Emanuel Le Roy Ladurie

Din punct de vedere geografic, curentele de transhumantă, ale căror capete de parcurs se află în valea superioară a râului Ariege, se situează oarecum la o parte de cele care se referă la ţinutul muntos din spatele oraşului Toulouse 2L>. Iernatul în regiunea Toulouse presupune într-adevăr petrecerea verii undeva la vest de zona noastră, un loc ce priveşte mai ales ţinuturile Bearn şi Palhars. Dimpotrivă, Pirineii din ţinutul Ariege şi cei dinspre est, operează transhumanta, de preferinţă, iarna, către Aude (la nord-est), şi către Catalonia (la sud)2; i. Ciobanii din Montaillou, începând cu cei din familia Maurs şi cu cei din familia Maury, se opresc să-şi petreacă vara în localităţile de altitudine situate în valea superioară a râului Ariege sau în Sabarthes; aceste localităţi sunt aproape de mica lor patrie de origine: este vorba de Ax-les-Thermes, Orlu, Merens şi de păşunile alăturate acestor locuri. Reflexul normal constă, apoi, în coborârea pentru iernat în direcţia pre-Pirineilor orientali şi a văii râului Agly, înspre Rasiguieres, Planeze, Arques: către ţinuturile Răzeş, Fenouilledes şi Maury, limitrofe cu partea de nord a ţinutului Roussilon şi cu extremul sud al actualului departament Aude. Ce altceva este prietenia aceea neştirbită dintre Pierre Maury şi Guil-laume Belibaste, dacă nu legătura puternică, de la bărbat la bărbat, dintre un cioban care-şi petrece vara în valea superioară a râului Ariege (Maury) şi un fiu de crescător din zona de iernat Fenouilledes (Belibaste)? Urmarea acestei prietenii se va conforma mai târziu liniilor de forţă, pe viitor meridionale, ale transhumantei pirineo-iberice, Pierre Maury rămânând elementul mobil venit din valea superioară a râului Ariege, iar Belibaste devenind sedentarul din Morella, în apropiere de păşunile de iarnă de la sud de Ebru.

Peregrinările în ţinutul Roussillon, într-adevăr, nu vor ţine mult: Inchiziţia se va grăbi, după 1305-1308, să taie drumul catar dinspre nord-est, care, via valea superioară a râului Aude, îi unea pe transhumaţii din zona Ariege meridională cu păşunile lor de iarnă din valea râului AglyFăcând această ruptură, inchizitorii nu pun capăt transhumantelor. Nu fac decât să le îndrepte către sud, în direcţia Cata-loniei hibernale, unde, de multă vreme, ele aveau pe ce se sprijini. Alunecând dinspre nord către sud, transhumanta oamenilor din Montaillou îşi schimbă doar Catalonia: trece, din zona cea mai de graniţă a ţinutului Roussillon, pe pământ barcelonez şi chiar uitra-arragonez. în ambele cazuri, ţinutul Roussillon sau cel „iberic”, denivelarea de altitudine între estival şi hibernal este de acelaşi ordin; însă orizontul catalan-meridional este foarte mult lărgit faţă de spaţiul mai îngust pe care-1 implica transhumanta în Roussillon.

Această lărgire se operează, mai întâi, la nivelul perioadei de vară: bazele pireneene de la care ciobanii noştri din Montaillou şi din alte părţi îşi vor lua zborul, o dată cu venirea anotimpului rece, înspre locurile de iernat din Catalonia, sunt extrem de variabile, după angajamentele lor şi după ani. Ele se înşiră de~a lungul lanţului axial, pe un front de aproape două sute de kilometri între Venasque, la apus, şi trecătoarea Pal, la răsărit. Prin păduri şi prin păşuni, ele numără localităţi clasice din valea superioară a râului Ariege, Prades d'Ail-Ion, Merens, Orlu etc.; dar şi alte locuri, în Aragon de nord-est, în Cerdagne, în Catalonia pireneană sau sub-pireneană (Baga, Josa, La Losa). Zonele de transhumantă hibernală, frecventate de cei din familia Maury, din familia Maurs şi tutti quanti, în peninsula iberică, cuprind patru regiuni diferite, dintre care trei catalane sau cvasicatalane, şl una situată în ţinut valencien, la sud de Ebru. Aceste patru entităţi sunt: mai întâi, regiunea Carol şi păşunile mânăstirii Sainte-Croix, la 900 de metri altitudine, la nord de Tarragona; în al doilea rând, zona Casteldans-Flix-Asca-Camposines, călare pe Ebru, la sud de confluenţa Ebrului cu Segre, pe la 400 de metri altitudine; terţio, cantonul Cenia, nu departe de Tortosa, pe malul mării, la vărsarea Ebrului; în sfârşit, la sud de Ebru, triunghiul sacru format de San Ma-teo-Peniscola-Morella, care este un fel de Mecă belibastiană a păstorilor catari. în total, de la păşunea estivală cea mai îndepărtată, în Piri-neii aragonezi, până la locul de iernare cel mai valencian, se întinde o distanţă de două bune sute de kilometri.

