Elemente de istorie, doctrină şi practică misionară

I. Dialogul teologic oficial ortodox- romano-catolic

Acest dialog a început în anul 1980 după ce a avut câteva etape premergătoare semnificative.¹⁸² Dialogul dragostei avea nevoie de dialogul adevărului, de dialogul teologic şi în acest sens în 1975 s-a constituit Comisia teologică interortodoxă pentru pregătirea dialogului cu Biserica Romano-Catolică, iar în 1976 papa Paul VI a numit Comisia catolică pentru pregătirea dialogului teologic cu Biserica Ortodoxă. Dialogul teologic oficial ortodox-catolic a avut până în prezent şapte adunări generale după cum urmează: Patmos-Rodos, Munchen, Creta, Bari, Noul Valamo şi Balamand.

1. Prima adunare generală a Comisiei mixte de dialog

Cea dintâi adunare generală a Comisiei mixte de dialog teologic dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică a avut loc în insulele Patmos şi Rodos între 29 mai şi 4 iunie 1980, la invitaţia Patriarhiei Ecumenice. Astfel, după ce s-a stabilit metoda şi principiile dialogului s-a hotărât ca tema ce se doreşte o fi abordată şi analizată să fie în prealabil discutată în trei Subcomisii, ale căror rezultate să fie armonizate de către o Comisie de coordonare care avea misiunea de a elabora un text de lucru pregătitor.¹⁸³

În ceea ce priveşte tematica dialogului, din mai multe teme aprobate de Comisia mixtă, s-a stabilit ca la următoarea adunare generală mixtă de dialog să se trateze tema intitulată: Taina Bisericii şi a Euharistiei în lumina Tainei Sfintei Treimi. Această temă era structurată în mai multe subpuncte: a) Cum trebuie să fie înţeleasă natura sacramentală a Bisericii şi a Euharistiei în raport cu Hristos şi cu Sfântul Duh? Care este relaţia dintre sacramente, mai ales Euharistie, şi hristologie, pnevmatologie şi triadologie?; b) Care este relaţia dintre Euharistie săvârşită în jurul episcopului prin Biserica locală şi taina lui Dumnezeu-Unul în comuniunea celor trei Persoane?; c) Care este relaţia dintre acest oficiu al Euharistiei prin Biserica locală şi comuniunea tuturor Bisericilor locale în unica şi sfânta Biserică a lui Dumnezeu-Unul în trei Persoane?¹⁸⁴

La această temă, cele trei Subcomisii mixte de lucru au alcătuit câte un referat, iar cele trei referate au fost sintetizate de Comisia de coordonare întrunită la Veneţia în 1981, care a realizat prin această sintetizare, un text comun care să servească ca şi text de lucru pentru discuţiile următoarei adunări generale.¹⁸⁵ La sfârşitul lucrărilor, participanţii la dialog au semnat şi dat publicităţii un Comunicat comun din care reies clar scopul şi obiectivele prezentei întruniri: „Scopul ei principal a fost acela de a defini procedura şi de a organiza amănuntele lucrării pentru prima fază a dialogului. Acest scop a fost atins: a) planul pentru dialogul propus de către Comisia pregătitoare tehnică de teologi în 1978, aprobat de Biserica Romano-Catolică şi de toate Bisericile Ortodoxe a fost adoptat în mod unanim, ca şi ordinea de zi a primei faze a dialogului; b) au fost alese temele precise ale studiilor teologice iniţiale; c) au fost create Subcomisii compuse din membrii romano-catolici şi ortodocşi şi ele vor pregăti rapoartele pentru sesiunea plenară următoare; d) a fost constituită o Comisie mixtă de coordonare pentru a asigura progresul dialogului.”¹⁸⁶ Observăm că la această adunare nu s-au discutat aspecte doctrinare profunde, ci s-au discutat mai mult aspecte tehnice şi de organizare a dialogului pentru buna şi eficienta desfăşurare a acestuia în viitor.
2. A doua adunare generală a Comisiei mixte de dialog

