Emanuel Le Roy Ladurie

Sărbătoare sau nu, Pierre Maury nu are tot timpul o mulţime de „imobile” şi nici obiecte personale. Are însă mulţi prieteni. Acesta este lucrul important.

Prietenii legate, la început, în chip de relaţii familiale. Bunul păstor nu are sau nu mai are o casă a lui. Dar domus părintească, ' rudele şi familia rămân pentru el valori cardinale, şi izvor de fidelitate. Nu degeaba este el din Montaillou! Fidelitatea aceasta se întinde până în domeniul ideologic: de trei ori a fost distrusă, pentru erezie, casa părinţilor mei, îi spune Pierre Maury lui Guillaume Ma-urs (II, 174); iar eu nu mă pot lepăda de erezie deoarece trebuie să păstrez credinţa tatălui meu. Un text scurt, dar care, pus în legătură cu altele, arată limpede că la Mon* Un quintal, pe vremea aceea, avea o sută de-livre; greutatea livrei varia, după regiuni: între 380 şi 550 de grame (N. t.).

taillou erezia nu este ceva contestat de fii împotriva părinţilor, sau de cei moderni împotriva celor vechi.

Mai mult chiar decât un bun fiu, Pierre este, totuşi, mai înainte de orice, un frate bun: la el, simţul prieteniei, foarte dezvoltat, exprimă pur şi simplu, aşa cum se va vedea, o fraternitate care nu este cea de sânge. Capacitatea de legătură frăţească este previzibilă, într-un sistem cu o structură familială foarte puternică, aşa cum este cel care predomină la Montaillou. Pierrc a demonstrat acest lucru atunci când, încă foarte tânăr, a răpit-o pe sora sa, cu învoirea ei, ca s-o scape de un bărbat care o bătea 9. Iar afecţiunea lui Pierre Maury faţă de fratele său Jean, cioban ca şi el, şi tovarăş de muncă, nu s-a dezminţit niciodată, în ciuda unor certuri trecătoare, ca aceea din-tr-o vară, la trecătoarea Isavena (III, 195). Cu prilejul acestei certe, Jean îl atacă verbal pe fratele său Pierre:

— Ereticule!

La care, povesteşte Pierre, i-am răspuns lui Jean:

— Mei tu nu eşti chiar atât de departe de erezie!

Această altercaţie nu este gravă. Pierre găseşte mai târziu prilejul de a arăta cât de legat este de Jean: odată, când acesta este bolnav şi ameninţă, în delirul lui, că-i va denunţa pe toţi ereticii, a căror credinţă n-a îm-părtăsit-o niciodată pe deplin, Guiilemette Maury, care îl îngrijeşte, este înnebunită: Trebuie ucis, spune ea, vorbind despre cel ce zăcea; altfel, dacă sa vindecă, ne va trimite pe toţi în temniţă sau vom ajunrje pe rug (HI, 206).

Faţă de acest plan de omucidere a fratelui său, reacţia lui Pierre este imediată şi înflăcărată:

— Dacă-mi ucizi fratele, spune bunul păs tor către Guillemette, te mănânc de vie, nePutând să v\u259? răzbun în alt fel.

Atunci, Guilleniette a schimbat vorba!

Dragostea fratelui pentru frate se poate purifica şi îmbunătăţi, cu ajutorul unei metamorfoze, în prietenie adâncă, faţă de un bărbat de care nu eşti legat prin sânge, şi care primeşte titlul de prieten trupesc. Pierre a simţit foarte bine, în cazul prieteniei sale unilaterale cu Guillaume Belibaste, posibilităţile oferite de acest transfer: Guillaume îmi este drag, spune Pierre, mai mult decât oricare din fraţii mei.” căci am patru fraţi trupeşti. Căci fraţii întru credinţă – adică ereticii – prac-tică înţelegerea în toate; ei sunt aşadar mai fraţi unii cu alţii decât fraţii născuţi dintr-un acelaşi tată şi dintr-o aceeaşi mamă trupească: fraţii aceştia se ceartă unii cu alţii de multe ori! Şi apoi, se destăinuie Pierre, nu-l voi lăsa niciodată pe Guilâaum. e: tot ce avem., punem laolaltă, jumătate-juviătate (II, 182).

