Emanuel Le Roy Ladurie

Raymond Roussel, asemenea lui Pierre Clergue mai târziu, este un ţăran bun de gură. îşi Presară glumele relative la planurile de plecare? u ldei' cam decoltate, despre metempsihoză: 1 explică Beatricei (însărcinată), care-1 ascultă cu interes, că sufletul viitor al unui copil ce se va-naşie pocite intra în pruncul, tv „'a1 -ajUi în pântecele uni'i femei, prin oricare parte u trupului acestei femei (I, 220).

— Dar de ce, atunci, pruncii nu vorbesc decum se nasc, de vreme ce moştenesc vechile suflete? îl întreabă, ingenuă, Beatrice pe admiratorul ei.

— Fiindcă nu vrea Dumnezeu! răspunde Raymond Rousse], căruia replica nu-i lipseşte niciodată.

Până aici, totul este în ordine şi în cea mai bună tradiţie a trubadurilor, buni cunoscători ai etnografiei regionale. Tânăra şi frumoasa doamnă clin Montaillou are un „amant”, care provine, aşa cum trebuie, dintr-un mediu social inferior celui al doamnei. Raymond, în cazul de faţă, este sătean şi totodată ne-nobil. în felul acesta, Beatrice contribuie – fără să teoretizeze câtuşi de puţin – la democratizarea iubirii, care, între „o mică mare doamnă” şi un personaj de rând, constituie una dintre temele esenţiale ale poeţilor de limbă occitană. Pe lingă un amant „răbdător, binevoitor şi discret”, care îi face servicii respectuoase şi ademenitoare, Beatrice joacă rolul de inspiratoare şi de Egerie, educată, la rândul ei, de către adorator. Erezia îi dă lui Raymond un prilej minunat de a spune vorbe dulci şi de a face pe grozavul. în aceste condiţii, itotul s-ar fi petrecut cum nu se poate mai bine, iar soţul, Berenger de Roquefort, n-ar fi avut nimic de spus, dacă Raymond ar fi fost acel îndrăgostit sfios, acel îndrăgostit de smarald şi de agat, pe care Marcabru îl dorea oricărei femei cu adevărat adorată. (După Breviaire d'amour, smaraldul simbolizează refularea instinctelor sexuale, iar agatul, umilinţa castă 22). Din nefericire pentru el, Raymond Roussel a vrut să joace marele rol al celui care doarme cu femeia iubită, rolul acela care a oferit liricii occitane una din temele ei esenţiale. „As vrea, 330 spune Bem ard de Ventadour, s-o găsesc singură, adormită, sau prefâcmdu-se că do.ar.me, ca să-i fur un. sărut, de vreme ce sunt nevrednic să. i-1 cer” -'. într-o seară, povesteşte Beatrice, cinasem împreună, Raymond şi cu mine. Apoi, a intrat pe furiş, în odaia mea, şi s-a băgat sub pat. între timp, eu mai făcusem câte ceva prin casă. M-am culcat. Toţi cei din casă dormeau, ca şi mine. Atunci, Raymond a ieşit de sub pat şi, în cămaşă, s-a urcat în el! A început să se poarte de parcă ar fi vrut să se culce trupeşte cu mine. Iar eu strigam: Ce s-a întâmplat?

La care Raymond mi-a spus: Taci din gură.

La care eu am răspuns: Cuvi aşa, ţărănoiule, de ce să tac?

Şi m-am apucat să ţip şi să-mi chem slujnicele, care dormeau Ungă mine, în alte paturi, în camera mea. Le-am spus:

— în patul meu este un bărbat.

În aceeaşi clipă, Raymond s-a dat jos din pat şi a ieşit din cameră. După câtva timp, a părăsit slujba de la noi şi s-a întors la casa lui, la Prades (I, 222).

Astfel, în clipa supremă, castelana şi-a regăsit „conştiinţa de clasă”, care i se cam tocise în perioada îndelungatului flirt ce precedase îndrăzneaţă ofensivă a administratorului. L-a alungat pe ţăran din patul ei. N-a vrut să facă, Marcabru dixit, „ca ogarca ce se dă unei javre” 2'>. Ceea ce n-o împiedicase, vreme de multe săptămâni, să-1 încurajeze pe intendentul ei să-i facă curte, dar nu a vrut să facă dragoste cu el.

