Emanuel Le Roy Ladurie

Să nu facem totuşi din Arnaud simbolul unei reuşite sociale. Ieşit poate din popor, dar fără să aspire cumva să se întoarcă acolo, el reprezintă, în diferitele sensuri ale cuvântului, un marginal. Chiar un ratat. PJste gata pentru marginalismul sexual, ca şi pentru semi-rata-rea integrării sociale. Acest mărunt frate minorit nu s-a putut, înălţa decât până la sub-diaconat (III, 35). Visul lui ar fi fost să ajungă pmă la preoţie. (Recunoaştem aici acea fascinaţie pentru condiţia de preot, societatea din Ariege dându-ne câteva exemple; din acest Punct de vedere, Arnaud nu oferă nimic ori-ginaî ^avă de epoca sa: a se vedea predilecţia l) c care o are Beatrice de Pianâssoles pentru amanţii şi din rândul bisericii).

Arnaud, frate petrecăreţ, devine deci un fals preot: uzurpare de identitate ce se practică mult în anii 1320l9. Nu se sfiieşte, în diferite ocazii, să asculte spovedaniile tinerilor; celebrează, foarte emoţionat, „prima lui liturghie”: aceasta nu are, prin definiţie, nici o valoare. Face joc dublu la toate nivelurile: ca sodomit mascat; ca pseudo-prsot. Relaţiile lui de păcătos cu Biserica catolică sunt şi ele ambivalenţe: pe de o parte, omul nostru tân-jeşte din pricina dorinţei neîmplinite de a ajunge preot; ar vrea să facă slujba legal, şi tot legal să dea izbăvirea păcatelor. Dar, pe de altă parte, el a părăsit ordinul Fraţilor mino-riţi; a „apostaziat”. Se află deci, faţă de sfintele taine pe care râvneşte să le dea, în situaţia celui ce săvârşeşte un păcat de moarte: de vreme ce, de ani de zile, nu s-a spovedit şi nici nu s-a împărtăşit.

În cele din urmă, practica ilegală a preoţiei îl va pierde pe Arnaud: ea îi atrage primul denunţ la episcop (III, 14). Treptat, Jacques Fournier va descoperi, dincolo de crima de falsă-liturghie, pe aceea de homosexualitate. Acest al doilea „delict”, dacă n-ar fi fost dedt el, poats că nu ar fi fost niciodată descoperit, înconjurat cum era (atunci când nu era afişat) de o anumită toleranţă din partea societăţii appameene. La urma urmei, mai puţin imprudenţi sau mai norocoşi decât Arnaud, alţi sodomiţi, la Toulouse şi la Pamiers, îşi continuă în pace viaţa lor deviantă: ei nu se compromit cu poveşti prosteşti în care este vorba de falsă liturghie.

În ciuda relativei toleranţe, pe care a întâl-nit-o mult timp, faţă de moravurile lui, în societatea care îl înconjoară, Arnaud nu pare să-şi fi trăit homossxualitatea pe planul unei adevărate dragoste, exprimată şi organizată în mod conştient. In mărturia acestui om, cititor, totuşi, al Iubirilor lui Ovidiu, nu se găsesc cuvintele amare (a iubi), adamare (a iubi f'U patimă), diligere (a iubi mult), plăcere (a plă304 cea).

— Se poate ca Arnaud să fi încercat cu adevărat aceste sentimente faţă de vreunul din prietenii săi. însă nu a avut îndrăzneala, sau pur şi simplu ideea de a aduce aceste sentimente până în pragul expresiei verbale, atunci când a fost interogat de episcop. Să-i fi fost frică să nu pară necuviincios şi astfel să-1 înfurie pe Inchizitor? Ar fi foarte surprinzător. Jacques Fournier a auzit multe la viaţa lui; poate asculta orice. Cred că, din partea lui Arnaud, este vorba mai curând de o adevărată tăcere culturală, de un „gol în discurs”; Pamiers nu este Grecia păgână; să vorbeşti de dragoste în legătură cu sodomia, chiar dacă această dragoste, „obiectiv”, ar fi foarte reală, n-ar avea sens.