O prezentare concretă a amănuntelor vieţii transhumante, în timpul deceniului 1310, ne este oferită de Guillaume Baille, cioban din Mon-tailâou: în acel an, povesteşte în esenţă Guillaume (II, 381-382), făcuserăm colibă de vară împreună cu fraţii Maurs şi cu cei doi din Cerdagne la trecătoarea Riucaut (aproape de trecătoarea Merens, în valea superioară a râului Ariege). De Sfântul Mihail, în septembrie, Baille, fraţii Maurs şi cei doi cerdani, cărora li s-a alăturat şi Pierre Maury, au cobo235 rit către suc! împreună cu oile lor, mergmd fără să se oprească vreo treizeci de leghe, şi străbătând astfel toată Catnlonia. Ne-am dus oile la iernat pe paşimiâe de la Peniscola, şi în câmpia San Mateo, în cele dinţii teritorii (ultra-septentrionale) ale regatului Valencia. Pierre Maury a dat o fugă până la Tortosa, unde a angajat încă doi ciobani. Doi Occitani. Unul dintre ei, Raymond Baralher, era din Aude; celălalt era originar din Merens, valea superioară a râului Ariege. După ce echipa a ' fost completată şi toată lumea şi-a început i munca la oi, orarul iernatului în câmpia cu ' păşuni devine canonic: pină la Crăciun, toaiă echipa a rămas relativ grupată. Luam împreună cele două mese pe zi, „prandiuma şi „cena„ (prandium la începutul sau la mijlocul zilei; cena seara). După fizcare masă, ne despărţeam, atât ziua cit şi noaptea, ca să paştem oile (despărţite în mai multe turme, sau „sub-turme„).; Se va nota că această împărţire în „sub-turme”.; este un fapt constant în viaţa pastorală din vremea aceea, ca, de altfel, şi astăzi: Raymond, din Gebetz, şi Guillaume Belibaste (asociaţi în acel timp cu Pierre Maury ca să păzească aceeaşi turmă) ar fi putut foarte bine sta de vorbă împreună, declară Guillaume Maurs, chiar şi despre subiecte eretice, pe păşunile de la Tqrtosa, deoarece oile pe care le păzea fiecare 'păşteau alături unele de altele (II, 138).

