Emanuel Le Roy Ladurie

Alt cioban, alt declasat, întocmai ca Bernard Benet, însă căzut şi mai jos: Guillaume Maurs. Şi el provine dintr-o onorabilă domus de agricultori din Montaillou, ruinată de Inchiziţia care, în privinţa aceasta, a fost sprijinită, ca de obicei, de bunele servicii ale casei Clergue. Tatăl şi fraţii lui Guillaume Maurs sunt arestaţi. Mama lui, Mengarde, avea limba prea ascuţită împotriva familiei Clergue, a cărei tinereţe eretică o evoca imprudent (J: îi este tăiată, în sensul exact al acestui cuvânt. Guillaume Maurs reuşeşte să scape de închisoare şi de suplicii. Fugar, rătăceşte din trecătoare în trecătoare şi din munte în munte, din comitatul Foix în Catalonia şi viceversa; poartă răzbunarea în inimă, mai curând decât erezia în suflet. (Lipsa de zel care este ilustrată de vorbele prea puţin frumoase spuse lui Guillaume Belibaste, parfait: mai bine mor de foame, dât să fiu unul de-ai voştri [II, 187J). Nimic mirare în aceasta: rătăcitorul Guillaume

Maurs vrea să-i ucidă pe cei din familia Clergue, care i-au nimicit casa (domus); de fapt, nu-i pasă câtuşi de puţin de soarta catarismului, pentru care, totuşi, Inchiziţia i-a întemniţat familia. Păstor nemulţumit de condiţia sa, Guillaume Maurs îşi aminteşte neîncetat Splen dorile, acum apuse, ale familiei sale; de fapt, fuseseră destul de modeste, dar distanţa le făcea mai frumoase, tocmai fiindcă nu se mai putea vedea cum fuseseră. Viaţa transhumantă îi dă prilejul lui Guillaume Maurs să frecventeze, în diferite locuri, comunităţile ciobanilor mun teni unde se pregăteşte brânza. Viaţa aceasta se sfârşeşte destul de rău pentru el: va fi prins la Puigcerda. De acolo, vicarul regelui din Ma~ jorca îl va transfera în închisorile episcopului Fournierm.

Ciobanii Belibaste, Maurs, Benet reprezintă cazuri de declasare socială; însă cazurile acestea au o valoare mai mult decât individuală şi mai mult decât montalioneză: se va vedea, pentru a înţelege mai bine, în afara satului Montaillou, lunga, pasionanta şi nefericita biografie a păstorului Bernard Marty, din Junac (III, 253-295); provenind dintr-o familie de fierari, bogată, dusă la ruină de Inchiziţie şi de zbirii ei, Bernard Marty va ajunge să păzeascăoile pe la unul sau pe la altul, mergând de colo până colo, şomer mai des decât se cuvineŞi totuşi: există şi ciobani prin vocaţie; ei se situează fără complexe (fiind cei mai tineri membri ai familiei, sau fiindcă provin din familii sărace) în stratul inferior al lumii rurale; sunt relativ adaptaţi la soarta lor; în câteva cazuri exemplare sau foarte cunoscute, ei pot fi chiar fericiţi şi mândri că sunt ciobani. Printre ei, îl ştim bine pe Jean Pellissier; şi încă şi mai bine, pe Pierre Maury.

Jean Pellissier, fiul lui Bernard Pellissier, din Montaillou, ajunge păzitor de turme, profesionist, când împlineşte vârsta de doisprezece sau patrusprezece ani. (De fapt, de la vârsta de doisprezece ani, micii ţărani de odinioară începeau să capete răspunderea oilor: ne aflăm în prezenţa unei „durate lungi” referitoare la educaţia copilului rural.) Pentru aceste modeste începuturi în meserie, părinţii tânărului Pellis-sier l-au dat pe fiul lor la ucenicie, departe de casă, la Tournon ': primul patron al uce-nicului-păstor este o femeie; se numeşte Thomassia; este, probabil, văduvă.