Homosexualitatea, în mărturia lui Arnaud, nu este deci prezentată ca expresie a unui sentiment adevărat; ci ca un remediu pentru poftele trupeşti; după opt sau zece zile de castitate, eroul nostru simte nevoia irezistibilă, spuns el, de a se arunca în braţele unui bărbat: în afară de cazul, bineînţeles – dar cazul nu se prea prezintă – că i se oferă o femeie, în trecere pe acolo, ca să-i potolească poftele. Alteori, experienţa dragostei între masculi este descrisă de Arnaud de Verniolles, psntru băieţii cărora le face el curte, ca un joc, un fel de joc foarte amuzant; sau ca o pedagogie: am să-ţi arăt cum făcea canonicul (este vorba de canonicul cu tendinţe homosexuale care-şi punea servitorul să-1 frece pe picioare).

În ciuda culturii, a sensibilităţii, a ambiţiilor sale, Arnaud îşi trăieşte pulsiunile sau pasiunile Profunde fără să şi le asume într-adevăr până ^ capăt. Homosexualitatea langdociană din veacul de fier nu şi-a găsit în el nici trubadurul, nici filosoful.

^ă părăsim oraşul. în satul occitan, care face „jectul acestei cărţi, gama comportamentelor UJtural posibile este mai puţin diversificată decât în lumea urbană; homosexualitatea rurală nu este o problemă20. Mal, exact, ea nu există; sau se crede că nu poate exista; decât cel mult pentru câţiva scutieri nobili sau pentru câţiva şcolari din familii bogate, exportaţi către ispitele oraşului vecin sau îndepărtat, către Pamiers sau către Toulouse. Adevărata problemă, pentru ţărani, este raportul cu femeia, singurul obiect sexual tolerat în mod normal de cultura agrestă. Să spunem, în două cuvinte, că femeia rurală-occitană este un personaj oprimat: dar nu este redusă la o sclavie totală; ea îşi va lua revanşa în intimitatea casei, şi în puterea vârstei mature.

Tânără, femeia din Montaillou sau din Ariege riscă să fie violată. Ca şi prin alte părţi. Ca întotdeauna. Poate totuşi mai mult decât prin alte părţi, şi mai mult decât în alte vremuri. Guillaume Xgulhan, din Laroque d'Olmes, locuieşte în Ax-les-Thermes: a violat o femeie. A fost închis (I, 280). Din fericire, Raymond Vayssiere este aliat prin căsătorie cu familia lui Agulhan; el intervine deci în favoarea rudei sale prin alianţă, pe lângă fraţii Authie; aceştia sunt bine văzuţi, pe vremea aceea, de către autorităţile din comitatul Foix. îl pun, numaidecât, în libertate pe Agulhan, deşi seniorul din Mirepoix, în jurisdicţia căruia se situa în mod normal, avea de gând să-1 pedepsească. Violul acesta nu este singurul despre care aflăm din registrele lui Jacques Fournier. Am văzut mai înainte că, la Montaillou chiar, Bernard Belot încercase s-o violeze pe Ray-monde, nevasta lui Guillaume Authie (omonim local al ereticului-parfait); acest Bernard ieşise din încurcătură fără prea multă bătaie de cap, alegându-se doar cu o ceartă cu bărbatul victimei şi cu o amendă de 20 de livre plătită oamenilor comitatului Foix (I, 411). Suma nu era mică, de vreme ce atâta era jumătate din preţul unei case de ţară. însăşi Beatrice de

Planissoles, cât era ea de castelană, se lasă violată ca o ţărancă de bastardul Pathau Cler-gue, vărul preotului.

Violul nu este reprimat foarte aspru. Uneori, el este admis, mai mult sau mai puţin, chiar de „victime”. Cu toate acestea, la Montaillou, el nu se produce între veri; sau cel puţin, nu este violată concubina unui văr primar. în această interdicţie, regăsim forţa reunită dintre familie şi căsătorie, chiar şi nelegitimă. Într-o seară, povesteşte Raymonde Testaniere, cizmarul Arnaud Vital a vrut să mă violeze, fără să ţină seama că aveam copii cu Bernard Belot, vărul lui primar. L-am împiedicat deci pe Arnaud să facă ce avea de gând, deşi îmi repeta întruna că nu săvârşesc nici un păcat dacă mă culc cu el (I, 458). Acel viol ratat, asupra iubitei unui văr, constituia un păcat împotriva principiilor prohibiţiei incestului, în interiorul ramurilor familiale cele mai apropiate, năpădite de legături de concubinaj. Raymonde Testaniere, adevărată montalioneză, a fost zdruncinată psihic. Până într-atâta, îneât a renunţat la opiniile ei catare! Am crezut în rătăcirile ereticilor, declară ea, până ce Arnaud Vital (el însuşi catar) încercă să mă violeze. Din pricina acestui incest, de atunci, n-am mai împărtăşit rătăcirile acelea (I, 469).

