndoiţi de victoria dum-

734

neavoastră ! strigă el deodată revenindu-şi, aproape în extaz. Această formă va învinge (el arătă spre foi) cu condiţia să acceptaţi cu toată sinceritatea palmele şi scuipăturile... dacă le veţi suporta pînâ la capăt. Pedepsirea cea mai infamă sfîr-şeşte întotdeauna prin a atinge cea mai înaltă glorie şi putere, dacă umilinţa este sinceră. Dar sînteţi capabil de o astfel de umilinţă ? Ceea ce vă trebuie este umilinţă şi umilire. Trebuie să nu dispreţuiţi judecătorii dumneavoastră, ci să aveţi în­credere în ei, ca în Biserică. Numai atunci îi veţi învinge şi îi veţi aduce prin pildă la dumneavoastră, şi vă veţi uni cu ei în dragoste... Oh ! dacă aţi fi în stare să înduraţi totul pînă la capăt !...

— Spuneţi-mi, după părerea dumneavoastră, ce este ri­dicol în aceste foi ?

— De ce, de ce această grijă de ridicol ? De ce această boală la dumneavoastră ? strigă brusc Tihon, clătinînd din cap.

— Să lăsăm asta ; arătaţi-mi mai bine ce este ridicol...

— Urîţenia este acea care vă va ucide, şopti Tihon cu ochii

plecaţi.

— Urîţenia ? Care urîţenie ?

— Urîţenia crimei. Este într-adevăr urîtă. în general, ori­care ar fi crima, cu cît se varsă mai mult sînge, cu cît este mai îngrozitoare, cu atît efectul ei este mai mare, cu atît este mai pitorească, am putea spune. Dar există crime ruşinoase, mîrşave, a căror grozăvie se trage din josnicia lor...

Tihon nu isprăvi.

— Adică, consideraţi ridicolă atitudinea mea cînd sărutam mîinile unei mici spurcăciuni... apoi cînd tremuram de frică... şi restul. Vă înţeleg foarte bine. Şi vă temeţi pentru mine, fiindcă asta e urît, ticălos, nu, nu ticălos, ci ruşinos, ridicol. Şi credeţi că tocmai asta nu voi putea suporta ?

Tihon tăcea. Stavroghin pali, faţa lui se contractă.

— înţeleg acum de ce m-aţi întrebat dacă domnişoara din Elveţia este aici, şopti el ca pentru sine.

— Nu sînteţi pregătit, nu sînteţi destul de călit, adăuga

Tihon.

— Ascultaţi, vreau să obţin propria mea iertare; iată scopul meu principal; scopul meu unic, declară deodată Sta­vroghin cu un entuziasm sălbatic. Asta este toată spovedania mea, tot adevărul, restul minciună. Numai atunci, asta o ştiu bine, va dispare vedenia. Iată de ce aspir la o suferinţă ne­mărginită, iată de ce o caut eu însumi. Nu mă descurajaţi,

735

I

căci altfel voi muri de mînie ! striga el aproape involuntar. Acest elan fu atît de neaşteptat pentru Tihon, încît se sculă in picioare.

— Dacă credeţi că vă puteţi ierta singur şi că veţi obţine iertarea pe această lume prin suferinţă, dacă căutaţi numai şi numai să obţineţi această iertare, oh ! atunci aveţi o cre­dinţă deplină, strigă Tihon cu bucurie. Cum aţi putut atunci să spuneţi că nu credeţi în Dumnezeu ?

Stavroghin păstra tăcerea.

— Dumnezeu vă va ierta lipsa de credinţă, căci îl vene­raţi pe Sfîntul Duh fără să-l cunoaşteţi.

— Xu poate să existe iertare pentru mine, spuse Stavro­ghin cu un aer sumbru. Stă scris în cartea dumneavoastră că nu există crimă mai mare decît să batjocoreşti „unul din aceşti copii mici". Da, în această carte.

Arătă Evanghelia.

— La asta vă voi răspunde, replică Tihon, cu un glas pă­truns, că dacă veţi reuşi să vă iertaţi pe dumneavoastră înşivă, şi Cristos vă va ierta... O nu, nu ! să nu mă credeţi! Am comis un sacrilegiu. Chiar dacă nu veţi reuşi să vă împăcaţi cu dumneavoastră înşivă, şi să vă iertaţi, chiar şi atunci el vă va ierta pentru intenţia dumneavoastră şi pentru marea su­ferinţă... Căci limbajul omenesc nu are cuvinte, nu are gîn-duri destule pentru a exprima toate căile Mielului pînă în ziua ,.cînd aceste căi ne vor fi dezvăluite în întregime". Cine va măsura pe cel care depăşeşte orice măsură, cine va înţe­lege toată profunzimea sa?!

Colţurile buzelor lui tremurară ca mai înainte şi o uşoară strîmbâtură îi convulsiona faţa. Efortul fusese prea mare, şi el pîecă ochii.

Stavroghin îşi luă pălăria de pe canapea.

— Voi reveni în altă zi. Părea epuizat. Vom mai vorbi despre toate astea... A fost o imensă plăcere pentru mine să vorbim împreună... şi apreciez onoarea... şi sentimentele dum­neavoastră. Credeţi-mă că acum înţeleg de ce unele persoane simt atîta afecţiune pentru dumneavoastră...