Chiar de la aceste începuturi în viaţă, Pellis-sier junior nu pare cine ştie ce isteţ; în tot cazul, face o figură jalnică, pe lângă colegul lui, ciobanul Pjerre Maury, cu mintea atât de ascuţită. Oricum, se situează, în Vechiul Regim intelectual al claselor inferioare: nu ştie care este numele de familie al primei sale patroane n, căreia nu-i cunoaşte decât prenumele, Thomassia; este incapabil să spună vârsta exactă pe care o avea în momentul acestei prime angajări; este la fel de imprecis când i se cere să spună care a fost durata acestei angajări: am stat la Thomassia cinci sau şase ani, răspunde el.

Pe la vârsta de optsprezece ani, Jean Pollis-sier, de acum înainte păstor confirmat, se întoarce în casa familială; trăieşte acolo, o perioadă nedeterminată, împreună cu mama sa Alazais, şi cu fraţii săi Raymond, Guillaume, Bernard şi Pierre. în vremea aceea frecventează, în afară de propria sa domus, patru case vecine sau înrudite. N-am întâlnit niciodată, în casele acestea, vreo persoană străină sau vreun eretic, declară el, subliniind caracterul mai curând închis al sociabilităţii sale.

Dacă vizitele pe care le face tânărul cioban sunt limitate, în schimb, „neastâmpărul” nu-1 părăseşte. Plecând din nou din casa maternă, Jean Pellissier intră ca cioban la Niorţ l:! la Guillaume Castellan, pentru doi ani; apoi la Mompret, la Raymond Jean, pentru un an (III, 73 sq.). Perioadele de angajare sunt scurte: patronii şi salariaţii lor, în Occitania rurală, par adesea de acord să se lege, apoi să se părăsească după un termen scurtLi. In domeniul acesta, ne aflăm la polul opus iobăgiei.

După ce a trecut timpul pentru care se angajase la Raymond Jean, din Mompret, Jean Pel-lissier (este un obicei!) se îndreaptă încă o dată către Montaillou; se angajează acolo – la altcineva de astă dată – în casa lui Bernard Maurs, ca să-i păzească oile (III, 75, 76). Aceşti Maurs sunt puţin neamuri cu el, de vreme ce, datorită propagandei pe care i-a băgat-o în cap mătuşa lui, Maurs, Jean Pellissier se va converti pentru un moment la ideile catare: între patron şi păstorul lui salariat, distanţa socială, chiar familială, este adesea foarte mică.

În vremea aceasta, trăsnetele Inchiziţiei se abat asupra casei Maurs, spre marea spaimă a ciobanului folosit de ea: stăpânul meu Bernard Maurs şi mama lui, Guillemette, povesteşte Jean Pellissier l'au fost, în aceeaşi vreme, zvârlitiân temniţă pentru erezie. Pierre Maurs, fratele şi vecinul său, şi celălalt Pierre Maurs (fiul acestui Pierre Maurs) au fost închişi câtva timp în temniţa din Carcassonne. Ceilalţi fii ai lui Pierre Maurs senior – adică Bernard şi GuillaumeiG – au fost şi ei întemniţaţi la Carcassonne pentru erezie. Un alt Pierre Maurs, fiul lui Bernard Maurs, fuge din Montaillou (în 1308) după arestarea ereticilor locali de către Inchiziţie, şi se stabileşte în Catalonia. S'-a întors la Montaillou acum doi ani (în. 1321) ca să se însoare cu una din fiicele lui Guillaume Authie din Montaillou (care este întemniţat acum pentru erezie la Carcassonne). Acest Pierre Maurs, înainte de a pleca, foarte recent, din nou în Catalonia, a trăit în sat până la începutul iernii acesteia, şi rn-am ferit cu mare. grijă să stau de vorbă cu el. Aceste arestări şi asupriri, (la care. ar trebui să. adăugăm abciziu-nea – menţionată mai sus.! – limbii Mengar170 dei Maurs) doboară familia Maurs şi-i reduc pe membrii ei – la închisoare, la exil, la declasare sau la disperare: mărturia lui Pellissier, cioban la familiaMaurs, nu mai are nevoie de comentarii pentru a înţelege tragedia tot mai dureroasă şi mai înăbuşită care învăluie existenţa la Montaillou, între 1305 şi 1320. Jean Pellissier vede, în jurul său, cum loviturile Inchiziţiei decimează rudele patronilor săi. Se hotărăşte deci. – potrivit vocaţiei sale fireşti de cioban! – să fugă. Se va stabili la Prades d'Aillon, sat care, la o depărtare de o leghe, este aproape la fel de molipsit de erezie ca şi Montaillou: după ce am părăsii slujba de la Bernard Maurs, m-am angajat însatul Prades d'Aillon, la Bernard Malet şi la fiii lui, Bernard, Raymond şi Andre (III, 76). Dar, vai, nu are noroc: după vreo două luni de când mă angajasem la Bernard Malet senior, acesta a fost citat să se prezinte la Inchiziţia din Carcassonne, care apoi l-a întemniţat. Acest Bernard avea să vioară în închisoare. De noua catastrofă, care-i loveşte încă o dată pa patronii săi (Malet, după Maurs), Jean Pellissier se mângâie şi el cum poate, semnalându-i lui Jacques Fournier că, oricum, niciunul din cei trei fii citaţi mai înainte ai lui Bernard Malet senior n-a fost vreodată hărţuit pentru erezie.

