Emanuel Le Roy Ladurie

NOTK

Giraud, p. 6J.

ibid.

Având în vedere exodul tinerilor, dintre care mulţi părăsesc satul pentru a se face ciobani, celi batari de lungă durată, nu este exclus ca, printre rezidenţii rămaşi la Montaillou, să fi fost o majori tate de femei. Preponderenţa numerică a văduvelor, din pricina decesului prioritar al bărbaţilor, nu putea decât să accentueze această tendinţă.

Bonnassie, t. II, p. 115 sq.

Draille: drum de transhumanta.

Despre Beli bas te, cioban cu har, v. II, 177.

Documentele Vechiului Regim ne vorbesc mai ales despre mobilitatea socială ascendentă; aceasta reprezintă într-adevăr, pentru individul care benefi ciază de ea, g emersiune către lumea elitelor, privi legiate şi Jtn arhive. Datorită acestui fapt, registrele lui Jacques Fournier mi se par cu atât mai preţioase, în măsura în care reflectă, fenomen rar, mobilitatea socială descendentă.

I, p. 395 sq. şi 1, 405-406, I, 408 (denunţ făcut de familia Roussel).

II, 222; această „abciziune a limbii”, pusă la cale de familia Clergue, fusese făcută „legal” posibilă da torită puterii judecătorului seniorial (care reprezintă senioria ca instanţă judecătorească supremă în comi ţâţul Foix); de aceste puteri dispunea Bernard Clergue.

10. II, 170, 171, 173, 175, 177; şi 178 până la 190; II, 223; I, 418; III, 87 şi II, 173 (complicităţile lui Clergue).

11. Tournon, loc din Castelreng (actualul depărta ment Aude) după III, 522.

A se compara cu alt caz analog, cel al recru ţilor din Creuse, prin 1830 (Le Roy Ladurie şi Dumont, în J.- P. Aron, 1972).

Actualul departament Aude.

O. de Serres, Theătre., 1600.

15. III, 76; această Guillemette Maurs, mama lui Bernard, nu trebuie confundată cu Guillemette Maurs, soţia aceluiaşi Bernard.

Despre Guillaume M'aurs, of. supra, p. 167 sq.

ibid. v. şi III, 157-158: Jean Pellissier este bolnav şi slab, în general.

Limborch, p. 187, citat de Duvernoy, Inquisition., p. 132.

V., de asemenea: I, 4; Guillaume Guilhabert, grav bolnav, în vârstă de vreo cincizeci de ani, „fu sese mai înainte cioban şi păzise turmele tatălui său”: acest text, interesant, ne prezintă cazul altui cioban-proprietar agricol din Montaillou, precum şi un caz de ucenicie pentru meseria de păstor, începând cu vârsta de doisprezece sau paisprezece ani.

Cf. supra, cap. II.

Se va reţine contrastul puternic, în acest text, şi în mentalitatea lui Jean Pellissier, între precizia spaţială şi imprecizia cronologică. Asupra acestor probleme, v. infra, cap. XVIII.

Această mare transhumantă se face cu turme foarte mari (cel puţin câteva sute de capete); astfel se diferenţiază, pe de o parte, creşterea animalelor aşa cum este practicată de antreprenorii pireneeni (din Ax şi din alte părţi) care angajează ciobani transhumanţi din Montaillou; şi, pe de altă parte, producţia animală cu structuri parcelare, bazată pe turme mici, aşa cum este întâlnită la Montaillou şi în regiunile de policultură clasică (v. M. T. Lorcin, Campagnes lyonnaises. 1974, p. 30). D-na Gramain (ci., Introducerea tezei sale) vede în această expan siune a creşterii animalelor, de tipul practicat de an treprenori, sau de cel parcelar, o ripostă la suprapopulaţia din Languedoc şi, în general, din Occitania, la începutul secolului al XlV-lea; această ri postă urmăreşte, în cazul de faţă, să găsească resurse suplimentare, datorită producţiei animale. Despre „în lesnirile” pe care le oferă din acest punct de vedere păşunile catalane, pentru ciobani şi catârgii, v.: II, 42. Despre bazele economico-sociale ale transhuman tei în Spania, care constituie „precondiţiile” activi tatii unor oameni ca Pierre Maury, v. recentele pre cizări făcute de Reyne Pastor de Togneri, 1973, p. 135-171.