Cine nu violează, procedură extremă, poate recurge la prostituate. Desigur, acestea nu sunt prea multe într-un sat ca Montaillou; ca atare, lipsesc chiar cu desăvârşire. In schimb, oraşele, unde ţăranii se duc din când în când pentru iarmaroace 21, sau pentru afaceri, oferă prilejuri în sensul acesta. M-am culcat cu prostituate publice, am furat nişte fructe, fin şi iarbă, dezvăluie spovedindu-se unul din penitenţii falsului preot Arnaud de Verniolles. Iar un alt Penitent face o declaraţie aproape analoagă: m-am culcat cu prostituate publice, am făcut Propuneri ruşinoase unor femei măritate şi chiar unor fecioare! De câteva ori m-am îmbă307 tot. Am minţit: Am furat nişte fructe. Unul singur din cele trei personaje ale căror spovedanii ne-au fost relatate de Arnaud de Verni-olles nu se învinuieşte de a fi fost la femei plătite: am furat fructe şi recolte. Avi rostit înjurături: este tot ce a păcătuit, după mărturisirile lui, cel de al treilea bărbat (III, 35, 36, 38).

Frecventarea, curentă, a prostituatelor este departe de a se lovi întotdeauna de obiecţii morale solide. Pierre Vidai, locuitor din Ax-les-Thermes, este de origine ţărănească (s-a născut în satul Pradieres, actualul departament Ariege). Laxismul lui faţă de dragostea plătită este izbitor. Ieri, povesteşte el, mă duceam de la Tarascon la Ax-les-Thermes şi conduceam doi catâri încărcaţi cu grâu. M-am întâlnit cu un cleric pe care nu-l cunoşteam şi am făcut drumul împreună. Coborând coasta care vine după satul Lassur, am ajuns să vorbim despre prostituate.

Dacă ai găsi o prostituată, mi-a spus cle ricul, dacă te-ai înţelege cu ea asupra preţului, şi dacă apoi te-ai culca cu ea, crezi că ai săvârşi un păcat de moarte? La urmă, i-am răspuns:

Nu, nu cred.

Din diferitele discuţii de acelaşi gen, pe care Pierre Vidai le-a avut cu alţi martori, reiese că acest personaj este convins de inocenţa unui act sexual săvârşit cu o prostituată sau chiar cu orice femeie (III, 296; II, 246), cu două condiţii:

Mai întâi, trebuie ca acest act să fie săvârşit în mod oneros (bărbatul plăteşte, femeia acceptă, bineînţeles, banii).

În al doilea rând, actul despre care este vorba trebuie să le „placă” ambilor parteneri.

Pierre Vidai este de origine ţărănească şi de condiţie joasă: conduce catârii încărcaţi cu cereale; diverşii lui interlocutori – preoţi, dascăli de şcoală – trec imediat, fie că-1 cunosc fie că nu, la tutuire (nu reciproc) atunci când vorbesc cu el. în dialogurile care se încheagă între ei şi el, doctrina oficială a Bisericii emană deci de la un grup de bărbaţi relativ cultivaţi, chiar înstăriţi; în vreme ce sinceritatea conducătorului de catâri, care susţine nevinovăţia unui act sexual, venal şi mutual acceptat, derivă direct dintr-un vechi fond de înţelepciune populară şi ţărănească. Eu însumi am gustat din acest „păcat”! declară ironic Pierre Vidai; în această privinţă, el este ecoul unei conştiinţe curate, întâlnită mult, deşi nu peste tot, în mediul ţărănesc din care vine. Chiar la Montaillou, opiniile lui Vidai se coroborează cu inocenţa răspunsurilor micuţei ţărance Grazide Lizier, Ioană d'Arc a dragostei, născută dintr-o ramură bastardă a familiei Clergue – atunci când este interogată despre legătura ei, fericită şi trecută, cu preotul. Pe vremea aoeea, spune ea 22, îmi plăcea, şi îi plăcea şi preotului să mă cunoască trupeşte şi să fie cunoscut de mine; nu credeam deci că păcătuiesc, şi nici el nu credea. Insă acum, cu el, lucrul acesta nu-mi mai place. Dacă m-ar cunoaşte trupeşte, aş crede deci că păcătuiesc!