Slabă compensaţie! Părăsind Montaillou ca să se ducă la Prades d'Aillon, Jean Pellissier nu ieşise niciodată, la drept vorbind, din reţeaua de rudenie şi de catarism a familiilor Maurs, Clergue, Malet. Reţeaua aceasta, în ciuda unor înspăimântătoare disensiuni interne, ţesea, din sat în sat, pânza complicităţilor eretice şi de familie: Bernard Malet junior, din Prades, fiul lui Bernard Malet senior (patronul întemniţat al lui Jean Pellissier), s-a însurat cu una din nepoatele preotului Pierre Clergue, care, dintr-o dată, s-a instituit protector al ţî-nărului cuplu (III, 77). în ţinutul Aillon, toate căile, chiar şi cele ale migraţiei pentru lucru practicată de ciobani, se întllnesc într-o zi cu cele ale preotului Clergue.

În cele din urmă, după mulţi ani de rătăcire, Jean Pellissier se întoarce de-a binelea la Mon-taillou, satul lui natal. Integrat de acum înainte vieţii comuiiităţii sale, el are acolo propria sa casă familială: din când în eântl, poate fi zărit culcat pe prag, când vreo boală. se întâmpla să-1 ţintuiască acolo (III, 79). Stă la soare, zăcând într-o siestă de nevolnic 17.

Însă, în cea mai mare parte a timpului, el este pe picioare, primăvara, mainte ca pătrunderea pe păşuni să fie oprită; sau vara, după-cosit (III, 84). Păstor „înstărit”, are acum propriile sale oi. însă turma aceasta personală este dusă la păscut pe imaşul altcuiva – fapt care arată imediat limitele foarte modestei sale reuşite. O mică scenă de gen, tipic montalioneză. – care dovedeşte acuitatea vizuală a păstorului, la fel de mare ca şi imprecizia lui cronologică – îl situează pe Jean Pellissier printre păşuni. Aceasta începe prin obişnuitele imprecizii temporale (III, 84): Era anul [1308] când toţi oamenii din Montaillou au fost ridicaţi de Inchiziţia din Carcassonne, sau anul precedent? Nu-mi mai amintesc foarte bine. Era vara după cositul finului, sau primăvara înainte ca pătrunderea ps păşuni să fie oprită? Mici de aceasta nu-mi amintesc foarte bine. Mă aflam atunci cu propriile mele oi, la locul numit La Combe del Gazel, pe imaşul lui Guillaume Fort şi al fraţilor săi. (Guillaume Fort va fi ars ca relaps, în 1321 J8). Eu eram în stingă acestui imaş, către drumul ce duce în munţii (cu păşuni la mari înălţimi) de la Montaillou. Im dreapta acestui drum, era Pierre Baille, fiul lui Raymond Baille, din Montaillou: Pierre Baille ducea oile la păscut pe imaşul lui Bernard Marty (cel poreclit „Capră”); mai era acolo şi Jean Marty, din Montaillou; îşi păştea oile pe