III, 120. în mod manifest, băieţii Maury, chiar din tinereţe, au un profesionalism al vieţii de cioban.

Totuşi, unii dintre ei, rnai ales Jean Maury, sunt îm pinşi către viaţa pastorală de sărăcie şi de confisca rea bunurilor părinteşti de către Inchiziţie (II, 444).

V., despre acest sistem de salariat familial, P. Bourdieu, Sociologie de l'Algârie. (şi tot P. Bourdieu, Le Desenchantement du monde, Paris, C. S. E., 1966). Cele spuse de Pierre Bourdieu despre sistemul de salariat familial din Maghreb este valabil pentru mulţi servitori din Montaillou, rude cu patronii lor. Mai există însă, foarte răspâiidit printre ciobanii noştri, un sistem de salariat care nu implică rudele (v. infra).

V. de asemenea, mai târziu, şi în acelaşi sens, O. de Serres, 1600.

II, 75: unele bucăţele din „colecţia” aceasta vor fi păstrate de Pierre Maury timp de douăzeci şi doi de ani! Mama lui Guillaume Austatz, din Ornolac, posedă o colecţie asemănătoare de bucăţele de pâine sfinţită, păstrată într-o gaură, acasă la ea.

Acest sat este situat în actualul departament Aude.

III, 130-132. V. şi o altă predică, ţinută pe drum de către un eretic girovag şi vorbăreţ: III, 186.

Să amintim că ereticii care nu sunt yarfaits au voio să mănânce carne.

II, 387: „Guillaume Maurs îl preţuia mult pe Pierre Maury şi voia ca acesta să fie mai mare peste ceilalţi ciobani”.

Infra, cap. VI.

Localităţi din actualul departament Aude.

Cubiere: actualul departament Aude.

Capitolul V

MARILE TRANSHUMANTE

Nici nu se angajase bine şi a fost din nou silit să plece. Afacerile lui Barthelemy Borrel îl împinseseră să se intereseze îndeaproape de transhumantă, dar, de data aceasta, de cea meridională şi transpireneană: oile acestui personaj se aflau în vremea aceea îa păşunile din Tortosa, în Catalonia; aşa că Pierre Maury a fost trimis de noul său patron înspre teritoriul acelei turme catalane. Pentru prima oară în viaţa lui, bunul păstor avea deci să treacă linia de unde zăpezile rămân mult în urmă, şi să străbată munţii către sud; de acum înainte, Pirineii nu vor mai exista pentru ci. Cât va trăi, va face naveta între Spania, regatul Franţei şi comitatul Foix.

Un alt personaj din Ariege, numit Guillaume Cortilh, din Merens, îl însoţea pe eroul nostru ca tovarăş în această primă călătorie dintr-o serie întreagă: cei doi bărbaţi n-au avut niciodată prilejul să vorbească despre erezie. S-au integrat pur şi simplu, fără vorbo de prisos, valului de migranţi, păstori, şomeri şi gava-ches *, pe care fluxul şi uneori refluxul „transhumantei oamenilor” îi împingeau înspre ţi

* Termen injurios care era folosit ele spanioli (ga-vachos) pentru a-i desemna pe francezi: om sărac şi prost îmbrăcat, laş şi fără onoare (N t.).

/niturile iberice (II, 55, 291). în 1306, de Husalii, Pierre, care acum era încălţat cu ciubotele fermecate, se întorsese în zona Sabar-thes: se pregătea să ducă la păscut, peste vară, pe versantul „francez”, sau mai curând pe cel al comitatului Foix din Pirinei, oile lui Barthelemy Borrel, pe care, mai înainte, le dusese la iernat în Catalonia. Cu acest prilej, Pierre a prelungit cu un an, potrivit unui rit frecvent, contractul încheiat ca păstor cu Barthelemy. De altfel, acesta era un patron cum nu se poate mai liniştitor; cu el şi cu fiii lui, nu putea fi vorba de conversaţii eretice. Datorită acestui fapt, Maury nu mai ducea viaţa pasionantă, dar plină de primejdii, pe care o dusese la Raymond Pierre.