Pentru echipa lui Guillaume Baille, lucrurile s-au complicat la sfârşitul lui decembrie. La Crăciun, în momentul când fată oile, asociat în mod explicit de martorul nostru cu sărbătorile naşterii Domnului (înţelegem mai bine, cu acest prilej, importanţa Crăciunului ca eveniment solsticial şi totodată pastoral), aşadar la Crăciun, diviziunea sarcinilor şi a spaţiului, care mai înainte era doar la început, între oamenii echipei, s-â accentuat. Eu, Guillaume Baille, am păscut mai departe oile „propriu zise” (castrate). Pierre Maury, în apro236 pipi e, se ocupa de mieii fătaţi de curând şi de cei din anul trecut („marranes”). Maury şi cu inin1'- eram deci despărţiţi, aţii ziua cit şi noap-te: i, de munca noastră; însă primeam şi cinam împreună, în tovărăşia lui Raymond Baralher care ne adiccea merindele. Ceilalţi membri ai echipei, Guillaume Maurs, Jacques d'Antelo, GuUlaumc de Via şi Arnaud Moyshard, se instalaseră la o oarecare distanţă de satul Calig: acolo, chiar de la început, au avut grijă de oile ce nu {citaseră încă, apoi de cele la care sugeau micii. în această echipă, divizată astfel după treburile care trebuiau făcute, relaţiile de prietenie nu coincideau neapărat cu relaţiile de muncă sau de sub-echipă: Pierre Maury, în vremea aceea, arăta mai multă apropiere faţă de Guillaume Maurs şi Raymond Baralher, decât faţă de ceilalţi tovarăşi de muncă (II, 382) '. O sociabilitate de ordin „extern” îi lega, pe de altă parte, pe oamenii echipei de cei ai târguşoarelor şi ai satelor spaniole cele mai apropiate de păşuni, Calig, de pildă, şi San Mateo (aceste localităţi, de altminteri, erau populate cu emigranţi din Narbonne şi Cerdagne [II, 188, 382]. Se duceau până acolo, pe jos sau călare pe măgar, ca să aducă provizii. La cârciumă, unde te duceai cu mâncarea ta în preajma Crăciunului, puteai întâlni ciobani care lucrau în aceeaşi regiune, dar care erau angajaţi de crescători diferiţi; aceste întâlniri erau, ca întotdeauna, prilej de contact cu vreun eretic în trecere pe acolo. în iarna aceea, povesteşte Pierre Maury, m-am întors pentru iernat la Camposinss, în ţinutid Asco (regiunea Tar-ragona). Am întâlnit acolo, în preajma sărbătorii Crăciunului, doi tovarăşi: Raymond, care locuia la Pierre Mărie (probabil un crescător din Ariege), şi Pierre, care locuia la Narteleu, din Villefranche-de-Conflent (Roussillon); am intrat toţi trei într-o cârciumă din Camposines, unde, deodată, îl văd venind către mine pe Nayrnond din Toulouse, ereticul, cu bocceaua lui de marchitan, l-am ieşit înainte, ca să stau de vorbă cti el, în vreme ce tovarăşii mei puseseră să fie pregătite carnea şi ouăle aduse de ei (III, 171).

În afara lumii ciobanilor, se mai produceau şi alte întâlniri în timpul iernii: Pierre Maury, de exemplu, lipsea de la păşune, mai des decât se cuvenea, în mare taină; se ducea, chipurile, | la San Mateo să cumpere de la spiţer esenţă l de ienupăr. De fapt, Pierre se ducea la Morella, * ca să-1 vadă pe Belibaste. Absenţele acestea ale unui tehnician calificat nu erau deloc pe placul colegilor lui Maury: erau nevoiţi, în aceste cazuri, să facă şi treaba celui ce tră gea chiulul. f

Despre muncile specifice verii, care, cum ara văzut, este în general petrecută în zona pire-; neană sau parapireneană, avem mai puţine amănunte decât despre cele din timpul iernatului, însă cronogia angajărilor estivale este lămurită de o mărturisire a lui Pierre Maury (III, 163). După ce l-am părăsit pe Guillaume Andrâ, patronul meu precedent, povesteşte păstorul cel bun, am intrat cioban la Pierre Constant, din Rasiguieres, ţinutul Fenouilledes. Am rămas la el, de la Paşti până la Sfântul Mihail din luna septembrie, a aceluiaşi an, şi mi-am petrecut vara în trecătorile Lăuze şi Merens (valea superioară a râului Ariege). Aveam cu mine. cinci ciobani. în vara aceea, n-am întâlnit nici un eretic, şi nici vreunul care să creadă în eretici. Apoi, pe la Sfântul Mihail, l-am părăsit pe Pierre Constant şi am intrat cioban la Raymond Boursier din Puig-cerda, la care am rămas doi ani. Vedem din acest text, că timpul verii formează o perioadă bine determinată în biografia ciobanului; şi că, în aceste condiţii, ea poate, eventual, dar nu întotdeauna, fi obiectul unei angajări, pe o perioadă precisă, de la Paşti până la Sfântul Mihail.