— Chiar plecaţi ? întrebă Tihon ridicindu-se şi el, foarte surprins. Şi eu... Păru că şovăie. Voiam să vă fac încă o ru­găminte... dar acum nu ştiu dacă... mă tem...

— Vă rog.

Stavroghin so reaşeză, tot cu pălăria în mină. Tihon se uită Li această pălărie şi la ţinuta lui Stavroghin, o ţinută de

'-'36
om de lume ; dar acest om de lame era pe jumătate nebun, Tihon se turbură şi mai mult.

— Vă întreb numai... Vă daţi oare seama. Nikolai Vsevo-lodovici (dacă nu mă înşel acesta este numele dumnea­voastră), că dacă publicaţi aceste foi viaţa dumneavoastră e distrusă... cariera dumneavoastră, de pildă.,, şi tot restul...

— Cariera mea ?

Nikolai Vsevoiodovici se strîmbă.

— De ce să distrugeţi totul astfel ? De ce aceasta încăpă-ţînare ? spuse Tihon parcă implorînd şi dîndu-şi seama în acelaşi timp de stîngăcia lui.

Faţa lui Stavroghin luă o înfăţişare dureroasă. . — V-am mai spus şi vă repet : toate spusele dumnea-voastiă sînt de prisos... De altfel toată această conversaţie devine insuportabilă.

Se frâmînta pe scaun.

— Nu mă înţelegeţi. Ascultaţi-mă fără să vă supăraţi. Cu­noaşteţi părerea mea : dacă ea ar fi rodul umilinţei, fapta dumneavoastră ar fi cea mai frumoasă dintre faptele creşti­neşti, dacă aţi fi în stare s-o suportaţi. Şi chiar dacă nu aţi fi în stare, Domnul ar ţine seama de sacrificiul dumneavoastră. S-ar ţine seama de tot, de fiecare din cuvintele noastre, de fiecare frămîntare a sufletului nostru, de cel mai neînsemnat gînd al nostru. Dar vă propun un alt sacrificiu, cu mult mai mare...

Stavroghin păstră tăcerea.

— Sînteţi însetat de suferinţă şi de sacrificiu. Ei bine, în­vingeţi şi această dorinţă ; lăsaţi aceste foi, renunţaţi la acest plan şi atunci veţi învinge totul, vă veţi zdrobi orgoliul, vă veţi zdrobi demonul. Veţi triumfa, veţi atinge eliberarea...

Ochii îi străluceau. împreună mîinile într-un gest de im­plorare.

— Cit suflet puneţi in asta, cîtă importanţă îi acordaţi... De altfel, credeţi-mă. apreciez... spuse politicos Nikolai Vsevo­iodovici, însă cu un aer uşor scîrbit. Observ că vreţi să-mi întindeţi o capcană, cu cele mai bune intenţii din lume, de­sigur, pentru binele meu, din filantropie. De fapt, aţi vrea să pun capăt la toate, poate chiar să mă însor, să-mi închei viaţa ca membru al unui club şi să vin la mănăstire în zilele ide sărbătoare. Nu e aşa ? De fapt, în calitatea dumneavoastră

'47 — Dostoievski — Opere voi. 7

737

de cunoscător al inimilor şi de cinic, poate şi prevedeţi că exact aşa se vor petrece lucrurile şi că este vorba doar să insistaţi, nu-i aşa ? Pot pana chiar că vă gîndeaţi chiar şi la mama mea şi la liniştea ei...

Avu un zîmbet plin de răutate.

— Nu, nu este vorba de această pocăinţă ; eu vă pregă­tesc alta, continuă Tihon cu căldură, fără să acorde nici o atenţie risului şi remai cilor lui Stavroghin. Eu cunosc un bătrîn ; nu e aici, dar nu stă departe de noi. Un pustnic, un ascet cu o asemenea înţelepciune creştinească, că nici dum­neavoastră nici eu n-o putem concepe. El o să-mi asculte ru­gămintea ; îi voi povesti toată istoria dumneavoastră. îmi daţi voie ? Duceţi-vă la el, supuneţi-vă autorităţii lui timp de cinci sau şapte ani, timp pe care îl veţi considera mai tîr-ziu necesar. împuneţi-vă această pocăinţă şi graţie acestui mare sacrificiu veţi obţine tot ce năzuiţi şi chiar ceea ce nici nu speraţi. Căci astăzi nici nu puteţi bănui ceea ce veţi do-bîndi.

Stavroghin îl ascultă cu multă seriozitate ; sîngele îi năvăl: în obrajii săi palizi.

-— îmi propuneţi să depun jurămînt monacal în această mănăstire ?

— Nu este nevoie să deveniţi călugăr, nu trebuie să de­puneţi jurămînt ; rămîneţi doar un novice, şi asta în taină ; puteţi chiar continua să trăiţi în lume.

— lăsaţi, părinte Tihon, întrerupse Stavroghin cu o ex­presie de scîrbă.

El se ridică, şi Tihon de asemenea.

— Ce-aveţi ? strigă el deodată, privind spre Tihon aproape cu teroare.