În ceea ce priveşte existenţa ciobanului nostru la Barthelemy, folios 256 şi 257 ale manuscrisului lui Jacques Fournier sugerează câteva amănunte; se pare că, în casa cea mare a familiei Borrel, Pierre Maury a jucat, bineînţeles, rolul de păstor; dar şi pe cel de om Ia toate; spărgea lemne; ajuta la organizarea ospeţelor date de stăpânul casei (domus); şi flirta, dar nimic mai mult, cu slujnica, care de altfel era o „consăteancă” (payse): Mondi-nette (Raymonde), fata lui Bernard Isarn, din Montaillou. O scenă, descrisă în câteva cuvinte, ni-1 arată pe Pierre Maury scoţând-o pe Mon-dinette, într-o seară, la cârciuma; apoi, slujnica II însoţeşte pe stradă cântând, în urma lui, cât o ţinea gura. Cu toate acestea, Pierre, oricât de mare „crai” putea fi el în alte ocazii, în seara aceea era într-o dispoziţie castă. Mondinette Şi cu el n-au isprăvit noaptea împreună; Pierre a dormit cu Bernard Baille, fiul Sybillei Baille (din Ax-les-Thermes). Se ştie că obiceiul locului şi raritatea aşternutului îi obliga pe bărbaţi să se culce * în acelaşi pat, fără nici un gând rău (III, 157).

* Câte doi sau chiar mai mulţi. Cf. infra (N. t.). 197

Pierre frecventa în vremea aceea casa Sybi-Uei Baille: această crescătoare de animale din Ax, despărţită de soţul ei, un notar, îi încredinţase întâmplător una din oile ei lui Maury, ' ca s-o pască. Domus Baille era un mare ostal din Ax, cu bucătărie ia primul etaj. Clădire plină de odăi, pline, la rândul lor, de lume, cu paturi arhipline de oaspeţi, de prieteni, de slugi, de fiii casei şi de parjaits în trecere pe acolo. O casă atât de frumoasă, încât, Arnaud, fiul Sybillei, va fi în stare să devină spion al Inchiziţiei ca să poată redobândi acest ostal, confiscat de autorităţi, care voiau astfel să pedepsească pentru catarismul mamei, menită, oricum, să fie arsă pe rug.