_ Totul are însă un sfârşit, chiar şi idila relativ platonică dintre o castelană şi un ţăran. Exit Raymond Roussel. Intră Pathau.

Pathau acesta este un bastard. însă văr cu Pierre Clergue. Dintr-o familie de vază din sat. j^eŞi nu este nobil. în treburi din acestea,. thau nu umblă cu ocolişuri. Faţă de femei, are purtările directe pe care le avea şi înde331 părtatul lui compatriot, Guillaume d'Aquitaine. După părerea bastardului, i3eatricenu este decât' o „iapă”: o încaleci şi începi s-o ţesali2). Pâră să se sfiască, Pathau Clergue, chiar de pe vremea când trăia Berenger de Roquefort, o violează pe Beatrice. S-ar fi zis că ţărănoiul* acesta cutezător nu se prea speria de mânia castelanului. Să mai spunem şi că „violul” nu a fost deosebit de traumatizant. Când a murit Berenger, Beatrice, de acum încolo, disponibilă, văduvă şi, ca atare, cu o treaptă mai jos pe scara socială, vine pur şi simplu să trăiască în concubinaj cu satirul din Montaillou, care, cu puţin mai înainte, o siluise fără ruşine în castel. De atunci, Pathau m-a întreţinut, în văzul lumii, ca amantă a lui, îi declară ea episcopului Fournier care îi ia un interogatoriu despre viaţa ei privată.

Pathau nu este, totuşi, decât un intermezzo; adevărata, marea legătură, în timpul celei din-tâi văduvii a Beatricei, este vărul lui Pathau, preotul Clergue. Legătura lui Pierre şi a ex-castelanei este o interminabilă dragoste bisericească: începe la confesional şi se termină în biserică unde, Pierre Clergue, în perversitatea lui, într-o noapte întunecoasă, pune să fie instalat patul amantei sale.

La început, Beatrice nu era decât o penitentă ca şi celelalte. De multă vreme, frecventa oamenii din clanul Clergue şi petrecea, alături de ei, serile lungi, stând de vorbă lângă focul din vatră (I, 235-237). într-o zi, vine să se spovedească preotului parohiei sale, în spatele altarului Fecioarei. Pierre nu-i dă răgazul să-şi mărturisească păcatele. Ii declară: îmi placi mai mult decât orice jemei de pe lumea aceasta. O sărută cu foc. Ea pleacă numaidecât, gândi-toare, surprinsă, dar nu indignată.

Acesta nu este decât începutul: Clergue se bucură de frumoasa lui cucerire. O cucerire unde, de altfel, nu este vorba de iubire pătimaşă, ci numai de dorinţă şi de afecţiune re332 ciprocă. Sentimentele împărtăşite de Beatrice şi de Pierre se exprimă, într-adevăr,. prin verbul diUgefe (a îndrăgi pe cineva); în schimb, pasiunea reciprocă ce-i va împinge, mai târziu, unul către altul, pe ex-castelană şi pe Barthe-lemy Amilhac, va implica, din partea scribilor ce au notat în registrul lui Jacques Fournier, folosirea cuvintelor latine adamare şi adamari, care exprimă iubirea pătimaşă.

După o curte de o durată normală, de la postul Paştelui până în iulie, Beatrice cedează în sfârşit farmecului şi elocinţei preotului: Pierre este foarte bun de gură, în cea mai bună tradiţie a ceea ce mai târziu va fi elocinţa meridională. In săptămâna în care cade Sfântul Petru şi Pavel, într-o vară, chiar la sfârşitul veacului al XlII-lea, vara aceea frumoasă, când iotul se poate şi care dă naştere libertinajului2', Beatrice i se dăruieşte lui Pierre. Faţă de el, este o iubită supusă; ca să-i fie pe plac, ajunge la sacrilegiu; se culcă cu el în noaptea de Crăciun; precum şi, aşa cum s-a văzut, într-o biserică din sat. Gata de orice cutezanţă, în ciuda firii ei sfioase, Beatrice se trage direct din îndrăgostitele cele mai îndrăzneţe ale lite-raturii în limba oc: doamna de la Serre, Bru-nissende, Flamenca, doamna cu papagalul, Floripar., şi alte femei, atât de asemănătoare cu îndrăgostitele reale care au trăit în Occita-nia 27.