V2 imaşul care-i aparţinea şi care este lipit de cel al lui Raymond Marty, Să fi fost pe la amiază eând, deodată, au apărut 'pe drumul de care am pomenit, venind de la Montaillou, Arnaud Vital, din Montaillou, îmbrăcat cu o haină albastră, peste tunică, şi ducând o secure de gât, cu ajutorul căreia ţinea în echilibru o crosnă mare de lemne, pe care o ducea tot de gât; şi, împreună cu el, doi bărbaţi, fiecare îmbrăcat cu o mantie cafenie cu glugă, peste o haină albastră sau verde; aceştia îşi duceau şi ei securea pe umăr. Arnaud şi însoţitorii săi s-au apropiat, trecând prin păşunea familiei Belot. Când au ajuns acolo, m-au zărit, pe viine şi pe tovarăşii mei, Pierre Baille şi Jean Marty, Arnaud a venit la Pierre Baille, l-a salutat şi a fost salutat de el ca răspuns. Şi fiindcă, în vremea aceea, Arnaud era pândar la Montaillou, i-a certul p: > Pierre Baille şi Jean Marty, care-şi lăsau oile s-o ia razna peste ogoarele însămânţate. Ca să glumească, Jean îi spune lui Animal: „Aceşti doi tăietori de lemne sunt din Lavelanet.? Scena este bine descrisă de martorul care este totodată şi actor. Apare mica iunie a ciobanilor din Montaillou, în secolul ai XlV-lea: îşi valorifică clmpiile respective, menite cositului şi păşunatului, care se împart într-un infield semănat, al parohiei, şi un îndepărtat outfield muntos, zona de păşuni de la mare înălţime. Se. schiţează o stratificare socială, între (A) ciobani care îşi duc la păscut oile proprii (şi pe cele ale altora) pe păşunea altcuiva; şi (B) ciobani-patroni-proprietari care-şi duc oile la păscut pe păşunea familială pe care o stăpâne. se cu drepturi depline 1! >. însă deosebirile acestea, mai mult sau mai puţin subtile, nu împiedică formarea de echipe sau de cooperative neformale între păstori asociaţi (socii), care se trag, unii sau alţii, din diferitele etaje ale stratificării citate mai înainte. Deasupra acestor grupări de bază, textul evocă servituţile colective, care se referă la satul luat în bloc: păşunatul este reglementat prin interzicerea de a pătrunde pe păşunile destinate cositului; ogoarele însămânţate sunt păzite de un pâhdar comunal angajat doar pentru o anumită perioadă, care, de altfel, repară încălţăminte şi se ţine după fete20. Timpul acestui univers sătesc se scurge într-o cronologie flotantă, croit în incertitudine, în ritmpul catastrofelor inchizitoriale sau al muncilor privitoare la păşunat: arestările din 1308, interzicerea de a pătrunde pe păşunile destinate cositului, constituie reperele temporale, de altfel nesigure, ale ciobanului Jean Pellissier 2i. Apare, de asemenea, pentru o clipă, în câmpul vizual al păstorului, lumea, prea puţin cunoscută de noi, a tăietorilor de lemne, cu securea la spinare şi legătura de lemne pe umăr. însă, de aici încolo, adevărul este că totul este trucat, deoarece cei doi tăietori de lemne de care pomeneşte Pellissier nu sunt adevăraţi oameni ai pădurilor: sunt nişte parfaits! în momentul trecerii lor rapide prin textul nostru, ei se duc înspre machi, după o scurtă şedere clandestină în casa familiei Be-lot: unul din ei este Prades Tavernier, pe care-1 întâlnim adesea pe drumurile ocolite din ţinutul Aillon; celălalt este Guillaume Authie, celebrul şi curajosul notar din Ax-les-Thermes, pe care o legătură conjugală şi de alianţă îl ţine prins direct de Montaillou. Soţia lui, Gail-larde, este într-adevăr fiica lui Arnaud Benet, din Montaillou, el însuşi membru cu drepturi egale al clanului Benet.

