Emanuel Le Roy Ladurie

Raymonde se căsătorise cu Pierre Faure, din Montaillou, care nu izbutea să se culce cu ea. Cel puţin aşa mi-a spus nepoata aceasta a mea, şi tot aşa zicea toată lumea (în sat). Drept care, nepoata mea nu voia să mai stea cu bărbatul ei. Locuia cu mine. într-o zi, m-atn dus la castelul de la Montaillou. L-am întllnit acolo, întâmplător, pe preot; mi-a spus să mă aşez lingă el şi mi-a zis:

Ce pot să fac dacă nu-i spui o vorbă ne poatei tale Raymonde ca să mă sprijini, şi nu faci în aşa fel încât să fie a mea. Apoi, după ce va fi fost a mea, bărbatid ei va izbuti s-o cu noască şi el trupeşte.

iar eu, continuă Alazai's Faure, i-am răspuns lui Pierre că nu voi face nimic:

— Descurcaţi-vă singur cu nepoata mea, dacă se învoieşte la aceasta, i-am spus. Totuşi, nu sunteţi oare mulţumit de a fi avut două femei din familia mea, adică pe mine şi pe sora mea Raymonde; ce nevoie mai aveţi şi de nepoata noastră! l'.

Atunci, încheie Alazai's, nepoata mea, asaltată de neruşinatele propuneri ale preotului, a părăsit Montaillou şi s-a întors în casa tatălui ei, la Gebetz.

Ciudată cerere,: cu obişnuita lui grosolănie, Pierre revendică, de parcă i s-ar fi cuvenit, virginitatea Raymondei Faure, pe care bărbatul ei nu izbutea s-o aibă. Nu cumva preotul, asemenea seniorilor locali, îşi atribuie, dacă se iveşte prilejul, dreptul primei nopţi, oficios şi patern, ^ gata, de este cazul, să-i exercite? Această satrapie nu este de neconceput: într-un stil cu totul analog, o va deflora pe una din nepoatele lui, Grazide, şi o va mărita apoi cu un ţăran din sat.

Registrul lui Jacques' Fournier ne ajută să cunoaştem, de aproape sau de departe, douăsprezece amante ale lui Clergue, omologate7; ista este cu siguranţă incompletă. Trei dintre smt din Ax-les-Thermes. Celelalte nouă 317 locuiesc la Montaillou, permanent sau, uneori, temporar. Acestea sunt: Alaz. ais Faure şi. sora ei Raymonde, născute Guilhabert; Beatrice de Planissoles, Grazide Lizier, Alazais Azema, Gaillarde Benet, Alissende Roussel, alias Pra-dola (soră cu Gaillarde Bonet), Mengarde Buscailh, Na Maragda, Jacotte den Tort, Raymonde Guilhou; şi, în sfârşit, Esclarmonde Clergue8, care nu este alta decât cumnata lui Pierre (nevasta fratelui său Raymond, fiul legitim al lui Pons Clergue). Trebuie să vorbim de incest? Da, după definiţiile vechi. Nu, după conceptele noastre contemporane. în orice caz, Pierre profesează teorii foarte avansate, deşi şovăielnice (I, 225-226, I, 491), despre incestul cu sora; nu are decât prea puţine scrupule când se apropie trupeşte de cumnata lui.

Oricât de irezistibil ar fi farmecul acestui bărbat, calitatea de preot, deţinător de putere şi de prestigiu, contribuie la explicarea succeselor facile pe care le înregistrează pe lângă enoriaşele lui, într-o carieră de cuceritor începută la locul de muncă. Cit despre femeile de la Ax-les-Thermes, le întâlneşte la băi, apoi le duce cu el, pe ascuns, într-o cameră din spitalul acestui oraş; ca să înfrângă ultimele lor rezistenţe, este destul să le ameninţe cu Inchiziţia (I, 279).

Puterea şi bogăţia figurează deci, în primul rând, printre motivele succeselor feminine ale preotului. Aşa cum spune într-o zi Pierre Maury unui alt cioban din Montaillou, feţele bisericeşti fac parte dintr-un soi de clasă ecvestră; în cele din urmă, călăresc, ca amanţi norocoşi sau ca bogaţi cavaleri, pe cine vor ei! Preoţii, afirmă Maury, se culcă cu femei. Călăresc pe cai, catâri şi catare. Nu fac nimic bun (II, 386).

