Elemente de istorie, doctrină şi practică misionară

Capitolul II : Comunitatea sfinţilor în societatea de azi

1. Societatea pluralistă şi comunitatea credincioşilor
Trăim în societăţi deschise şi pluraliste. O societate dechisă şi plurlistă este caracterizată de coexistenţa egală a diverselor concepţii şi forme de viaţă. O trăsătură decisivă a unei asemenea societăţi o reprezintă neutralitatea religioasă ori ideologică a statului şi a sistemului legislativ. Aceasta presupune respingerea unei orientări religioase sau ideologice unificate, care este în mod legal obligatorie pentru toţi membrii societăţii. Îşi are originea în imboldurile Renaşterii, Reformei şi Iluminismului. Formarea societăţilor pluraliste a luat diferite căi în diferite ţări şi regiuni ale Europei, prezentând şi întreruperi. Dezvoltarea spre o societate pluralistă conţine riscuri şi oportunităţi. Situaţia este valabilă pentru indivizi, pentru societate în ansamblu şi pentru Biserică. Pentru individ creşterea gradului de libertate poate însemna pierderea identităţii, pentru societate pierderea consensului de bază. Pentru Biserică, dezvoltarea spre o societate pluralistă şi deschisă a adus numeroase schimbări. Acestea au determinat un context mai sincer, dar au şi creat, în diferite moduri, un vid periculos:

declinul obiceiurilor şi moralităţii configurate de Biserică şi de legăturile tradiţionale cu Biserica, împreună cu declinul general al tradiţiilor “obligatorii” din punct de vedere moral şi spiritual;

perceperea concepţiilor despre lume, a religiilor în general, şi a credinţei creştine, ca o „chestiune personală” conform căreia importanţa lor pentru calitatea şi dezvoltarea societăţii ca întreg (pentru politică, educaţie şi cultură) nu poate fi considerată de la sine înţeleasă, ci necesită justificare;

marginalizarea comunităţilor religioase şi, prin urmare, şi a bisericilor ca foste instituţii dominante în societate.

Pe de altă parte, experienţa re-orientării sociale şi în ţările din Europa de Est arată că bisericile pot deveni eficace, ca un factor decisiv în dezvoltarea spre o societate deschisă şi pluralistă:

fiind o convingere de viaţă personală, creată de experienţa adevărului Evangheliei, credinţa creştină mărturiseşte libertatea orientării în viaţă ca opusă pretenţiilor de valabilitatea universală ale unei ideologii ce încearcă să dirijeze toate sferele vieţii;

chiar în locurile unde de abia mai există obiceiurile şi moralitatea modelate de formele tradiţionale ale vieţii biseiceşti, bisericile pot furniza spaţii libere pentru formarea şi modelarea vieţii în comun.

prin întărirea mărturisirii publice a adevărului Evangheliei de către creştini şi grupuri creştine, dar în special prin mărturisirea creştină din viaţa profesională, bisericile pot câştiga influenţă în viaţa societăţii.

chiar acolo unde bisericile au fost împinse la marginile societăţii, ele pot activa pentru schimbări în centrul societăţii.

Condiţia principală pentru ca astfel de activităţi ale bisericilor să devină influente, este ca bisericile să rămână vizibile într-o societate dechisă şi pluralistă. Ele pot face aceasta rămânând loiale originii şi misiunii lor, distingându-se de ordinea societăţii, dar într-o legătură constructivă cu ea.

Bisericile Reformei şi membrii lor sunt provocaţi să-şi accepte existenţa într-o societate deschisă şi pluralistă, având ca sarcină modelarea vieţii creştine şi a existenţei bisericii. Ei pot face aceasta cu certitudinea că umanitatea are nevoie de Evanghelie, că persoane şi naţiuni au nevoie de vestea cea bună care le dezvăluie şi le garantează noua umanitate.
2. Comunitatea credincioşilor într-o societate pluralistă
2.1. Mărturisirea credinţei într-o societate pluralistă

Bisericile din societăţile deschise şi pluraliste trebuie să fie biserici mărturisitoare. Mărturisirea credinţei de către creştini şi biserici nu este doar un răspuns adresat unei societăţi caracterizată prin diverse concepţii de viaţă, aflate în competiţie unele cu altele. Mărturisirea credinţei face parte din natura credinţei (cf. 3.3.2 martyria). Biserica va fi recunoscută după mărturisirea sa de credinţă şi după mărturia vieţii sale. Mărturisirea lui Dumnezeu Cel Unul în Treime, Creatorul, Reconciliatorul şi Desăvârşitorul lumii, este fundamentul atât pentru poziţia critică a bisericilor faţă de toate tendinţele ce neagă Evanghelia lui Iisus Hristos ca temelie a credinţei şi vieţii, cât şi pentru cooperarea lor constructivă cu toţi factorii care fac eforturi pentru a servi bunăstarea neamului omenesc în conformitate cu perspectivele oferite de Evanghelie. Mărturisirea credinţei poate fi şi un act special de mărturisire în cazul unor ameninţări din interior sau din exterior faţă de adevărul Evangheliei în viaţa Bisericii şi în societate. Prin urmare, bisericile dintr-o societate deschisă trebuie să fie văzute ca biserici mărturisitoare.