Cariera neînsemnatului cioban Jean Pellissier se încheie şi se resâncheie astfel în diferite familii din satul lui. Cea a ciobanului Pierre Maury, dimpotrivă, este total deschisă către călătoriile cele mari; are timp pentru aventuri, pentru iubiri trecătoare, şi, mai întâi de toate, pentru prietenie. Merită câteva amănunte: biografia acestui personaj se identifică într-adevăr cu marea transhumantă, pe care se întemeiază economia pireneană din vremea aceea 22.

Pierre Maury, păstorul cel bun

Pierre Maury, născut pe la 1282-1283, este fiul lui Raymond Maury, ţesător din Montail-lou, şi al soţiei acestuia, Alazais. Casa Maury era o domus clasică, din care sa întâlnea un anumit număr în sat. Raymond şi Alazais avuseseră şase fii, prenumiţi Guillaume, Pierre, Jean, Arnaud, Raymond, Bernard; la care se adăugaseră, cel puţin, două fete: Guillemette, care va fi măritată, rău, cu dulgherul Bertrand Piquier, din Laroque d'Olmes. Şi Raymonde: aceasta se va căsători cu Guillaume Marty, din Montaillou. Amândouă se vor căsători la vârsta de optsprezece ani, sau chiar mai tinere.

La Montaillou, ca şi în alte părţi, textele noastre practică şovinismul masculin. şi adult; ele uită deci să menţioneze existenţa unor fete, ba chiar şi prezenţa pruncilor, sau dispariţia copiilor morţi la o vârstă foarte fragedă. Cifra de opt naşteri, în căminul soţilor Maury, trebuie deci considerată ca un minimum. In ciuda profesiunii, teoretic ne-agricole, pe care o exercita ţesătorul Raymond Maury, familia practica un gen de viaţă mixt, pe bază de creşterea animalelor, de agricultură şi de meşteşug. Când a împlinit optsprezece ani, Pierre Maury nu era decât un cioban neînsemnat din Montaillou. Guillaume Maury, fratele său, este tăietor de lemne: Acum douăzeci şi trei de ani, povesteşte Pierre Maury în depoziţia lui din 1324, păşteam oile lui Arnaud Faure, din Montaillou, şi pe cele ale lui Raymond Maulen, din Arques, pe teritoriul satului Montaillou. Guillaume Maury, fratele meu, şi Guillaume Belot, din Montaillou, care acum sunt morţi, se duceau în pădurea de la Ausa ca să facă şindrilă23. în vremea aceea, Pierre Maury are primele contacte cu erezia; îi sunt înlesnite chiar de fratele său, Guillaume, Şi de clanul Belot, întotdeauna hotărâtor când este vorba de răspândirea catarâsmuiui în sat. Contactele acestea sunt ca un fel de predică jumătate evanghelică, jumătate kantiană „avânt la lettre” – pe care cei doi tăietori de lemne i-o ţin lui Pierre: Guillaume Belot şi Guillaume Maury, continuă Pierre, mi-au ieşit înainte şi mi-au spus:

— Creştinii cei buni au venit în acest ţinut; ei merg pe drumul pe care au mers sfântul Petru, sfântul Pavel şi ceilalţi ajjostoli; îl urmează pe Dumnezeu; nu mint; nu fac altuia ceea ce nu le-ar place să li se facă lor.

Pe atunci, Pierre Maury, care este surprins de cuvintele acestea eretice, este încă un om foarte tânăr, ce practică fără abatere cultul sfinţilor. Gândindu-se la el însuşi, îşi aminteşte trecutul său apropiat: tocmai tunsesem oile, dădusem, din ceea ce-mi aparţinea, o piele cu Hnă pentru sfântul Anton şi o alta pentru Fecioara Măria din Montaillou. îmi mai rămăsese nişte lână ca să-mi fac haine. Atunci, fratele meu şi Guillaume Belot mi-au spus:

— Oamenii cei buni (ereticii) nu sunt bine îmbrăcaţi. Dă-le nişte lână de la tine. Le-ar putea sluji ca să-şi facă haine. Le-ai face o mare pomană, mai mare decât cea pe care ai făcut-o când ai dat pentru sfântul Anton, căci, pentru sfântul Anton dă multă lume, şi puţini sunt cei ce dau oamenilor celor buni. Cu toate acestea, oamenii cei buni se roagă la Dumne zeu pentru binefăcătorii lor. şi sunt ascultaţi 1 cădi ei nu se abat de la dreptate şi de la adevăr.