Acesta era în picioare în faţa Iui, cu braţele întinse îna­inte ; un spasm rapid îi schimonosi faţa îngrozită.

— Ce-aveţi ? Ce-aveţi ? repetă Stavroghin, îndreptîndu-sc repede spre el pentru a-l susţine. I se păruse că preotul era să cadă.

— Eu văd... eu văd limpede, strigă Tihon cu o voce pă­trunzătoare şi care exprima o suferinţă intensă, eu văd că niciodată, nefericite tînăr, nu ai fost atît de aproape de o nouă crimă şi mai fioroasă decît cealaltă !

738

— Liniştiţi-vă, stărui Stavroghin, foarte îngrijorat pentru Tihon. S-ar putea să amîn în cele din urmă totul pentru mai tîrziu ; aveţi dreptate. _ _a

— Nu, nu după publicare, ci înainte de asta, cu o zi îna­inte, cu o' oră înainte de acest mare sacrificiu, vei căuta o ie­şire'într-o nouă crimă şi nu o vei săvîrşi decît pentru a evita publicarea acestor foi. _ >

Stavroghin se cutremură de furie şi de frică.

— Psiholog blestemat, strigă el cu mînie şi fără să se în­toarcă părăsi camera.

»&t . . J J -

PREZENTĂRI ŞI COMENTARII

DATE BIBLIOGRAFICE

NOTE EXPLICATIVE______

v

Geneza Demonilor este unul din cele mai palpitante subiecte fio istoriografiei literare ; în linii esenţiale, ea a putut fi recon­stituită pe baza scrisorilor şi însemnărilor autorului însuşi, apro­piate de ceea ce se va numi „romanul unui roman".

Pentru început, notăm cîteva fapte, aşa cum reies ele din co­respondenţa romancierului. La sfîrşitul anului 1868, pe vremea cînd mai lucra la definitivarea Idiotului, Feodor Mihailovici pro­iectează un „roman enorm", Ateismul, care, fără să fi fost vreo­dată realizat, avea să stea la baza cărţilor sale viitoare. Parabola înfruntării şi înfrîngerii necredinţei îl obsedează luni de-a rîndul ; revenit însă la Dresda, el scrie mai întîi povestirea Eternul soţ, şi îi comunică între timp, la 17/29 septembrie 1869, lui Maikov, intenţia de a trimite o nouă lucrare revistei Russki Vestnik. Să fi fost acesta primul semnal al Demonilor ? Puţin probabil, de­oarece asasinarea studentului Ivanov de către Keceaev şi mem­brii organizaţiei „Narodnaij Rasprava', ce avea să declanşeze elaborarea romanului-pamflet „antinihilist", se va produce doar la 21 noiembrie. In lumina unei scrisori ulterioare către Strahov şi a primelor însemnări din Carnetele la Demonii, cercetătorii sînt aproape unanimi în a aprecia că Dostoievski începe să lucreze efectiv la noul său roman în decembrie 1869. Curios este însă fap­tul că tot de atunci şi pînă în mai 1870 el elaborează simultan un al doilea proiect, o variantă îmbogăţită a Ateismului, cunoscut sub titlul Viaţa marelui păcătos. Pendularea între ..poem" şi ..pam-

742

flet", între ideea „artistică" şi cea „tendenţioasă" durează aproxi­mativ o jumătate de an, timp în care scrisorile conţin referiri ample atît la Viaţa marelui păcătos, cît şi la Demonii. La un mo­ment dat se părea chiar că din această competiţie va ieşi în­vingătoare epopeea filozofică despre scepticul ce-şi recîştigă cre­dinţa pravoslavnică ; izbinda a fost repurtată însă. în cele din urmă, de romanul pe care-l cunoaştem, de fapt în multe privinţe diferit de cel pe care-l cunoaştem, deoarece metamorfoza inte­rioară a Demonilor e departe de a lua sfîrşit prin amintita „vic­torie" asupra rivalului său. De altfel, însăşi izbinda presupunea asimilarea multor elemente ale Vieţii marelui păcătos, fapt care va determina asemănarea pregnantă a lui Stavroghin cu îndelung proiectatul personaj ateist.

Carnetele şi scrisorile ne dezvăluie fazele noi şi chinuitoare ale elaborării planului, întrerupte de seria crizelor de epilepsie din iulie, şi culminînd într-un moment de depresiune artistică, pre­vestitoare a revelaţiei finale. La 11 august e consemnat eşecul căutărilor de pînă atunci : scriitorul se hotărăşte să distrugă tot ce realizase şi să ia munca de la capăt, pe baza unui plan nou, de astă dată definitiv. Cum însă maniera sa de a lucra se opunea în mod programatic calmului şi opţiunilor definitive, mutaţiile inte­rioare nu încetează nici după ce primele capitole de roman sînt trimise spre publicare. Faptul e confirmat de scrisoarea din 719 octombrie, către revista RussVci Vestnik; o zi mai tîrziu, Dostoievski îi mărturisea lui Katkov că eroul său, Piotr Verhc-venski, deşi inspirat după Neceaev, ar putea să nu-i prea semene acestuia, cu atît mai mult cu cît a căpătat o alură semicomică, cedîndu-şi în bună măsură demonismul altui personaj, prin ex­celentă tragic, gata să acapareze prim-planul acţiunii şi atenţia principală a cititorilor — anume lui Nikolai Stavroghin ; după încă o zi, schimbarea necesară a rolurilor de căpetenie, pusă de multă vreme la cale în laboratorul intim al autorului, este re­afirmată.