Suntem departe de rigorile, deocamdată foarte prospective, unei Contra-Reforme care nu avea să vină curând. In. sate, la Montaillou ca şi la Lassur, persistă o anumită doză de inocenţă: plăcerea, după părerea multora, este prin ea însăşi neprihănită; dacă este împărtăşită de cupluri, Dumnezeu nu se supără. Iar îdeea că dacă-ţi plăteşti plăcerea, înseamnă că nu păcătuieşti (Nu mă cunoşti, nu te cunosc) va fi multă vreme răspândită în aria iberică din care aproape face parte Montaillou în epoca noastră. Bartholome Bennassar o va regăsi, ca atare, la numeroşi ţărani din Spania, cercetând registrele amănunţite ale Inchiziţiei, în epoca modernă23. Etnologia, foarte puţin feministă n această privinţă, ne obişnuieşte cu ideea că femeile sunt fiinţe care se schimbă, aseme30?

nea cuvintelor sau semnelor. Nu este oare mai „normal” să gfadim, aşa cum făcea catârgiui* din Lassur, eă actul sexual are şi el valoare de.

schimb, care se poate plăti cu dragoste, plăcere, ' bani sau în natură? în orice caz, Jacqurs Fournier nu a fost prea aspru cu teoriile lui Pierre Vidai: acesta nu a făcut decât un an de închisoare şi a fost condamnat să poarte crucile galbene simple. '

NOTE

II, 289 (lacrimile lui Bernard CJergue Ia moar tea fratelui său); II, 28: lacrimile unei femei jignite, căreia i s-a spus curtezană; II, 279: lacrimi de frică în închisoare. II, 280, lacrimi ele dezolare, ibid. în general, folosirea „bocitoarelor” la înmormântări (v.

infra, cap. XIV) pare să indice că civilizaţia aceasta plânge din orice, plânge mai uşor, poate, decât astăzi.

III, 194. Blanche Marty, refugiată în Spania, este din Junac (actualul departament Ariege). Satul Prades nu este Prades din Aillon (id.); este vorba do altă localitate, omonimă, situată în regiunea Tarragona.

: î. II, 139 (Maurs); II, 281 (Clrrgue). 1. I. 371 (Belot); I, 337; TII, 101, şi J! > (Maury); III, 127 (Taverni6r). V. şi I, 129 şi III, 294 (ridicarea glugii). Numai în fata episcopului sau în faţa înalţilor funcţionari ai Inchiziţiei oamenii, pentru a saluta, au tendinţa, de frică sau din politeţe, să cadă în genunchi. Când se despart, oamenii îşi spun Adio (III, 284).

V. şi: I, 3ii; şi III, 91.

IU, 170. La Palma este o localitate din regiunea Tarragona.

I, 191. V. şi: II, 279 (a împinge cu colul pe ci neva ca să-1 faci să tacă). Alte gesturi sau atitudini: mâna pusă pe gură pentru a recomanda tăcerea şi prudenţa (III, 272); privirea direct în faţă (de Ja mamă la fiică, pentru a afla adevărul despre prima menstruaţie: I, 248) etc.

I, 227; II, 225; v. şi despre despăducherea între maimuţe, ca dovadă de afecţiune şi de sociabilitate: E. Morin, Le Paradigme perdu, Paris, 1973. Despre cumpărarea bricelor, care este o treaba foarte complicată, şi care pare. să-i privească mai uleis penotabili, v.: 11, 207.