Pierre Maurv îşi făcea fără îndoială unele iluzii, sau se făcea că nu vede bunele sentimente ale lui Belibaste în privinţa lui. Intre ei, acel fiUy-fifty era ou sens unic. Pierre ţinea la 1 Guillaume, dar nu şi invers. Oricum, prietenia aceasta neîmpărtăşită nu era doar expresia unui suflet frumos; ea se înscria, de asemenea, po un fond de cultură occitană şi de rudenie artificială: fraternitatea totală a prietenilor ce nu sunt rude între ei, care împărţeau totul pe din două. fără să stea la gânduri, era insti-tutionnlizată în formele rituale ale acelui af-: frerement, atestat ca atare încă de la începutul < secolului al XlV-lea.

Acest affrârement este o formă de rudenie, artificială. Pot apărea însă şi alte forme, priviî toare tot îa ciobanii pirenceni din anii 300:) mă gândesc la legăturile – de la bărbat la bărbat, de la bărbat la femeie, sau de la femeie la1” femein – dintre cumetri şi cumetre. Legăturile acestea sunt oficializate de instituţia botezului, care atribuie naşilor, naşelor şi rudelor unui copil botezat, deveniţi cumetri între ei, răspunderea comună a educaţiei şi a viitorului copilului cu pricina. Prietenia pură dintre Pierre Maury şi cei la care el ţine şi care ţin la el nu este aoar o categorie de afectivitate trăită pentru ea însăşi, cum ar li cazul astăzi, în lumea noastră. Ea se bazează adesea pe legătura precisă de copatemalism, explicată de o interesantă ieşire a lui Belibaste împotriva bunului păstor; omul cel siânt, de fapt, este nemulţumit de însuşi principiul sociabilităţii cultivate de Pierre Maury: acesta cere să iie pus naş la botezuri, nu numai din solicitudine iată de micuţa fiinţă sfinţită în felul acesta, ci şi fiindcă are grijă, pur şi simplu, să-şi facă mulţi prieteni printre bărbaţii şi femeile cărora le devine cumătru: iţi taci mulţi cumetri şi multe cumetre, ii spune Beiibaste lui Maury, de vreme ce (ca naş) te duci ia botezul copiitor; iţi risipeşti tot ce ai cu sărbători de jelui acestora; însă botezurile, încumetrirea sau copaternitateu nu slujesc ia nimic, decât la legarea unor prietenii între bărbaţiM. Nemulţumit de aceste vorbe, Pierre reacţionează cu înflăcărare; îşi foloseşte riposta ca să dezvolte o filosoâie a prieteniei: banii şi bunurile mele eu le câştig; le risipesc deci aşa cum am chej; nu voi renunţa la aceasta nici de dragul tău, nici de cel al altuia, deoarece in) elul acesta (făcându-mi cumetri şi cumetre) dobmdesc prietenia multor oameni. Teoria aceasta a prieteniei bazată pe copaternitate este sprijinită ia Pierre Maury pe o filosofie a binefacerii: Căutând să dobân-desc atât de multe prietenii, mă gândesc că trebuie să fac bine oricărui om; dacă omul acesta este bun (adică eretic şi credincios), voi îi oricum răsplătit; dacă omul este rău (adică, dacă nu este eretic), va căuta măcar să-mi întoarcă binefacerile primite de la mine.

Tripla legătură indisolubilă, dintre prietenie, îricumetrire şi binefacere primită şi întoarsă, formulată în diferite rânduri de bunul păstor, 263 va rămâne, în vremurile ce vor urma, foarte vie; în zilele noastre, o demonstrează etnologii care studiază lumea iberică şi civilizaţiile munteneşti sau de pe coastele occidentale ale Medi-teranei. John Pitt-Rivers, de pildă, face anchete despre People of Sierra; el întâlneşte această triplă legătură, păstrată cu sfinţenie, printre ţăranii şi orăşenii din Andaluzia: la oamenii aceştia, ca şi la omologii lor de altădată din Montaillou şi din Catalonia, înrudirea artificială, copaternâ, întăreşte conexiunea familială. Micile daruri întreţin prietenia mai bine decât ar face-o lungile efuziuni.

