Emanuel Le Roy Ladurie

— Cu banii aceia am cumpărat nişte miei. (III, 172).

Vorbele spuse de Guillemette, îndatoritoare şi mincinoasă, nu trebuie luate întotdeauna de bune. Adevărul este însă că lâna, având puterea de cumpărare ridicată, permite obţinerea unor sume de bani considerabile, metamorfozate din nou în oi, în timpul ciclului economic: ereticul Arnaud Marty, din Junac, avea mare nevoie de bani: a vândut douăzeci de oi pe zece livre tournois; iar lâna de pe aceste oi, pe şase livre tournois. Numai lâna face, deci, peste o treime din preţul global al unei turme (şase livre din şaisprezece livre3. Nu este de mirare că ciobanii au uneori impresia că se îmbogăţesc; sau, măcar, că sunt relativ bogaţi, deoarece văd mai mult decât au cu adevărat: dorind să-şi cumpere, dintr-o singură dată. o sută de oi, dând o mie de sous de Barcelona, Pierre Maury s-a îndatorat până-n gât (III, 177; II. 186). „

Organizarea, în spaţiu, a acestei economii păstoreşti, ne este cunoscută direct datorită eâtorva texte din epocă; şi, indirect, potrivit istoriei „regresive”, datorită lucrărilor mai recente ale lui M. Chevalier despre creşterea animalelor în Pirinei.

Potrivit acestor lucrări, creşterea animalelor în transhumantă se loveşte când de drepturile marilor comunităţi săteşti, când de cele ale seniorilor care au ştiut să-şi impună stăpânirea pe cutare sau cutare porţiune din păşunile de la altitudine, din zona iberică sau pireneană. Acest dualism al puterilor, comunitară şi seniorială, exista şi pe vremea peregrinărilor ciobanilor din Montaillou.

Pierre Maury, de pildă, la trecătoarea Felix (regiunea Tarragona) îşi duce animalele să pască într-o păşune întinsă controlată şi ocrotită de episcopul de Lerida (III, 170). Doisprezece agenţi ai episcopului, uimiţi de această violare a interdicţiei de păşunat, urcă anume de la Bisbal de Falset ca să-i confişte (pignorer) oile lui Pierre: acesta nu iese din bucluc decât punând să se pregătească o plăcintă enormă, pe care o mănâncă, în timpul unui ospăţ, cei doisprezece zbiri episcopali, cărora li se alătură, cu acest prilej, tovarăşii din Cerdagne, din Catalonia şi din Ariege ai bunului nostru păstor. Interdicţia seniorială asupra creşterii animalelor se poate opera la două nivele: la nivelul solului acoperit cu păşuni, bineînţeles; dar şi la nivelul ovinelor, care pot fi foarte bine proprietatea unor personaje puternice, nobiliare, senioriale, ecleziastice sau spitaliceşti. Printre aceşti mari proprietari de oi, cu care păstorul nostru din Ariege intră în legătură, ca salariat, sau concurent, figurează de pildă doamna Brunissende de Cerveilo (II, 185 şi passim); sau Spitalul Sfântul loan de