Legătura dintre Pierre şi Beatrice a fost, atât cit o cunoaştem noi, plăcută pentru ambele părţi: timp de doi ani, îndrăgostiţii s-au întâl-nit clandestin (?), pe cât a fost cu putinţă acest lucru, două sau trei nopţi pe săptămâna; şi, într-o singură noapte, se împreunau „de două Şi chiar de mai multe ori” ~s. în pat, în' faţa focului, la fereastră, Beatrice îl dezpăduchea pe Pierre, din grija pentru o curăţenie rudimentară şi dintr-o afecţiune ritualizată potrivit obiceiurilor. Iar Pierre îi ţinea Beatricei discursuri în care sociologia familială, teologia albigenză şi contracepţiunea magico-practică se alternau.

Totuşi, după doi ani, Beatrice rupe această legătură: era şi timpul. Ex-castelana, intelectual, se simte învăluită, din toate părţile, de puternica dialectică a preotului catar. Nu ştie încotro s-o apuce: la dreapta, o cheamă munţii plini de eretici, unde sunt prietenii şi iubirile ei; la dreapta, simte atracţia ţinutului din vale recatolicizait; cedează seducţiei câm-piilor, unde licăresc perspectivele îmbucurătoare ale unei a doua căsătorii; va fi înrâurită în aceasta şi de predicile repetate ale fraţilor minoriţi, şi de vorbele stăruitoare ale surorii ci Gentile, catolică bigotă. Beatrice trebuie deci să aleagă: sub un anumit aspect, îl consideră mai departe pe Pierre ca un om bun, vrednic de stimă, priceput. însă, din punctul ci de vedere de fată evlavioasă, care, în tinereţe, aprindea luminări colorate pentru Sfânta Fecioară, Pierre este diavolul (I, 223). Diavolul acesta împarte aşternutul cu ea; vine cu o mulţime de argumente catare; din pricina lui, riscă să sfârşească într-o zi în flăcările rugului, până ce va ajunge la cele din gura iadului. Atunci, tânăra văduvă se satură de lupta aceasta cu satana, coapsă lângă coapsă20. Se hotărăşte să-1 părăsească pe preot şi să coboare în câmpie ca să se mărite cu nobilul Othon de Lagleize, în ciuda rugăminţilor prietenilor săi din ţinutul Aillon, cu Pierre în frunte: cu toţii, într-adevăr, o roagă fierbinte pe ex-caste-lană să nu se ducă în ţinutul de jos; acolo îşi va pierde sufletul, printre lupii şi câinii Bisericii romane. Te-am pierdut; vrei să cobori printre lupi şi printre clini, îi declară Beatricei oamenii din Prades, veniţi în delegaţie la ea 30, căci era foarte cunoscută prin sate.