Analiza comparativă, chiar şi în cadrul pire-neo-iberic, nu este principalul meu scop. ueo-camdată, este suficient să arăt cit de esenţială este încumetrirea pentru a defini prietenia montalioneză. Cazul lui Pierre Maury, grăitor din acest punct de vedere, este cu eâeet multiplu: unui cumătru, al cărui nume ne este necunoscut, îi încredinţează Pierre Maury banii scoşi din vânzarea oilor sale, într-o vreme când, temându-se de Inchizitori, şi-a vândut toate animalele (II, 175). Cumătrul, aşa cum se vede din acest episod şi din alte câteva, joacă aşadar rolul de depozitar de încredere. Nu este totdeauna vrednic de ea: într-o vreme, povesteşte Pierre, câştigasem 300 de sous lucrând ca cioban la nişte patroni din Ax-les-Thermes şi Puigcerda. Am încredinţat suma de care am pomenit unui cumătru de ai meu care locuia în regiunea Urgel. Nu mi-a mai dai niciodată înapoi banii aceia lăsaţi la el (II, 30). In afară de bani, poate fi încredinţată spre păstrare, unui cumătru, o persoană; de pildă, o femeie, aliată sau rudă, nădăjduind să-i fie apărată astfel virtutea sau siguranţa; cumătrul acesta poate fi folosit (mai ales dacă are o casă mare) ca o simplă gazdă. Totul este ca, în prealabil, să-ţi alegi bine personajul. Iarna aceea, spune Pierre (III, 194-195), am petrecut-o, împreună cu fratele meu Jean Maury, la Castel-dans. Locuiam amândoi în casa notarului Beren264 ger din Sagria, care nu era altul decât cumătrul lui Jean Mauri/. Mai târziu, am dus-o pe Elan-che Marty la Casteldans; şi am instalat-o în casa acestui Berenger. (Blanche Marty este într-adevăr o protejată a lui Pierre Maury; ii este destul de apropiată, de vreme ce este soră cu Raymonde Piquier: aceasta este concubina lui Belibaste şi, pentru un moment, soţia bunului păstor).

În sfârşit, aşa cum s-a văzut, mărturia unui cumătru, plăsmuitor de alibiuri, se poate dovedi preţioasă. Poate fi necesară, în cazul unui proces cu Inchiziţia, după care sunt mari riscuri să ajungi să putrezeşti în temniţă.

Viaţa transhumantă îi dă lui Pierre Maury o mulţime de prilejuri să fie poftit pe la botezuri şi să devină naş; câteodată, el poate avea mai mulţi cumetri într-o singură parohie; acesta pluralitate de copaternitate constituie pentru el, în timpul veni, dar mai ales când este la iernat, un motiv de absenteism. cu deo-sabire dacă Belibaste se află prin apropiere; Pierre poate, în acest fel, să-i facă vizite prietenului său, sub pretext că se duce să-şi vadă cumetrii: Pierre Maury, eu şi alţi şapte cio~ bani, iernam, povesteşte Guillaume Maurs, cu oile lui Pierre Castel la păşunile de la Tortosa. In ajun de lăsata secului de Paşti (poate în vederea acestei sărbători?), Pierre Maury s-a despărţit de mine şi de oi, zicându-mi:

— Vreau să mă duc să-mi văd un cumătru, Eyssalda pe nume, în satul Flix (aproape de Tarragona). De altfel, în satul acesta, am o mulţime de alţi cumetri, mai ales umil care se numeşte Pierre Ioyer.

Pierre Maury a lipsit într-adevăr vreo trei săptămâni, In timpul cărora a stat la Flix. Când s-a întors la păşunile noastre din Tortosa, l-a adus pe ereticul Guillaume Belibaste, pe care a reuşit să-l angajeze, ca păstor, la Pierre Castel, pentru o lună (II, 177).