2.2 Îngrijirea pastorală într-o societate pluralistă

Bisericile din societăţile deschise şi puraliste trebuie să fie biserici pastorale. Îngrijirea pastorală nu este numai un domeniu al practicii bisericeşti alături de altele, ci o formă esenţială a mărturisirii şi slujirii Evangheliei. Însăşi Evanghelia le promite oamenilor, prin garanţia harului, înţelegerea adevărată a situaţiilor lor de viaţă, şi implicit îndrumare mântuitoare. Într-o societate deschisă şi pluralistă, îngrijirea pastorală are o importanţă deosebită. Din cauza absenţei unei ierarhii cuprinzătoare a valorilor,care să revendice valabilitate necondiţionată şi să garanteze identitatea colectivă, se aşteaptă ca, într-o societate deschisă, persoanele însele să ia decizii cu privire la concepţiile lor de viaţă personale şi colective. Mulţi experiează acestă realitate ca o ameninţare faţă de identitatea lor personală şi colectivă şi ca o lipsă de orientare ce ameninţă viaţa. În această situaţie, creştinii şi bisericile sunt provocate să mărturisească tuturor oamenilor adevărul Evangheliei ca temelia concepţiei personale şi colective despre viaţă în Biserică şi ca un ajutor pentru a găsi orientare în căutarea de către ei a unei direcţii.

Această provocare nu se referă doar la domenii specifice îngrijirii pastorale, cum ar fi spovedania şi consilierea, ci şi la stilul de viaţă şi rânduiala Bisericii ca întreg. Trebuie să fie posibil să se experieze Biserica văzută într-o societate pluralistă ca o structură de rânduieli demne de încredere, în care „fiinţa interioară” se poate dezvolta. Îngrijirea pastorală este prin urmare nu doar o problemă de activităţi speciale, ci mai întâi de toate o problemă de rânduială bisericească şi de datină creştină.

2.3. Consiliere într-o societate pluralistă

Bisericile dintr-o societate deschisă şi pluralistă trebuie să fie biserici care ajută. Mandatul de a ajuta aproapele este considerat în bisericile Reformei o consecinţă directă a Evangheliei harului eliberator al lui Dumnezeu ca mântuire a lumii. Prin promisiunea evanghelică a vieţii veşnice, creştinul în mod individual şi comunitatea creştinilor au fost eliberaţi de constrângerile de a face din conservarea de sine şi afirmarea de sine singurul criteriu al oricărei acţiuni individuale şi eclesiale. Bisericile care îşi au rădăcina în promisiunea Evangheliei, în calitate lor de biserici deschise, mărturisitoare şi pastorale, pot fi fără rezerve biserici pentru ceilalţi. Acolo unde sunt “ biserici pentru alţii”, acolo unde se ridică pentru cei slabi, pentru cei oprimaţi şi defavorizaţi, bisericile sunt cu adevărat Biserica. Aceast mandat se referă la toate sferele vieţii şi trebuie să găsească o expresie convingătoare în viaţa colectivă a Bisericii însăşi. Bisericile din societăţile deschise şi pluraliste trebuie să fie văzute ca biserici ce ajută eficient.

2.4. Critica profetică într-o societate pluralistă

Bisericile dintr-o societate deschisă şi pluralistă trebuie să acorde spaţiu criticii profetice. Înrădăcinarea în Evanghelia harului lui Dumnezeu şi relaţia lor cu Iisus Hristos ca Domn al lor, le obligă să critice toate încercările din societate de a înlocui puterea lui Dumnezeu Creatorul cu puterea fiinţelor umane şi de a urma alte mesaje de mântuire decât Evanghelia lui Hristos. Creştinii au fost însărcinaţi să ia poziţie, avertizând şi atrăgând atenţia peste tot unde demnitatea umană, viaţa umană şi integritatea creaţiei este încălcată şi violentată. Această însărcinare motivează creştinii să ia poziţie şi în chestiuni de politică şi de organizare economică şi socială. Indicându-l pe Dumnezeu ca temelie, scop şi normă a întregii vieţi, creştinii îşi aduc contribuţia la dialogul despre scopurile şi mijloacele de acţiune potrivite în toate sferele vieţii societăţii. În slujirea sa de păzitor, biserica mărturiseşte Evanghelia lui Iisus Hristos ca promisiune şi linie directoare pentru dezvoltarea umană.