Insă tânăra femeie refuză să cedeze solicitărilor afectuoase ale prietenilor ei. Se va fixa la Crampagna, la Dalou, apoi la Varii nes; aceste localităţi, situate la cincisprezece sau douăzeci de kilometri la nord şi în jos de ţinutul Aillon, corespund diverselor domicilii ale noului ei bărbat, Othon de Lagleize, al cărui nume, în franceză, devine pur şi simplu Othon de l'Eglise. în aceste condiţii, raporturile noii „Beatrice de l'Eglise” cu Pierre Clergue devin episodice. Rămân afectuoase. încă o singură dată, preotul, care se dă drept un preot din Limoux, vine să-şi regăsească fosta iubită în casa din Dalou: acolo, „trupurile lor s-au contopit” în pivniţă, în timp ce o subretă avea grijă să nu intre nimeni (I, 239). Dar după aceea, cei doi amanţi nu vor mai avea decât legături spirituale, marcate, după a doua văduvie a Beatricei, de o vizită castă şi scurtă; în cursul acesteia, Pierre o va întreba pe fosta lui iubită cum o mai duce cu inima; îi va trimite, ca un ultim dar, un pahar gravat şi nişte zahăr sau zacara din ţara sarazinilor. Mici daruri, mici atenţii, care arată limpede că preotul nu avea un suflet nesimţitor: ştiuse să capete dragostea pornind de la dorinţă31, şi să trezească încrederea iubitei sale, bazată pe sinceritatea inimii bune: i2. Beatrice nu mai era pentru el decât o prinţesă îndepărtată, care confirma vorbele lui jaufre Rudei: Dulce-i cântecul păsărilor ce vine din depărtare? j'-\par După Beatrice, Clergue se îndepărtează pentru totdeauna de acest model romantic: să fie un leac pentru melancolie? sau lubricitatea sporită a unui preot care îmbătrâneşte? îl vedem, oricum, devenind tot mai nestatornic şi mai dornic de schimbare decât oricând, făcând dragoste de-i pârâiau pantalonii u cu femeile din Ax-les-Thermes şi din Montaillou; le seduce eu farmecul lui (?), dar mult mai mult cu puterea şi cu ameninţările lui.

Cei doi ani petrecuţi de Beatrice cu Clergue trezesc în ea, târziu, multe nostalgii şi dorinţele timpului regăsit. Cea de a doua căsătorie nu-i aduce mai multe satisfacţii afective decât

33Scea clintii; nu este dezamăgită, de vreme oe nu aştepta de la această a doua căsătorie decât o poziţie în viaţă. Se dovedeşte, în orice caz, o soţie credincioasă pentru Othon de Lagleize, cu excepţia unei aventuri trecătoare, una singură, motivată în pivniţă de reîntâlnirea pe furiş cu Pierre Clergue (I, 239). Othon moare puţin după aceea. Beatrice devine din nou disponibilă pentru aventura cea mare. Ba chiar, o dată în viaţă, pentru pasiunea cea mare.

Al doilea amant al ex-castelanei este tot preot. Este un vicar mărunt al unei parohii, dar nu chiar un amărât: mai târziu, Bernard Clergue, în închisoare, îl va întâmpina cu respect dându-i titlu de „domnule preot”. Barthe-lemy Amilhac nu este, totuşi, decât o palidă imitaţie a lui Pierre Clergue; nu ajunge decât la glezna acestui model. Desfrânat, dacă are prilejul; nu este catar. Nu va deveni spion decât silit, însă fără remuşcări.

Beatrice, văduvă bis, îl cunoaşte pe Berthe-lemy în satul Dalou: le-a dat pe fiicele ei Ava şi Philippa la şcoala unde predă tânărul vicar. Deşi începuse să îmbătrânească (trecusem de vârsta la care începi să îmbătrâneşti) Beatrice încercă o dragoste pătimaşă, definită prin verbul adamare, pentru tânărul preot. I se aruncă de gât. Ea mi-a făcut primele propuneri, va povesti mai târziu Barthelemy Amilhac; într-o zi, eând tocniai terminasem şcoala cil elevele inele, printre care erau şi Ava şi Philippa, Beatrice mi-a spus:

— Vino diseară la mine acasă.

Ceea ce am şi făcut.

Când am intrat în casă, nu am găsit-o decât pe ea singură. Am întrebat-o:

Ce vrei de la mine? Mi-a spus:

Te iubesc: vreau să mă culc cu tine.

Şi eu i-am răspuns

— Foarte bine.