23B

Mai avem şi unele indicaţii răzleţe despre diferitele episoade ale verii, mai ales despre tunsul oilor, care se i'ăcea în luna mai, în trecătoare, exact până după sosirea la păşunile de la munte (am plecat din San Mateo în direcţia viuntelui şi a trecătorii Riucaut, povesteşte Guillaume Maurs. Ajunşi în această trecătoare, am tuns oile [II, 185]). Tunderea oilor era un prilej de a plăti, având în vedere vân-zările care urmau, câteva datorii ce nu mai puteau aştepta (ibid.). Ea permitea, pe lingă aceasta, dezvoltarea unei sociabilităţi, la care păstorii ţineau foarte mult, între oamenii din Montaillou şi cei de prin alte părţi: mă aflam cu fratele meu, Pierre Maury, la trecătoarea Lalata (în Cerdagne), povesteşte Jean Maury; tundeam oile. Pierre Maurs a venit să ne vadă acolo, pe un catâr de-al lui. Am mâncat împreună cu toţii, adică: eu, fratele meu Pierre Mary, cei trei fraţi Maurs, Pierre, Guillaume şi Arnaud, vărul lor Pierre Maurs, şi Guillaume Baille (toţi din Montaillou). Mai mâncau împreună cu noi şi nişte oameni ce tundeau oile, dar am uitat cum îi chema. La masă, era carne de oaie şi de porc. Apoi, Pierre Maurs a încărcat pe catâr Una lui Arnaud Maurs, ca s-o ducă la Puigcerda (II, 505). Sociabilitatea aceasta favorizată de tunderea oilor putea, desigur, fi prilejul unor „întâlniri nefericite” cu erezia din munţi. Acum şaisprezece ani, sau cam aşa ceva (povesteşte în 1320 Arnaud Cogul, din Lordat, I, 380) – nu-mi amintesc bine numărul – urcasem la Prades d'Aillon (sat alăturat de Montaillou), ca să tund oile, pe care le avea în grijă (cu contract pentru animale?) Pierre Jean, din Prades. Când am ajuns acolo, am rămas peste noapte, fiind foarte bolnav, şi suferind foarte mult. A doua zi, m-am trezit şi am văzut că mă aflu în curtea casei lui Pierre Jean; voiam să plec. Gaillarde, nevasta lui Pierre Jean, îmi spuse:

— Vrei să stai de vorbă cu oamenii cei buni?

Iar eu i-a? n răspuns:

— Lasă-mă în pace cu oamenii tăi cei buni!

Pricepusem foarte bine că oamenii aceia buni despre care pomeneşte ea erau ereticii, şi că Gaillarde avea de gând să-i cheme să mă „consoleze”, de cumva aveam să mor de pe urma bolii!

În mai: tunderea oilor. în iunie-iulie, pregătirea brânzeturilor: se face în cursul verii, în coliba de pe înălţimi. A sosit timpul să ne des-părţim, declară, pe la Sfântul Ioan, Pierre Maury sorei sale Guillemette, pe care tocmai o smulsese din ghiarele bărbatului ei catolic, căci mă gândesc ce se întâmplă cu oile patronului la care lucrez; apoi, lucrul cel mai important este că se apropie vremea când trebuie pregătite brânzeturile (III, 155). Vara sau iarna, contrastul este mare între sociabilitatea Ih-ternă, proprie echipelor de ciobani, neapărat interregionale (Ariege, Cerdagne, Catalonia.), şi sociabilitatea externă, în numele căreia păstorul girovag se străduie cât poate de mult să întâlnească, în satele pe unde-1 poartă exodul, în afara echipei, prietenii din locul natal, di-aspora, catară sau nu, din bătrânul Montail-lou. Mi-am adus oile, spune Pierre Maury, de la iernat (în Catalonia) la păşunile de vară (în Pirinei); ciobanii din echipa mea, cu excepţia fraţilor Maurs din Montailiou şi a lui Charles Rouch, ăiriPrades d'Aillon, erau cu toţii din Cerdagne.; oprindu-mă în satul Juncosa, situat în dieceza Lerida, le-am întâlnit acolo pe Emersende, nevasta lui Pierre Marty din Montailiou, pe Guillemette Maury, nevasta lui Bernard Marty, pe Bernard Marty, bărbatul ei, pe Arnaud, fiul lor, toţi din Montailiou, toţi de partea ereticilor, cu excepţia lui Bernard Marty (III, 168). Acolo unde sunt adunate şapte persoane din Montaiilou, acolo este. Montailiou. Când pot, ciobanii şi emigranţii recreează un Montailiou global, la dimensiunile Cata-loniei şi ale Pirineilor.