Ii cunoaştem bine pe cumetrii lui Pierre şi Jean Maury, şi pe cei ai altor câţiva. Am văzut, 265 de altfel, că, la Montaiilou, instituţia cumetriei era înfloritoare; ea ţesea între locuitorii satului reţele de complicitate care se adăugau celor ale ereziei, ale căsătoriei şi ale dragostei.

Dincolo de legăturile de prietenie specifice, care se apropie de pateraitatea-filiaţie, şi încă şi mai adesea de fraternitate sau de copater-nitate, Pierre Maury şi semenii lui mai practică, într-o măsură destul de mare, asociaţia, în care elementul practic este greu de separat de elementul afectiv: am mai evocat acest tip de legătură, când am vorbit despre raporturile de cooperare pe care se sprijină economia pastorală şi transhumantă. Aici nu voi reveni asupra acestui lucru decât pentru a sublinia încă o dată cât de strâns legată este asociaţia, sub acest aspect, de sociabilitate. Primul exemplu: cu prilejul şederii sale în Fenouilledes, când şi-a petrecut vara ia trecătoarea pireneană Orlu, Pierre Maury, însoţit de echipa sa de păstori, a intrat ia crescătorul Pierre Andre, originar din Planezes (III, 159-160). Situaţia este destul de complexă, de vreme ce, în echipa ciobanilor citaţi mai înainte, figurează şi cei doi fii ai numitului Pierre Andre, numiţi Bernard şi Guillot. Legătura filială dublează aşadar legătura salarială. Dar nu aceasta este totul: echipa de ciobani a lui Pierre Andre, în care Pierre Maury este figura cea mai de seamă, se asociază, pe de altă parte, foarte independent se pare, şi fără să-şi consulte patronul, cu o altă echipă de ciobani, ea însăşi salarizată de un alt crescător din Saint-Paul-de-Fenouilledes, care se numeşte Roquefeuil. Toţi ciobanii din echipa Andre şi toţi cei din echipa Roquefeuil. timp de două veri şi o iarnă cel puţin, sunt deci, de acum încolo, în bloc, asociaţii sau tovarăşii (socii) unii altora, fără ca asociaţia aceasta să aibă de a face cu patronii lor ca atare. Asociaţiile acestea neformale de muncitori pot ajunge până la depunerea mutuală a unui jură-mânt de credinţă de tip medieval; şi aici, este greu să deosebeşti pornirile inimii de nevoile muncii. Să luăm cazul celor trei ciobani mi-granţi, veniţi de pe versantul de nord al Piri-neilor, evocaţi de Belibastc într-o conversaţie cu Pierre Maury: Pe drumul ce duce de la Serviete la Montblanch, povesteşte omul cel sfânt bunului păstor, m-am întâlnit cil trei persoane, Raymond Maurs (din Montaiilou), Ber-nard Laufre (din Tignac) şi Raymond Batailler (din Gebctz); îşi juraseră credinţă unii altora şi se duceau la Montblanch ca să-şi câştige existenţa (ÎŢI, 168).

Aceste forme de sociabilitate s-au născut în munţii din ţinutul Ariege; sunt întărite însă de nevoile exilului şi ale migraţiei, care implică sau care impun o solidaritate necesară între girovagi; ele pot fi întâlnite chiar şi în afara lumii păstorilor, la femeile dezrădăcinate – văduve sau despărţite de bărbaţii lor – pe care exodul le-a azvârlit din valea superioară a râu-lui Ariege până în Catalonia: Blanche Marly (dintr-o familie de fierari bogaţi din Junac) se asociase, povesteşte Pierre Maury, cu bătrâna Esperte Cer vel (originară din Montaiilou şi văduva unui fierar tarasconez); locuiau împreună, în tovărăşia fiicei Espertei, Mathena, într-o casă situată aproape de capătul podului, la Lerida (III, 197). în sfârşit, asociaţia, la Montaiilou ca şi în Sabarthes, poate pregăti una din formele de vendettă: bărbaţii din familia Maurs sunt veteranii asociaţiilor pe bază de fidelitate, acestea fiind încheiate de ei la bine (să muncească împreună) şi la rău (să se răzbune în familie). Am văzut mai înainte cum fusese pusă la cale cabala care avea să încerce să-1 ucidă pe Pierre Clergue: trei bărbaţi din Montaiilou (dintre care doi din familia Maurs, fraţi pastori) încheiaseră între ei, între „compaigns”', jurând pe pline şi pe vin, o asociaţie de affre-retnent comunitar. Scopul ei: să-1 ucidă pe Preot.