A doua adunare generală a Comisiei mixte de dialog teologic dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică a avut loc la Munchen între 30 iunie-6 iulie 1982, aceasta fiind de fapt cea dintâi „confruntare” teologică a dialogului ortodox-catolic. Tema pusă în discuţie a fost cea hotărâtă la prima adunare generală şi anume: Taina Bisericii şi a Euharistiei în lumina Tainei Sfintei Treimi, această temă născând discuţii în ceea ce priveşte „natura Euharistiei, ca expresie a activităţii Sfintei Treimi în decursul istoriei mântuirii, asupra raportului Euharistiei cu Biserica şi asupra rolului central al Euharistiei pentru înţelegerea comuniunii în interiorul Bisericii locale şi pentru comuniunea dintre Bisericile locale în Biserica universală”¹⁸⁷

Dintre aspectele doctrinare abordate şi discutate la această adunare generală şi care se şi găsesc în Documentul de la Munchen amintim:

a) Învăţătura despre Filioque care se referă la poziţia Sfântului Duh în Sfânta Treime, o temă doctrinară care a generat de-a lungul timpului controverse ample între Răsăritul şi Apusul creştin. Cu referire la această temă doctrinară controversată, documentul de la Munchen subliniază următoarele: „Fără a dori să rezolvăm încă dificultăţile existente între Răsărit şi Apus în legătură cu relaţia dintre Fiul şi Duhul, putem deja să spunem împreună că acest Duh care purcede de la Tatăl (Ioan 15,26) ca singur izvor în Treime şi care a devenit Duhul înfierii noastre (Romani 8,15) pentru că este de asemenea Duhul Fiului (Galateni 4,6) ni se comunică în mod special în Euharistie de către Fiul, asupra căruia El veghează în timp şi în veşnicie (Ioan 1,32)”¹⁸⁸ Conţinutul esenţial al acestui text este specific ortodox şi provine din scrierile patriarhului Constantinopolului, Grigorie Cipriotul¹⁸⁹, care acreditează formula patristică răsăriteană Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi se odihneşte în Fiul.

b) Documentul uneşte în formularea lui cele două tradiţii în ceea ce priveşte Euharistia, tradiţia apuseană care susţinea că transformarea Darurilor are loc la rostirea cuvintelor de instituire a Tainei şi tradiţia răsăriteană care susţinea că prefacerea Darurilor are loc în timpul epiclezei. „Iată de ce taina Euharistiei se împlineşte în rugăciunea, care uneşte cuvintele prin care Cuvântul întrupat a instituit taina şi în epicleza prin care Biserica acţionează în credinţă, imploră pe Tatăl prin Fiul să trimită pe Duhul, pentru ca într-o unică proaducere a Fiului întrupat totul să se împlinească în unitate”¹⁹⁰ Apariţia termenului epicleză în Document este foarte importantă deşi expresia din text „prin Fiul” poate lăsa impresia că „credincioşii se împărtăşesc de Duhul Sfânt numai prin Trupul şi Sângele lui Hristos” ceea ce din punct de vedere ortodox nu este valabil întrucât din perspectiva teologiei ortodoxe „credincioşii se împărtăşesc de Duhul Sfânt imediat după prefacere, adică separat de Trupul şi Sângele lui Hristos de care se împărtăşesc ulterior”.¹⁹¹

c) Un alt aspect doctrinar evidenţiat în discuţii a fost relaţia dintre Biserica locală şi episcop. Documentul de la Munchen scoate în evidenţă faptul că episcopul poate să fie „garant al tradiţiei” numai prin Biserică şi nu separat de aceasta, aspect întâlnit în Biserica romano-catolică unde papa poate lua hotărâri dogmatice sine consensus ecclesiae. Prin abordarea acestei teme, s-a atins în cadrul dialogului o problemă delicată care chiar dacă nu este rezolvată totuşi este pozitiv fructificată în sensul că pune în evidenţă practica Bisericii primare în ceea ce priveşte alegerea episcopilor în Biserică, practică de care Biserica catolică s-a îndepărtat, episcopii fiind aleşi nu de popor, ci numiţi în mod liber de papă.¹⁹² Tot în ceea ce priveşte doctrina despre Biserica locală şi episcop, deşi putem identifica în Document într-o oarecare măsură teza „eclesiologiei euharistice”, totuşi accentul nu cade pe aceasta ci pe necesitatea existenţei „aceleaşi credinţe în toate Bisericile locale ca bază a comuniunilor cu acelaşi Hristos, Biserica locală care celebrează Sfânta Euharistie nu este doar o parte din Trupul lui Hristos, ci în întregime. Fiecare adunare euharistică este cu adevărat Sfânta Biserică a lui Dumnezeu, în comuniune cu prima comunitate a ucenicilor şi cu toate celelalte din lume, care celebrează sau au celebrat Sfânta Euharistie”¹⁹³ Primordialitatea unei credinţe comune ca şi bază a unităţii Bisericii şi imposibilitatea intercomuniunii fără această credinţă comună este susţinută de teologia ortodoxă spre deosebire de cea romano-catolică care propune mai întâi primordialitatea împărtăşirii comune în vederea realizării unităţii Bisericii, aceasta văzând împărtăşirea comună din acelaşi potir ca şi premisă şi nu ca efect al unirii Bisericilor.¹⁹⁴