Viceversa: succesele amoroase ale preotului devin, la rândul lor, sursă de putere. Pierre Clergue ştie că, mai pretutindeni, în ţinutul Aillon şi în Sabarthes, paturi de prieteni sunt pata să-1 primească. Ştiind acest lucru, nu se tenie să-şi î'ukwcfa-k ă anitifitele i-a deauriţatoare împotriva adversarilor lui, pe lingă Inchiziţia din Carcassonne '.

Spre declinul tinereţii sale, Pierre ia dezgustătorul obicei de a se sluji în cuceririle lui feminine, de influenţa inchizitorială pe care o avea. Dar nu a fost întotdeauna individul respingător care avea să devină mai târziu. Be-atrice de Planissoles 1-a cunoscut tânăr; îşi aminteşte de el ca de un om bun, priceput şi socotit ca atare în ţinut. îl socoteşte mereu, chiar şi la mare distanţă, ca un prieten şi cu-mătru. De fapt, mulţi ani după ce s-au despărţit, ea rămâne sub farmec; farmecul acesta nu s-a evaporat cu totul în ziua când îl întâlneşte pe vicarul din Dalou, Barthelemy Amilhac: comparat cu personalitatea puternică a lui Pierre Clergue, acest Barthelemy va apărea ca un amant de inimă cam şters.

Desigur, nu toţi preoţii din Sabarthes sau din ţinutul Aillon sunt amanţi la fel de iscusiţi sau de viguroşi cum este confratele lor Clergue. Ne putem închipui că strategia napoleoniană a preotului din Montaillou, încă din perioada lui pre-inchizitorială, îi atrage reuşite fulgerătoare: declară pe neaşteptate, te iubesc mai mult decât pe orice ţeyneie de pe lume (1,224, 491); şi trece la acţiune fără să se descumpănească. Dintr-o dată. îşi scuteşte cuceririle de plictiseala prefeţelor; merge drept la ţintă. însă fără să forţeze nimic şi pe nimeni.

Puterea nu exclude, într-adevăr, blândeţea: printre ţăranii „brutali”, preotul ştie să fie înţelegător cu femeile. Chiar dacă în alte domenii se dovedeşte odios, femeilor le apare, în relaţia-de dragoste, binevoitor, bun, destul de învăţat, delicat, tandru, înflăcărat la plăcere şi la iubire: Voi, preoţii, doriţi jemeile mai tare decât ceilalţi bărbaţi, declară Beatrice de Planisso-! es 10, îneântată şi totodată scandalizată de com-Portarea celor doi amanţi ai ei, feţe bisericeşti şi succesivi; driada cu sânge albastru ştie ea ce spune, deoarece nobilii şi ţăranii cu care s-a măritat sau a avut de a face nu au răsfăţat-o în privinţa aceasta. Eloiză de ţară şi de munte, Beatrice a întâlnit, în persoana lui Pierre, un Abelard al satelor. Nici un laic nu se gândeşte să-1 castreze pe bărbatul care a sedus-o. Civilizaţia locală este tolerantă faţă de sexualitatea clericului.

Beatrice de Planissoles nu este singura care-şi rumegă astfel nostalgiile. O altă amantă a preotului îşi aminteşte cu desfătare că Pierre Clergue, deflorând-o pe paiele din şura familiei, nu a silit-o nicicum. Spre deosebire de unii neciopliţi sau dezmăţaţi din sat, care nu s-ar fi ferit s-o siluiască (I, 302).

