Emanuel Le Roy Ladurie

Noţiunea de soartă nemiloasă îl urmăreşte pe Maury în drumurile pe care avea să le facă, până în Spania. Se sprijină pe acest concept într-o zi când Belibaste spune că are de 0ând să-i găsească o nevastă şi-1 mustră cu asprime din pricina vieţii rătăcitoare pe care o duce: Te îndepărtezi de noi, Pierre, spune, în esenţă, omul cel sfânt adresându-se bunului păstor; cu revenirile tale periodice în comitatul Foix, pentru transhumanta de vară, rişti să cazi în mâinile Inchiziţiei; când, te afli departe de noi, ni grijă să nu ţi se întâmple vreo nenorocire, căci nu vei mai putea fi consolat înainte de moarte (ITT, 183). Răspunsul lui Pierre, în această privinţă, este categoric: mai întii, lasă să se înţeleagă că nu este fricos ca un iepure; ^i că viaţa transhumantă de care a avut narte încă din copilărie îi placeşi că are nevoie să respire măcar o dată pe an aerul de pe piscul muntelui, când se duce acolo eu oile: nu pot trăi altfel decât am fost învăţatDacă aş rămâne tot timpul la Morella (loc canonic al iernatului Spaniol), aş muri peste vară (Ibiă.) Apoi, situ-indu-se pe obişnuita lui poziţie filosofică, bunul nastor a încheiat: trebuie să-mi urmez soarta. Dacă-ini este dat să fiu consolat, înainte de „toarte, voi fi consolat. De nu, voi urma calea ce rai-a fost hărăzită. Cu un alt prilej, Pierre Maury, în termeni mai simpli, dezvoltă din nou aceeaşi idee, pentru Guillaume Maurs (care îi reproşează viaţa lui de eretic hăituit): nu pot altfel. Am trăit aşa până acum, tot aşa voi trăişi de acum înainte (II, 184).;

De unde o fi luat Maury ideea aceasta despre' soartă, care-1 nelinişteşte atât de tare? De la prietenii săi catari? Da şi nu. Aceştia au, de-i sigur, o credinţă foarte puternică în necesitate i2. Dar li se întâmplă şi să se contrazică.' Belibaste, care nu o dată este ambiguu, chiar evocă, din când în când, pentru ciobanul nostru, vechea temă a liberului arbitru, îndreptată împotriva destinului, care ar putea fi rezumată de formula populară: „Ajută-te singur, şi Dumnezeu te va ajuta”: Omul poate foarte bine, spune Belibaste, sa se ajute să aibă un sfârşit bun, sau unul rău. (III, 183).

De fapt, dacă influenţa albigenză este (parţial) exclusă, este uşor de comparat această noţiune de destin, dragă Iui Pierre Maury, cu alte concepte analoage, răspândite în diferitele culturi ale Mediteranei occidentale. Locuitorii din Maghreb şi musulmanii din Africa şi din Spania au şi ei simţul destinului: numeroasele întâlniri pe care Pierre Maury le-a avut, cu di-1 ferite prilejuri, cu ciobanii sarazini, n-au făcut decât să întărească, ba chiar să provoace cugetările lui asupra acestei probleme J3. Nu este nevoie însă să mergem atât de departe, deoarece creştinismul medieval (influenţat dn un maghrebian pre-islamic ce răspunde la numele de sfântul Aupustin.) are o întreagă teorie despre Graţia divină: în versiunile ei cele mii aspre, aceasta poate fi trăită şi sub auspiciile şi aparenţele unui adevărat destin. în sfârşit, să amintim că Pierre Maury este un păstor de la munte: şi tocmai. marii ciobani carp trăiesc în munţii cei înalţi” Vi vor da, char înainte de epoca Renaşterii, în calendarul lor agricol, versiunea cea mai completă a raporturilor forţate care unesc microcosmosul cu microcos274 moşul: astrologia, prin cele douăsprezece semne ale zodiacului, îşi va dicta legea, în acest Calendar (Compost), celor douăsprezece luni ale anului agricol şi celor douăsprezece perioade – care altcătuiesc şaptezeci şi doi de ani în total – în care este împărţită viaţa omului. Vedem că, printr-o încrucişare de influenţe posibile, simţul destinului, foarte limpede la un om ca Pierre Maury, poate fi în mare măsură supradeterminat.