Munca şi vizitele pe care Pierre le făcea familiei Borrel şi familiei Baille nu-i umpleau cu totul existenţa. Dacă se ivea prilejul, ciobanul ştia, aşa cum ştiuse întotdeauna, să arate că este o călăuză bună, şi chiar – aşa cum urmarea biografiei lui o va arăta – „un mare fraier”. îi însoţea deci, până la Montaillou, pe „oamenii cei buni”, cărora nu le prea ardea, ee-i drept, să predice pe drum: povârnişul prea iute, pe care se merge de la Ax-les-Thermes până în ţinutul Aillon, ar fi putut tăia răsuflarea chiar şi celui mai vorbăreţ parfait. Pe drum, se mânca totuşi bine – nu întotdeauna foarte liturgic -: catarii şi ciobanii savurau rulada de păstrăvi, carnea, pâinea, brânza. Se bucura de tihna pe care o aveau catarii, într-o vreme când Inchiziţia nu-şi întinsese încă tentaculele până la o altitudine de 1300 de metri. Ajuns la Montaillou, Pierre îşi îmbrăţişa tatăl, pe bătrâna lui mamă şi pe cei cinci fraţi care-1 primeau cu braţele deschise. Dormea acasă, şi pleca din nou dimineaţa, după ce îl îmbrăţişa, în pat, în chip de rămas bun, pe ereticul pe care-1 escortase în ajun. întors la Ax-les-Thermes, Pierre îl reîntâlnea pe patronul său Bar-theâemy, care fusese silit să aibă grijă de turmă, de vreme ce salariatul, pe care-1 plătea totuşi pentru treaba aceasta, nu era acolo. Aceste acreli au grăbit ruptura mire patron şi salariat, care se va produce după iarmarocul cel mare, din iunie, de la Laro”|iKd'Glnies, Laroque d'Olmes, mai sus de Montaillou, este un târguşor unde se face postav; la iarmarocul local, care, în secolul al XlV-lea, are loc la 16 iunie, se vinde postavul făcut chiar acolo; se mai vinde însă şi lemn şi peşte, se mai vând oi, oale, şi sunt revândute păturile venite de la Couserans J; Oricum, iarmaroacele sunt un loc comod de întâlnire pentru eretici, iar Ies Parfaits se duc acolo cu mare plăcere (III, 153). însuşi Pierre Maury, în acel an, coboară la iarmarocul de la Laroque, la 16 şi 17 iunie, ca să cumpere oi. Cu acest prilej, se duce acasă la cumnatul său Bertrand Piquier, bărbatul sorei sale Guillemette Maury. Bertrand, care-1 găzduieşte pe cioban peste noapte, este dulgher (fustier) la Laroque d'Olmes. O noapte agitată! In vreme ce Pierre se odihneşte în casa dulgherului, acesta profită de ocazie ca s-o bată măr pe nevastă-sa, Guillemette, sora musafirului, (Guillemette, o feţişoară de optsprezece ani, cu câtva timp mai înainte, fugise de la domiciliul conjugal; nu se înţelegea deloc cu bărbatul ei [III, 148]). Oricât de obişnuită ar fi pentru soţii mediteraneeni, această purtare brutală a lui Bertrand Piquier îl indispune pe bunul nostru păstor. A doua zi dimineaţă, umblând de colo până colo, şi necăjit de soarta sorei sale Guillemette, se întâlneşte, la iarmaroc, cu două vechi cunoştinţe: le parjait Philippe d'Alayrac şi ereticul Bernard Belibaste. în timpul unei lungi plimbări pe malul râului, le destăinuie grijile lui familiale. Verdictul celor doi catari este limpede: Pierre trebuie s-o răpească pe sora sa şi s-o smulgă astfel maltratărilor la care o supune soţul ei, un om violent şi, pe deasupra, catolic incurabil. Dar să nu cumva, adaugă Philippe d'Alayrac, Guillemette, scă199 pată de tirania căsniciei, să ajungă o tir fă care bate drumurile. Cei trei complici, Pierre, Phi-lippe şi Bernard, se înţeleg s-o bage pe Guiliemette slujnică la un eretic cucernic. Zis şi făcut. Pierre îşi termină treburile cu oile, la iarmaroc. După o vizită-fulger la Montaillou (ca să ceară sfatul celor din casa lui?), se întoarce la Laroque, îşi răpeşte sora, o însoţeşte până la Rabastens, unde o încredinţează fraţilor Belibaste, fugari din pricina ereziei, care deveniseră tovarăşii lui cei mai buni. Apoi, numaidecât, rn-arn întors la oile mele. deoarece se apropia timpul să fac brânza. Pierre n-o va mai revedea pe sora sa Guiliemette, care ţinea mult la el: curând, avea să fie prinsă de Inchiziţie.