Răscolit la gxndul că oamenii aceia sfinţi se vor ruga pentru el, tânărul Maury se lasă, în cele din urmă, înduioşat: atâtea mi-au spus, îneât le-am dat Una de pe o oaie ca s-o ducă ereticilor aceia. Micul păstor, de pe atunci sincretist, va face aşadar trei părţi din porţia de lână ce i se cuvine de la turmă: o parte pentru sfinţii din paradis şi pentru Fecioara din Montaillou (lumea dă produsele agricole pentru sanctuarul local mai uşor decât pentru îndepărtatul episcop ce ia dijme); o a doua parte este chiar pentru cioban, şi este destinată ţeserii hainelor sale, care, astfel, rezultă din autoconsurnarea produselor turmei; în sfârşit, a treia parte, pentru Oamenii cei buni sau oamenii cei sfinţi, pe care, împins de catarii din partea locului, Pierre Maury îi socoteşte drept mediatorii graţiei divine.

Curând după aceste prime relaţii cu erezia, pe la 1300-1301, Pierre Maury, 'ân vârstă de optsprezece ani, fuge din casa părintească (III, 110). Nu fiindcă nu s-ar fi înţeles cu părinţii săi, dar un miros de pucioasă începuse să se simtă în jurul casei (domus) Maury, pe care Inchiziţia o bănuia de erezie; era mai bine să plece. Iarna următoare, Pierre Maury coboară deci înspre acele regiuni din Aude, unde se gândeşte că şi-ar putea ţine oile la iernat, în ţinutul cald al văii Arques, între Răzeş şi Fe-nouilledes (III, 121. Transhumanta ciobanilor între partea de jos a ţinutului Aude şi muntele din Ariege explică de ce catarismul s-a localizat, alternativ, în regiunile de sus sau în cele de jos ale Occitaniei din zonele Foix-Aude). La Arques, Pierre Maury este ciobanul salariat al vărului său primar Raymond Maulen (acelaşi amestec al legăturilor de rudenie şi de lucru, fundamental pentru înţelegerea „proletariatului” sătesc din acea epocă, acest proletariat fiind, în egală măsură, familial şi nefamilial 2'). Curând după aceea, când avea vreo douăzeci de ani, Pierre Maury se îndrăgosteşte (III, 110, 121): iarna următoare, am rămas ev oile în valea Arques. Locuiam în casa vărului meu primar, Raymond Maulen. din Arques. M-am îndrăgostit nebuneşte de o fotă din satul acela, Bernadette den Esquinath. Timp de doi ani, nimeni nu mi-a vorbit despre erezie, deoarece; e vedea că o iubesc din toată inima pe fata aceea. Se pare că frumoasa Bernadette nu a fost neînduplecată cu Pierre Maury. Ray177 moni Pierre, care, curând, va deveni patronul ro-1 va angaja pe păstorul nostru, îi reproşează aprins legătura aceasta viitorului său salariat, într-o zi, stând de vorbă cu el în. staul. Ray mond va merge chiar, mânios din pricina acestei legături, până la a o califica pe Bernadette de târfă: Tocmai tu Pierre, îi spune Raymond coibanului nostru, tocmai tu care ţineai atât de mult la oamenii cei buni, nici măcar nu te mai sinchiseşti de ei. Te-ai apucat din nou de desfrâu. Cauţi o nevastă. Ei bine, îţi voi da eu o H ' nevastă. Una care va pricepe cum se cuvine credinţa (eretică) ' Şi dacă vei avea o astfel de nevastă, va fi mai bine decât dacă ai avea una care nu împărtăşeşte credinţa noastră (se subînţelege: una ca Bernadette). Căci de vei avea o soţie care ne împărtăşeşte credinţa, îi vei putea primi pe Oamenii cei buni în casa voastră. Le vei putea face mult bine. Vei putea vorbi cu nevasta ta, fără să te temi, despre subiecte ca înţelegerea binelui etc. (III, 121).