Să notăm de asemenea că, la bunul nostru păstor, sentimentul destinului nu este legat de superstiţii absurde. Dimpotrivă, Maury personal refuză să creadă prevestirile deduse din zborul păsărilor, sau alte fleacuri despre care spune că sunt nişte scorneli de babă. Într-o zi, Guillaume Belibaste, foarte neliniştit, se întreabă (pe bună dreptate, deoarece, pentru el, rugul nu este departe.'), văzând o coţofană care-i taie drumul de trei ori; Pierre îşi râde de el: Guillaume, nu te lua după semnele păsărilor sau după altele de felul acesta. Numai babele îşi fac griji din pricina lor (III, 210).

Simţul destinului, la Pierre Maury, nu este aşadar vulgar magic, ci înalt filosofic. Oare, la el ca şi la alţii, nu este vorba, foarte simplu, de o veche concepţie, firească în nişte societăţi unde creşterea nu există şi alegerea este imposibilă? Concepţia aceasta era întâlnită, în orice caz, de curând, larg răspândită printre foarte mulţi ţărani din hexagon, gata oricârid, dacă se întâmpla ceva de seamă, să invoce mâna destinului. Rămânând la cazul (singurul care mă interesează aici) aborigenilor din Montail-lou, să spunem că noţiunea de fatalism se găsea, deşi sub o formă oarecum deosebită, în anturajul masculin şi feminin al casei Clergue.: preotul Clergue, am văzut, nu se ferea să păstreze, în ostal, păr de pe cap şi fragmente de unghii de la tatăl său Pons, ca să apere steaua sau norocul (eufortunium) casei sale familiale. Jnsuşi termenul noroc, însă într-un antonim, 275 apare într-o predică păstorească ţinută de Guil-aume Belibaste lui Pierre Maury, în legătură cu relaţiile necuvenite şi afacerile lui proaste: Faci djaceri proaste (borias); nenorocul (injor-tuniumj vă aa peste voi ton; şi, într-o zi, diavolul va duce iotul cu sine (ii, Ib4). La acest atac verbal, unde anticul termen noroc este prea puţin creştinizat sau diaboiizat, Pierre răspunde, aşa cum se cade, invocând în mod explicit propriul său destin de migrant şi de oui ae nicăieri: n-am ce] ace, nu pot trăi altjel, căci aşa am trăit pină acum şi tot aşa voi trăi şi de acum înainte (ibid.).

Pierre Clergue şi Pierre Maury au aşadar în comun o anumită concepţie despre soartă, bună sau rea, aşa cum o Hărăzesc stelele; această simplă apropiere între ideile celor doi bărbaţi, la lei ae reprezentativi pentru sătui lor, pare să dovedească faptul că latalismui rural face parte integrantă ain filosoJtia satuiui Montaiiiou iJ. Trebuie totuşi notată o nuanţă între concepţiile preotului şi cele ale ciobanului. Pentru Pierre Clergue, om de domus, soarta astrală este legată mai înainte de orice de destinul comunitar al familiei şi al celor dm casă. Deviza lui Pierre Maury, dimpotrivă, este Mei casă, nici masă; el este omul din Pinnci „ce locuieşte pretutindeni”; destinul şi norocul sunt, pentru el, entităţi în primul rând individuale; ele afectează biografia unei persoane unice, în mai mare măsură decât aevenirea unui ostal.