Când s-a întors la patronul său, după iarmaroc, Pierre a găsit locul ocupat: absenteismul lui 1-a iritat pe Barthelemy Borrel care, numaidecât, i-a descoperit un succesor. Atâta pagubă! Păstor competent, Pierre Maury îşi găseşte lesne o altă slujbă. Se angajează deci, cioban la Pierre Andre, crescător de oi din ' Fenouilledes (III, 159); apoi, la o rudă a acestuia, Guillaume Andre. La acest Guillaume, Pierre Maury'lucrează împreună cu opt sau zece ciobani (efectivele sporesc vara), printre care se află şi cei doi fii ai patronului, precum şi diferite grupuri de fraţi, originari din ţinutul Foix şi din Cerdagne. Pierre îşi petrece la Guillaume Andre trei ani tihniţi: sunt trei ani de transhumante. Aude, iarna, valea superioară a râului Ariege, vara; şi aşa mai departe. Această perioadă trienală este pentru Pierre Maury o lungă înţelenire ideologică: sunt ani liniştiţi, puţin cam plictisitori; sunt lipsiţi de acel militantism albigenz care, altădată, făcuse din el un activist oarecum suspect, la Montaillou, Arques şi, uneori, chiar şi la Ax-les-Ther-mes (III, 159-160)., 200 în ciuda acestei „înţeleniri”, Inchiziţia sau măcar Biserica oficială nu-1 scapă din ochi pe ciobanul nostru. într-o zi, pe la sfârşitul şederii lui la Guillaume Andre, Pierre Girard, procurorul arhiepiscopului de Narbonne, îl convoacă în piaţa cea mare a bisericii Saint-Paul de-Fenouilledes şi îl învinovăţeşte – ne întrebăm cine îl incitase – că s-ar fi întâlnit cu doi eretici, printre care un oarecare Belibaste. Acuzaţia are ceva picant în ea: Pierre Girard fusese comeseanul de vază, la un prim ospăţ, când Pierre Maury îl întâlnise într-adevăr pe 13elibac;'. e! Se simţea cu musca pe căciulă. Pierre Gjrard este complice în aceeaşi măsură în care este acuzator; prin urmare, nu se foloseşte decât prea puţin de avantajul pe care îl are. Apoi, Pierre Maury, din fericire pentru el, are prieteni până şi în acest tribunal: seniorul de Saint-Paul, Othon de Corbolh, ţine mult la ciobanul nostru. Iar judecătorul seniorial (le bayle) din acel loc este, nici mai mult nici mai puţin, un cumătru al lui Maury. Vom vedea mai departe că bunul păstor, dacă n-ar fi fost analfabet, ar fi putut scrie o carte de succes ce s-ar fi putut intitula Arta de a-ii face cumetri, în condiţiile acestea, nu-i este deloc greu să-şi făurească un alibi de fier forjat; declară în faţa judecătorilor cam aşa ceva: în momentul când se spune că m-aş fi întâlnit cu Belibaste, mă aflam, de fapt, la o depărtare de multe leghe de acel loc: săpam viile familiei Andre2. Tribunalul, care nu avea conştinţa curată, înghite minciuna aceasta grosolană, fără să spună o vorbă. îi dă drumul lui Pierre Maury. Iată un frumos exemplu pentru a înţelege acele reţele de clientelă, de prietenii, de complicitate, de copaternitate care, din fericire, paralizau adesea represiunea inchizitorială pe pământul occitan.

În 1308, Pierre Maury urcă din nou către valea superioară a râului Ariege: trece prin Ax-tas-Thermes: în acest târguşor, aproape de

Bassin des Ladres*, are, cu fratele său Guillaume Maury şi cu Guillaume Belot, din Mont-fillou, o discuţie pus'. onantă despre destin3. Apoi se duce la trecătoarea Quie 4; împreună cu alţi cinci ciobani, paşte acolo oile patronilor săi, familia Andre; Bernard Tort, care aduce făină echipei de ciobani, este cel dintâi care-1 informează pe Pierre Maury de arestările masive, de astă dată izbutite, făcute la Montaillou de Inchiziţia din Carcassonne. In sinea sa, Pierre se poate felicita. Şi de această dată, destinul 1-a salvat. Ştie însă că, într-o bună zi, îi va veni şi lui rândul. Ceea ce nu-1 împiedică să doarmă liniştit.

Are apoi, din nou, câţiva ani „apolitici” sau mai exact „a-eretici”. La începutul lui 1309, îşi manifestă încă o dată acea independenţă spirituală ce nu poate fi stăpânită, caracteristică pentru corporaţia sa: îşi părăseşte patronul, pe Guillaume Andre, şi se angajează cioban, la Pierre Constant, din Rasiguieres5. îşi petrece vara pe păşunile de pe înălţimile de la Merens (la sud. de Ax-les-Thermes). Cinci ciobani sunt împreună cu el: doi dintre ei sunt originari din Fenouilledes; şi alţi doi (cel puţin) sunt chiar din Merens. Unul dintre aceştia, numit sau poreclit Guillat, este bastardul preotului din Merens. Acest Guillot, în echipa de păstori, este specializat în supravegherea unei turme de capre care aparţin Doamnei Ferriola (Na Ferriola) din Merens (III, 163).