Cuvântul lor profetic în societate va fi credibil doar dacă nu este asumat într-un mod autocratic şi vestit într-o manieră auto-măgulitoare şi, dacă creştinii şi bisericile se deschid criticii Evangheliei şi caută îndrumare şi reînnoire pentru ei şi pentru societate ascultând Cuvântul lui Dumnezeu. Prin aceasta şi prin dispoziţia de a se pocăi, creştinii arată spre promisiunea Împărăţiei lui Dumnezeu, în care Dumnezeu va aduce la desăvârşire comuniunea cu creaţia Sa. Deoarece se alimentează din această speranţă, critica profetică poate îndruma, poate fi constructivă şi dătătoare de speranţă.
2.5 Misiune într-o societate pluralistă

Viaţa creştinilor şi a Bisericii într-o societate deschisă şi pluralistă trebuie să fie modelată de misiunea sa de a mărturisi adevărul Evangheliei harului lui Dumnezeu în Iisus Hristos întregii omeniri. Această sarcină a bisericilor, întemeiată pe chemarea de către Iisus Hristos ca Domn al lor, determină existenţa lor ca biserici deschise, mărturisitoare, pastorală şi care oferă ajutor. Ca biserici deschise, ele încearcă să vestească adevărul Evangheliei, adresat tuturor oamenilor, în mod public ca o invitaţie pentru fiecare. Ca biserici mărturisitoare, ele sunt chemate să mărturisească în mod veridic pe Iisus Hristos, originea şi conţinutul misiunii lor, ca promisiune a harului lui Dumnezeu pentru întreaga lume. În calitate de biserici pastorale, sunt preocupate să aplice în viaţa lor colectivă Evanghelia ca temelie pentru o concepţie de viaţă cuprinzătoare. Ca biserici ce ajută, ele depun mărturie, lucrând pentru învingerea nevoilor lumii, întrucât mântuirea în Hristos, aşa cum o vestesc, urmăreşte bunăstarea întregii umanităţi. Chiar şi acolo unde sarcina misionară este preluată de societăţi misionare, în străinătate şi în ţara respectivă, misiunea este întotdeauna responsabilitatea întregii biserici. Bisericile sunt recognoscibile ca misionare atunci când mărturisesc, prin toate aspectele vieţii lor, adevărul Evangheliei oferit întregii umanităţi.

2.6. O Evanghelie recognoscibilă într-o societate pluralistă

Bisericile din societăţile pluraliste, deschise, pot fi percepute ca biserici doar prin mărturisirea lor, prin consiliere, prin îngrijirea pastorală, prin critica profetică şi prin misiunea lor, când se adună cu regularitate în jurul Evangheliei în cuvânt şi taină. Doar în acest mod poate deveni evident că deschiderea lor faţă de lume nu-şi are rădăcinile în contextul lor social, ci în Evanghelia însăşi. Deschiderea faţă de lume şi adunare în jurul Cuvântului lui Dumnezeu în vestire şi taină, nu pot fi separate în biserică. Acolo unde această legătură poate fi experiată în viaţa bisericilor, bisericile pot fi recunoscute ca nişte comunităţi ce mărturisesc adevărul Evangheliei. Prin concentrarea tuturor formelor preocupării lor pentru societatea contemporană în mărturisire, în îngrijirea pastorală, în consiliere, în critica profetică şi în intenţia misionară privind vestirea Evangheliei şi săvârşirea tainelor, bisericile menţin pentru ele şi pentru alţii oportunitatea de a experia harul lui Dumnezeul Cel Unul în Treime aşa cum este revelat în Iisus Hristos. Indicând această temelie, ele pot fi în acelaşi timp recunoscute ca o comunitate chemată şi trimisă de Iisus Hristos.