A fi conştient de jatum, pentru Pierre Maury, înseamnă a avea simţul profund al unei continuităţi socio-profesionale. A trăi un destin, înseamnă să ştii să-ţi păstrezi rangul şi să nu ieşi din condiţia m şi nici din meseria ta. Meserie trăită, de altfel, ca sursă de interes, ca izvor de energie vitală, şi nu, nici vorbă de aşa ceva, ca pricină esenţială de nenorocire şi de alienare. Guillaume Maurs, Pierre Maury şi Guillaume Belibaste au o discuţie, foarte revelatoare, despre acest subiect, într-o zi când îşi păzesc oile, împreună, pe păşunile de la Tor-tosa. Pierre, spune omul cel sfânt către păstor (II, 177), isprăveşte cu viaţa asia nenorocită; vinde-h toate oile, vom cheltui banii obişnuiţi astfel. Eu voi face piepteni pentru darace, şi vom avea amândoi din ce trăi.

La care, Pierre i-o întoarce numaidecât:

— Nu, nu vreau să-mi vând oile. Cioban am fost, cioban voi rămâne cit voi trăi.

Destinul, pretutindeni subiacent, în această frază ca în atâtea altele, este deci asumat ca o voinţă-de-a-fi de cioban, iar libertatea muntenească este compensaţia fericită a destinului transhumant. Chiar dacă trebuie să dormi sub copaci, să îngheţi încât să ajungi aproape să mori, iarna, şi să fii ud până la oase, toamna, când plouă cu găleata. (I, 178; II, 15). Destinul acesta nu poate fi despărţit de o educaţie prealabilă de tânăr cioban, trăită aşa cum zilnic a învăţat, pe vremuri, de la părinţi. Într-o zi, la Beceite, regiunea Teruel, Emersende Befayt, originară din Montaillou, îl atacă pe Pierre Maury în legătură cu drumurile pe care le face, departe, în munţii din Ariege; îi spune că taţi prietenii lui, credincioşi sau Parjaits, s-au dat de ceasul morţii, ştiindu-1 acolo. Răspunsul lui Pierre:

— Nu pot face altfel, căci nu pol duce o altfel de viaţă decât cea pentru care am fost crescut i! (Nutritus: cuvântul acesta implică, în amintirile de tinereţe ale celui care-1 rosteşte, conceptele de hrană şi de educaţie). In spatele ideii banale – care vrea ca omul să fie prizonierul copilului şi produsul educaţiei primite la vârsta fragedă – se profilează, în discursul lui Maury, noţiunea mai complexă a unei legături trupeşti cu pâinea din care s-a zămislit trupul; şi, dincolo de această pâine, cu pămân-tul roditor care a produs cerealele din care a fost făcut omul, şi în care acesta se va întoarce într-o zi: sufletul omului este pâinea, spune un materialist, ţăran din valea superioară a râului

Ariege, ale cărui vorbe eretice vor atrage cândva atenţia lui Jacques Fournier. Sângele apă nu se face, declară un tovarăş al lui Pierre Maury; vrea să justifice astfel menţinerea traiului în comun dintre Emersende Befayo şi fiica ei Jeanne, în ciuda agresiunii permanente a acestei fiice împotriva acestei mame (III, 174). încheind, Guillaume Fort din Montaillou aminteşte că, orice ar spune toate doctrinele despre învierea din morţi, ceea ce vine din ţărână trebuie să se întoarcă în ţarină pe de-a-ntregul. După moarte, spune el, trupul omenesc se desface şi se preface în ţărână (I, 447). Condus de departe de către aştri, destinul omului păstrează totuşi, pentru gânditorii din Montaillou, un caracter apăsător trupesc, htonian; dominat de influenţele telurice ale macrocos-mosului lumii acesteia; şi guvernat de educaţia socială ca şi de hrana pământească din copilărie. Legătura aceasta fizică face ca soarta oamenilor să ţină de părnântul natal, ceea ce Pierre Maury a simţit foarte bine, într-o zi când Emersende Marty îi reproşa, cu căldură, necurmatele lui călătorii de transhumantă către Pirineii din care se trăgea:

— Fiule, n-ar trebui să te mai întorci acolo.

Rămâi mai degrabă cu noi, aici. Nu ai nici fiu, nici fiică, nici pe altcineva căruia să-i porţi de grijă, în afară de tine. Ai putea trăi aici fără să te oboseşti prea mult. Dacă te prind acolo, s-a isprăvit cu tine.