La Sfântul Mihail, în 1309, Pierre Maury, cuprins de un nou acces de libertate munte-nească, îşi părăseşte patronul, pe Pierre Constant: de acum încolo lucrurile se petrec în aşa fel îneât s-ar părea că muncitorul îl dă afară de patron, nu invers (ibid) l Se angajează, cuprins de un adevărat neastâmpăr, la un nou patron, care nu. este altul decât cerdanul

Spălătorul leproşilor.

Raymond Boursier, din Puigcerda. Această nouă angajare ţine doi ani (1310-1311). Echipa de ciobani este alcătuită din Raymond Boursier însuşi, Pierre Maury, fratele său Arnaud, şi, pe deasupra, un alt cerdan: Albert de Bena. Cu excepţia lui Arnaud Maury, nu avea cu cine vorbi despre erezie.

După doi ani (sfârşitul lui 1311?), fraţii Maury părăsesc această echipă: Arnaud se întoarce la Montaillou (ibkl.j. Pierre o ia direct înspre sud, către Catalonia, care avea să devină pentru el o a doua patrie. La Baga, lângă Barcelona, se angajează cioban la un patron catalan, Barthelemy Companho. Echipa iui Companho cuprinde opt păstori, dintre care doi sunt catalani şi doi din Ariege.

În primul an (1311 sau 1312), nici un eretic la orizont. Insă anul următor (1312 sau 1313), în casa prietenă a unui cioban musulman numit Moferret, Pierre se întâlneşte (datorită unui catalan) cu un negustor ambulant de chimion şi de ace, care nu este altul decât catarul Raymond de Toulouse (III, 164). In următorul post al Pastelul (1313?), Pierre este prezentat micuţei colonii albigenze din San Mateo şi din Morella (regiunea Tarragona): acolo, ereticii, puţini la număr, originari din Montaillou şi din alte părţi, s-au adunat în jurul lui Guil-laume Belibaste junior, care îşi fixase sediul aici. Devenise un mic profet, identificat cu iisus Cristos sau cu Sfântul Duh. Era însă un profet autocefal, sau aproape autocefal; nu este recunoscut decât de el însuşi şi de happy few u.

— Guillaume Belibaste, având nevoie de bani, sau din oricare alt motiv, dă, când este cazul, o mână de ajutor echipei de ciobani pe care o conduce Maury: acesteia i se mai alătură şi alţi ciobani fugiţi din Montaillou, cei din familia Maurs. Reluarea generală a tuturor acestor relaţii se va produce începând cu 1315.

Într-adevăr, în timpul iernii din 1315-1316, Pierre Maury are primul contact, dincolo de Pirinei, cu alţi membri ai familiei sale care fac parte din diaspora catalană din Montaillou. Printr-o femeie din Tortosa, care-i vinde făină, Pierre află că o rudă de-a lui vrea să-i vorbească. Glasul sângelui nu-1 poate amăgi: gân-dul de a reînnoda legăturile cu o consangvină îl împinge pe bunul păstor, om de cUmnis şi de familie, pe căile anchetei. La Orta, sat din regiunea Tortosa, Pierre Maury o reîntâlneşte pe consăteanca sa, Guillemette Maury; femeie cu capul pe umeri şi cu inima mare, dar puţin cam şireată; nu va ezita, ceva mai târziu, să-1 tragă pe sfoară, în afaceri, pe dragul ei verişor, ca preţ al revederii.