Deşi Documentul de la Munchen nu aduce soluţii categorice aspectelor doctrinare discutate, totuşi el constituie un prim pas înainte, o reafirmare comună a multor aspecte ale tradiţiei Bisericii nedespărţite, punându-se astfel, noi baze pentru continuarea dialogului teologic în vederea apropierii dintre cele două Biserici. Tot acum s-a fixat tema următoarei adunări generale a Comisiei mixte de dialog intitulată: Credinţa, tainele şi unitatea Bisericii, temă care mai apoi a fost analizată în trei referate ale celor trei Subcomisii (întrunite în 1982), pe baza cărora Comitetul de coordonare întrunit la Nicosia (Cipru, 1983), a alcătuit un document pentru a fi prezentat Comisiei mixte de dialog.
3. A treia adunare generală a Comisiei mixte de dialog

A treia adunare generală a Comisiei mixte de dialog dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică a avut loc în insula Creta (Grecia) între 30 mai-8 iunie 1984, concentrându-şi atenţia asupra elaborării unui document comun intitulat: Credinţa, tainele şi unitatea Bisericii. Documentul alcătuit de Comisia de coordonare întrunită în Cipru propunea „puncte teologice comune cu privire la relaţia dintre credinţă şi tainele de iniţiere (Botez, Mirungere, Euharistie)”¹⁹⁵ Cu toate acestea unele puncte au fost lăsate spre a fi discutate direct în cadrul adunării generale a Comisiei mixte de dialog. Dintre acestea amintim: confirmarea târzie la romano-catolici şi numai de către episcop şi acordarea Sfintei Împărtăşanii numai după Confirmare; explicarea sensului unei anumite mirungeri la Botez de către preot în practica catolică şi o altă Mirungere pe frunte de către episcop la vârsta de 10-12 ani; lipsa administrării tainei Mirungerii şi a Euharistiei imediat după Botez nu înseamnă oare, o privare a celui botezat de darurile Sfântului Duh, de calitatea de membru al Bisericii primită prin Botez?¹⁹⁶ Numai din existenţa acestor întrebări putem observa că există o mare diferenţă între practica şi tradiţia romano-catolică şi practica şi tradiţia ortodoxă cu privire la Taine. Astfel, dacă din partea întâi a Documentului elaborat în Cipru reiese că în ceea ce priveşte Tainele de iniţiere – Botez, Mirungere, Euharistie – atât ortodocşi cât şi romano-catolici au o doctrină care arată unitatea acestor taine şi numai toate trei împreună împlinesc iniţierea creştină, în partea a doua a Documentului, în care se tratează aspectul liturgic al acestor taine, întâlnim inadvertenţe clare. În ceea ce priveşte practica romano-catolică de a administra Taina Mirungerii separată de Botez la vârsta de 8-14 ani, teologii ortodocşi au adus împotriva acesteia argumente din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie a Bisericii nedespărţite.¹⁹⁷ Teologii ortodocşi au pus mai multe întrebări părţii romano-catolice privitoare la administrarea Tainelor de iniţiere: Cum explică romano-catolicii distanţa de timp dintre Botez, Confirmare şi Euharistie? De ce în unele regiuni romano-catolicii fac două Confirmări? Cum se motivează împărtăşirea unora înainte de Confirmare? Un botezat neconfirmat face parte din Biserică? Ce se întâmplă cu un copil care moare după Botez dar înainte de Confirmare?¹⁹⁸ Practicile Bisericii romano-catolice de a administra Taina Mirungerii separată de Taina Botezului sau de a vorbi de două etape în administrarea Tainei Mirungerii, una după Botez şi cealaltă la vârsta de 10-12 ani, sau de a administra împărtăşania înaintea Mirungerii au menirea de a statua în Biserică mai multe categorii de creştini contrar evidenţelor biblice: a) creştini botezaţi; b) creştini botezaţi şi împărtăşiţi fără să fie confirmaţi şi c) creştini botezaţi, confirmaţi şi împărtăşiţi, adică creştini plenari.¹⁹⁹ În Biserica Ortodoxă cele trei Taine de iniţiere – Botez, Mirungere, Euharistie - se administrează împreună copilului care după ce este botezat şi miruit, este împărtăşit cu Trupul şi Sângele lui Hristos.²⁰⁰ Deşi doar bazaţi pe argumente practice şi istorice, nu şi revelaţionale, teologii romano-catolici au afirmat că „săvârşirea Confirmării la vârstă adultă are un loc important în viaţa religioasă şi pastorală apuseană. Schimbarea ar duce la un scandal. Practica e mai puternică decât teoria”²⁰¹ Totuşi cardinalul Willebrands a specificat că „toate obiecţiunile ridicate de partea ortodoxă vor fi menţionate în documentul din Creta şi se va trece la elaborarea de studii menite să descopere compatibilitatea dintre cele două practici sau să recomande reformarea practicilor care nu se vor putea justifica.”²⁰²