Perspectivele puteau părea încurajatoare: să ai ce vorbi cu nevasta, să ai subiecte din acestea, care lipseau atât de tare în unele căsnicii, ciudat de tăcute, întâlnite uneori în Occitania. Te-ai fi putut lăsa ispitit şi pentru mai puţin.

Din clipa aceea, nu mai este vorba despre acea Bernadette den Esquinath, pe care o iubise Pierre Maury cu patimă. în schimb, o altă Bernadette – Bernadette Pierre – intră în scenă. Aceasta nu are decât şase ani; dar acum se vorbeşte mult să fie ţinută în rezervă pentru o căsătorie, deocamdată îndepărtată, cu Pierre Maury, care devine într-adevăr ciobanul salariat al crescătorului de oi Raymond Pierre, tatăl micuţei. Eventualul socru are avere. Pierre Maury, la rândul său, poate fi socotit ca un viitor ginere foarte bun: cu micile lui economii şi afaceri de păstor, a adunat destui bani ca să-şi cumpere pământ la Arques. Bernard Beâi-baste, alt crescător din regiune, care s-a apucat să negocieze această căsătorie, poate deci să-i descrie lui Pierre Maury, în termeni ispititori, partida superbă pe care i-a găsit-o: dacă vrei cu adevărat, spune Bernard, să-şi găseşti o nevastă care să priceapă ce este bine, cunosc eu o fetiţă care, mai târziu, va fi tocmai ce-ţi trebuie ţie. Este atât de bogată încât, cu ceea ce îţi va da tatăl ei (ca dotă) şi cu ceea ce mai ai şi tu la Arques, unde ai cumpărat pământ, vei fi îndeajuns de înstărit ca să nu mai munceşti. Căci Raymond Pierre care, în acest caz, va deveni viitorul tău socru, te va adopta ca fiu; şi-ţi va da de soţie pe fiica sa Bernadette Pierre, care acum trebuie să aibă vreo şase ani; şi vei rămâne în casa (domus) lui Raymond Pierre, care poate pricepe ce este bine (III, 121). Discursul acesta al lui Bernard Belibaste este interesant; el menţionează, printre altele, valorile fundamentale ale unei anumite occita-nităţi a crescătorilor de animale: legăturile strânse dintre domus şi erezie; puterea acestei domus în sine, cu cortegiul ei posibil de instituţii anexe (adoptarea viitorului ginere, core-şedinţă, dotalitate); tatăl de familie, care alege un ginere ca fiu adoptiv pentru continuarea familiei şi a casei (domus) sale, prevede, prin-tr-un adevărat tratat, că fiica lui, deocamdată foarte mică, va fi dată, la vârsta nubilităţii, împreună cu o dotă, tânărului adult corezident pe care 1-a desemnat ca urmaş. Motivele acestei diplomaţii sunt simple: Raymond Pierre nu are nici un băiat, ci doar trei fete: Bernadette, Jacotte şi MarquiseEste, prin urmare, con-strâns să găsească un bărbat, care să se învo-iască să vină să stea le el ca să facă pe ginerele.

În faţa acestui viitor mirific, întemeiat pe castele în Spania, sau mai curând pe castele în Fenouilledes, Pierre Maury nu-şi pierde capul. Şi îi pune lui Bernard Belibaste o chestiune de încredere şi, totodată, de bun simţ:

— Dar cum poţi să ştii dinainte că Bernar-dette, când va fi de măritat, va fi în stare să priceapă ce este bine? (III, 122). Întrebarea formulată de Pierre Maury nu este prostească; aflăm din registrele lui Jacques Fournier că există cazuri de căsătorie potrivit unui plan: un credincios catar se însoară bucuros cu o fată pe care şi-o închipuie eretică; trage aşadar nădejdea că, atât cât va fi însurat cu ea, va putea avea foarte plăcute conversaţii albi-genze la gura sobei. Nefericitul, înşelat mârşav de socrul său, se trezeşte însă căsătorit cu o ţaţă catolică, alături de care este nevoit să trăiască închis într-o tăcere de mormânt, de frica Inchiziţiei, aproape un sfert de veac (III, 322).