Mumaidecât, am făcut dragoste în anticamera casei. După aceea, m-am culcat des cu ea. Insă niciodată noaptea. întotdeauna ziua. Aşteptam ca fetele şi slujnica Beatricei să plece de acasă. Atunci săvârşeam păcatul trupesc (I, 252). Pătimaşă, capabilă de îndrăzneală pentru cel pe care îl iubeşte, Beatrice este oare vrednică de formulele pe care Baudelaire le va folosi în cazul Emmei Bovary (de altfel, atât de deosebită de ex-castelană: planissolismul nu are nimic de a face cu bovarysmul). Totuşi, scrie Baudelaire 35, totuşi Emma se dăruise. Se dăruie cu totul, generos, unor caraghioşi care nu-i sunt egali. în incinta strimtă a satului, ea umblă după ideal. Ca Cezar la Carpentras. Bâatrice îl iubeşte cu patimă pe Barthelemy, acesta îşi iubeşte cu patimă amanta: Beatrix Bartho-lomeum nimis adamabat. et ipse dictam Bea-tricem adamabat (I, 249, 256). Tânărul vicar este, bineînţeles, o fiinţă slabă. Ba chiar un laş, nevrednic de iubita lui (în cele din urmă, o va părăsi, întrucâtva fiindcă este bătrână, dar mai ales fiindcă se va teme să nu fie pus alături de ea sub acuzaţia de erezie). Plină de iluzii poate în legătură cu acest al doilea amant, îi place la el blândeţea, dar şi lubricitatea, căci preotul este mai tandru şi mai pofticios decât ceilalţi bărbaţi şi decât simplii laici. într-un moment de sinceritate, Beatrice îi spune acest adevăr lui Barthelemy, de-a dreptul36: Voi, preoţii, stareţii, abaţii, episcopii, arhiepiscopii şi cardinalii, sunteţi cei mai răi! Păcătuiţi trupeşte şi doriţi femeile mai mult decât o fac ceilalţi bărbaţi.

În felul acesta, declară filosofic Barthelemy (ca un comentariu la cuvintele amantei sale) Beatrice încerca să se justifice pentru faptul că săvârşea păcatul trupului cu mine. Este adevărat că Beatrice îşi formase o anumită Părere despre preoţi. Avea presbiterastie. 11 iubea atât de mult pe tânărul Amilhac încât învinuia – asemenea bigotelor de la Loudun care-1 ocărau pe seducătorul lor Urbain Gran-dier – că-i făcuse vrăji: N-am săvârşit niciodată păcatul de vrăjitorie, declară ea într-o zi. Cred însă că preotul Barthelemy mi-a făcut vrăji, deoarece îl iubeam cu prea multă patimă, deşi, atunci când l-am cunoscut, trecusem de menopauză (I, 249).

Urmarea unei aventuri, începută cu atâta pasiune, nu este lipsită nici de energie, nici de culoare. De când a devenit amanta vicarului, Beatrice, la Dalou, nu mai poate suporta bâr-fele, vorbele mârşave şi şuşotelile suspecte lansate la adresa ei de calomniatorii (lauzengiers) din parohie, cu preotul în frunte. Aceştia nu se feresc să-şi râdă de ea, atât în faţă, cât şi pe la spate37. Nefericita mai este victimă, pe de altă parte, şi a sâcâielilor fraţilor ei care, ca nişte occitani ce se respectă 38, devin păzitorii plăpândei virtuţi a surorii lor. Beatrice se teme să nu o bată; are aşadar de gând să-şi transporte amantul şi iubirea în ţinutul Palhars: Palhars este o dieceză pierdută undeva în Pirinei, situată între Aragon şi Comminges-Couserans. Preoţii din această dieceză, în bună tradiţie pregregoriană şi nicolaită, sunt încă autorizaţi, prin 1300, de facto, să trăiască împreună cu menajerele lor, concubine sau foca-rias. Permisiunea de a trăi în comun este acordată, foarte simplu, de episcopul diecezei de care am pomenit, contra unui bacşiş dat de îndrăgostiţi. în aceste condiţii, Beatrice, luân-du-şi hainele şi treizeci de livre tnurnois, hotărăşte îmbarcarea pentru Palhars; pleacă la Vicdessos, unde Barthelemy avea să vină după ea. De acolo, amândoi vin în ţinutul Palhars: un preot-notar îi „cunună”, însă fără binecuvân-tare. Locuiesc împreună, un an, în aceeaşi do-mus, fără să scandalizeze pe cineva. Au din ce trăi. Cheltuiesc cele treizeci de livre tournois primite ca dotă de ex-castelanâ. Treptat, Barthelemy descoperă trecutul de simpatii catare al amantei sale. U cupride frica. Urmează scenele de menaj. Bătrâna păcătoasă, eretică, strigă vicarul. Se despart.