Datorită discuţiilor ample şi prelungite pe care le-au generat aceste diferenţe practice de administrare a Tainelor de iniţiere, desigur nu fără a avea şi profunde implicaţii teologice, Comisia mixtă de dialog a intrat în criză de timp, motiv pentru care nu a redactat documentul final, acesta fiind dat spre finalizare Comitetului de coordonare care s-a întrunit în anul 1985 la Opole (Polonia). La Opole, membrii Comitetului de coordonare au adus unele îmbunătăţiri textului insistându-se asupra faptului că, diferenţele în administrarea celor trei Taine au coexistat în Răsărit şi Apus încă din vremea Bisericii nedespărţite fără să motiveze întreruperea comuniunii, aşa încât ambele practici sunt legitime.²⁰³

Comisia mixtă de dialog a stabilit ca viitoarea adunare generală să fie ţinută în Italia, la Bari în 1986 cu o temă prin care se dorea discutarea celui mai delicat şi important în acelaşi timp aspect al dialogului: primatul şi infailibilitatea papală. Astfel tema se intitula: Taina Preoţiei în structura sacramentală a Bisericii în special importanţa succesiunii apostolice pentru sfinţirea şi unitatea poporului lui Dumnezeu. Plecând de la această temă, cele trei Subcomisii au întocmit câte un referat fiecare spre a fi supus analizei Comitetului de coordonare. La Opole însă, după lungi discuţii s-a stabilit ca la Bari să nu se propună discutarea primatului papal, ci una dintre temele: a) Mărturisirea în structura sacramental-canonică a Bisericii şi b) Tainele şi înnoirea omului şi a lumii. Aceste teme cuprindeau aspecte privitoare la săvârşitorii Tainelor, relaţia episcop-Biserică, taine de reînnoire şi desăvârşire, trecându-se astfel la tema jurisdicţiei canonice care în trecut a născut atâtea separări în Biserică.²⁰⁴

4. A patra adunare generală a Comisiei mixte de dialog

A patra adunare generală a Comisiei mixte de dialog teologic dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica romano-catolică, a avut loc în două sesiuni, în Italia, la Bari, în anul 1986 şi respectiv 1987. Deşi întrunirea de la Bari a fost organizată într-un cadru festiv ea a înregistrat mai multe eşecuri generate de absenţa mai multor membri de dialog din diferite Biserici Ortodoxe. Cu toate acestea, membrii prezenţi au pregătit în prima sesiune două documente care să fie adoptate la o sesiune următoare, care va avea loc tot la Bari, însă în prezenţa şi a celorlalţi membrii de dialog. Primul document a fost cel redactat în Creta, şi îmbunătăţit la Opole privind credinţa, tainele şi unitatea Bisericii. După lungi discuţii, care de fapt duceau înspre aceleaşi poziţii ale ambelor părţi avute în Creta privind Tainele de iniţiere şi practica lor, partea ortodoxă a cerut ca teologii romano-catolici să accepte două aspecte sine qua non care să fie introduse în text: a) că partea catolică recunoaşte în principiu vechimea şi îndreptăţirea practicii orientale; b) că este gata să restaureze practica veche, în măsura în care se va constata că nu se lezează sentimentele credincioşilor şi nu se tulbură activitatea pastorală.²⁰⁵