Alături de senioria ecleziastică, nobiliară sau monahală, comunitatea ţărănească sau citadină are un drept de control asupra creşterii animalelor; acest drept se rei'eră mai ales la terenurile ce sunt străbătute, nu la turme. Pierre Maunj, povesteşte Cuillaume Maurs, două veri şi-a dus oile la păscut în Irecătoarea Pal, în limitele teritoriului Baga, şi. în altă vară, în trecătoarea Cădi, în limitele teritoriului Josa5. Aluzia la limitele teritoriale pare foarte bine să indice faptul că, la Baga şi Josa, comunităţile catalane controlau peregrinările transhumantei pireneene pe păşunile comunale. Aceste păşuni erau împrejmuite de frontiere în exterior: frontierele coincideau cu limitele teritoriului comunei. Pe de altă parte, păşunile erau mărginite, în interior, de interdicţia de păşunat, care proteja culturile de zarzavaturi şi de arbuşti, dispuse direct în jurul habitatului parohiei: Jean Befayt (din Montaillou), care locuia la Beceite, i-a ajutat pe Pierre şi Arnaud Maurs să-şi scoată turmele din sat (din Beceite) având grijă ca turma să nu se năpustească în grădinile şi în viile satului amintit (II, 390). O altă delimitare întâlnită: cea care separă păşunile, comunale sau nu, de ogoarele însămânţate: marea bătaie de cap a pândarilor din parohie, care, la Montaillou şi în alte părţi, sunt însărcinaţi cu poliţia frontierelor, este să împiedice turmele să calce în picioare (taler) recolta înainte de secerat (II, 505); riscul este întotdeauna mare, deoarece, în apropierea locuinţelor, a ogoarelor şi a viilor, există zone, cel puţin în anumite regiuni, unde fiarele sălbatice nu prea se mai aventurează; ceea ce permite ciobanilor să petreacă şi. să nu-şi vadă de oi, cu riscul de a le lăsa să iasă de pe păşune şi să calce grânele în picioare: Guilaume Belibaste şi Pierre Maury, lăsându-şi oile să pască, se puteau duce unde voiau, deoarece, în păşunile (limitrofe cu ogoarele) unde se aflau ei, ciobanii nu se tem de lupi, aceştia nevenind până acolo; singura primejdie este să calce recolta în picioare: astfel, 222 noaptea, aceşti ciobani îşi pot trimite turmele să pască la păşune, iar ei să plece unde vor, până la ziuă (II, 182).

O parte din păşuni, cele mai apropiate sau cele mai fertile, ajunseseră în proprietatea privată a crescătorilor locali, de exemplu la Montaillou. Alte părţi erau comunale (sub „proprietatea eminentă” a unui senior, foarte adesea. După ce criterii erau atribuite păşunile ciobanilor transhumanţi? în privinţa aceasta, suntem reduşi la conjecturi: tragerea la sorţi a porţiunilor acoperite cu păşuni a putut, în orice caz, juca un rol, mai ales pentru ciobanii din Montaillou, care veneau să-şi pască turmele, ale lor sau ale altora, pe teritoriul de la Arques, în zona Aude (III, 140). în alte ţinuturi, pe versantul catalan, condiţiile impuse ciobanilor din Ariege, care aveau chef de petreceri, erau şi mai drastice. Transhumanta era practic interzisă, şi era nevoie să ai domiciliul acolo, însurându-te cu o fată din partea locului, pentru a avea dreptul să-ţi paşti turma de oi pe teritoriul comunal. în acest fel, după o primă tentativă nereuşită, s-a făcut căsătoria lui Jean Maury din Montaillou; ceea ce nu înseamnă că imperativele transhumantei împiedică un mic triumf al dragostei, dimpotrivă. Pe când Jean Maury se afla la Casteldans6, judecătorii senioriali i-an poruncit să-şi găsească o nevastă chiar acolo, sau, de nu, să o ia din loc, ca nu cumva oile lui să consume păşunile din ţinut. Dar Jean Maury nu izbuteşte să descopere o femeie la Casteldans, care să se învoiască să-i fie nevastă. Se duce atunci la. Juncosa 1, şi este găzduit de Esperte Cer-vel şi de Mathena, fata ei. Prin mijlocirea preotului din Juncosa, pune la cale căsătoria lui cu această Mathena, care-i plăcuse.

Deşi îşi păzeşte cu străşnicie păşunile, comunitatea sătească pare, dimpotrivă, să nu joace decât un rol destul de mic în ceea ce priveşte organizarea grupărilor de ovine. în secolul al XlX-lea, turmele comunale şi intercomu-nale de oi – ramados – sunt în plin avânt în valea superioară a râului Ariege 8. în secolul al XlV-lea, aşa ceva nu se întâlneşte. în regiunea aceasta, şi printre ciobanii transhumanţi originari de aici, nu se văd decât organizaţii individuale; sau, la rigoare, asociaţii între particulari; aceleaşi care, în timpurile moderne, vor fi numite orrys. Spiritul comunal, foarte departe de a fi un vestigiu al nu ştiu cărei preistorii, s-a dezvoltat aşadar, în valea superioară a râului Ariege, între secolele XIVXVIII, în legătură cu rolul mereu crescând al comunităţii satului, ca interlocutoare valabilă a Statului, şi ca celulă de socialibitate fiscală şi politică.