După aceea, nu se vor mai întâlni decât în ajunul întemniţării lor. Barthelemy îşi câştigă plinea; se angajază ici şi colo ca vicar sau ca să facă slujba în vreo biserică de la câmpie sau de la munte. Beatrice începe să fie hărţuită de Inchiziţie; caută din nou ajutorul fostului ei iubit. întocmai ca pe vremuri cu preotul Clergue, în pivniţa de la Dalou, mai face încă o dată dragoste cu tânărul vicar, într-o vie, în timp ce stă la pândă, ca şi atunci, slujnica ei credincioasă, care, de astă dată, se numeşte Alazais. Urmarea aventurii lor aparţine episcopului Fournier: întemniţează atât pe ex-castelană, cât şi pe tânărul preot. Apoi, peste un an, va porunci să fie eliberaţi în aceeaşi zi (4 iulie 1322). Ea va fi silită să poarte crucile galbene. El nu 39.

NOTE

Adamat: II, p. 269, 273, 275. Dragostea aceasta va duce, în schimb, la o solidă afecţiune din partea celei ce va deveni soţia lui (II, 466).

Saint-Simon, Memoires, ed. Boislisle, Paris, 1879, voi. II, p. 6 şi pp. 264-265.

La figurat.: despre statura de fapt joasă a lui Pierre Clergue, v. II, 389.

— Scrisoarea lui Pierre Courtade către Roger Vail-Iftnt, în R. Vaillant, Ecrits intimes, Paris, 1968. Despre poliginie, explicit revendicată de Pierre Clergue, vI, 491 şi II, 225.

5. Gebetz este o localitate astăzi dispărută, situată aproape de Camurac, în actualul departament Aude. Nu departe de Montaillou.

tuf'-1'*418 Kq' Se va nota' în lrecere> că preotul o 'jiuieşte pe Alazais Faure, în timp ce aceasta îi spune ^umneavoastră”. Semn al diferenţei de statut social, Drot C? Tenu trebuie exagerat, şi care poate fi inter-i tiar şi pe simplul plan al diferenţelor de sex. 7- I. 216-250; i, 279, 302-306, 329 şi passim, 339

I, 418. Despre „afacerea” preotului cu Mengarde Buscailh, a se vedea un text foarte frumos în I, 491.

Supra, cap. III; I, 408.

I, 255. V. şi, în general, despre non-violenţa amantului-preot, chiar scandalos: I, 302; II, 26.

Fabrisse, căsătorită Rives, mama Grazidei, este fiica din flori a lui Guillaume Clergue, care este fra tele tatălui preotului Pierre Clergue (I, 302).

Bre. via. ire d'arnour, citat de R. Nelli, p. 65; şi Flamenca, în R. Nelli, p. 173.

I, 303. Aceeaşi idee se întâlneşte la poeţii de la sfârşitul Evului Mediu şi de la începutul Renaşterii; de pildă, acel Rable, studiat de Christine Martineau, 1974, p. 545: Dumnezeu nu se supără dacă omul gustă plăcerile dragostei.

Augustinismul este totuşi foarte răspândit, în cultura savantă, încă înainte de această epocă (Noonan, Contraception.,., ed. 1969, p. 220 sq.).

Infra.

I, 215-216. Dalou este un sat situat între Foix şi Pamiers, pe malul drept al râului Ariege.

Infra, cap. XX, XXII, XXIII; II, 305.

Marcabru, în R. Nelli, 1963, p. 109, I, 257. V. şi (infra, cap. XX) filtrele magice şi de dragoste pe care Beatrice le pregăteşte spre binele fetelor ei şi al copiilor acestora.

I, 237. V. şi I, 233; despre reţeaua de prietenii feminine a Beatricei, cf. infra, cap. XVI.

I, 221. O plecare de acelaşi tip, în Lombardia, este efectiv realizată, la aceeaşi epocă, de soţia unui notar din Ax, în scopuri eretice şi poate că şi senti mentale (I, 290).

După R. Nelli, p. 154. Despre legitimitatea occitană a dragostei unei femei pentru un inferior, v.