La care, Pierre Maury ripostează arătând, limpede că soarta lui este legată de vizitele făcute în micul ţinut de unde se trage:

— Nu, nu m-aş putea fixa pentru totdeauna aici (în Catalonia); şi, oricum, nimeni nu-mi poate schimba soarta (III, 183).

Să ne întoarcem de la subiectiv (ideea despre destin trăită de Pierre Maury) la obiectiv (sistemul de protecţie pastoral): să zicem că, la urma urmei, lumea ciobanilor, în sânul căreia evoluează bunul păstor, se mişcă ea Însăşi în nişte categorii socio-economice destul de clare '* Maury şi semenii lui, mari călători, nu au nici nevastă, nici copii, nici casă. în ciuda relativei lor averi mobiliare 19 (bani, turme.), ei nu pot să adune multe valori „obiectale”, îngrădiţi fiind de imperativele deplasării, care interzice păstorilor să aibă bunuri care să-i încurce, din acelea de care se înconjoară sistematic sedentarii. în loc să adune multe obiecte, Maury. care lucrează întotdeauna „la limita portabilităţii” 20 se hotăreşte să nu-şi dorească decât foarte puţine din acestea, şi să-şi transfere dorinţele sau „propensiunile” către alte tipuri de „bogăţii”, care, totodată, îi ţin loc şi de familie: legături trecătoare cu iubite întâl-nite la păşune sau la cârciuma; o bogată reţea de relaţii umane, pe bază de fraternitate artificială sau naturală, de cumetrie, de pură prietenie sau de asociaţie. Acest stil de viaţă – întemeiat pe un destin asumat cu toată libertatea, nu este oare însăşi definiţia graţiei divine?

Îi place bunului păstor. Destinul său este o destinaţie. Oaia, pentru el, înseamnă libertate 21.

Pierre nu ar da-o pe un blid de linte tare ca piatra, pe care i-1 întind de mai multe ori pri etenii săi, patronii, sau paraziţii, propunându-i să-1 însoare, să-1 fixeze, să-1 ajute să fie adop tat de o familie bogată. Destinul meu, răspunde în esenţă Pierre Maury celor care, cu o bună credinţă mai mult sau mai puţin reală, vor să-1 facă să prindă rădăcini, este să cutreier munţii şi văile, să am pretutindeni cumetri şi iubite schimbătoare. Păstorul are sentimentul exprimat de el însuşi fără prefăcătorie – eă are tot ce-i trebuie, fără să-i prisosească ceva”_22.

Bogăţiile materiale ar fi pentru el o adevărată Povară, în sensul cel mai concret al cuvântului ar fi greu do transportat în acele călătorii fără istov, care-l duc din Tarragona în Pirinei. For mulele propuse de Marshall Sahlin se aplică toarte bine ciobanului nostru: nu este sărac, 27?

ci liber”. Se complace în această libertate muntenească, care, dacă ai chef, îţi dă posibiltatea să arunci, în mărăcinii de pe povârnişurile cele înalte, crucile de postav galben cu care te împodobeşte Inchiziţia (II, 177). Pierrc Maury are timp liber din belşug, concretizat în numeroasele lui absenţe; în ciuda bolilor, a frigului, a drumurilor istovitoare, care ne silesc să nu idealizăm viaţa nenorocită pe care o duce, găseşte întotdeauna de mâncare pentru turme, pentru el însuşi şi pentru tovarăşii lui. Lapte, carne sau brânză, proteinele nu-i lipsesc.