A doua sesiune a adunării generale a Comisiei mixte de dialog îşi propunea estomparea eşecului celei dintâi şi concentrarea tuturor eforturilor spre elaborarea documentului intitulat Credinţa, tainele şi unitatea Bisericii, document care a fost alcătuit şi analizat în cadrul mai multor întruniri: Creta, Opole, Bari (prima sesiune). În cadrul acestei sesiuni, una dintre problemele puse în discuţie a fost cea referitoare la prozelitism şi uniatism, problemă lansată de Biserica Greciei şi Ierusalimului, care au condiţionat participarea la aceste lucrări chiar de discutarea acestei probleme. Problema prozelitismului şi uniatismului a fost dată spre analiză unei Subcomisii speciale care să o abordeze sub aspect istoric, eclesiologic şi practic şi care să-şi prezinte concluziile şi propunerile ei la viitoarea adunare generală.²⁰⁶ De asemenea, Comisia mixtă de dialog a luat în discuţie şi propunerile făcute de Conferinţa Panortodoxă Preconciliară de la Chambesy (Geneva 1986) privind dialogul Bisericii Ortodoxe cu Biserica Romano-Catolică şi a cărei propuneri au fost oficial aprobate mai ales în ceea ce priveşte metodologia şi tematica dialogului.

Propunerea Mitropolitului Transilvaniei Antonie Plămădeală, ca documentul definitivat la Bari – Credinţa, tainele şi unitatea Bisericii – să prezinte şi puncte neconcordante şi prin aceasta el să devină nu numai un document de acord, ci şi un document de dialog, s-a arătat a fi benefică, aşa încât documentul a putut fi aprobat şi dat spre publicare.²⁰⁷

Documentul de la Bari are următoarea structură: Introducere; I Credinţa şi comuniunea în Taine; 1. Credinţa adevărată este dar dumnezeiesc şi răspuns liber al omului; 2. Expresia liturgică a credinţei; 3. Duhul Sfânt şi Tainele; 4. Credinţa liturghisită şi exprimată în Taine: mărturisirea de credinţă; 5. Condiţiile comuniunii în credinţă; 6. Credinţa adevărată şi comuniunea în Taine; 7. Unitatea Bisericii în credinţă şi în Taine; II Tainele de iniţiere creştină: raportul lor cu unitatea Bisericii.

Din Document transpar mai multe puncte de acord dintre ortodocşi şi romano-catolici dar şi puncte de divergenţă, motiv pentru care ortodocşii s-au arătat nesatisfăcuţi, considerând chiar şi punctele de acord ca fiind insuficiente.²⁰⁸ Punctele de acord care transpar din Document sunt următoarele: 1) necesitatea Botezului pentru mântuire; 2) efectele Botezului şi în special, viaţa nouă în Hristos şi eliberarea de păcatul strămoşesc; 3) încorporarea în Biserică prin Botez; 4) relaţia dintre Botez şi Taina Sfintei Treimi; 5) legătura esenţială a Botezului cu moartea şi Învierea Domnului; 6) rolul Sfântului Duh în Botez; 7) trebuinţa de a folosi apa, care arată caracterul Botezului ca baie a celei de-a doua naşteri. Finalul Documentului de la Bari prezintă şi următoarele puncte divergente: 1) practicarea Botezului ca regulă prin stropire de către romano-catolici; 2) Faptul că la romano-catolici ca regulă poate oficia Botezul şi un diacon; 3) despărţirea Confirmării de Botez şi administrarea ei la vârstă adultă; 4) admiterea la Euharistie înainte de administrarea Confirmării deşi ordinea administrării celor trei Taine n-a fost niciodată şi de către nimeni abrogată.²⁰⁹