Discernerea Evangheliei este, prin urmare, dată acolo unde creştinii şi bisericile indică vestirea şi Taina ca forme fundamentale ale mărturisirii naturii şi mandatului lor în practica lor socială, şi acolo unde bisericile îndeplinesc vestirea Evangheliei şi săvârşirea Tainelor în aşa mod încât orientează existenţa creştină în toate sferele vieţii şi raportează existenţa Bisericii în toate formele sale la adevărul Evangheliei.
3 . Bisericile în dialog
3.1 Dialogul cu Iudaismul

A fi Biserică înseamnă pentru bisericile Reformei, ca prioritate fundamentată din punct de vedere biblic, să analizeze relaţia lor cu Iudaismul. Dialogul cu Iudaismul este o necesitate indispensabilă pentru bisericile creştine. Secole de-a rândul, evreii au fost persecutaţi şi au trebuit să facă faţă pogromurilor. Anti-iudaismul bisericilor a alimentat o bună parte din argumentele în favoarea persecutării poporului evreu în Vestul creştin. Persecutarea şi anihilarea a milioane de evrei au fost însoţite de eşecul masiv, mai ales al bisericilor germane care nu s-au opus ameninţării evreilor de timpuriu şi în mod eficient. O analiză completă a istoriei dureroase şi împovărătoare a relaţiei evreilor şi creştinilor a devenit o sarcină centrală pentru toate bisericile.

Acolo unde Evanghelia harului lui Dumnezeu în Iisus Hristos este folosită greşit, pentru a justifica „dezaprobarea” Israelului, ori nepăsarea faţă de soarta poporului evreu, este pusă la îndoială însăşi Evenghelia, ca temelie a existenţei Bisericii. Prin urmare relaţia cu Israelul este pentru creştini şi pentru biserici o parte indispensabilă a temeliei credinţei lor.

Existenţa Iudaismului este pentru Biserică un semn al loialităţii lui Dumnezeu faţă de promisiunile Sale, de care depinde şi Biserica însăşi, luând în consideraţie numeroasele eşecuri, mai ales în relaţia sa cu evreii. Evreii şi creştinii vor descoperi un teren comun, dar şi diferenţe în credinţa lor şi în viaţa Bisericii şi a sinagogii, în întâlnirea cu mărturia vie a fiecărei părţi. Dialogul dintre evrei şi creştini există datorită faptului că atât evreii, cât şi creştinii, nu suprimă mărturisirea adevărului credinţei lor aşa cum au experiat-o, ci o hrănesc în dialog şi se ascultă unii pr alţii, străduindu-se să se înţeleagă.

Vor exista multe teme ale dialogului iudeo-creştin a căror viitoare lămurire poate fi aşteptată doar prin continuarea acestor discuţii. Printre acestea esenţiale sunt următoarele chestiuni:

- relaţia dintre „Vechiul” şi „Noul” Legământ;

- înţelegerea cuvântului lui Dumnezeu ca poruncă ( Tora) şi ca promisiune a harului;

- mărturisirea creştină a credinţei în iudeul Iisus în calitate de Fiu al lui Dumnezeu;

- mărturisirea evreilor a Unicului Dumnezeu şi mărturisirea credinţei creştine în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt

- viitorul evreilor şi viitorul creştinilor

- importanţa statului Israel pentru speranţa iudaică şi creştină

Pentru bisericile Reformei este necesar să dezvolte o vastă analiză a relaţiilor lor cu Iudaismul în toată varietatea expresiilor sale, pentru a asigura un viitor comun care nu va repeta ororile trecutului.. Bisericile Reformei sunt chemate să încerce o examinare critică a istoriei teologiei şi practicii Reformei cu toate laturile ei mai luminoase şi mai întunecate. Erorile teologice şi comportamentul greşit al bisericilor, care au avut drept rezultat o complicaţie în istoria ororilor anti-semitismului modern, trebuie identificate şi revizuite. Pentru bisericile Reformei, care înţeleg sarcina evaluării doctrinei bisericii ca o sarcină pentru toţi creştinii şi nu doar pentru specialiştii teologi şi oficialii Bisericii, este necesar, ca o reorientare în relaţia cu Iudaismul, să fie sprijinită de întreaga congregaţie şi să prindă viaţă din toate zonele existenţei bisericeşti.

O reorientare a relaţiei dintre Biserică şi Israel cere tuturor bisericilor creştine o cunoaştere mai bogată a Iudaismului de azi, în formele sale diverse, prin întâlnirea cu oameni de credinţă iudaică. O bază importantă pentru aceasta este comunitatea bisericilor care fac parte din Acordul încheiat la Leuenberg, deoarece facilitează un schimb de experienţă între diferitele biserici ale Reformei în dialogul iudeo-creştin. În ţări unde adesea, din cauza persecutării evreilor în decursul secolului (XX n.tr.), întâlniri între evrei şi creştini în realitatea vieţii cotidiene sunt rare, bisericile trebuie să se bazeze pe ajutorul şi sprijinul bisericilor surori pentru care întâlnirea dintre evrei şi creştini ţine de viaţa cotidiană în biserică şi în societate. Acest sprijin atent şi constructiv în modelarea relaţiei dintre biserică şi Iudaism în diferite biserici poate deveni un element important al comuniunii bisericii pentru bisericile Reformei.