Ceea ce face posibil echilibrul de ansamblu al acestei vieţi este, bineînţeles, malthusia-nismul cel mai feroce: are, desigur, amante. Dar nu nevastă şi, mai ales, nici copii! (Vezi episodul semnificativ despre căsătoria lui ratată), în acelaşi sens, ajută renunţarea lui finală la capitalurile fixe: nu vrea o domus, ci o colibă de tranzit, Maury are bunuri puţine, dar nu este sărac lipit. Iar când pierde aceste puţina bunuri, zâmbeşte: căci ştie că, dacă-şi face meseria, nu va fi greu să le aibă din nou. încălţat, singurul lux pe care şi-1 permite, cu o pereche de pantofi buni, din piele de Cordoba, o înlesnire în lungile lui călătorii (I, 20), desprins de bunurile acestei lumi, nesmchisindu-se de o viitoare arestare, aproape inevitabilă, rezervată de Inchiziţie, ducând o viaţă pasionantă, şi pasionată, Pierre Maury este un cioban fericit. Datorită lui, consultând textele vechi ale lui Jacques Fournier, am întâlnât, în mediul popular, imaginea plăpândă a unui soi de fericire de tip Vechiul Regim.

NOTE

> '!: ti

Matei, XXIIt, 6.

IT. 30; v. infra, cap. XXV.

P. Coste, Etudes rurales, avril 1972. (Suprapecoralie = păscut excesiv).

III, 146.

5. V. lucrările lui Escalon de Ponton, 1968, care arată că, în Provenţa şi în sudul mediteranean, creşterea oilor a precedat cu mai multe mii de ani adoptarea agriculturii eu producţie cerealiera.

0. B. Vourzay, în fine, p. 82.

II, 186, 187 şi passim.

II, 158, 184; III, 139, 140, 141, 148, 151.

III, 148, 151, 154, 155. Supra cap. V.

III, 185. V. de asemenea III, 209.

III, 159. V. de asemenea cazul lui Jean Maury, care s-a însurat într-un sat catalan, ca să poată avea dreptul la păşune. Căsătoria, în cazul său, singura de acest gen care a fost atestată, este un fapt de semisedentarizare.

Infra, cap. XIX.

Prima menţiune despre ideea de destin formu lată de Pierre Maury este posterioară pimei sale că lătorii în Spania.

G. Bolleme, Le. s Almanachs populaires au. v XVlI-e ct XVIIl-e siecles, Paris-La Haye, 1969, p. IC, 41, 42 şi passim.

Voi reveni (infra, cap. XIX) asupra acestei chestiuni.

1G. li mulţumesc lui Georges Duby care a binevoit să-mi den câteva sugestii în legătură cu aceasta.

III, 182. V. şi supra un text analog, cu Belibaste.

V. în legătură cu aceasta M. Sahlins, „La pre miere societe d'abondance”, Les Temps modernes, octobre 1968; articol reprodus în Stone age economics (de acelaş autor).

Se întâmplă chiar ca Belibaste, care se lasă în treţinut de Pierre Maury, să declare, din motive ce-i drept foarte interesate, că acesta este „bogat” (II, 42).

Expresia îi aparţine lui Sahlins, op. cit.

V. remarcile foarte interesante făcute ele etno* logul Paul Riesman despre transhumanta peul ca sursă de bucurie, şi ca „chintesenţă a experienţei peul despre viaţă”; precum şi despre „brusa ca sursă de libertate umană” (Paul Riesman, Societe et liberte chez ies Peul. de Haute-Volta, Essai d'anthropologie introspective, Paris-La Haye, Mouton, 1974, p. 1W şi

Sahlins, ibid.

Montaillou şi) jo] jularca reghmiior din munţii înalţi şi mijlocii ai vomitatului Foi. v, la sfârşitul secolului al XlV-lea.

Cercurile sunt proporţionale cu numărul de locuitori (numărul de vetre). Sursă: Dufau de Maluquer (v. Bibliografie). Populaţia din 1390 este cu jumătate mai redusă decât cea din 1320, însă repartiţiile relative ale maselor demografice sunt aproape aceleaşi ca. şi la începutul secolului (harta iui J. Field-Râcurat).

Transhumantă şi catarism *Această hartă, care se inspiră (în sinteză) din diferite hărţi desenate de B. Vourzay (v. Bibliografie) sub direcţia lui G. Duby, arată itinerariile catare şi transhumante ale personajelor din Montaillou, la nord şi la sud de Pirineii de Est (harta lui.1. Field-Recurat).