9. Se ştie că, în vremea noastră, cultura luppie va reabilita, oficios, păduchele. însă, în anii 1300-1320, nu este vorba numai despre păduche: în general, oamenii din vremurile acelea trebuie văzuţi ca fiind copleşiţi, sau plini de o mulţime de insecte ce mi suna pe ei, care nu pot fi comparate cu cea cunos cută astăzi de noi; despre mulţimea de muşte din timpul verii, v. II, 422 şi II, 53.

Despăducherea (precum şi faptul că oamenii din Montaillou, ca cei mai mulţi dintre contempo ranii lor, se culcă mai mulţi într-un pat, beau din aceeaşi oală, mănâncă mai mulţi dintr-o singură stra chină etc.) ne pune în prezenţa unor practici reve latoare; ele arată că montalionezii aparţin unei cul turi a promiscuităţii (astăzi, mai mult sau mai puţin dispărută); aceea pe care o va descrie Norbert Elias, într-o carte mare (cf. Elias, Civilisation., p. 135 şi passim). Cultura aceasta are propriile ei rituri de politeţe, deosebitte de ale noastre, însă foarte constrângătoare; de pildă, faptul de a bea din aceeaşi oală ridică problema obsedantă a întâietăţii: cine va bea primul? (v. în II, 24, un text caracteristic în această privinţa, despre Belibaste şi grupul său).

V. de asemenea I, 67 („mâini murdare şi gură murdară”); I, 417 (toaleta feţii, pentru parfaits şi persoane importante); III, 151: gură care binecuvântează.

I, 314: spălarea feţii cadavrului (este vorba, în cazul acesta, de o veche tradiţie locală: încă clin prima jumătate a secolului al Xlll-lea, o femeie ere ţică ce se pregăteşte să se urce pe rug îşi spală şi-şi demacheazâ faţa „ca să nu se ducă vopsită în faţa lui Dumnezeu”: 220-221). Despre dăruirea apei de către o persoană, pentru mâiniie altei persoane, v.: III, 396. Spălatul mâinilor poate fi „ritualizat”, chiar şi In afara practicilor religioase: o ţărancă îi dă apă şi un şervet pentru mâini oaspetelui pe care vrea să-1 cinstească (I, 325).

I, 376. Hainele sunt, cu siguranţă, socotite ca fiind preţioase: Jean Maury merge zile întregi, pe teren muntos, ca să-i ducă lui Belibaste (care se îmbracă deci cu ce-i pică) hainele cârpite rămase de la un prieten defunct (III, 172). V. şi II, 61.

UII, 181 (Maury şi Maurs); II, 283 (B. Clergue); II, 181 (Belibaste).

15. II, 283 (B. Clergue); I, 161 (Savignan). *6- III, 39; III, 49 (sub-diaconat).

Vom mai avea prilejul să vorbim despre rolul fraţilor cerşetori, predicatori. sau de alt fel, în civi lizaţia oraşelor din ţinutul de jos, cum ar fi Pamiers.

III, 31. Se va reţine, din acest text, că perse cuţiile împotriva leproşilor, foarte mari în această epocă (II, 135-147), provin nu numai de pe urma unei hotărâri pornita de la putere sau de la vârfuri.

Ele se înscriu, din pricina mentalităţii populare, în tr-un context de frică sexuală.

1. Toussaert, 1963, p. 578.

Nu vorbesc despre bestialitate. Nu am găsit nici o urmă jactuală de aşa ceva – ceea ce nu dove deşte nimic, nici într-un sens nici în altul – în do şarele lui Fournier, care sunt totuşi pline de amă nunte în privinţa diferitelor „devianţe” posibile. între Pierre Maury şi Belibaste poate să existe o homo sexualitate latentă. Insă inconştientul rămâne în afara documentelor mele.

I, 370 şi passim; v. şi, în Dufau de Maluquer, Role des feux., menţionarea caselor de prostituţie din oraşele sau din târgurile, dar nu din satele, co mitatului Foix, în secolul al XlV-lea.

III, 304 (P. vidai); I, 302-303 (G. Lizier).

V. comunicarea lui B. Bennassar (exemplar policopiat) la congresul de metodologie istorică de la Santiago (1973). V. şi sfârşitul povestirii „La confession de Theodule Sabot” în Toine, De G. de Maujnassant.

