Elemente de istorie, doctrină şi practică misionară

Introducere

Evoluţiile recente din diverse părţi ale lumii au obligat familia ecumenică să re-examineze mai profund problemele legate de mărturia comună şi prozelitism. Pentru CEB situaţia este urgentată de faptul că se fac diverse plângeri referitoare la activităţi prozelitiste la adresa unora dintre bisericile membre, ca şi asupra unor biserici şi grupuri din afara asociaţiei.

Printre realităţile curente ce prejudiciază relaţia dintre bisericile din diverse părţi ale lumii şi care, prin urmare, necesită atenţia urgentă a familiei ecumenice, se numără:

• 
  activităţi misionare concurente, mai ales în Europa Centrală şi de Est, Africa, Asia şi America Latină, întreprinse în mod independent de grupuri de misionari străini, biserici sau persoane particulare, adesea direcţionate către persoane care aparţin deja uneia dintre bisericile din acele ţări, ducând astfel la stabilirea de structuri ecclesiale paralele;
  
• 
  reapariţia tensiunilor dintre Biserica Ortodoxă şi cea Romano – Catolică cu privire la bisericile catolice de rit răsăritean;²
  
• 
  creşterea accentuată a numărului noilor agenţii misionare cu sediul în Sud, care lucrează în mod independent în alte părţi ale lumii, adesea fără legătură cu bisericile din acele ţări;
  
• 
  frustrarea crescândă în rândul bisericilor, în mod special a celor din Sud, ai căror membri sunt atraşi către alte biserici prin oferirea de ajutoare umanitare;
  
• 
  activitatea umanitară săvârşită în rândul imigranţilor, săracilor, celor singuri şi dezrădăcinaţi din marile oraşe, cu intenţia de a-i influenţa să-şi schimbe apartenenţa denominaţională;
  
• 
  exacerbarea fundamentalismul religios şi a intoleranţei;
  
• 
  impactul crescând al sectelor şi al noilor mişcări religioase în multe părţi ale lumii;
  
• 
  discreditarea bisericilor creştine minoritare statutare în comunităţile multi-religioase.
  

Obiectivele acestei declaraţii sunt: (1) să conştientizeze bisericile şi pe creştini de cruda realitate a prozelitismului din zilele noastre; (2) să-i îndrume pe cei implicaţi în prozelitism să recunoască efectele dezastruoase ale acestuia asupra unităţii bisericeşti, asupra relaţiilor dintre creştini şi credibilităţii Evangheliei şi, astfel, să renunţe la acesta; (3) să încurajeze bisericile şi agenţiile misionare să evite toate formele de competiţie în misiune şi să se dedice din nou mărturiei în unitate.

Mărturia creştină şi libertatea religioasă

1. Imperativul misiunii
Misiunea creştină este mai întâi şi în cele din urmă misiunea lui Dumnezeu – missio Dei. Este centrată pe intenţia eternă şi plină de iubire a lui Dumnezeu Cel Unul în Treime pentru omenire şi întreaga creaţie, revelată în Iisus Hristos. În centrul misiunii lui Dumnezeu este prezenţa făcătoare de viaţă a Sfântului Duh, Cel care continuă misiunea lui Hristos prin Biserică şi rămâne sursa dinamismului ei misionar. Adunarea generală a CEB de la Canberra (1991) a descris o viziune a misiunii în unitate: „O umanitate reconciliată şi o creaţia reînnoită (cf.Efes.1,9-10) sunt scopul misiunii Bisericii, iar imaginea lui Dumnezeu unind toate întru Hristos este forţa călăuzitoare a vieţii şi împărtăşirii sale”.³

Aşa cum trupul lui Hristos este constituit, susţinut şi însufleţit de prezenţa dătătoare de viaţă a Sfântului Duh, tot astfel Biserica este misionară prin natura sa. Aceasta propovăduieşte că în Iisus Hristos, Logosul întrupat, Cel care a murit şi a înviat din morţi, este oferită mântuirea tuturor ca darul lui Dumnezeu de iubire, milă şi izbăvire.

Participarea la misiunea lui Dumnezeu este un imperativ pentru toţi creştinii şi toate bisericile, nu doar pentru anumite persoane sau grupuri specializate. Este un impuls lăuntric, ce-şi are rădăcinile în marile exigenţe ale iubirii lui Hristos, de a-i îndemna pe ceilalţi să se împărtăşească de plinătatea vieţii pe care a venit să o aducă Hristos (In.10, 10).

Misiunea realizată în felul lui Hristos este holistică, deoarece întreaga persoană şi totalitatea vieţii sunt inseparabile în planul de mântuire al lui Dumnezeu împlinit în Iisus Hristos. Este locală - „responsabilitatea primară pentru misiune, acolo unde există o biserică locală, îi revine acelei biserici în contextul respectiv”.⁴ Este, de asemenea, universală, adică a tuturor oamenilor, dincolo de orice barieră de rasă, castă, gen, cultură, naţiune - până la „marginile lumii” în toate sensurile (cf. F.Ap. 1,8; Mc. 16, 15;Lc. 24, 47).