Clergue, ca seducător, este supradeterminat: umblând după fuste, din punctul lui de vedere, înseamnă că rămâne credincios ideologiei casei (domus) sale, la care ţine a'tât de mult. Sunt preot, nu vreau să am soţie (şi, subînţeles, vreau toate femeile), îi spune el într-o zi Beatricei. Spunând aceasta, recunoscându-şi şi implicând dubla lui calitate de preot şi de don Juan, Pierre se desolidarizează – utopic, desigur – de procesul conjugal prin care fraţii (şi sora) lui au sărăcit casa părintească: s-au însurat cu femei străine, nu s-a îngrijit niciunul să se însoare cu sora lor; au lăsat să se piardă dota acesteia. Celibatul, străbătut de aventuri feminine, ales de Pierre, face din el cel mai bun fiu din lume şi adevăratul păstrător al casei (domus) familiale. în acelaşi timp, nostalgia după incestul agrar, ca unic şi inaccesibil mijloc de a nu risipi averea casei (ostal), rămâne înfiptă în inima acestui preot; menţionează, regretând-o, interdicţia de a se culca cu sora sau cu mama; se mulţumeşte cu aventurile. Domus şi donjuanismul se dovedesc, în cazul lui, complementare (I, 225-226).

Individual, unele din aventurile lui Pierre Clergue sunt mai puţin prost cunoscute decât altele. Să lăsăm de o parte iubirile trecătoare de la Ax-les-Thermes, pe cât de balneare pe atât de inchizitoriale. Ştim că, prin 1313-1314, preotul era amantul Gaillardei Benet; o avusese şi pe sora ei, Alissende Roussel. Iubitul celor două surori nu-şi dăduse prea multă osteneală s-o seducă pe Gaillarde, o fată săracă, a cărei familie fusese ruinată de Inchiziţie: bărbatul ei, Pierre Benet, şi cumnatul ei, Ber-nard Benet, fuseseră pe vremuri proprietari-agricultori; după aceea, au fost siliţi să retrogradeze la rangul de ciobani de transhumantă (I, 279, 395-396). Pierre Clergue a profitat oare de o călătorie a lui Pierre Benet – plecat la păşunile de la munte – ca să-i seducă nevasta? Ipoteza aceasta nu este nici măcar indispensabilă: preotul, în general, era destul de insolent şi de influent ca să nu se încurce cu asemenea precauţii faţă de un amărât ca Benet. Datorită aventurii cu Gaillarde, avem un dialog percutant între Pierre Clergue şi Fabrisse Rives: săvârşeşti un foarte mare păcat culcându-te cu o femeie măritată, îi spune Fabrisse lui Pierre, pomenind despre cele ce se spuneau în sat în legătură cu acest lucru. Nicidecum! răspunde preotul, fără să dea vreun semn de teamă. Toate femeile sunt la fel. Păcatul este acelaşi, fie că este. măritată, fie că nu este. Adică nu-i nici un fel de păcat (I, 329). Urmarea acestui dialog ne-ar fi spus poate mai multe despre concepţiile lui Pierre în materie de dragoste. dacă oala Fabrissei nu ar fi început să fiarbă, tăind brusc efectele oratorice ale matroanei, şi obligând-o pe aceasta să intre cât mai repede în bucătărie. Blestemată oală. Ştim totuşi destul ca să interpretăm cu certitudine vorbele lui Pietre: dezvoltând cataris-mul după gustul său, pornea ele la ideca că „, orice act sexual, chiar şi cel conjugal, este rau”. De aici, trăgea concluzia explicită: de vreme ce totul este interzis, totul este totuna. J-<>tul este posibil şi totul este permis. Nietz-sche?

Fabrisse, în coca ce o privea, nu avea motive speciale să apere virtutea. Cu puţină vreme înainte de dialogul pe care l-am citat mai Înainte, îi oferise, într-adevăr, preotului virginitatea fiicei ei, Grazide Rivcs; sau, măcar, tolerase ca, în propria ei domus, Grazide. să fie cunoscută trupeşte de Pierre. Lucrul se petrecuse prin 1313, în perioada recoltării grâne-lor: Fabrisse, o femeie mai curând săracă, era rudă nelegitimă cu familia Clergue u; se afla sub imperialismul rudelor ei, provenite din casa dominantă şi legitimă. In ziua aceea, nu era acasă, se dusese să secere griul – al ei sau al altora. Pierre profită de această absenţă a Fabrissei, ca să-şi experimenteze, pe Grazide, rămasă acasă, teoriile despre incest (în cazul de faţă, nu chiar atât de apropiat: înrudirea de care pomeneam mai înainte se bizuie pe faptul că Grazide este nepoata, în linie nelegitimă, a lui Guillaume Clerguc, care, el însuşi, este fratele tatălui preotului Pierre Clergue). Dar, gura păcătosului adevăr grăieşte. Grazide, cu multă prospeţime, va povesti mai târ-ziu ce i se întâmplase: acum vreo şaple ani, spune ea, vara, preotul Pierre Clcrgue a vanii acasă la mama, care era la strânsul griului, şi s-a arătat foarte grăbit:

— Lasă-mă, mi-a spus el, să te cunosc trupeşte.