Eforturile de a modela relaţia dintre biserici şi Iudaism ca o relaţie dialogică este o trăsătură a unei practici credibile a mărturisirii astăzi.

3.2 Dialogul cu alte religii

Într-o societate pluralistă, deschisă, bisericile întâlnesc diferite religii şi concepţii despre lume. Dialogul cu acestea are loc la diferite nivele. Pentru biserici, acesta are o semnificaţie variată şi diferă în intensitate şi calitate.

Confruntate cu religiile şi comunităţile religioase pe care le întâlnesc, bisericile nu pot renunţa la cunoaşterea pe care o au ele despre Dumnezeu în favoarea unei concepţii neutre despre lume. Ceea ce creştinii percep şi înţeleg despre alte religii şi cinstirea altor zei, este văzut şi apreciat în orizontul cunoaşterii pe care o au despre Iisus Hristos, revelat ca om adevărat şi Dumnezeu adevărat. Aceasta nu înseamnă respingerea dialogului cu alte religii. Dimpotrivă, fiind în dialog trebuie să se încerce să se înţeleagă alte religii, să se elimine neînţelegerile, să se înlăture prejudecăţile, să se descopere trăsături comune în mod autentic, să se recunoască trăsăturile comune asumate în mod eronat, şi să se lărgească orizontul de înţelegere.

Deoarece prima poruncă şi reafirmarea ei hristologică ca de exemplu în Ioan 14,6 sau 10,7-9 este validă, credinţa creştină trebuie să critice închinarea la zei străini şi toată instituţia ideologiilor străine. Credinţa este şi va rămâne deosebit de importantă pentru religie. O asemenea critică este îndreptată şi împotriva falsei închinări lui Dumnezeu în biserică. În acelaşi timp alte religii nu fac excepţie de la această critică. Dialogul nu ţine locul mărturisirii şi misiunii. Dar credinţa în Dumnezeu care lucrează pentru întreaga umanitate în Iisus Hristos, şi pe Care creştinii Îl mărturisesc în calitate de Creator, Proniator, Reconciliator şi Mântuitor al lumii, dă posibilitatea creştinilor, în pofida criticii religiei, să perceapă obiectivul şi înţelesul în ritualurile şi imageria altor religii, chiar să discearnă aspecte ale adevărului în cultul şi înţelegerea lor despre Divinitate. Armonizările sincretiste ori sistematizarea aspectelor adevărului din alte religii într-o nouă super-religie sunt excluse pentru credinţa creştină. Descoperirea lui Dumnezeu în Iisus Hristos este pentru credinţă o continuă aducere aminte a limitelor dialogului între credinţe. Creştinii datorează tuturor oamenilor, inclusiv reprezentanţilor altor religii, claritatea mărturisirii vieţii şi credinţei.

3.3 Dialogul cu alte concepţii despre lume

În societăţile noastre, mărturisirea creştină, îngrijirea pastorală creştină, consilierea creştină, critica profetică şi misiunea creştină pot avea succes numai dacă creştinii şi bisericile practică un dialog explicit cu societatea, cu diferitele ei grupuri şi instituţii şi cu convingerile lor fundamentale. Adevărul Evangheliei este dat ca o convingere personală şi, prin urmare, revendicarea universală faţă de adevăr poate fi exprimată doar ca o siguranţă personală a adevărului. Refuzul de a rândui toate realităţile vieţii sociale conform unei religii ori concepţii despre lume cu o solicitare justificată legal pentru valabilitate într-o societate deschisă şi pluralistă, implică în mod direct faptul că toate concepţiile despre lume trebuie prezentate drept convingeri personale în schimbul dialogic. Prin urmare, credibilitatea mărturisirii bisericii va depinde crucial de modul în care creştinii, comunităţile ecleziale şi bisericile iau parte la discursul public în legătură cu acele convingeri fundamentale care modelează şi determină viaţa membrilor societăţii lor. Ei pot, de asemenea, să spere că Dumnezeu va lăsa mărturisirea Bisericii să devină certitudinea adevărului pentru alţi oameni. Mărturisirea reciprocă în dialog poate duce la forme de cooperare care slujesc pacea şi dreptatea între oameni şi promovează păstrarea integralităţii creaţiei.