Schema primului an de muncă se conturează, aşadar, suficient de clar : iniţial Dostoievski se gîndeşte la o dezbatere filozofica pe tema „Rusia sau Occidentul?", sinonimă pentru el cu tema „credinţa sau necredinţa ?" (Ateismul), proiect ce se revarsă în­tr-unui mai amplu, epopeic (Viaţa marelui păcătos, conceput cu o pentalogie, ca un nou Erou al timpului nostru, povestea unei gol-gote moderne, împlîntată în istoria Rusiei vreme de trei decenii) dar se şi modifică, sub impulsul unui asasinat politic şi al urmâ-

743

rîlor lui. într-o direcţie acut contemporana şi tendenţioasă (De­monii) ; un timp, ideea filozofic-religioasă şi cea politică sînt paralel investigate, apoi prima pare a £i amînată în favoarea celei din urmă, pe care însă scriitorul o aprofundează tocmai în sens metafizic, transformînd romanul-pamflet (istoria lui Piotr Verho-venski, adică a lui Neceaev) într-un roman filozofic (tragedia lui Kikolai Stavroghin, adică de fapt a ..marelui păcătos"). Revenim astfel, pe spirală, deasupra punctului iniţial, dovadă că pe par­cursul unei creaţii conştiente şi temeinic edificate pierderile sînt aparente şi recuperabile, pregătesc revelatoare însumări. Nikolai Stavroghin şi Ivan Karamazov, monumentali reprezentanţi ai ne­gativismului etic şi filozofic, exponenţi sintetici ai „subteranei', sînt de neconceput fără proiectul Vieţii marelui păcătos.

Demonii au apărut în Russki Vesinik, pe parcursul anului 1871 (Nr. 1, 2, 4, 7, 9, 10, 11) şi — după o întrerupere destul de lungă — în ultimele două numere (11, 12) ale anului următor. Proiectele s-au dovedit şi de data aceasta prea optimiste, Dostoievski cerea mereu amînări. Lovitura cea mai dureroasă a fost însă refuzul lui Katkov de a tipări capitolul central al romanului, La Tihon, apărut doar după Revoluţia din Octombrie, în 1923, sub titlul Spovedania lui Stavroghin. (Iniţial, el trebuia inclus între capi­tolele VIII şi IX ale părţii a doua, ca al nouălea şi ultimul ei capitol.) Presimţind parcă dramatica întorsătură, romancierul amintea încă din Dresda de părţile viitoare ale romanului, care „în ciuda faptului că pot fi citite şi unei fetiţe", nu-i sînt totuşi recomandabile (v. Pisma, II, 315). După întoarcerea în Rusia şi după ce redacţia respinsese capitolul, gata cules, Dostoievski a în­locuit varianta iniţială (..-moscovită'') cu o versiune atenuată (,.pe-tersburgheză"), nici ea admisă. Textul din revistă ca şi ediţia de sine stătătoare din 1873 au fost astfel private de capitolul-cheie, prin care se lămuresc intenţiile creatorului.

Tabloul modificărilor vizibile şi tainice ale Demonilor ar tre­bui acum întregit prin dinamica personajelor sale, aşa cum rezultă ea din cele patru Carnete publicate în 1935 de E.N. Koncina. Din pricina caracterului deosebit de eterogen al acestor însemnări şi a dificultăţilor restabilirii cronologiei lor exacte, ne vom limita doar la cîleva precizări, ce urmează a fi completate cu prilejul analizei lui Nikolai Stavroghin.

„O idee subterană pentru Mesagerul Rus" (C. 762 — după edi­ţia Les Demons, Bibi. de la Pleiade, Gallimard, Paris, 1955), citim la începutul acestor neobişnuit de voluminoase note, ca dovadă a

744

continuităţii preocupărilor lui Dostoievski. Personajele viitorului roman pot fi lesne identificate : „doamna importantă" va deveni Varvâra Petrovna Stavroghina, „fata adoptivă" — Daşa, „fru­moasa" — Liza, ,,prinţul' sau ..prinţul A.B." — Nikolai Stavroghin, ' „şchioapa" — Măria Timofeevna Lebiadkina, „un institutor" — Şatov. Ultimul este de la început clar conturat ; elev al credin­ciosului de rit vechi Golubov, curînd eliminat din proiecte, Şatov continuă un timp să se menţină în avanscena însemnărilor, într-o legătură strînsă cu „prinţul", căruia i se opune din răsputeri şi pe care doreşte să-l convertească. Raporturilor contradictorii şi des modificate dinlie ..institutor" si ..prinţ", ca şi ideologici şatoviene, mai amplu prezentată decît în forma definitivă a romanului, le sînt consacrate numeroase pagini.