Cu toate acestea, Documentul de la Bari are mai multe aspecte pozitive dintre care amintim: a) În Introducere se accentuează faptul că nu poate exista comuniune sacramentală fără comuniune în credinţă, aspect definitoriu pentru concepţia ortodoxă privitoare la unitatea Bisericii. (pct 4); b) Se afirmă că cea mai sigură călăuză pentru poporul credincios este mărturia Părinţilor şi a Sinoadelor ecumenice comune (pct 14); c) Se stabileşte ca fiecare Biserică să se raporteze la Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan ca la norma necesară comuniunii în Biserica cea una răspândită în tot pământul şi în toate timpurile (pct 21). Astfel, Documentul de la Bari pune în valoare aspecte fundamentale ale teologiei şi Bisericii Ortodoxe evidenţiind călăuzele autentice adică, (mărturia Părinţilor şi a Sinoadelor Ecumenice comune), autenticul Simbol (fără Filioque) şi arătând în problema intercomuniunii anterioritatea credinţei comune înaintea împărtăşirii comune din acelaşi potir. Şi nu în ultimul rând această adunare generală a Comisiei mixte de dialog de la Bari scoate în evidenţă două aspecte fundamentale: „Mai întâi s-a arătat că ortodocşii nu sunt dispuşi să mai admită prozelitismul catolic prin uniatism (…) Al doilea, documentul adoptat arată că fără studii serioase şi fără a se reveni la învăţătura şi practica Bisericii primare este greu să se vorbească de un progres al dialogului.”²¹⁰

5. A cincia adunare a Comisiei mixte de dialog

A cincia adunare a Comisiei mixte de dialog dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică a avut loc în Finlanda la Noul Valamo între 19-27 iunie 1988. Discuţiile Comisiei mixte întrunite la Noul Valamo s-au concentrat asupra unui document elaborat în 1985 la Opole (Polonia) de către Comitetul de coordonare întitulat Taina Preoţiei în structura sacramentală a Bisericii mai ales importanţa succesiunii apostolice pentru sfinţirea şi unitatea poporului lui Dumnezeu. Şi în cadrul actualei întruniri au apărut discuţii privitoare la problema prozelitismului şi uniatismului, partea ortodoxă insistând asupra lămuririi acesteia cât mai grabnic posibil. Comisia mixtă a hotărât ca pentru rezolvarea acestei situaţii să se înfiinţeze aşa cum s-a propus încă de la Bari, o Subcomisie specială care să discute şi să elaboreze un document de acord asupra uniatismului din perspectivă istorică, eclesiologică şi practică. O primă întrunire a acestei Subcomisii a avut loc chiar la Noul Valamo. Tot aici s-a stabilit şi tema viitoarei adunări generale cu titlul: Consecinţele eclesiologice şi canonice ale structurii sacramentale a Bisericii. Sinodalitate şi autoritate în Biserică. Prin abordarea unei asemenea teme se viza discutarea infailibilităţii şi a primatului papal.²¹¹

În urma discuţiilor părţile implicate în dialog au aprobat un document final care cuprinde 4 secţiuni: 1) Hristos şi Duhul Sfânt; 2) Preoţia în planul dumnezeiesc al mântuirii; 3) Oficiul episcopului, preotului şi diaconului; 4) Succesiunea apostolică

Textul Documentului „conţine doar o reflexie asupra unor aspecte ale preoţiei sacramentale, ale structurii bisericeşti şi ale succesiunii apostolice şi cuprinde atât convergenţe cât şi divergenţe de păreri ale celor două Biserici”.²¹² O problemă în aprobarea documentului a fost cea legată de terminologie care trebuia rezolvată la nivelul Subcomisiilor aşa încât Comisia mixtă de dialog să se concentreze asupra problemelor de fond.²¹³ Textul reflectă o teologie profundă ceea ce îl face accesibil în primul rând ierarhilor şi teologilor.²¹⁴ S-a convenit să nu se vorbească de două Biserici ci de Biserică, din moment ce doctrina în discuţie este aceeaşi şi de asemenea să nu se zică două tradiţii ci tradiţia Bisericii, aceasta fiind la început una pentru întreaga Biserică.²¹⁵ În Introducere, Documentul accentuează învăţătura patristică despre relaţia strânsă dintre Hristos şi Duhul Sfânt în lucrarea mântuirii, evitându-se tendinţa catolică de factură scolastică prin care se evidenţia hristologia în detrimentul pnevmatologiei. (prg 2). În ceea ce priveşte raportul dintre Hristos şi Duhul Sfânt exprimat în prima secţiune a Documentului, acesta evită problematica Filioque bazându-se pe temeiuri revelaţionale: Duhul Sfânt care din veşnicie purcede de la Tatăl şi de odihneşte asupra Fiului (I, 6). De asemenea tot în prima secţiune, Documentul subliniază caracteristicile fundamentale ale slujirii în Biserică: aspectul sacramental al slujirii (prg 9), aspectul eshatologic al slujirii (prg 11), aspectul apostolic al slujirii implicând aici şi succesiunea apostolică (prg 14). În cea de-a doua secţiune a Documentului se face distincţie clară între preoţia generală specifică credincioşilor şi preoţia specială dată Apostolilor şi continuată în Biserică de episcopi, preoţi, diaconi (prg 18). În secţiunea a treia Documentul vorbeşte în special despre preoţia sacramentală a Bisericii dintr-o perspectivă euharistică. Se vorbeşte şi despre întreita slujire a episcopului în Biserică după modelul lui Hristos ca Învăţător, Arhiereu şi Conducător (Împărat) (prg 25,26,28,29,38,40) Fără a minimaliza rolul harismelor femeii la constituirea Trupului lui Hristos, textul Documentului afirmă în problema hirotoniei femeilor că Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică rămân fidele tradiţiilor teologice şi istorice potrivit cărora se hirotonesc numai bărbaţi. (prg 32). Secţiunea a patra a Documentului se referă la succesiunea apostolică care aparţine comunităţii şi nu unui individ izolat care este hirotonit episcop. (prg 45). Această secţiune este într-o oarecare măsură prin structurarea ideilor textului ei, o pregătire a discuţiilor viitoare despre primatul papal. Pararaful 55 constituie concluzia acestei secţiuni a Documentului: „În această perspectivă a comuniunii Bisericilor locale s-ar putea privi tema primatului în întreaga Biserică, şi mai ales tema primatului episcopului Romei care reprezintă o diferenţă dificilă între noi şi care va fi dezbătută ulterior.”²¹⁶