La Montaillou, în ţinutul Aillon, în Sabar-thes, comunalismul turmelor, pe la 1300-1325, este deocamdată inexistent în sectorul ovine-lor. Apare, în schimb, nu departe de acolo, în creşterea vacilor; aici, va fi foarte impor-tant până în secolul al XlX-lea (a se vedea, pe la 1850, marile crescătorii de vaci, comunale şi intercomunale, sau bacados, din regiunea Tarascon şi Montsegur 9.). La Montaillou, bovinele, dacă este lăsat la o parte efectivul limitat de vite folosite la munca agri-cola, nu sunt prea numeroase în 1320, aşa că-problema unui bacado comunal nu se pune. însă ceva mai în sud, în satul Ascou, care, * până în secolul al XX-lea, va rămâne un loc din cele mai puternice ale crescătoriei colec-ţ tiviste de vaci, totul arată că tradiţia comu~ nalismului începe în secolul al XlV-lea, chiar al XHI-lea: în luna mai (1322), duminică, povesteşte Raymond Sicre, din. cou, minam o viţică de-a mea spre muntele căruia îi zice Gavarsel, aproape de Ascou; când am văzut că începe să ningă, mi-am trimis viţica la cireada comună a satului Ascou, iar eu m-am întors în acest sat (II, 362).

Rolul comunităţii săteşti In viaţa ciobanilor este, aşadar, real, însă limitat. De fapt, adevărata celulă de sociabilitate a păstorilor, independentă de imperativele satului, este coliba. Am văzut că, încă din tinereţe, pe teritoriul localităţii Arques, la locul numit La Rabas-sole, Pierrc Maury avusese funcţia de „şef de colibă” pe timpul verii: era însărcinat cu pregătirea brânzej, şi răspundea de o echipă de opt ciobani1(). Dosarele Fournier conţin şi alte texte relative la acest sistem al colibelor, din care fac parte în mod regulat ciobanii originari din Montaillou: Guillaume Baille, de pildă, notează existenţa unei colibe de păstori în tre-cătoarea Riucaut, din Pirinei, situată între An-dorra şi L'Hospitalet (poate că este vorba de actualul port Envalira, în apropierea trecătorii Merens (III, 519). în vara aceea, povesteşte Guillaume Baille, doi ciobani din Cer-dagne, împreună cu Guillaume Maurs din Montaillou, au făcut o colibă n la trecătoarea Riucaut. Arnaud Maurs, fratele lui Guillaume Maurs, era şef de colibă şi pregătea brânza (II, 381).

După coliba de vară (în păşunile din zonele înalte ale Pirineilor), coliba de iarnă (în Cata-lonia): Iarna următoare, povesteşte Guillaume Maurs, m-am dus, împreună cu fratele meu şi cu turmele noastre, să petrec iarna în câmpia Peniscola. Aveam atât de multe oi, încât ne-am putut faci propria noastră colibă (II, 186). Menţionăm că o colibă de iarnă sau din postul Paştelui are un minimum de confort; în ea, se află un colţişor pentru bucătărie, un altul pentru păstrarea hainelor (II, 181) şi pentru dormit. Pot fi primiţi prietenii. In coliba aceasta, din câmpia Peniscola, Pierre Maury şi vărul său Arnaud îi vizitează pe fraţii Maurs: cei patru bărbaţi vorbesc, nu fără satisfacţie, despre prinderea recentă a preotului Pierre Clergue de către Jacqims Fournier. Co* Fr. „cabane” (N. t.).

liba este un Ioc unde sunt pregătite derivatele laptelui; dar, dincolo de cortina aceasta de brânză, coliba este, pentru unii ca cei din familia Maurs, Maury şi omologii lor, punctul de intersecţie al deplasărilor lor şi Bursa de ştiri venite de departe, din satul natal (II, 477). Cei din familia Maurs, înainte de „a face colibă”, în Catalonia, petrecuseră anotimpurile precedente în valea superioară a râului Ariege şi în Aragon. Cit despre Pierre Maury, peregrinările lui din cei doi ani precedenţi l-au dus prin Aragon, Cerdagne, comitatul Foix şi Catalonia meridională. Totuşi, despre ce vorbeau, lângă focul din colibă, bărbaţii aceştia ce nu puteau fi suspectaţi de spirit de grup, şi nici măcar de provincialism? După ce fiecare străbătuse patru ţinuturi diferite, stăteau de vorbă, pur şi simplu, despre satul din ţinutul acela mic, despre Montaillou, care, deşi departe de privirile lor, le era aproape de suflet.