Un alt personaj conturat de timpuriu este bătrînul Stepan Tro-fimovici Verhovenski, liberal al „anilor patruzeci", vinovat pentru eşecul generaţiei „anilor şaizeci". Prototipul său e deconspirat prin alternarea numelui său cu a istoricului Granovski, după cum şi pe fiul său, Piotr Verhovenski, autorul îl numeşte adesea Ne­ceaev. Conceput iniţial ca principal erou al cărţii, Piotr Stepano-vici îşi cedează treptat unele idei lui .Şigalev (vag descris în Car­nete) şi lui Kirillov (apărut doar în însemnările tîrzii), iar întîie-tatea, lui Nikolai Stavroghin, mulţumindu-se în cele din urmă — în conformitate cu remarcile anterior amintite, din scrisori — cu un rol minor şi de factură comică („...fiul lui Stepan Trofimo-vici •— în genul lui Hlestakov. Mizerabil, plat, necinstit" — C. 781).

Aducînd la un numitor comun toate regrupările efectuate de autor în arhitectonica romanului şi în relaţiile dintre eroi, re­marcăm aceeaşi deplasare permanentă şi esenţială în favoarea lui Nikolai Vsovolodovici, implicit restrîngerea ponderii ..concurenţi­lor" săi virtuali, uneori pînă la anihilare. Pe Golubov autorul ii exclude din roman, lui Şatov şi lui Piotr Verhovenski Ic reduce masiv rolurile, şi — prin jocul hazardului — nu mai poate opune diabolicului său erou nici pe ieromonahul Tihon : proiectatul diptic al întunerecului (Stavroghin) şi luminii (Tihon) se metamor­fozează într-un enorm Apocalips ! In Idiotul, prinţul Mîşkin fu­sese totul, Iui Ippolit Terentiev revenindu-i o partitură modestă. Ambiţiile acestui Mefisto jalnic se împlinesc acum, graţie ur­maşului său, „prinţ" nu doar prin titlul ce i se atribuie (cu deose­bire în perioada genezei sale), dar mai ales prin funcţia ce şi-o revendică. Ippolit se războise cu Mîşkin, Stavroghin îşi pierde adversarii, unul după altul, înfruntarea copleşitoare mut:ndu-se

T45

în propriul său suflet. Ei devine nu pur şi simplu eroul principal al cărţii, ci singurul ei erou, multiplicat în diverse ipostaze, toate celelalte personaje există prin el şi pentru el ! Stavroghin trebuie să-şi asume, în acelaşi timp, rolul lui Faust şi al lui Mefisto, al lui Hamlet, Claudius şi Fortinbras. Dreptatea ni se pare a fi ne­îndoielnic de partea acelor exegeţi, care văd în Demonii o amplă şi complexă „spovedanie" a lui Stavroghin, considerînd personali­tatea sa drept cheia de boltă a romanului, alfa şi omega oricărei investigaţii adecvate. Pentru a ne putea concentra atenţia asupra acestui teribil personaj, trebuie să precizăm în prealabil implica­ţiile concret-istorice, politice, publicistice ale cărţii.

Intenţiile retrograde ale lui Dostoievski, mai violente în cazul de faţă decît oricînd înainte, au fost înţelese exact atît de comen­tatorii democraţi, de la Mihailovski pînă la Gorki, cît şi de apolo­geţii extremişti ai acestor intenţii. Nu există nici un motiv de re­vizuire a punctului de vedere categoric împărtăşit de către cer­cetătorii marxişti, confirmat şi prin strădaniile de cîteva decenii ale comentatorilor mistici, iraţionalişti, anticomunişti de a ridica în slăvi tocmai ideile politice cele mai reacţionare ale acestui ro­man (scris într-o epocă de activizare a literaturii reacţionare ruse —■ dovadă „romanele antinihiliste" ale lui Pisemski, Leskov, Kliuş-nikov, Avenarius, Krestovski, Markievici, Avseenko ş.a.). Nu există motiv pentru o asemenea revizie, de vreme ce autorul însuşi şi-a mărturisit tendenţiozitatea în repetate rînduri, dîndu-i frîu liber şi pe parcursul cărţii, uneori pînă la periclitarea logicii ar­tistice şi a autenticităţii caracterelor.

„Toţi nihiliştii sînt socialişti" (Pisma IV, 280) — prejudecata formulată de Dostoievski, într-o scrisoare adresată lui Katkov, în timpul elaborării romanului Crimă şi pedeapsă, s-a accentuat, in anii exilului occidental, într-o paradoxală îmbinare cu creseînda sa furie antiburgheză. Dostoievski opune capitalismului şi socia­lismului — suprapuse — „lumina din Răsărit", ideea pravoslavnică, Hristosul rus ; el defăimează Comuna din Paris, prilej pentru a-şi înnoi izbucnirile violente şi nedrepte la adresa lui Bielinski, Cernîşevski, Dobroliubov şi Pisarev, parabola din Evanghelie, despre demonii intraţi în porci, vizîndu-i, în chip mărturisit, pe socialiştii ruşi. „Ideea mea constă în aceea că socialismul şi creş­tinismul sînt antiteze" (Pisma IV, 298), declară el în februarie 1873, lună în care îi trimite lui Alexandru al IH-lea, pe atunci prinţ moştenitor, un exemplar al romanului abia apărut, împreună cu o scrisoare explicativă, în care Bielinski şi Granovski sînt numiţi

746

„părinţii direcţi" ai lui Neceaev, iar mişcarea acestuia — dedusă din influenţele europene dizolvante şi din înstrăinarea de „prin­cipiile scumpe şi originale ale vieţii ruseşti" : să fim, conchide au­torul, „orgolios de independenţi" (Pisma 111, 50).