Implicata în ecologia şi cronologia transhumantei, lumea ciobanilor se află, pe de altă parte, inserată în legăturile dintre cei salariaţi şi cei asociaţi (dar niciodată, ca atare, nu este inserată în lanţurile unei dependenţe senioriale, a fortiori în cele ale iobăgiei: ciobanul din Ariege sau din Cerdagne este liber ca aerul de munte pe care îl respiră, la Montaillou sau în altă parte. Este liber măcar în ceea ce priveşte senioria. Deoarece, faţă de Inchiziţie, lucrurile stau altfel).

Să nu punem la socoteală anii când viitorul păstor este foarte tânăr, când, la vârsta de doisprezece ani, el învaţă ceea ce va deveni ocupaţia vieţii sale (când ereticii au venit la mine, povesteşte Jean Maury 2i, care avea să devină unul dintre cei mai buni ciobani profesionişti din Montaillou, eu nu eram în casă; eram pe afară, unde păşteam oile tatălui meu. Să fi avut pe atunci vreo doisprezece ani). în mod fundamental, ciobanul adult este un angajat, un salariat. El ocupă, în ţinuturile unde se cresc animale, un loc omolog cu cel al zili-erului din regiunile cu cereale; însă, spre deosebire de acesta, el are posibilităţi de îmbogăţire şi de prosperitate mai mari; sunt însoţite, în schimb, de riscuri de accidente profesionale, care, în munţi, nu sunt mici. Biografia păstorului este marcată de instabilitate; aceasta este caracteristică tuturor salariaţilor rurali din Occitania, după cum o va arăta Olivier de Serres25: în fiece an, schimbă-ţi slugile, să nu mai rămână niciuna din cele vechi. Următoarele vor munci cu multă tragere de inimă. Personajele noastre nu simt această instabilitate ca o opresiune, sau ca o alienare, ci dimpotrivă; ciobanul marilor transhumante îşi schimbă stăpânul mai des decât cămaşa2ti! Lui Pierre Maury, reprezentativ sub acest aspect pentru corporaţia lui, i se pare firesc să fie concediat de un patron, dar Şiăi părăsească el (dimittere) următorul ca să se angajeze (se conducere) la altul. Faptul că patronul-crescător de animale este numit stăpân (dominus), întocmai ca un senior (numit şi ei dominus) nu da nici o fixitate suplimentară legăturii contractuale dintre proprietarul de ovine şi păzitorul oilor lui. Angajarea poate fi sezonieră şi calchiată, aşa cum am văzut, pe însăşi structura transhumantei: De Paşti (aflându-mă în Catalonia tarragonezăj, m-am angajat ca ciooan, povesteşte Pierre Maury (III, 172), la Arnauă Faure din Puigcerda, şi am rămas la el vreo cinci aau şapte săptămâni, sau aproape atât; i-ani dus oile pina la Puigcerda (păşune estivală). După ce am ajuns sus, m-am angajat ca cioban la senioresa Brunissende de Cervello, şi la Raymond Boursier, din Puigcerda; toată vara, am rămas la trecătoarea Queriu, în ţinutul Merens (Ariege). Apoi, după ce a trecut vara, când s-a sjirşit angajarea mea pe vară la doamna Brunissende. şi la Boursier, m-am angajat, din nou, la Arnaud Faure din Puigcerda 1 Şi am coborât iar oile lui, ca să iernez în câmpia Cenia (Catalonia meridională; în acest caz, faţă de Pierre Maury, Arnaud Faure este, aşadar, în două rândun, succesiv, patronul din timpul iernii, mai precis, al traseului dintre păşunile de iarnă şi cele de vară (sau viceversa). Doamna Brunissende este patroana din timpul verii.

Unele texte ne vorbesc despre angajările de ciobani încheiate pentru un an, după trecerea unor probe; acestea sunt posibile datorită intervenţiei unei terţe persoane, prieten, rudă sau concetăţean al patronului şi al salariatului: Arnaud Baille, cel bătrân, din Mon-taillou, ginerele lui Barthelemy Borrel, din Ax-les-'Fhermes, mi-a spus:

— Dacă vrei să intri cioban la socrul meu, voi avea grijă să te plătească bine.