Focarele cotare din Lauragais:

Sat ce comporta cei puţin un calar menţiona* „vdepcsâV.i ^ Sat ce comporta cjeta doi la cinci catari menţionaţi în depoziţii * Sat ce comportă de ia cinci la zece catari menţionaţi în depoziţii g. (c) Sa' cs compcrtâ de la zece la douăzeci ds catari menţionaţi în depoziţii |? Sat ce comporta peste cânciz&ci decalări meMâcnaţtw depoziţii

\par ? Orcse sau sate unde Îşi au reşedinţa exilaţi catari din comitatul Foix.

Reşedinţe succesive ale (ui Belibaste

— ccuri de păşunat în timpul verii '_ y. -; Locuri de păşunat în timpul iernii

Partea a doua

ARHEOLOGIA SATULUI MONTAILLOU: DE LA GEST LA MIT în această primă parte a cărţii mele Muntail-lou, sat occitan nu am făcut decât o explorare, nimic mai mult, pornind de la câteva luminişuri mari create prin defrişări: viziune de ansamblu asupra satului, a pământului său, a societăţii de acolo; problema fundamentală a caselor (domus), printre care se individualizează casa preponderentă, cea a familiei Clergue, ea însăşi dominată de personalitatea preotului. Do acolo, am urcat către păşunile de altitudine şi de transhumantă care conturează reţeaua internaţională a relaţiilor comunităţii: lumea păstorilor ce trăiesc în colibe ne-a dezvăluit simpatica figură a lui Pierre Maury, antitetică faţă de cea a lui Pierre Clergue.

Ancheta noastră, din acest moment, îşi va schimba direcţia. Va deveni mai stratigrafică, mai minuţioasă, şi uneori – dar nu întotdeauna mai minuţioasă, şi uneori – dar nu întotdeauna – mai puţin personalizată. în loc să străbatem câteva sectoare mari, cvasigeografice – lumea caselor fdomus) şi lumea colibelor – vom face o investigaţie în profunzime. In partea cea mai adâncă a stratului geologic, vom examina, atât cât va fi cu putinţă, lumea migăloasă a gesturilor din care este făcută viaţa cotidiană. După aceea, atenţia ne va fi reţnută do problemele vieţii erotice, sexuale, conjugale, familiale şi demografice. In cele din urmă, vom aborda din plin marele dosar al culturii şi al socialibităţii săteşti, ţărăneşti, populare: cu-vântul „cultură” fiind luat, bine înţeles, nî accepţia globală pe care i-o dau antrologii.

Capitolul VIII GESTUL şi SEXUL

Mai întâi, gesturile. Să nu se aştepte de ia mine – într-un domeniu în care nu sunt puse la punct nici informaţiile, nici abordarea problematică – exhaustivitatea. Inventarul activităţii gestuale din Montaillou întocmit de mine, în cadrul mai larg al culturii din ţinutul Ariege, va fi scurt şi incomplet. Mă voi mărgini să evoc, în măsura în care documentaţia mă autorizează, câteva gesturi: unele sunt naturale sau aparent naturale. Altele, mai evident culturale şi prefabricate de către grup. Unele dintre aceste gesturi au ajuns intacte până în epoca noastră şi sunt practicate şi acum: permanenţa lor constituie o dovadă că durata lungă este o caracteristică a comportamentelor. Altele au dispărut sau s-au modificat.