Prieteniile filiale, frăţeşti, de cumetrie, asociative, se combină cu prieteniile pur şi simplu şi cu complicităţile eretice sau antieretice ca s~i formeze cercul prietenilor fiecărui locuitor, al fiecărei domus, al fiecărui cioban, cerc simbolizat prin expresia „toţi prietenii”: Iţi faci prieteni cu botezurile şi cu încumetrirea, îi spune Relibaste lui Pierre Maury. Salută-i pe toţi prietenii noştri, îi aminteşte la rândul său Ray~ mond Pierre aceluiaşi Pierre Maury, înainte de a se despărţi de el, acesta plecând să dea o raită pe la o casă simpatizantă (III, 129). Pleacă, din pricina ta, ar putea avea necazuri toţi prietenii, îi spune, în plin Montaillou, Guillaum*” Belot lui Pierre Maury, din partea lui Arnaud Faure, care este totuşi unchiul (un fricos fără Dereche) bunului păstor (II. 174). Pierre Maury izbucneşte în hohote de plâns auzind această frază; a înţeles că, de frica Inchiziţiei, familiile Belot şi Faure, care sunt totuşi consătenii şi rudele lui, l-au eliminat clin rândurile prietenilor lor: prin urmare, refuză să-i dea sfânta ospitalitate; îl roagă să-şi vadă de drum, zvâr-lindu-i. de este nevoie, un dumicat de pâine, numai să-1 facă să plece. Chiar şi atunci când legile sunt încălcate. Prietenia, pentru ciobanii din Aude şi Montaiilou de altădată, întocmai ca la corskaniivşi andaluzii din vremea noastră, rămâne o relaţie cardinală; ea este mai activă decât în societăţile individualiste din noua noastră lume industrială.

Prietenia nu implică neapărat, ca revers, duşmănia. Pe baza unor noţiuni tradiţionale, privind conflictul dintre cultivatori şi păstori, avem uneori tendinţa să ne reprezentăm lumea ciobanilor ca fiind, în esenţă, o lume de certăreţi, ba chiar o lume antagonică. Dar, dacă mă refer Ia exemplul păstorilor din Montaillou şi din împrejurimi, lucrurile nu stau tocmai aşa. Sunt încăierări, însă ele au loc îndeosebi între grupuri de ciobani; sau între ciobani Şt vreun hoţ. Ca grup, faţă de societatea înglo-bantă, ciobanii, după părerea mea, nu se situează contradictoriu. Grupul se prezintă, deşi gur, ca unitate socio-economică originală, ca legile şi mentalităţile lui. Insă membrii, mai ales când este vorba de recrutări externe, se fac din rândul fiilor cultivatorilor-care-cultivă; aceasta îi împiedică să se socotească, în esenţă, sub auspiciile antagonismului faţă de sedentari.

În general, ciobanii rămân celibatari şi fără urmaşi: deoarece, cu sau fără temei, în propriii lor ochi, sunt prea săraci ca să se însoare. Excepţiile de la această regulă anticonjugală sunt destul de rare ca să poată fi menţionate, cu mare grijă, de textele noastre, când, în mod extraordinar, este cazul: „Eram cioban împreună cu Guillaume Ratfre, din Ax, care se însurase la Caudies”, notează într-o zi, nu fără oarecare mirare, Pierre Maury u. Dacă-i lăsăm de o parte pe Guillaume Ratfre şi pe alţi câţiva, păstorii profesionişti nu se prea însoară cu adevărat; de aceea recrutările externe sunt necesare: altfel, grupul lor ar slăbi, sau chiar ar dispărea.