Iar eu i-mm zis:

~ Te las.

Pe atunci, eram fecioară. Cred că aveam paisprezece sau cincisprezece ani. M-a deflorat în şura (borde) în care se iin paiele. Nu era totuşi vorba de un viol. După aceea, a continuat să mă cunoască trupeşte pină în luna ianuarie a anului următor. Lucrul se petrecea în casa (ostal) mamei mele; aceasta ştia, şi nu se împotrivea. Ne întâlneam mai ales ziua.

După care, în ianuarie, preotul m-a dat de nevasta răposatului vicu soţ Pierre Lizicr:?' după ce m-a dat astfel acestui bărbat, preotul a continuat sa mă cunoască trupeşte, toarte des, în timpul celor patru ani cit mai avea de trăit bărbatul meu. Şi acesta ştia şi nu se împotrivea. Uneori bărbatul meu mă întreba:

Ai făcut ceva cu preotul?

Şi eu răspundeam:

— Da.

Şi bărbatul meu îmi spunea: '- Cu preotul, fie î Dar să te fereşti de ceilalţi bărbaţi.

Niciodată totuşi, preotul nu şi-a îngăduit să mă cunoască trupeşte când bărbatul meu era acasă. Lucrul nu se petrecea decât în absenţa lui. (I, 302-304).

În continuarea acestei depoziţii, Grazide se judecă pe sine şi îl judecă şi pe amantul ei. Vorbind despre această aventură, care-i plăcea şi pe care o socoteşte nevinovată, ea regăseşte accentele din Breviaire d'amour şi din Fla-menca: O femeie care se culcă cu un îndrăgostit sincer, este purificată de toate păcatele. bucuria dragostei purifică actul, deoarece ea porneşte dintr-un suflet curat” l2. Grazide întăreşte: Cu Pierre Clergue, spune ea, îmi plăcea acest lucru. Drept care, el nu putea să nu-i placă şi lut Duvinezeu. Nu era un păcat l:; Grazide nu i-a citit pe poeţi; însă, ca şi la ei, intuiţiile ei provin din fondul comun al culturii occitane, aşa cum o. simt şi o trăiesc cuplurile cărora le place să fie împreună, în Lan-guedoc şi în Pirinei. Adevărul este că tânăra iubită a lui Pierre adaugă la acest fond de inocenţă meridională, pe care-1 are de la educaţia primită în sat, un strat de cultură catară; aceasta reprezintă contribuţia specială a amantului ei: Grazide, care de altfel este atât de convinsă de caracterul neprihănit al legăturii ei cu Clergue, este la fel de convinsă, în general

^ fără să se sinchisească de contradicţii – că orice legătură sexuală, chiar şi în căsătorie, nu e<*te pe placul lui Dumnezeu! Tânăra femeie nu este sigură nici de existenţa infernului, nici e întrupare la învierea din morţi.

Pierre Clergue, după ce a avut fecioria Gra-zidei, o căsătoreşte pe aceasta cu un moşneag (?) numit Pierre Lizier: faţă de preot şi de moiţă acestuia, Lizier pare un om de paie, un soţ îngăduitor. Lizier o va lăsa pe Grazide văduvă la douăzeci de ani; în timpul legăturii lor conjugale, el tolerează ca Pierre Clergue – dar numai el – să o frecventeze mai departe pe tânăra lui nevastă: întrucât preotul-amani şi oamenii din casa (donius) lui fac legea în sat, nu ar fi bine să li te împotriveşti, msăşi Grazide este încredinţată de acest lucru; iui jacques Fournier, care ii reproşează că nu a denuniat mai devreme erezia lui Pierre Clergue, ii declară: ducă i-aş fi denunţat, preotul şi fraţii iui m-ar fi omorât sau vi-ar fi bătut. Iar Fabrice, mama Grazidei, întăreşte spusele fiicei sale: nu voiam să recunosc păcatele, preotului şi ale fraţilor lui, deoarece mă temeam să nu fiu bătută de ei (I, 329; I, 305).