„Responsabilitatea primară pentru misiune, acolo unde există o biserică locală, îi revine acelei biserici în contextul respectiv”.
2. Mărturia comună: misiunea în unitate

Numeroase documente ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor au evocat relaţia intrinsecă dintre credibilitatea misiunii Bisericii în lume şi unitatea dintre creştini – evidenţiată în rugăciunea lui Iisus „ca toţi să fie una…ca lumea să creadă ” ( In.17, 21), şi realizată deja istoric între Apostoli în Ierusalim în ziua Pogorârii Duhului Sfânt. Mărturia comună este „mărturia pe care bisericile, deşi sunt separate, şi-o asumă împreună, mai ales prin eforturi reunite, prin manifestarea acelor daruri divine ale adevărului şi vieţii pe care deja le împărtăşesc şi le experiază în comun”.⁵ Poate fi considerată ca „ o << viziune euharistică a vieţii >> care mulţumeşte pentru ceea ce Dumnezeu a făcut, face şi va face pentru mântuirea lumii prin acte de auto-oferire pline de bună-voinţă”.⁶

Mărturia comună este „mărturia pe care bisericile, deşi sunt separate, şi-o asumă împreună, mai ales prin eforturi reunite, prin manifestarea acelor daruri divine ale adevărului şi vieţii pe care deja le împărtăşesc şi le experiază în comun”.

În pofida multiplelor bariere care separă bisericile, bisericile membre ale CEB au fost capabile să recunoască un anumit grad de comuniune ecclesială între ele, chiar dacă imperfectă. Mărturisindu-L pe „Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor conform Scripturilor”, ele caută prin CEB să „împlinească împreună chemarea lor comună spre slava lui Dumnezeu Cel Unul, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt”.⁷ Pe acestă bază pot fi afirmate împreună şi alte temeiuri pentru mărturia comună faţă de întreaga lume. Recunoaşterea reciprocă a Botezului ( aşa cum este exprimată în textul „ Baptism, Eucharist,Ministry” –BEM al CEB) este fundamentul unităţii creştine şi mărturiei comune.

Mărturia comună autentică presupune respect şi înţelegere pentru alte tradiţii şi confesiuni.
Mărturia comună autentică presupune respect şi înţelegere pentru alte tradiţii şi confesiuni. Ceea ce trebuie evidenţiat sunt lucrurile comune ce pot fi făcute împreună şi nu barierele care separă. Chiar şi atunci când persistă diferenţe ireconciliabile asupra anumitor probleme, adevărul ar trebui rostit cu dragoste (Efes. 4, 15), pentru zidirea Bisericii (Efes. 4,12), în loc să se reliefeze poziţia unuia împotriva celorlalţi. Există mai multe elemente care unesc bisericile decât cele care le separă. Aceste elemente unificatoare ar trebui căutate în vederea zidirii mărturiei în unitate.

3. Misiunea în contextul libertăţii religioase

Iubirea şi adevărul lui Dumnezeu sunt oferite în mod liber şi necesită un răspuns liber. Libertatea voinţei este unul din darurile fundamentale cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om. Dumnezeu nu forţează pe nimeni să-I accepte Revelaţia şi nici nu mântuieşte pe nimeni cu forţa. Pe baza acestei noţiuni, Consiliul Misionar Internaţional şi Consiliul Ecumenic al Bisericilor (pe când se afla în proces de formare) au dezvoltat o definiţie a libertăţii religioase ca unul dintre drepturile fundamentale ale omului. Această definiţie a fost adoptată pentru prima oară la Prima Adunare generală a CEB de la Amsterdam (1948) şi, la sugestia Comisiei bisericilor pentru probleme internaţionale din cadrul CEB, a fost inclusă în Declaraţia universală a Drepturilor Omului: „Oricine are dreptul la libertate de gândire, conştiinţă şi religie. Acest drept include libertatea de a schimba religia sau credinţa, şi libertatea, fie individual sau în comuniune cu alţii, în public sau în mod privat, de a-şi manifesta religia sau credinţa, prin propovăduire, practică, cult şi respectarea rânduielilor”. Acelaşi principiu va fi aplicat şi în activitatea misionară.

A V-a Adunare generală a CEB (1975) a reafirmat centralitatea libertăţii religioase, declarând că „dreptul la libertate religioasă a fost şi continuă să fie o preocupare majoră a bisericilor membre şi a CEB. Totuşi, acest drept nu ar trebui să fie văzut ca aparţinând exclusiv bisericii…. Acest drept nu poate fi separat de celelalte drepturi fundamentale ale omului. Nici o comunitate religioasă nu ar trebui să pledeze pentru propria sa libertate religioasă, fără a avea respect real şi stimă pentru credinţa şi drepturile fundamentale ale altora. Libertatea religioasă nu ar trebui folosită niciodată pentru a pretinde privilegii. Pentru Biserică acest drept este esenţial deoarece îşi poate îndeplini responsabilităţile care izvorăsc din credinţa creştină. Un loc central pentru aceste responsabilităţi este obligaţia de a sluji întreaga comunitate.”⁸ Libertatea unei persoane trebuie întotdeauna să respecte, să afirme şi să promoveze libertatea altora; nu trebuie să contravină regulii de aur: „Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor...” (Mt. 7,12).