M-am învoit. Noul meu patron m-a trimis cu oile lui la iernat, la Tortosa (Catalonia). Când m-am întors în Sabarthes (pentru vară), 242 numitul Barthelemy Borrel mi-a făcut un contract de cioban pe un an (III, 184, P. Maury).

Există totuşi o restricţie: cele spuse mai înainte despre instabilitatea angajării păstorilor se referă mai mult] a. specialiştii în marea transhumantă, ea fraţii Maurs sau Marv, derât la ciobanii mai liniştiţi, fixaţi la patroni, relativ sedentari, cum este cazul lui Jean Pellis-s'crde pildă.

Pună ce am făcut această remarcă, trebuie notat caracterul strâns şi destins al relaţiilor Datron-c'oban, aceştia fiind apreciaţi. Patronul rjonte fi o rudă a salariatului: sau ruda unuia dm nrietenii lui, a unui consătean. Ori-cuti, anpaiatul nu şovăie să-i spună adevărul fo1-c? o1ut nevestei patronului său. Vorbirea nreasta slobodă se adaugă adesea unei coabitări cu stărjânul: fie în ea^a acestuia, duminica, la sărbători şi în zilele când coboară de la munte: fie chiar la Dăsune, unde natronul netreco câteva săntămâni sau câteva luni îm-nreună cu salariaţii săi: m-arn anaaiat la pierre Constant rlân Rasinuierps, spun^ Pierre Mnurv: şi am rămas îmnreună cu el. de la Paşti fn. nn la Sfântul Miha.il din sevtembrâe. T) ast” vara. la freentoarea. Merens fT. 1B3). Acelas! P'erre Maurv, cu alte prileiuri, declară că Tncuiestc fi stănânTil stu. Parth^lemv Porrel. din Ax (HI, lFiFî. 156): sau că locuieşte cu doamna Brunissende de C^rvello. căreia îi naşte oile ne păşuni etc. 27 Există deH. cel nutin cu eclipse, coabitare, la stână sau la domiciliu, între patron (sau patroană) şi an-gaifit.

Păstorul, este într-adevăr un salariat. o narto r {in qâTT1TTria lui (. salariu„ sau. soldă”. TT. 181: III. 148) este în natură, în hrană: Pierre Maurv, când se află la A.rmies, îşi nără-soşte refulat turma ca să se ducă la patronul q: *iu dună pâine: într-o dimineaţă, am coborât de la păşune până In casa lui Raymond Pierre ca să-mi iau provizia de pâine (IJL 127). în schimb, în regiunea Tarragona, unde patronul locuieşte prea departe de angajaţii săi, Pierre Maury însuşi face pe brutarul improvizat; coace pâinea în cuptorul din cabană sau din cortal: oamenii aceia au venit să mă vadă în cortal, unde mă aflam atunci, pe păşunile de, la Fleys. Tocmai frământam pâinea (III, 165).

Cealaltă parte din salariu este în bani, o sumă mică, plătită eventual în fiecare lună: Pe vremea când Pierre Maury şi Guillaume Belibaste erau în slujba lui Pierre Castel din Baga (dieceza Urgel), povesteşte Guillaume Maurs., Pierre Maury lua salariul pe care trebuia să-l primească Guillaume de la Pierre Castel ps o lună; cu acei bani, cumpăra mazăre şi praz pentru Guillaume (II, 176, 181).

În sfârşit, pe lângă salariu, contractul dintre patron şi ciobanul său prevede adesea împărţirea mieilor şi a brânzei, chiar şi a lânii. Graniţa care desparte angajarea cu salariu de arenda de animale este adesea imprecisă.

Cine spune salariat spune factotum, investit cu misiunile cele mai diferite. Brutar, dar şi factor. Într-o lume de analfabeţi şi lipsită de o reţea poştală, ciobanul salariat – încălţat cu ciubotele lui fermecate – poate funcţiona ca mesager; este însărcinat să transmită misive orale, din partea patronului său, în legătură cu vreo afacere cu oi,. sau cu eretici, ultra-secretă. Pierre Maury, spune Guillaume Maurs 28, a stat ca păstor şi ca mesager la Bert-helemy Borrel din Ax, timp de un an; şi s-a dus cu oile lui Borrel la Tortosa; apoi le-a adus înapoi în comitatul Foix. Pe vremea când stătea la Borrel, ducea diferite mesaje în diferite locuri, dar nu mi-a spus niciodată ce i se cerea să anunţe, nici căror persoane.