Capitolul IX

LIBIDOUL FAMILIEI CLERGUE

Violul este, în orice ipoteză, un fenomen destul de rar. Prostituţia bântuie la oraş şi prin târguri; este inexistentă, cel puţin în cadrul. local, în parohia noastră cu cruci galbene. Trebuie aşadar să ajungem la ceea ce este într-adevăr important pentru sexualitatea sătească: aventurile, legăturile, concubinajul; în sfârşit, last but noi least, căsătoria.

Vom începe deci, ca într-un bun studiu sociologic montalionez, cu monografia activităţilor amoroase ale unei domus. Şi, ca să dăm fiecăruia ce i se cuvine, ne vom ocupa de familia Clergue şi de sateliţii ei. Această domus este cea pe care o cunoaştem noi cel mai bine, din acest punct de vedere, în localitatea examinată. Apoi, pe un plan mult mai vast, vom trata, sistematic, diferitele aspecte ale concubinajului în acel loc. Iar la urmă, căsătoria.

I

Mai întâi, monografia: suntem destul de bine informaţi despre întreprinderile amoroase, le-gâturile de durată sau trecătoare ale bărbaţilor din domus Clergue, sau din banda lui Clergue, cum veţi dori să-i ziceţi. Naşterea de copii din flori, în această familie, oferă o primă indicaţie, deşi indirectă. Cei doi Guillaume Clergue '- care sunt fratele şi, respectiv, fiul lui Pons Clergue, el însuşi patriarh al acestei domus – 313 au, fiecare, câte un bastard, Cel mai notoriu din aceşti fii naturali este l'âuymond Clerguo, zis „Pathau”. fiul fratelui lui Pons: am văzut că Pathau acesta o violase pe Beatrice de Pla-nissoles, pe vremea când soţul ei trăia Anul următor, Beatrice a rămas văduvă şi nu i-a purtat pică lui Pathau pentru violenţa (?) lui. I-a devenit amantă, întreţinută în văzul lumii de către bastard. A rupt cu el din ziua când a început legătura cu preotul Pierre Cler-gue. Dezamăgit, dar nu descurajat, „Pathau” Clergue, după patroană, s-a mulţumit cu slujnica şi şi-a luat ca ibovnică pe Sybille Teisse-yre; aceasta fusese, la Montaillou, literalmente femeie-la-toate în casa Beatricei (I, 227, 239 şi passim).

Bernard Clergue, bayle de Montaillou, are nişte iubiri mai bine cunoscute de noi; în tinereţe, a avut o fată din flori, Mengarde (I, 392). Aceasta făcea pe mesagera ereticilor, du-cându-le hrana, de la domus Clergue la domus Belot. Mai târziu, se va mărita cu ţăranul Bernard Aymoric, din Prades

Bernard Clergue este totuşi o fiinţă plină de afecţiune şi de pasiune romantică. II iubeşte pe fratele său Pierre, cu o înflăcărată prietenie frăţească. O iubeşte din inimă pe aceea ce-1 va fi soţie, Raymonde Belot, fiica GuilJemettei. Şi fiindcă suntem la Montaillou, sentimentul acesta se răsfrânge imediat asupi'a întregii case (domus) a fetei; în acest caz, îndemnurile inimii iau, fără probleme, forma imperativelor strategiei caselor: eram, pe vremea aceea, bayle la Montaillou, povesteşte Bernard Cier-gue cu o fermecătoare naivitate; fiindcă-mi iubeam soţia, pe Raymonde, iubeam şi tot ce ţinea de casa soacrei mele Belot; pentru nimic în lume nu aş fi făcut ceva care să nu-i placă soacrei mele sau care să dăuneze casei ei. Mai curând aş fi suferit eu sau aş fi pierdut ceva, decât să văd că se face vreun rău împotriva casei soacrei mele (II, 269). In mai multe rân duri, Bernard repetă afirmaţia despre dragostea sa conjugală pentru Raymonde. Totodată, această dragoste conjugală implică, după cum se poate vedea, un raport interesant faţă de clomus. Dacă iubesc o femeie, voi iubi şi casa (oslal) mamei ei (tatăl fiind mort). La Saint-Simon, alt specialist al familiei şi al casei (al casei nobile, de astă dată), lucrurile se petrec tocmai dimpotrivă. şi itotuşi în acelaşi fel. Micul duce începe prin a se îndrăgosti de viitorul socru, pe care 1-a ales în sufletul său, şi de puternica familie ducală sau de mareşal condusă de acest eventual socru. Apoi, când treaba este făcută, Louis de Rouvroy de Saint-Simon se leagă, profund, afectuos, de fiica pe care o va obţine. Alte timpuri, alte pături sociale, alte moravuri. însă rezultatul este analog, fie că inima merge de la familie la fată (Saint-Simon 2), sau de la fată la familie (Bernard Clergue). Sunt nebun după ea: prin urmare, îi iubesc familia. Avem de a face cu „cristalizarea” stendhaliană, în sistem domicilar.