Din Documentul Comisiei mixte de dialog de la Noul Valamo putem prezenta, în sinteză, câteva idei fundamentale: 1) Hristos nu poate fi izolat de Duhul Sfânt în lucrarea de mântuire; 2) slujirea în Biserică are o întreită dimensiune: sacramentală, eshatologică şi apostolică; 3) există o învătătură comună a celor două Biserici, referitoare la legătura dar şi distincţia dintre preoţia împărătească (generală) şi preoţia sacramentală a Bisericii; 4) există o învăţătură comună a celor două Biserici cu privire la rolul preoţiei sacramentale în planul dumnezeiesc al mântuirii, cu cele trei trepte ale ei, episcop, preot şi diacon; 5) există însă şi probleme divergente precum alegerea de episcopi, exercitarea funcţiilor episcopului, instalarea episcopului în Biserica locală şi infailibilitatea şi primatul episcopului de Roma, toate acestea urmând a se discuta în viitor²¹⁷

După această fază dialogul teologic oficial ortodox-romano-catolic se îndreaptă spre aspectele controversate şi dificile ale discuţiilor: primatul şi infailibilitatea papală²¹⁸, care însă vor fi dublate aşa cum vom vedea de problema uniatismului.

6. A şasea adunare generală a Comisiei mixte de dialog

A şasea adunare generală a Comisiei Mixte de dialog dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică a avut loc în Germania la Freising între 6-15 iunie 1990. Această adunare a avut misiunea de a analiza şi adopta documentul redactat în proiect de Comitetul de coordonare la Moscova (1-8 februarie 1990) intitulat: Consecinţele eclesiologice şi canonice ale naturii sacramentale a Bisericii. Sinodalitatea şi autoritatea în Biserică. Paralel cu acest document, Comisia mixtă de dialog trebuia să analizeze şi problema uniatismului pe baza documentului întocmit de subcomisia specială întrunită la Viena (1990) intitulat: Raport al Subcomisiei pentru studiul problemei privind Bisericile de rit bizantin unite cu Roma şi al problemelor uniatismului şi prozelitismului.²¹⁹ Problemele ivite prin reorganizarea Bisericilor Catolice de rit bizantin au impus schimbarea temei propuse şi discutarea în cadrul Comisiei mixte a problemei uniatismului pe baza raportului de la Viena în care era prezentată originea, eclesiologia şi manifestarea istorică a uniatismului. După discuţii îndelungate şi dificile s-a hotărât pentru ieşirea din impas să se redacteze un text sub forma unei declaraţii şi nu un document, textul nefiind aprofundat şi trecut prin etapele necesare redactării lui prin care să se ia o poziţie categorică faţă de uniatism şi prozelitism. Cu toate acestea Declaraţia de la Freising, deşi nu are un profund conţinut dogmatic, poate fi considerată un adevărat document de dialog.²²⁰ Declaraţia de la Freising condamnă categoric eclesiologia exclusivistă, specifică teologiei scolastice, potrivit căreia cine nu face parte din Biserică nu se poate mântui. În secolul al XX-lea, Conciliul II Vatican a afirmat disocierea de această concepţie anacronică, iar prin decretul Unitatis redintegratio, Biserica Ortodoxă este considerată o Biserică soră în care mântuirea este posibilă şi nu o Biserică eretică.²²¹ Sub regimul comunist, Biserica greco-catolică nu a putut recepta corespunzător decizile Conciliului II Vatican, iar odată cu reactivarea ei prin căderea comunismului, s-a aflat în faţa unei dileme: a rămâne fidelă vechii eclesiologii care a şi născut-o sau a-şi însuşi noua viziune eclesiologică şi a căuta astfel unitatea Bisericii nu prin uniatism, ci prin dialog.²²² Declaraţia de la Freising afirmă categoric că respinge uniatismul ca metodă de căutare a unităţii întrucât se opune tradiţiei comune a Bisericilor noastre (pct 6b)²²³. Cu această declaraţie, problemele dintre ortodocşi şi greco-catolici nu s-au rezolvat, în rezolvarea lor trebuind a se ţine seamă de perspectiva teologico-creştină, de hotărârile comune ortodoxo-catolice în sensul declaraţiei de la Freising şi nu numai de perspectiva istorico-juridică care se arată a fi nu numai eronată ci şi depăşită.²²⁴