Violenţa prejudecăţilor s-a făcut din plin simţită în Demonii, romanului potrivindu-i-se de minune aprecierea lui Saltîkov-Şce-drin, după care Dostoievski scrie cu „mîinile tremurînd de furie". O simplă recapitulare a cîtorva adrese vizate ne sugerează gama largă a acestei furii polemice. Prototipul liberalului vlăguit Stepan Trofimovici, „părintele" răspunzător pentru lipsa de scrupule a „tinerilor", este Granovski, iar cel al „marelui scriitor" Karma-zinov ■— însuşi Ivan Turgheniev, pe care Dostoievski doreşte să-l discrediteze pentru „occidentalismul" său mărturisit. Povestirea Merci este o antologie răsturnată a motivelor turghenieviene, o mostră a „europeismului" ridicol, sentimental şi aristocratic, străin necesităţilor efective ale neamului. Acestei parodii i se alătură al­tele nu mai puţin acide, de pildă poezia O personalitate lumi­noasă, satiră a unei poezii protestatare aparţinînd lui Ogariov, citată şi la procesul Neceaev ; istoria, meşter în iscusite reabili­tări, a răspuns însă acuzaţiilor printr-o neaşteptată „critică a criti­cii" : luată în serios, O personalitate luminoasă a fost la un mo­ment dat răspîndită ca o autentică proclamaţie antiguvernamen­tală.

Pentru a obţine un efect cît mai amplu şi variat cu putinţă, Dostoievski înlănţuie verigile polemicii sale, îi foloseşte ca acuza­tori chiar pe acuzaţi. Procedeul este pe larg aplicat în înfăţi­şarea raporturilor dintre „părinţi" şi „copii" : Stepan Trofimovici vinovat pentru dezordinea nihilistă a tineretului — Piotr Stepano-vici e fiul, iar Nikolai Vsevolodovici, elevul său — devine implicit judecătorul acestei dezordini, judecătorul presupuşilor ei inspira­tori. Estetismul său iluminist, deşi ineficient sau ridicol, constituie rampa de lansare a atacurilor împotriva utilitarismului antiartis-tic, atribuit lui Pisarev şi Cernîşevski. Proiectele iniţiale îi rezer­vaseră lui Stepan Trofimovici un întreg curs despre Madona Six-tină şi o amplă demonstraţie în favoarea lui Shakespeare, fără de care omenirea nu poate şi nu va putea exista ; într-o formă mai laconică, argumentaţia sa în sprijinul umanismului tradiţional şi a valorilor artistice nepieritoare a rămas unul din laitmotivele romanului ; subiectivismul autorului îi trădează însă tentativa, de loc plauzibilă, de a împrumuta tocmai generălesei Varvara Pe-trovna Stavroghina (ca şi soţiei guvernatorului, Iuliei Mihailovna,

747

şi „marelui scriitor" Karmazinov) argumentele ostile Madonei Eix-line, parodie a concepţiilor estetice ale lui Cernîşevski, Denunţînd vîrfurile nobiliare ale_: guberniei în care se petrece acţiunea, şi implicit întreaga administraţie ţaristă, romancierul stabileşte o solidaritate tainică sau afişată între păturile privilegiate — străine de Rusia pravoslavnică prin origine şi simţăminte — şi ..nihiliştii" socialişti, împreună cu învăţătorii lor : Piotr Stepanovici Verho­venski poate dezlunţui acţiunile sale criminale în primul rînd graţie sprijinului obţinut din partea Iuliei Mihailovna şi, prin ea, a guvernatorului von Lembke. împinsă la absurd, această optică preconcepută îl uneşte pe Cernîşevski cu cei ce-l aruncaseră în temniţele siberiene. De pe poziţiile unui rusism exclusivist, ce şi-ar găsi echivalentul în ţărănimea tradiţională, sînt rînd pe rînd stigmatizate toate celelalte pături ale societăţii, vinovate, chipu­rile, de a fi contribuit direct sau indirect, cu bună ştiinţă sau nu, la răspîndirea molimei „nihiliste" şi de a fi capitulat în faţa idei­lor dizolvante ale socialiştilor occidentali. în această furibundă filipică se confundă cu socialismul nu numai „burghezismul", dar şi liberalismul tradiţional sau pseudoliberalismul moşieresc, după cum se amestecă Turgheniev cu Petraşevski, Petraşevski cu Cer­nîşevski, Cernîşevski cu Neceaev, Neceaev cu Turgheniev ! Cercul se lărgeşte treptat, cuprinzînd rînd pe rînd pe Granovski. Nekra-sov, Bielinski, Ogariov, Herzen, Pisarev, acuzaţi de-a valma pen­tru ideile lui Bakunin şi acţiunile lui Neceaev, cărora, la rîndul lor, le sînt nediferenţiat atribuite ideile socialiştilor utopici („gîn-găniile sociale franceze") şi acţiunile Internaţionalei, denunţate, toate la un loc, în caricaturala imagine a „grupului celor cinci", condus de Piotr Verhovenski. Crimele comise de Virghinski, Lipu-tin, Tolkacenko sau Erkel, la comanda lui Verhovenski — ilus­trare, deocamdată parţială şi „imperfectă" a concepţiei lui Şigali-ov — sînt extrapolate asupra tuturor personajelor cu simpatii presupus „socialiste", asupra tuturor autorităţilor invocate de ele ; Stepan Trofimovici poate fi astfel readus pe banca acuzaţilor, alături de fiul şi de elevul său, de Varvara Petrovna şi Karmazi­nov, de Fourier şi Cernîşevski ; toţi au de răspuns pentru asasi­narea mişelească a lui Şatov, şi pentru celelalte fărădelegi, pe care nu le-au comis şi nu le-ar fi aprobat. Ideea lui Dostoievski este însă tocmai aceea că toţi cei ce se dezic de credinţa strămo­şească, trădează sfînta Rusie şi se angajează în slujba puterilor întunericului — liberale şi catolice, burgheze şi socialiste — im-