Va veni totuşi o zi, chiar înainte de 1320, când Grazide şi Pierre se vor sătura de dragostea lor. Logică faţă de ea însăşi, Grazide ii „declară aşadar lui Jacques Fournier că, de vreme ce ea nu-1 mai dorea pe preot, orice act trupesc săvârşit cu el ar fi de acum înainte consumat la rece şi, din această pricină, ar deveni un păcat. Prin urmare, numai plăcerea garantează inocenţa unei legături. Sancta sim-plicitas l Montaillou, pe vremea Grazidei Lizier, nu fusese încă molipsit de augustinism culpa-bilizant V {.

Aventura preotului şi a Grazidei este un fel de ecou, slab, al legăturii preotului cu Beatrice, legătură care a fost unul din marile episoade ale vieţii amoroase şi a cronicii mondene a lumii bune din Montaillou, în jurul anului 1300. Grazide, prin 1313, va fi pentru Pierre o a doua Beatrice, cam necioplită şi cam simplă, dar foarte proaspătă. Şi viceversa, pentru Beatrice, Barthelemy Amiljac, preoţaşul din Dalou, este o copie a lui Pierre Clergue, mai puţin atrăgătoare decât originalul, împodobită insă cu farmecul discret al vremurilor de altă-' dată.

Beatrice de Planissoles

Iată-ne ajunşi la aventura cea mai importantă a preotului Clergue. Trăgându-se din nobilimea măruntă din Ariege, Beatrice de Planissoles a trăit toată viaţa pe câmp şi prin munţi; era soţia castelanului din Montaillou; pe vremea aceea, Pierre Clergue era un tânăr preot nărăvaş, în această parohie, de unde de altfel se şi (trăgea. Philippe de Planissoles, tatăl Beatricei, avea unele legături suburbane sau citadine: Planissoles este un loc din comuna Foix, în La Bargiliere; Philippe avea titlul de cavaler; a fost martor la confirmarea eliberării oraşului Tarascon-sur-Ariege, în 1266 (I, 244, n. 96). Cu toate acestea, tatăl Beatricei are rădăcini admci în satele din valea superioară a râului Ariege: este senior de Caussou; îşi mărită fata eu Beranger de Roquefort, castelan de Montaillou. Prieten al catarismului, Philippe este luat la ochi de Inchiziţie: aceasta îl sileşte să poarte crucile galbene. Mai târziu, fiica lui va încerca, fără să izbutească, să-i ascundă lui Jacques Fournier amintirea stingheritoare a acestor cruci. In copilărie şi în tinereţe, Beatrice nu pare să se fi dat în vânt după lecturi; se pare chiar, după diferite indicii, că a fost analfabetă J (în schimb, fiicele ei vor primi o minusculă educaţie la Dalou: vicarul le va împinge pe mamele elevelor să-i facă ochi dulci; va sluji ca dascăl de şcoală pentru cei câţiva copii şcolarizaţi din parohie [I, 252]). Beatrice nu a citit, aşadar, cărţile eretice; însă, clin tinereţe, a avut contacte, în afară de tatăl ei, cu simpatizanţi ai catarismului. Pe la 1290, la elles, sat de pe valea mijlocie a râului Ariege, sud-est de Foix, un zidar numit Odin a rostit în faţa fetei lui Philippe de Planissoles nişte fraze cam suspecte. Pufnind de râs, Beatrice le-a spus celor din anturajul ei. Mare greşeală; preoţii şi cumetrele din sat le-au transmis lui Jacques Fournier: Dacă Euharistia ar fi cu adevărat trupul lui Cristos, spuneau, ca şi Odin, toţi cei care repetau apoftegme de soiul acesta, nu s-ar lăsa mâncată de preoţi. Iar dacă trupul lui Cristos ar fi mare cit muntele Mar-gail de lingă Dalou, de multă vreme preoţii l-ar fi mâncat sub formă de aluatJ (i. Acesta nu este decât un mic extras dintr-un întreg folclor anti-euharistic ce străbătea Pirineii: ţăranii ridicau către cer felii de nap pe care le arătau mulţimii luând în râs împărtăşania; muribunzii îl acopereau cu ocări pe preotul care le aducea ostia; îi spuneau necioplit, care pute de-ţi vine greaţă; vrăjitoarele profanau trupul lui Isus i7.