7. A şaptea adunare generală a Comisiei mixte de dialog

A şaptea adunare generală a Comisiei mixte de dialog a avut loc în Liban, la Balamand între 17-24 iunie 1993. Redactarea documentului care constituia baza discuţiilor de la Balamand a trecut prin mai multe faze: Noul Valamo (1988), Viena (1990), Freising (1990) şi Ariccia (1991). La Ariccia, Italia, Comitetul de coordonare a redactat un document proiect cu privire la uniatism, document pe care Comisia mixtă de dialog a lucrat la Balamand unde a fost supus dezbaterii şi mai apoi adoptat şi publicat. Documentul de la Balamand se intitulează: Uniatismul, metodă de unire din trecut şi căutarea actuală a deplinei comuniuni, fiind structurat în trei părţi precedate de o Introducere. Astfel, Documentul de la Balamand are în vedere anumite principii eclesiologice sau mai bine zis o redefinire eclesiologică distinctă de exclusivismul soteriologic medieval. Este nevoie de o nouă înţelegere a Bisericii ca şi koinonia. De asemenea Documentul de la Balamand evidenţiază o reevaluare istorică a relaţiilor ortodoxo-catolice de după marea Schismă din 1054, precum şi o nouă conduită pastorală în vederea refacerii deplinei comuniuni. Această nouă conduită este recomandată în partea intitulată Reguli practice care ar putea fi cuprinse în zece recomandări: 1) crearea unei atmosfere creştine eliminând ura şi dispreţul din cadrul relaţiilor greco-catolice-ortodoxe; 2) eliminarea oricărui triumfalism bazat pe persecuţiile şi suferinţele prin care au trecut unii creştini în perioada comunistă; 3) informarea reciprocă a celor două Biserici de proiectele lor pastorale pentru a nu da loc suspiciunii şi neîncrederii; 4) respectarea libertăţii şi conştiinţei credincioşilor care trebuie să-şi aleagă confesiunea în libertate fără ademeniri material-financiare; 5) înfiinţarea de Comisii mixte locale pentru rezolvarea problemelor concrete; 6) înlăturarea violenţei şi a oricărei presiuni fizice, verbale sau morale în relaţiile dintre greco-catolici şi ortodocşi; 7) problema locaşurilor de cult trebuie depăşită pe calea dialogului frăţesc, ţinându-se seama de complexitatea realităţilor pastorale prezente şi de situaţiile locale; 8) evitarea apelului la autorităţile civile pentru rezolvarea problemelor conflictuale şi patrimoniale; 9) organizarea învăţământului teologic în duhul înfrăţirii creştine, a reevaluării istoriei şi a redefinirii eclesiologice; 10) relaţiile cu mass-media.²²⁵

Documentul de la Balamand, al cincilea al dialogului teologic oficial dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică, deşi are unele afirmaţii ambigue, totuşi constituie o schimbare de optică în relaţiile dintre cele două Biserici, la adresa lui ridicându-se atât aprecieri cât şi critici.²²⁶