748

porta te din Occident, iau de fapt parte activă în comiterea tuturor crimelor.

Susţinînd responsabilitatea comună pentru nelegiuirile diverşi­lor „înstrăinaţi" de popor, descrise în carte, Dostoievski ţinteşte fără doar şi poate mai ales în criminalii proprîu-zişi, Piotr Ver­hovenski şi complicii lui. în măsura în caro a rămas un roman-pamflet (şi a rămas într-o măsură considerabilă), Demonii se cen­trează pe figura odioasă a lui Piotr Stepanovici, aventurier amoral şi cinic. Intrigile urzite de el stau la temelia subiectului propriu zis al cărţii ; întâmplarea de la fabrica Şpigulin, balul şi serata li­terară acoperite de ridicol, incendiul provocat cu bună ştiinţă, crimele comise da Fedka-ocnaşul, moartea Lizei, lichidarea lui Şatov în numele cimentării prin sînge a grupului terorist, sinuci­derea lui Kirillov, ultima călătorie a propriului său tată şi chiar sfîrşitul lui Nikolai Stavroghin, al cărui jalnic lacheu fusese -— toate i se datoresc lui, acestui diavol modern de dimensiuni re­duse, călău-farsor, Iago şi Falstaff, neîndurător şi neserios, uci­gaş prin meserie şi clovn prin vocaţie. Piotr Verhovenski vis-ă-vis de Stavroghin înseamnă cam ceea ce fusese Svidrigailov faţă de Raskolnikov şi ceea ce avea să fie Smerdcakov pentru Ivan Ka-ramazov : dublura sa vulgară, col ce transpune ideile în prac­tică, smulgîndu-le prin aceasta aureola ; prin cumplitul şi ridico­lul său demonism politic se urmăreşte discreditarea demonismu­lui filozofic al învăţătorului, mai fundamental, mai grav şi, în consecinţă, mai periculos.

Vom reveni asupra legăturilor dintre practicianul plat şi cava­lerul ideii ; acum ne preocupă îndeosebi stabilirea confuziei de adrese, săvîrşite de autor prin persoana lui Piotr Stepanovici. Atribuindu-i acestuia toate viciile posibile, înfăţisîndu-ni-l în pos­tura unui jalnic, dar extrem de abil aventurier politic, Dosto­ievski îl are in vedere pe Neceaev, se referă tot timpul la miş­carea socialistă în ansamblul ei, şi de cîteva ori în mod particu­lar la Internaţională. Ceea ce se cere lămurit în acest context ni se pare nu atît îngroşarea pînă la neverosimil a datelor proprii politicianismului aventurier, imposibilitatea unor comportări ase­mănătoare cu ale lui Verhovenski sau ale grupului său (nici vorbă, romancierul supralicitează o serie de elemente negative în direcţia grotescului tendenţios, pentru a obţine efectul scontat), cit mai ales falsul în esenţă al acestor extrapolări succesive, opoziţia din­tre procedeele şi ţelurile urmărite de Piotr Stepanovici şi conţinu­tul real al socialismului (utopic, dar mai ales ştiinţific)-. Neadevă-

749

rată este nu logica internă (chiar şarjată) a terorismului verho-vonskian, ci logica sa „exterioară", corelarea forţată cu ceea ce nicidecum nu se lasă corelat. „Demonii" politici ai lui Dostoievski sînt de fapt nişte individualişti care, ripostînd în mod anarhic anarhismului orînduirii capitaliste, acţionează practic în spiritul şi în favoarea acestei orânduiri ; ca atare, dacă diagnosticul poate fi, cu unele amendamente, acceptat, nicidecum nu poate fi accep­tată pretenţia lui Dostoievski de a fi definit natura mişcării re­voluţionare autentice. E drept, confuzia poate fi în parte expli­cată prin tenacitatea cu care încă de pe atunci se autoproclamau „socialişti" tocmai unii dintre cei mai extremişti exponenţi ai „burghezismulai", oameni ale căror acţiuni oglindeau adesea în chip fidel — şi agravau totodată — racilele zgomotos denunţate de ei.