Printre cunoştinţele eretice ale tinerei Beatrice de Planissoles, sunt semnalate şi personaje din familia Authie care, mai târziu, vor deveni misionari catari: Guillaume Authie se va amesteca în mulţimea dansatorilor, cu prilejul nunţii Beatricei cu Berenger de Roquefort. Iar Pierre Authie făcuse actele, notar fiind, pentru vân-zarea unei părţi din proprietatea care aparţinea numitului Roquefort, şi asupra căreia Beatrice deţinea o ipotecă, având în vedere dota ei. Crucile galbene ale tatălui, blasfemia zidarului, relaţiile cu fraţii Authie., tânăra Planissoles, devenită Roquefort, de la vârsta cea mai fragedă, este suspectă. Cu toate acestea, fata este devotată Fecioarei; va deveni o frumoasă penitentă pentru un minorit care face pe duhovnicul; în sufletul său, ea se va situa întotdeauna oarecum de partea catolică.

Beatrice a fost căsătorită cu Berenger de Roquefort. Apoi, a rămas văduvă. Apoi, s-a recăsătorit. Apoi, din nou a rămas văduvă. Intre două văduvii, revine la conjugalitate; se căsătoreşte cu Othon de Lagleize, care nu îm-bătrâneşte cu ea. Aceste văduvii succesive sunt curente în demografia de tip Vechiul Regim. Vor fi reîntâlnite mai târziu, foarte numeroase, în existenţa îndoliată a registrelor parohiale. Despre cei doi soţi ai Beatricei, Berenger de Roqucfort şi Othon de Lagleize, nu este mare lucru de spus, decât că erau, amândoi, mici nobili de ţară din Ariege; şi că, celei cu care au împărţit succesiv patul, nu i-au trezit decât o anumită indiferenţă, nuanţată poate de o vagă afecţiune. In loc de o mare iubire pentru soţii ei, Beatrice avea o frică de moarte. Avea grijă ca aceştia să nu-i afle escapadele care, cit au fost ei în viaţă, au fost neînsemnate. îi era prea frică să nu cumva s-o ucidă, pe ea sau pe amantul ei, dacă ar fi descoperit ceva (I, 219; I, 234).

Toate acestea sunt lucruri banale. Trubadurii, martori foarte buni ai eroticii langdociene, au dezvoltat foarte mult tema femeii care a făcut o căsătorie nepotrivită; ei îl definesc pe soţ ca „gelos păcătos”, avar şi încornorat, care scarjună fundul altuia, spune Marcabru |?! în timp ce femeia, dacă este posibil, îşi găseşte altceva. Dragostea conjugală, în privinţa sentimentelor soţiei faţă de soţul ei, este socotită de poeţii de limbă oc drept ceva de prost gust; iar femeia, dacă ne luăm după ei, se teme tot timpul să nu fie bătută sau încuiată în casă. Lungul reportaj despre, Inchiziţia la Pamiers” confirmă că nu este vorba doar de o temă literară: căsătoria occitană, sau sud-occitană, în perioada de dinainte de 1340, nu este, în ciuda unor exemple simpatice, locul prin excelenţă al unei afectivităţi fericite, stropită cu laptele duioşiei umane. Beatrice, din punctul acesta de vedere, nu este atipică.

În cadrul celor două căsătorii ale ei, afecţiunile Beatricei merge, mai curând decât către soţii ei succesivi, către copii, către fiicele sale. Este răsplătită: când este ameninţată cu arestarea de către episcopul Fournier, cele patru '„ce ale ei, Condors, Esclarmonde, Philippa şi

Ava, care-şi adoră mama, căci aceasta se ocupase întotdeauna de ele cu dragoste şi înţelegere, varsă şiroaie de lacrimi şi gem de durere lf).