În timpul unor anumite faze, ciobanul fost salariat poate deveni, la rândul lui, antreprenor independent. Este cazul lui Pierre Maury, când se află, ceea ce durează în general puţin, |n formă financiară bună. Să-1 ascultăm din

I nou, în legătură cu aceasta, pe Guiilaurne Maurs: fratele meu Arnaud şi cu mine, eram pe vremea aceea ciobanii lui Raymond Barry, din Puigcerda; şi am iernat cu oile lui în câmpia Peniscola. Iarna aceea, Pierre Maury a rămas cu noi în câmpie; dar el era independent, fără stăpân; deoarece cumpărase o sută de oi de la Raymond Barry; în timp ce eu şi cu fratele meu aveam funcţia de ciobani ai lui Raymond Barry, Pierre Maury trăia împreună cu noi, desigur, dar pe cheltuiala lui (II, 183).

În sfârşit, o ultimă eventualitate: păstorul rămâne salariat; el nu atinge, ' nici măcar pentru un moment, statutul de antreprenor independent; devine totuşi patron faţă de un cioban subaltern pe care, ca să zicem aşa, îl sub-angajează. Este adevărat că, în singurul caz cunoscut în care s-a produs această situaţie, paradoxalul „salariat-patron” se prezintă în realitate ca entitate colectivă, cu alte cuvinte, ca echipă de păstori, originari cu toţii din Montaillou, şi puternic sudată, chiar supra-determinata, datorită legăturilor familiale: M-am angajat ca cioban, povesteşte Pierre Maury, la Pierre Castel, din Baga. Am stat la el doi ani, mergând la iernat pe păşunile de la Tortosa. Mai erau împreună cu mine, ca ciobani, Guillaume Maurs şi Pierre Maurs (acest Pierre Maurs este văr primar cu Guillaume, Şi fiul lui Raymond Maurs din Montaillou), tn primul an, prin preajma postului Paştelui, Guillaume Belibaste a venit după noi la păşune; a rămas trei luni, deoarece îl angajasem ca cioban (III, 166). Alte angajări sau sub-angajări făcute de patron (sau de ciobanii lui?) sunt doar sezoniere; ele au în vedere, de pildă, mâna de lucru suplimentară pentru tunderea oilor, căutată la sfârşitul Primăverii.

Viaţa de cioban nu determină doar legături „verticale” de subordonare salarială, comparabile întrucâtva cu cele care mai există şi astăzi între patroni şi muncitori, în agricul245 tură şi în domeniul creşterii animalelor. Ea cere din partea păstorilor (care, chiar când sunt salariaţi, au adesea mica lor turmă de oi) şi stabilirea unor relaţii „orizontale”: cu alte cuvinte, forme de asociaţie cu confraţii sau cu patronii altor păstori şi ai altor oi. Eu însumi şi tovarăşii mei, Guillaume, Pierre şi Arnaud Maurs, povesteşte Guillaume Baille, ne-am dus să iernăm la păşunile de la Calig (aproape de Tarragona). Aveam oi puţine: din pricina aceasta, ne-am alăturat grupului de păstori şi de oi care depindeau de Pierre Vila, dinPuig-cerda; grupul acela era alcătuit din patru ciobani şi un conducător de catâri, cerdani cu toţii (II, 390). Cu alt prilej, Pierre Maury, fraţii Maurs şi patronul lor comun (care, în momentul acela, nu este altul decât catalanul Pierre Castel, din Baga) se asociază, la momentul potrivit, cu nişte cerdani: Vara următoare, povesteşte bunul nostru păstor, am adus oile la trecătoarea Pal (actualii Pirinei-Orientali), şi ne-am alăturat păstorilor şi oilor lui Arnaud Faure (din Puigcerda); toată echipa lui de păstori era de origine cerdană (III, 167).