Faţă de lumea exterioară, atitudinea păstorilor dovedeşte o pozitivitatea adesea amicală. Unul dintre ei – şi acesta este cazul lui Guillaume Maurs, de pildă – poate urmări o necruţătoare şi dreaptă răzbunare, de altfel neizbutită, împotriva familiei Clergue: aceştia i-au persecutat familia atât de tare, încât au alungat-o din ţinut. Oricum va fi fost, eşantionul nostru de ciobani, care nu este mic, nu prezintă nici un ticălos (salaud) caracteristic, în sensul sartrian sau pur şi simplu vulgar al termenului. Ticăloşi ca cei întâlniţi, dimpotrivă, fără nici o greutate, în lumea amorală a celor ce nu sunt ciobani (mă refer, de exemplu, în privinţa aceasta, la Pierre Clergue, la Arnaud Sicre; sau chiar la Beiibaste, acel cioban de ocazie, însă sedentar din vocaţie, care nu se linişteşte până ce nu exploatează până la capăt prietenia pură pe care i-o arată Pierre Maury). In cadrul acestei societăţi de păstori, mai simpatică, în ansamblul ei, decât grupul” stabil al celor înrădăcinaţi în domus, Pierre Maury reprezintă eroul pozitiv prin excelenţă, campion al unei anumite deschideri, plină de bucurie, către lume şi către celălalt. Când salută, chiar dacă este vorba de cineva pe care abia îl cunoaşte, şi de care are motive să se ferească, o face cu un zâmbet larg şi luminos de cioban. Arnaud Sicre, delatorul mascat, se bucură de acest zâmbet ca oricare altul: când am intrat In casa Guillemettei Maury, spune el, Pierre Maury, care şedea pe o bancă, s-a ridicat, cu chipul numai zâmbet, şi ne-aw, salutat duwi obicei (II, 28).

De altfel, Pierre Maury înţelege ca relaţiile lui cu Sicre şi cu ceilalţi membri ai coloniei belibastiene să fie ca cele dintre nişte oaspeţi veseli: Vom sta de vorbă, spune bunul păstor, referindu-se la o întâlnire prietenească ce avea să aibă curând loc, acasă la Guillemette Maury, şi ne vom înveseli, deoarece, între noi. trebuie să ne înveselim (II, 30).

Maury încearcă această bucurie societară; ştie, de asemene^, s-o inspire prietenilor săi, deşi, uneori, este amestecată cu sentimente con tradictorii, din pricina neliniştii, provocată de hărţuielile poliţiei, în care se zbate, cu dela torii mereu în preajmă, colonia belibastiană.

Cina te-am revăzut (îi spune Guillaume Belibaste lui Pierre, într-o zi când acesta se în toarce din munţii unde-şi petrecuse vara), am fost cuprinşi de bucurie şi de teamă în acelaşi timp. Bucurie, deoarece demult nu tz văzuse nimeni. Teamă, întrucât îmi era frică să nu te ji prins Inchiziţia, acolo, sus, în munţi: în cuzul acesta, te-ar ji silit să spui tot ce ştii, şi te-ar ji trimis printre noi ca spion, ca să mă j prindă pe mine, 183). ' j

I

În cazul acesta, Belibaste se înşelase doar în privinţa spionului, dar nu al procedurii; omul cu ajutorul căruia avea să fie prins, întocmai cum prevăzuse el, nu era Pierre Maury, ci Arnaud Sicre. Eroarea asupra persoanei face şi mai autentic sentimentul de bucurie împărtăşită pe care-1 trezeşte Pierre Maury printre prietenii care fac parte din grupul său. Râsul lui Pierre este sincer, cordial. Zâmbetul, în schimb, este plin de umor, şi se poate traduce cam cu formula noastră contemporană: Dă-i înainte, prietene. Astfel, Pierre Maury se mărgineşte să opună un zâmbet fin unor îndepărtate ameninţări cu tortura, cu care îl copleşeşte, la păşune, ciobanul Guillaume Maurs, prevestindu-i că, într-o zi, Inchiziţia nu-1 va cruţa:

— Vei] i descoperit, denunţat, prins, ca şi Belibaste, îi spune Guillaume lui Pierre. Şi îţi vor smulge unghiile (II, 181).

După ce m-a ascultat vorbindu-i în jelui acesta, continuă Guillaume Maurs în povestirea lui, Pierre Maury a început să zârnbească.

