Elemente de istorie, doctrină şi practică misionară

Prezentare

Este foarte semnificativ faptul că invitaţia de a se elabora de către Consiliul Ecumenic al Bisericilor (CEB) un studiu sau o actualizare a problematicii prozelitismului şi mărturiei comune, a fost făcută atunci când Comitetul central al CEB se reunea la Moscova în 1989, anul în care zidul Berlinului avea să cadă, urmând toate consecinţele în modelarea noilor realităţi politice ale lumii. Nu este nevoie de o prezentare extinsă, deoarece prefaţa şi introducerea publicate odată cu documentul oferă suficiente informaţii asupra scopului, istoriei şi stării de fapt. Este totuşi important de notat că acest document a fost recomandat bisericilor de către Comitetul central, la întrunirea sa din anul 1997, spre reflecţie şi proces decizional. Trebuie spus, de asemenea, că apelul de a se renunţa la prozelitism nu neagă în nici un fel afirmaţiile hotărâte cuprinse în documentul: „ Misiune şi evanghelizare: O declaraţie ecumenică” ⁵⁴⁶ din anul 1982, privind necesitatea unei mărturisiri clare a numelui lui Iisus Hristos. Prozelitismul, în sensul înţeles din documentele Consiliului Ecumenic al Bisericilor este considerat o trădare a evanghelizării autentice. A renunţa la prozelitism nu înseamnă a renunţa la evanghelizare. Diferenţa dintre prozelitismul abuziv şi evanghelizarea autentică este similară celei dintre strategia misionară refuzată de Iisus în istoria ispitirii (Mt.4,1 – 11) şi cea promovată de Iisus Cel înviat în marea trimitere (Mt.28,16 – 20).

Documentul din anul 1997 reafirmă convingerea că misiunea în unitate este un test cheie în privinţa respectului reciproc dintre biserici. „Mărturia comună autentică presupune respectul şi înţelegerea altor tradiţii şi confesiuni”.⁵⁴⁷ Recomandările care sunt parte a documentului, şi au fost agreate şi de Comitetul central, menţionează câteva chestiuni care au dobândit şi mai multă importanţă după anul 1997. Una dintre ele este apelul la un studiu suplimentar al eclesiologiei şi misiunii. Aşa cum au arătat şi alte dialoguri internaţionale similare, mărturia comună – care în mod normal ar trebui să includă evanghelizarea – este stânjenită dacă nu există cel puţin o recunoaştere de bază a elementelor de credinţă creştină autentică şi a bisericii adevărate la partenerul de misiune.⁵⁴⁸

În primul şi foarte scurtul capitol despre imperativul misiunii, declaraţia din anul 1997 face referire clară la conceptul missio Dei, unul dintre elementele importante ale unei misiologii ecumenice, prezent în Declaraţia Ecumenică din anul 1982, dar în mod mai indirect datorită preferinţei pentru folosirea terminologiei împărăţiei lui Dumnezeu în acel document. Şi documentul Towards Common Witness citează una dintre cele mai cunoscute fraze provenind de la Adunarea generală de la Canbera a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, care descrie viziunea misiunii în unitate după cum urmează:

„O umanitate reconciliată şi o creaţia reînnoită (cf.Efes.1,9-10) sunt scopul misiunii Bisericii, iar imaginea lui Dumnezeu unind toate întru Hristos este forţa călăuzitoare a vieţii şi împărtăşirii sale.”⁵⁴⁹
Combinarea unei teologii a missio Dei cu tema reconcilierii a apărut la scurt timp după Conferinţa despre misiunea mondială de la San Antonio (1989), ca pregătire pentru Adunarea generală de la Canbera. S-a dovedit a fi un impuls util şi a reprezentat o „pregustare” a esenţei misiologiei ecumenice în prima decadă a noului mileniu.⁵⁵⁰

Dacă CEB are vreun motiv de a exista, chemând bisericile la unitatea dată de Hristos şi pentru care El a murit, trebuie să ia o atitudine fermă în privinţa mărturiei comune sau a misiunii în unitate, şi să pună sub semnul întrebării orice formă de prozelitism, aşa cum este definit în acest document.⁵⁵¹