Dostoievski era însă un scriitor prea onest pentru a nu fi in­tuit lipsa de temei a pretenţiilor, cărora el însuşi le dăduse cre­zare. „Neceaev nu este un socialist, ci un răzvrătit, idealul său este revolta şi distrugerea, după care «fie ce-o fi» — pe baza principiului socialist că orice-o fi, tot e mai bun decît ceea ce este acum şi că a sosit deci timpul pentru acţiuni şi nu pentru predică" (C. 1030). Prima parte, lucidă, a acestei remarci, se opune finalului ei : „fie ce-o fi" este identic cu principiul individualist „după mine potopul", lozinca favorită, de inspiraţie evident ne-socialistă, a tuturor răzvrătiţilor anarhişti, nihilişti. Recunoaşterea din debutul citatului de mai sus e subliniată, în termeni categorici, şi în roman, atunci cînd Piotr Stepanovici îi propune lui Stavro-ghin să devină „Ivan-Ţarevici" al mişcării, „papa", „soarele" noii religii teroriste, „America noastră". Pe parcursul cumplitei sale fantasmagorii, în care cere să i se taie limba lui Cicero, să i se scoată ochii lui Copernic, iar Shakespeare să fie ucis cu pietre, şi preconizează despotismul total, scufundarea omenirii în cea mai neagră, neîndurătoare robie, Verhovenski însuşi deconspiră taina de mult înţeleasă de către cititori : „Sînt un escroc, nu un socialist, ha-ha-ha !•' Iar Nikolai Vsevolodovici recunoaşte evi­denţa şi el : „Aşadar, dumneata într-adevăr, nu eşti socialist, ci un fel de... ambiţios politic?" Escroc, escroc, i-am putea răspunde noi prin cuvintele istericului său preopinent — în măsură mai mare chiar decît prinţul Valkovski, Aristov şi locotenentul Jere-biatnikov, Lujin şi Svidrigailov, Feodor Pavlovici Karamazov şi Smerdeakov, dar în genul lor, ducînd la ultimele consecinţe tipica lor lipsă de scrupule, supralicitind imoralismul lor devorant. La

750

niveluri mai umile, escroci sînt şi Virghinski, Liputin, Liamşin, Tolkacenko, fiecare e în felul său un „Quasimodo moral" ; cu toţii sint însă în mod similar înrudiţi „diavolilor" periferici şi de forţe reduse din opera scriitorului, unui Lebeziatnikov sau Rakitin, nici ei socialişti, ci mici ambiţioşi politici. Atîta doar că uneori, graţie împrejurărilor mai puţin violente, nelegiuirile se menţin la nivel potenţial, pe cînd Piotr Stepanovici şi complicii săi sînt „siliţi" să facă vărsare de sînge !

După cum am mai spus, Dostoievski s-a inspirat îndeaproape din procesul lui Neceaev din iu'.ie-august 1871 ; el a urmărit ştirile şi comentariile presei ruseşti şi germane privitoare la asasinarea lui Ivanov, a studiat proclamaţiile revoluţionare scoase la lumină cu prilejul procesului, ca şi Catehismul revoluţionar al lui Baku-nin, din ale cărui precepte anarhiste se inspiraseră membrii gru­pării ..Narodnaia Rasprava". Cercetătorii au demonstrat corespon­denţele şi necorespondenţeie, de ansamblu şi detaliu, dintre eroii romanului şi acuzaţii la proces, au enumerat cu scrupulozitate erorile viziunii şi comportării lui Neceaev, ca şi uncie indiscuta­bile virtuţi ale sale, trecute de obicei sub tăcere (şi care îl distan­ţează de odioasa imagine făurită întru totala sa nimicire de către Do.îtoievski) ; oi ,;u cîntărit şi argumentele care par să pledeze, alături de certa apropiere din!re tînărul Verhovenski şi Neceaev, în favoarea înrudirii lui Nikolai Stavroghin cu Mihail Bakunin (opinia profesorului L. P. Grosoman, bazată pe numeroase fapte : Bakunin a fost moşier în Tver, oraş în care Dostoievski îşi în­cheiase exilul şi în care cunoscătorii au identificat localitatea ano­nimă din Demonii; Dostoievski îl văzuse pe Bakunin la Geneva în 1863 etc, etc.) şi elementele de caracter, comportare, concepţie potrivnice unei atari rudenii. Dincolo de toate aceste investigaţii, utile pentru descifrarea mecanismului ascuns al creaţiei şi resta­bilirea adevărului istoric în întreaga sa complexitate, esenţială sub raport ideologic rămînc şi de astă dată delimitarea clară a adresanţilor efectivi de cei presupuşi (de către Dostoievski şi ,,do-stoievskologii" retrograzi). Chiar acceptarea unei identităţi desă-vîrşite între Piotr Stepanovici Verhovenski şi Sorghei Neceaev, sau — prin intermediul acestuia din urmă ori al lui Stavroghin — cu Mihail Bakunin, nu ar justifica extinderea acestei paralela asupra mişcării revoluţionare şi a concepţiilor socialiste autentice. Atît tactica terorii individuale şi a complotismului, preconizată de Neceaev, cit şi ideologia anarhismului mic-burghez bakunmis*, radical opus principiilor Internaţionalei, merită a fi respinse, şi

751