O altă colibă: cea care îi adună laolaltă, pentru puţin timp, pe ciobanul, sarazin poate, Guillaume Gargaleth şi pe asociatul său Guillaume Belibaste, angajat pentru vreo cincisprezece zile ca păstor de ocazie de către an-treprenoruî-crescător Pierre de Capdeville (III, 165, 166). Coliba aceasta este situată în păşunile de primăvară şi de vară de pe muntele Vezian, aproape de Flix (Catalonia). Gargaleth şi Belibaste îşi păşteau oile în acele cincisprezece zile, până la Paşti; stăteau numai ei doi în colibă; îşi făceau focul, separat de ceilalţi. Nu departe de această locuinţă temporară, frecventată de Belibaste, se mai află şi nişte stâne provizorii pentru păstorii transhumanţi, numite cortals: au fost făcute împrejmuiri; sub conducerea lui Pierre Maury, declarat mare bucătar, se gătea acolo mâncarea, plăcinta şi bucatele cu usturoi; ne aflăm printre ciobani catolici, catari şi sarazini, amestecaţi frăţeşte, fără să se sinchisească de ce gândesc (III, 165). Voi reveni asupra acestui lucru.

Prin urmare, pentru ciobanul migrant din Montaillou, coliba este ceea ce este domus pentru familia lui rămasă în bătrânul ţinut. Este vorba de o adevărată instituţie: colibe, desemnate ca atare, cu încărcătura lor de relaţii umane, sunt semnalate din Pirineii ţinuturilor Ariege şi Cerdagne până în zona catalană şi maură. Aria colibelor se întinde mult către sud, până în partea de jos a Andaluziei meridionale, care a rămas multă vreme sub dominaţie sarazină: în sistemul acelei cabanera an-daluză, într-adevăr, ciobanii, angajaţi la muncă în sierra şi găzduiţi în colibă, primesc de la patronul lor un mic salariu în bani; însă el este sporit cu o cantitate, contractuală şi determinată, de hranăn. Coliba, sau cabanera reprezintă aşadar o instituţie bine determinată: ea aparţine comunităţii de cultură maură-an-daluză-catalană-occitană, în care se află implicată, la foarte multe nivele, civilizaţia locală sau transhumantă a oamenilor din Montaillou. Sistemul colibelor în Pirineii din Aude şi Ariege a fost perfect descris de către etnografii şi geografii din secolul al XlX-lea i: i. în aceste texte recente găsim distincţia operată de dosarele Fournier, între colibă, pentru oameni şi jas, courral sau cortal, împrejmuit cu garduri, unde animalele „sunt mulse, se adună şi rămân peste noapte” 14. Coliba, ea însăşi, poate fi structurată, întocmai ca un cort primitiv, de un perete scund din pietre, de care este proptită o grindă, pal, al cărei celălalt capăt este înfipt în pământ. Mşte bucăţi de lemn formează o şarpantă; sprijinite pe grindă, ele susţin un acoperiş făcut din bulgări de pământ cu iarbă. O deschizătură făcută în zidul cel scund serveşte de intrare, precum şi de gaură pe unde iese fumul din vatră (lare). Eventual, un şo-pron unde se pregăteşte brânza este lipit de cabană. Aşa ne este descris habitatul pirenean al^ ciobanilor aflaţi în trecere, potrivit anchetei lui Soulie, în 1819. Habitat nu prea deo227 sebit, fără îndoială, de ceea ce era el în veacul al XlV-lea, pe vremea marilor anchete ale lui Fournier. Mai sus, în munţi, prin zonele fără păduri, unde ar fi foarte greu de procurat şarpante, cabanele sunt pur şi simplu nişte construcţii de piatră, reprezentative pentru o arhitectură arhaică întâlnită mai peste tot în ţinutul Mediteranei occidentale, în Sardinia, în Vau-cluse, în comitatul Foix, în Catalonia.