Acelaşi zâmbet, condescendent şi totodată plin de umor, adresat tot lui Guilluame Maurs, într-o zi când acesta îi reproşa lui Pierre relaţiile lui eterodoxe:

— Pierre, spune Guillaume, umbli după oamenii cei răi şi te întâlneşti cu mulţi dintre ei; nu se ajlă pe lumea aceasta vreun păcătos pe care să nu-l cunoşti tu.

La aceste cuvinte, Pierre a zâmbit şi nu a spus nimic (II, 185).

Acest „zâmbet” nu este privilegiul lui Pierre Maury: îl vedem şi la Beatrioe de Planissoles, a cărei purtare, în privinţa aceasta, este destul de asemănătoare cu cea a bumilui nostru păstor, în cursul frecventelor scene de menaj, dintre Beatrice, care începe să îmbătârnească, şi tânărul ei amant, Barthelemy Amilhac, acesta o ameninţă cu adevărat că o va denunţa Inchiziţiei, l-ara spus Beatricei, povesteşte Barthe271 lemy, că dacă m-uş afla la episcopia din Părni-ers sau într-un loc unde Inchiziţia nu lipseşte, aş da-o pe mina acesteia.; atunci, ea a zimhn,. spunându-mi: preoţii care sunt din secta creştinilor celor adevăraţi (a ereticilor) sunt mai buni decât tine. Surâsul Beatricei, în acest caz, nu era cel al Giocondei; el pornea dintr-o seninătate crispată, dar sigură de ea. Nu se deosebea chiar aşa de mult de zâmbetul ironic şi resemnat care a încremenit pe chipul preotului Pierre Clergue, atunci când Alazais Faure nu i-a îngăduit să se bucure de fecioria nepoatei ei Raymonde (I, 253, 418).

Să-i părăsim aici pe Clergue şi pe Beatrice; să ne întoarceun la oile noastre, la ciobanii noştri în general şi la Pierre Maury în special. Notaţiile psihologice şi cele privitoare la mentalitate, ce pot fi spicuite pretutindeni, în legătură cu ei, sunt inevitabil fragmentare. în aceste condiţii, ar fi bine să ne putem reprezenta în ce fel privesc aceşti oameni sensul vieţii lor; şi care este conştiinţa lor despre propria identitate. Răspunsul la această întrebare, care ţine de filosofia pastorală sau pur şi simplu de filo-sofia satului Montaillou, este destul de limpede. Ne este dat, în diferite rânduri, de însuşi Pierre Maury. '

O primă discuţie despre aceasta are loc în apropiere de Ax-les-Thcrmes. Pierre Maury se duce în târgul acesta după ce a plecat de la reşedinţa lui, pe vremea aceea obişnuită, clin Fe~ nouilledes. Venise aici ca să însoţească un ca-târ ce căra sare, şi care sosea din Roussillon. întâlneşte, aşadar, la Ax-les-Thermes, aproape de băile locale (destinate mai ales leproşilor), alte două personaje din Montaillou: pe Guil-laume Belot şi pe propriul său frate, Guillaume Maury. Cei trei bărbaţi profită de această în-tâlnire ca să facă împreună o plimbare, în cursul căreia stau de vorbă ca nişte filosofi. Vorbăria lor nu este lipsită de nelinişte. Se aude, 279 într-adevăr, atunci, că se vor face multe arestări în rândul ereticilor, cu deosebire numeroşi la Montaillou şi în Sabarthes. Cei doi monta-Monezi – care sunt experţi în materie – îl întreabă deci pe Pierre Maury: Cum. de te încumeţi să rămâi în Fenouilledes, dacă eşti urmărit pentru erezie? (III, 161).

Răspunsul lui Pierre este cât se poate de profund. Este tot una că. trăiesc în Fenouilledes sau în Sabarthes, de vreme ce nimeni nu-mi poate lua soarta (fatum). Aici, sau în altă parte, trebuie să-mi duc soarta cu mine.

Soarta: vorba cea mare este rostită. Va fi des întâlnită în spusele obişnuite ale lui Pierre Maury, la masă, la păşune, sau după chef.