Prefaţă

În cadrul mişcării ecumenice şi al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, preocuparea pentru mărturia comună şi pentru unitatea bisericilor au constituit dintotdeauna o prioritate, iar prozelitismul a fost considerat o contra - mărturie. Declaraţii ecumenice au exprimat în mod repetat necesitatea unei practicări mai clare a relaţiilor responsabile în misiune, un angajament mai profund pentru mărturia în unitate şi renunţarea la toate formele de prozelitism. Cu toate acestea, în timpul celor aproape 50 de ani de comuniune ecumenică în cadrul CEB, prozelitismul a continuat să fie o realitate dureroasă în viaţa bisericilor.¹

Problema prozelitismului a fost din nou identificată ca un factor major ce separă bisericile şi ca o ameninţare la adresa mişcării ecumenice însăşi. În faţa unor situaţii atât de complexe, Comitetul central întrunit la Moscova în anul 1989 a cerut fostei Comisii pentru misiune mondială şi evanghelizare „să se ocupe de acest aspect [al prozelitismului] pentru a fi studiat în continuare şi a se lua decizii, examinând şi declaraţiile existente pentru o eventuală aducere la zi.” O cerere similară s-a făcut la cea de a V - a Conferinţă mondială a Comisiei Credinţă şi Constituţie (Santiago de Compostella, 1993), unde s-a cerut „o nouă şi mai complexă studiere a misiunii, evanghelizării şi prozelitismului.”

Documentul de faţă, elaborat de Programul Unitatea II, vine ca un răspuns la aceste cereri. Pentru a reflecta în mod corect realităţile actuale şi pentru a găsi modurile adecvate de a acţiona mai departe, Unitatea s-a angajat într-un amplu proces consultativ de studiu. Agenţii misionare, biserici, misiologi şi teologi, congregaţii locale şi ordine monahale din diferite părţi ale lumii au participat prin corespondenţă. Mai mult, au fost organizate o serie de consultaţii: „Înspre Relaţii Responsabile în Misiune” (Chambesy, 1993); o consultaţie ortodoxă despre „Misiune şi prozelitism” (Sergiev Possad, Rusia, 1995), „Chemaţi spre Mărturie Comună” (Manila, 1995) şi „Mărturie Comună” (Bossey, 1996). Au fost făcute eforturi speciale pentru aducerea laolaltă la dialog a celor ce fac prozelitism şi a celor supuşi prozelitismului, precum şi pentru implicarea nu numai a bisericilor membre ale CEB, ci şi a membrilor grupărilor evanghelice, penticostale şi charismatice.

Documente şi declaraţii referitoare la acest subiect, primite de la biserici şi alte organizaţii, au fost studiate atent şi analizate, iar perspectivele lor au fost încorporate în documentul de faţă. S-a menţinut contactul permanent cu Grupul reunit de lucru într-un spirit de cooperare reciprocă şi comuniune. Documentul de studiu, „Provocarea prozelitismului şi apelul la o mărturie comună”, (1995) a fost unul dintre documentele de bază folosite la elaborarea acestei declaraţii. Studiul Unităţii II a presupus totuşi o participare mult mai largă, şi pune accent pe implicaţiile pastorale şi misiologice ale prozelitismului în viaţa bisericilor locale, pe calea spre mărturia comună şi unitatea creştină. O versiune anterioară a acestui document a fost folosită la Conferinţa despre misiunea mondială şi evanghelizare din Salvador, Brazilia (1996).

Această declaraţie este prezentată în speranţa că este atât oportună cât şi importantă pentru bisericile din toată lumea. Geneza sa reflectă spiritul documentului CEB, „Înţelegere comună şi viziune” („Common Understanding and Vision” - CUV) , în sensul că a furnizat spaţiu pentru o participare mai largă în cadrul discuţiilor ecumenice.

Septembrie, 1997
Obiectivele acestei declaraţii sunt:

1. 
   să conştientizeze bisericile şi pe creştini de cruda realitate a prozelitismului din zilele noastre;
   
2. 
   să-i îndrume pe cei implicaţi în prozelitism să recunoască efectele dezastruoase ale acestuia asupra unităţii bisericeşti, asupra relaţiilor dintre creştini şi credibilităţii Evangheliei şi, astfel, să renunţe la acesta;
   
3. 
   să încurajeze bisericile şi agenţiile misionare să evite toate formele de competiţie în misiune şi să se dedice din nou mărturiei în unitate.