Cu toate acestea, pe lângă fratele său Pierre, ca seducător, Bernard face o figură destul de palidă: preotul din Montaillou este afemeiatul prin excelenţă al casei Clergue. Bernard este un romantic. Pierre este îndrăzneţ şi brutal. Nu există cuvinte pentru a descrie ubicuitatea perversă a acestui personaj, catar, spion şi des-frânat totodată. în momentul răspândirii ereziei albigenze la Montaillou, influenţa lui, aşa cum am văzut, fusese foarte mare: toate casele din Montaillou, în afară de două-trei, s-au molipsit de erezie, povesteşte Raymond Vayssiere, deoarece preotul Pierre Clergue a citit oamenilor cartea ereticilor (I, 292). însă influenţa lui Pierre Clergue nu s-a mărginit la această operă de prozelitism. Distribuindu-şi dorinţele printre credincioşii săi, cu aceeaşi imparţialitate cu care „ădea binecuvântarea, Pierre a ştiut să-şi atragă, în schimb, ca o ploaie de petale de trandafiri, favorurile unui mare număr dintre enoriaşele lui: omului nostru îi prindea bine toleranţa generală care înconjurai în Pirinei, concubinajul feţelor bisericeşti. La o altitudine de 1300 de metri, regulile referitoaz-e la celibatul preoţilor nu se mai aplică. Amant viguros, don Juan incorigibil, preotul oferă spectacolul – rar în textele noastre de istorie rurală – seducătorului de ţară din foarte vechile regimuri, în plină acţiune. Pentru un mare carnivor 3, ca el, nu poate fi vorba să-şi limiteze dorinţele la o singură femeie; aceasta, întrucât el este faţă bisericească, ar deveni neapărat concubina lui recunoscută. Le vrea pe toate femeile, enoriaşe sau nu. Din parohia lui şi din parohiile vecine. Clergue, de altfel, o declară, fără ocolişuri, nevestei cizmarului Arnaud Vital, Raymonde Guilhou, într-o zi când o pune să-1 despăducheze, pe masa din atelierul lui Arnaud; cu acest prilej, trage cu ochiul la fetele care trec pe drumul din sat. „Vocaţia lui este vânătoarea„'. îşi adoră mama; arde de patimi incestuoase, uneori actualizate, pentru surorile şi cumnatele lui; nutreşte o dragoste narcisiacă pentru propria sa clomus, aşa cum Bernard o iubeşte pe cea a soţiei sale; inapt pentru căsătorie, îşi transferă dorinţele asupra unor cuceriri, numeroase şi fragile: Pierre Clergue reprezintă un caz de donjuanism rural care ar putea fi asemănat cu acela al lui Nico-las Retif, ţăran din Burgundia de jos, dezrădăcinat la Paris,. Nicolas, acest alt fiu care-şi adoră mama, amant incestuos al fiicelor sale, craidon nestatornic şi soţ incompetent, janse-nist în tinereţe, obsedat şi el de problemele poliţiei şi ale spionajului. După câte ştiu eu, Pierre nu a avut decât un singur eşec în dragoste. Dar era vorba doar de ° încercare de seducere cu ajutorul unei mijlocitoare, care nu s-a învoit la jocul preotului. ^lueam o nepoată numită Raymonde, povesteşte Alazais Faure; era fata lui Jeqn Clement, din Gâbetz „'. Această