R. Nelli, p. 164.

Bernard de Ventadour, la p. 219, versurile 41-44, în ediţia citată de M. Lazăr, 1964, p. 125.

Marcabru, XXXI, versurile 46-49, citat de R. Nelli, 1963, p. 133.

Expresia este a trubadurului Guillaume IX, duce de Aquitaine (v. R. Nelli, op. cit, pp. 79-103).

Marcabru, poezia XXXVIII, versurile 5-7, ci tat de R. Nelli, op. cit. p. 115, nota 21.

R. Nelli, op. cit., p. 195.

I, 226, 244. Această legătură se plasează prin 1299-1301 (Beatrice părăseşte Montaillou puţin după 1300: II, 291) In 1305 (I, 232), Beatrice mai este încă măritată cu cel de al doilea soţ al ei, cu care s-a căsătorit puţin după 1300 (ibid.).

Expresia este a lui W, Faulkner, folosită în As/lay dying.

I, 231; I, 254. Din cea de a doua căsătorie, Beatrice va avea (mai ales) două fete, în 1303-1304,; 11305-1306 (date aproximative).

Marcabru, încheiere la poezia V, citată de R Nelli, op. cit, p. 134.

Nelli, p. 195.

Cercamon II, 5-6, citat de Nelli, op. cit., p. 139; Jaufre Rudei, cântecul VII (apocrif?), citat de Nelli, p. 141, nota 50.

Raimbaud d'Orange şi Guillaume d'Aquitaine, citaţi de M. Lazăr, Amour courtois., p. 129 şi 143.

Baudelaire, Oeuvres (Pleiade), pp. 1009-1011.

I, 255. Despre rolul preotului ca supramascul, a se vedea anecdotele pline de haz conţinute în Malleus maleficarum (infra, în bibliografia noastră), în registrul lui Jacques Fournier, se află numeroase aluzii la preoţii ce au concubine, fie că trăiesc în dieceza Palhars, în Ţara bascilor, sau în alte părţi (I, 285; III, 186 şi passim). V. şi în R. Nelli, p. 270, personajul (real), prin 1324, al preotului Raymond de Cornet, care iubeşte nespus de mult Femeia, mariala sau trupească, ly baysan et tocan sas popetas.

Zadarnic au denunţat aceste „abuzuri” conciliile me ridionale (Mansi, voi. 23, p. 843).

Cercamon, V. 34; Bernart Marţi, VIII, 17; Jaufre Rudei, IV, 30; toţi trei cita+i de R. Nelli, op.

cit, p. 130.

Jaufre Rudei, IV, 45-46, citat de M. Lazăr, op. cit., pp. 92-93 (nota 27).

I, 553 (notiţă de J. Duvernoy).

Capitolul X

LEGĂTURILE TRECĂTOARE

Beatrice şi iubiţii ei din familia Clergue nu sunt singurii despre care se poate vorbi într-o monografie a sexualităţii săteşti. Lăsând la o parte excesele unei mari domus, există cu siguranţă la Montaillou, şi în general în rândul populaţiei comitatului Foix, o relativă libertate de moravuri. Chiar aşa: relativă. Deoarece moravurile, fără să fie dezorganizate, sunt pur şi simplu ceva mai libere pe la 1320 decât vor fi la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de al XVlII-lea, când vor interveni, până şi în satele cele mai îndepărtate, castele rigori ale Contra-Reâormei, susţinute puternic cu lovituri de cârjă episcopală şi de palme părinteşti, cu ajutorul vizitelor în dieceze, sau al poliţiei exercitată de preoţi.

La Montaillou, pe la 1300-1320 (fără să socotim aventurile preotului), cinci sau şase cupluri nelegitime ne sunt cunoscute din documente; lista nu este limitativă; se cuvine să comparăm cifra aceasta cu cele vreo cincizeci de căsnicii cel mult (legitime sau nu), câte puteau fi în toată parohia, în primele doua decenii ale veacului al XlV-lea: deci 10% de „false căsnicii” cel puţin. Monseniorul Col-bert, jansenistul episcop de Montpellier, ale cărui vizite episcopale le-am studiat acum cincisprezece ani, ar fi fost îngreţoşat, pe la