Văduvă foarte recentă după Bernard Marty, din Montaillou, Guillemette Maury locuia aşadar la Orta, unde, într-o frumoasă duminică, 1-a primit pe Pierre. Curând după aceea, Guillemette, însoţită de cei doi fii ai ei, Jean şi Arnaud, se mută la San Mateo: acest târguşor oferă, într-adevăr, pentru exilata din Mont-aiilou, nepreţuitul avantaj de a fi situat mai aproape de Morella, unde trăieşte Belibaste. Pe deasupra, la San Mateo, după cum se spune, se poate câştiga mai bine decât la Orta7, Se trăieşte mai uşor: Guillemette şi familia ei de munteni neciopliţi, obişnuiţi să muncească din greu, sunt sensibili la acest argument. De fapt, exilata, pe care Pierre, nefiind ranchiunos, o va vizita adesea, până la sfârşit, „reuşeşte” la San Mateo: îşi cumpără în orăşelul acesta casa numită a „cerdanilor”, pe strada Laboureurs, într-un cartier separat, rezervat ţăranilor. Casa are o curte şi mai multe odăi. Norocul Guil-lemettei este că, datorită familiei, ea dispune de trei muncitori în gospodărie. Devenind o mică fermieră, mai are şi o vie, o măgăriţă şi o turmă de oi. Instalează, tot în casa ei, un atelier de dărăcit lâna. Ca să mai scoată un ban, se angajează, împreună cu fiii săi, ca zi204 lieră, în timpul recoltării cerealelor şi al culesului strugurilor. Fiind ospitalieră, are întot-deuna în casă oameni, ce trec pe acolo, sau prieteni: Pierre Maury, vreun biet om al lui Dumnezeu, vreun preot basc ce rătăceşte cu concubina lui. (III, 166, 186 şi passim). Ea reprezintă o anumită emigraţie din Ariege, catară sau nu: nicidecum nostalgică după munţii natali, emancipată, adaptată repede la libertăţile urbane şi iberice, emigraţia aceasta le dă femeilor un rol mai de seamă, iar tinerilor o libertate de căsătorie mai mare, ceea ce, nici ele nici ei, nu aveau în comunitatea lor severă, aflată la munte, în ţinutul Ai) Ion.

Raporturile dintre Pierre şi ruda lui Guillemette Maury vor fi otrăvite o vreme din pricina unei afaceri privind arendarea animalelor, în ajunul plecărilor sale ca salariat transhumant, Pierre îşi dă oile lui personale în grija Guillemettei: contractul, care se pare că nu era decât oral, este încheiat pe cinci ani, câştigurile şi pierderile fiind împărţite pe din două (III, 169). Sarcinile sunt repartizate echitabil, deşi unilateral: Pierre dă animalele; Guillemette ia asupra ei cheltuielile de funcţionare. Asociaţia este logică, cu condiţia ca Guillemette să nu-1 fure pe Pierre, condiţie care, din nefericire, nu este respectată. Proaspăta fermieră din San Mateo profită într-adevăr de absenţa partenerului ei; nu-i dă câş-tigul, ce i se cuvenea în mod firesc, scos de pe urma pieilor şi a lânii a o sută cinzeci de oi moarte. Piele şi lână pe care Guillemette – cel puţin aşa pretinde ea – le-a folosit numai pentru nevoile casei sale şi ca să se îmbrace, ea, copiii şi prietenii ei (III, 184). Luată la întrebări de Pierre Maury, care nu se aştepta la vestea aceasta proastă, odată când >e întorsese de la Cerdagne, Guillemette trebuie să mărturisească că a mai dat o parte din pieile de oaie, din cele o sută cincizeci, omului acela sfânt, Belibaste, în dar. Văzând cât de ţaro fusese înşelat, Pierre va fi atât de furios din pricina acestei hoţii, încât, într-o zi, des-părţindu-se de Belibaste, 1-a făcut zgârcit (mi-nudier), şi nu 1-a mai salutat după ritul catar (III, 169, 172, 173 şi passim). Viaţa ciobanilor mai ales când intervin personaje fără scru pule ca Belibaste, care se foloseşte de calitatea lui de parfait ca să transforme o datorie, pe care trebuie s-o plătească, în dar ce i se cuvine este plină de întâmplări ca aceasta: într-o zi, Pierre Maury şi Guillaume Belibaste cum pară, împreună, şase oi (III, 167). Cel dintâi, care, oricum, îşi plăteşte partea, dă şi banii pentru partea celui de-al doilea, căruia, pe deasupra, îi dă cu împrumut şi regala sumă de cinci sous. Belibaste, nesinchisindu-se de această dublă datorie, se hotărăşte deodată să-şi retragă cele trei oi din lotul comun. Ce mai vrei, îi spune el lui Pierre, de vreme ce banii aceia mi i-ai dat de dragul lui Dumnezeu, nu mi-ai împrumutat. Maury era bunătatea întruchipată. Dar, cu toată naivitatea lui, prost nu era. L-a înfruntat pe tovarăşul său şi, câteva zile, i-a arătat răceală.