Tânără şi frumoasă mireasă din deceniul 1290, Beatrice a avut o mică aventură, care nu a fost dusă până la capăt, în timpul vieţii primului ei soţ. Prost ca toţi soţii (din vremea aceea), Be-renger de Roquefort şi-a zis că-i ceva trecător. Un ţăran mărunt din ţinutul Aillon – pe care, cercetând registrele, îl vom întâlni mai târziu îmbătrânit, căsătorit, muncindu-şi petecul lui de pământ – este eroul, destul de jalnic, al acestei idile avortate.

La castelul de la Montaillou, Raymond Rous-sel administrează casa seniorului de Roquefort şi a soţiei sale Beatrice. Trebuie să înţelegem că, aşa cum o cere o bună „menajerie” occitană, Raymond nu este însărcinat doar cu treburile domestice din această modestă locuinţă nobiliară; acest administrator este, probabil, şi cel ce se îngrijeşte de cultivarea pământului: seamănă, spune rândaşilor de la fermă şi celor ce ară pământul ce au de făcut, duce la fierar firul plugului ca să-1 ascută sau să-1 „reîn-carce”.

Cele spuse despre mica nobilime muntenească se pot aplica foarte bine raporturilor dintre Beatrice şi săteni, în general, şi, mai ales, celor cu administratorul ei. Faţă de această castelană întâmplătoare, care, când va fi văduvă, va locui într-o casă foarte obişnuită din Montaillou, distanţa socială nu este prea mare: împreună cu femeile din sat, Beatrice stă, prieteneşte, şi se încălzeşte la gura sobei; îşi spun ultimele veşti despre catari; ţăranca Alazais Azema poate zvârli, fără nici o ceremonie, câteva săgeţi fostei castelane: te ţii mândră, dispreţuieşti oamenii; n-o să-ţi spun ce face fiul meu. Dar acestea nu sunt decât figuri retorice: în clipa următoare, Alaza'is care, ca toate femeile, vrea să fie rugată, nu şovăie să-ispună Beatricei toate micile ei secrete: aşa este, fiul meu> liaynwnd Astma, s<î duce cu merinde la eretici2il.

Apropiată, doamna de Roquefort s-a împrietenit repede, poate s-a şi îndrăgostit oarecum de administratorul ei Raymond Roussel. Acesta, care, ca toată lumea, are simpatii catare, o pofteşte pe patroana lui să fugă împreună în ţinutul lombard: Lombardia, la epoca aceea, este locul sacru de purificare a ereticilor; aici vin, ca să se îndoctrineze în linişte, cohortele de parjaits langdocieni, persecutaţi în ţara lor de baştină. Buna doamnă din Montaillou respinge cu blândeţe, dar cu tenacitate, această invitaţie la călătorie; îi spune administratorului-ademe-nitor să se gândească la cât va cleveti lumea aflând că au plecat împreună: sunt încă tânără> Raymond; dacă plec cu tine, limbile se vor slobozi. Lumea va sjmne, negreşit, că am plecat de aici ca să ne satisfacem poftele2I. Cu toate acestea, ideea unei călătorii o incită pe castelană; se gândeşte aşadar la o soluţie intermediară; vrea să plece cu Raymond, însă întovărăşită de câteva văduve a căror prezenţă să salveze reputaţia ei de femeie cinstită. Raymond Roussel nu refuză soluţia: face în aşa fel încât două femei din ţinut iau legătura cu Beatrice, propunându-i să 6 însoţească în Lombardia (I, 222). Aceste două persoane, faptul trebuie notat, sunt aliate ale casei Clergue: una, Alazais Gonela, este amanta lui Guillaume Clergue, fratele preotului. Cealaltă, Aglaia de Martra, este sora bătrânei Mengarde, mama lui Pierre Clergue. Demersul celor două femei care nu sunt curate ca lacrima! – rămâne fără rezultat. Trebuie însă să-1 semnalăm, deoarece reprezintă prima apariţie a clanului Clergue în viaţa Beatricei.