Plânsui şi bucuria

La nivelul emoţiilor celor mai simple: plâns, bucurie. am evocat până acum, în legătură cu Pierre Maury, chestiunea râsului şi a surâsului. Voi stărui deci aici asupra lacrimilor. Atunci când se cade, oamenii din Montaillou plâng. Poate plâng chiar ceva mai uşor decât în zilele noastre, când sunt fericiţi sau nefericiţi. (Nu dispunem însă, în această privinţă, de nici o statistică, retorspeqtivă sau contemporană.). Oamenii plâng, bineînţeles, în faţa perspectivei sau a realităţii unei nenorociri; plâng la moartea unei fiinţe dragi, mai ales la cea a unui copil, chiar dacă este foarte mic1. Bărbaţii, ca şi femeile, pălesc, tremură, plâng, atunci când se tem că sunt, din nou, victima unei delaţiuni la Inchiziţie (II, 227, 229; III, 357). Oamenii plâng în hohote – potrivit scării locale de valori respectată de păstori – în cazurile de trădare a prieteniei sau a solidarităţii, mai ales când aceste două cazuri sunt asezonate cu ameninţări, care lasă să se prevadă arestarea de către inchizitori. Aceasta este, de pildă, reacţia lui Pierre Maury, la Montaillou, când unchiul său, Arnaud Faure”, şi consăteanul său, Guillaume Belot, de frica represaliilor, refuză să-1 primească (sub pretext că nu vor să-şi compromită prietenii); iar când ei nu-şi respectă, purtându-se astfel, datoriile cele mai sfinte privind ospitalitatea, rudenia, comunitatea, Pierre Maury plânge (II, 174).

Aceeaşi reacţie la Guillaume Belibaste, mai vulnerabil decât şi-ar închipui cineva în ciuda vieţii lui zbuciumate – omor, amantă, migraţie care, a făcut din el cu totul altceva decât un copil neprihănit. Omul cel sfânt plânge, şocat, când Jean Maury (fratele lui Pierre) îi refuză o genuflexiune şi îl ameninţă – fără nici o urmare – că îl va da pe mâna Inchiziţiei:

— Dacă îmi mai ceri să mă închin în faţa ta, îi spune Jean lui Guillaume, te dau pe mâna Inchiziţiei (II, 483).

La aceste cuvinte, povesteşte Jean mai departe, ereticul a plecat plângând.

Invers, o femeie din Ariege plânge de bucurie când întâlneşte un cioban din ţinutul ei, care îi dă veşti despre cei dragi:

Am îniâlnit-o pe Blanche Marty la Prades 2, povesteşte Pierre Maury, în piaţa satului. Am salutat-o şi i-am transmis salutări de la sora ei Raymonde şi de la „seniorul” Belibaste.

Auzind cuvintele acestea, Blanche a Jost foarte veselă şi fericită, şi a plâns de bucurie; m-a îmbrăţişat.

Aşadar, bucuria revederii; bucuria răzbunării este însoţită de gesturi ce invocă mila divină, ambele braţe fiind ridicate către cer, gest cu semnificaţii deosebite de cele pe care i le atribuim noi astăzi, când efectiv, „ridicăm braţele către cer”. Pe când treceam pe la Beceite cu oile, povesteşte Guillaume Maurs, am întâlnit-o pe stradă pe Emersende Befayt care mi-a cerut veşti de la Montaillou. l-am spus că preotul Pierre Clergue fusese arestat pentru erezie. Auzind aceasta, Emersende şi-a ridicat braţele către cer spunând „Deo gratias”. Acelaşi gest îl face Bernard Clergue când i se spune că cei doi care-1 denunţă pe fratele său fuseseră arestaţi3. Când a aflat despre prinderea celor doi bărbaţi, Bernard Clergue a ridicat miânile către cer, a căzut în geminchi şi a spus:

— Sunt bucuros; acum cei doi sunt la închisoare.

Manifestarea politeţii şi formulele de salut

Documentele din Montaillou indică, în trecere, că anumite moduri de manifestare a politeţii, practicate şi astăzi, sunt foarte vechi şi că sunt, ca să zicem aşa, creaţii ţărăneşti: printre oamenii din Montaillou şi semenii lor, se obişnuieşte să-ţi scoţi gluga şi să te ridici, mai automat decât astăzi, ca să saluţi un prieten sau o simplă cunoştinţă, un inferior sau un superior. Toată familia Belot, adunată la gura sobei cu prilejul unei nunţi, se ridică în picioare ca să-şi manifeste respectul cuvenit lui Guillaume Authie, care a coborât de la solier Pe o scară. Pierre Maury, cabanier-şef, se ridică în picioare ca să-i salute pe nişte eretici, în trecere pe acolo, şi le oferă pâine şi lapte.