Courral sau cortal, este un loc, pur şi simplu, cu un minimum de adăpost acoperit; pe jos, este pământ bătătorit sau bălegar presat, şi este împrejmuit cu crengi şi pietre ca să fie apărat de lupi, de urşi şi de râşi. Extremitatea acestui ţarc este ca o intrare alungită pe unde nu poate trece decât o singură oaie. Împrejmuirea, în secolul al XlV-lea ca şi în al XIX-lea, este elementul esenţial pentru cortal: Pierre Maury, care, la cortal ca şi la domu. %, practică o generoasă ospitalitate faţă de mi-granţii sezonişti sau eretici (III, 199 şi passim), nu uită totuşi să le ceară să-i facă împrejmuiri din acestea: La începutul postului Pastelul, povesteşte bunul nostru păstor, Pierre Belit, haste, ereticul Raymond din Toulouse şi eredinciosul ereticilor, Raymond Issaura din Lar-nat, au venit la mine în cortal la păşunile da la Flix; tocmai pregăteam pâinea; i-am porun-^ ~ cit unuia din ciobani, un sarazin care lucra cu mine, să le dea de mâncare ereticilor. Iar acestora le-am spus să facă împrejmuiri, ceea ce. au făcut, toţi trei, toată ziua, în cortal. Eu am plecat cu oile. Seara am mâncat, în cortal, o mâncare cu usturoi, pâine şi vin. Unul din eretici, pe ascuns, a binecuvântat pâinea aşa cum fac ereticii. (Me-am petrecut noaptea în cortal.) A doua zi, am făcut două plăcinte mari, adică una pentru ereticii amintiţi, şi alta pentru mine şi tovarăşii mei din echipa de ciobani. Ereticii au plecat apoi la Lerida, unde îl cunoşteau pe Bernard Cervel, fierar tarasco-nez, care era de aceeaşi credinţă cu ei; aveau de gând să se angajeze la săpatul viilor în regiunea Lerida (III, 165). Un mic text care spune multe despre funcţiile acestui cortal, anexă şi substitut al colibei. O mână de lucru aflată în trecere (care, în cazul particular al lui Pierre Maury, este polarizată de prieteniile eretice) face indispensabila împrejmuire împortiva fiarelor sălbatice, înainte de a coborî în ţinutul de jos pentru a îndeplini alte munci sezoniere: de data aceasta, vor fi munci viticole. Cortal funcţionează ca stână; dar şi ca bucătărie şi brutărie, pentru mâna de lucru, variabilă, adunată acolo. în sfârşit, la nivelul claselor inferioare, cortal este o răscruce de influenţe culturale: în cazul de faţă, aceste influenţe sunt eterodoxe, de vreme ce sunt ca-tare, şi chiar musulmane. Venite de departe, ele se încrucişează în toate sensurile.

Organizarea muncii în colibe şi în cortal, pe vremea lui Pierre Maury, nu pare prea deosebită de ceea ce avea să fie ea peste o jumătate de mileniu. Fiecare colibă găzduieşte o echipă de şase până la zece ciobani, care nu stau acolo decât pentru un anotimp sau provizoriu: va fi înlocuită de altă echipă, de un număr echivalent, dar cu totul diferită în privinţa originilor geografice, sau, măcar, în privinţa identităţii indivizilor care o alcătuiesc. Mai există şi colibe mici, a căror populaţie umană se ridică doar la doi-trei ciobani. în general, coliba este un „han spaniol” *, dar fără hangiu permanent.

Efectivul ovin al unei colibe, potrivit numărătorilor făcute de inspectorii agricoli din secolul al XlX-lea, va rămâne în vechile norme medievale: 200 până la 300 de oi. Uneori, doar 100 până la 150. Formarea acestei turme se face pe baza a ceea ce M. Chevalier numeşte asociaţie „semi-individuală”. (Grupările ovine pe bază de comunalism sătesc, descrise tot de

Unde ai ce milieu, dacă îţi aduci de-aeusă (N. t.).

M. Chevalier, nu au de a face cu colibele noastre din anii 1300, de vreme ce comuna-lismul despre care este vorba, pe vremea lui Jacques Fournier, nu este atestat decât pentru formarea cirezilor de vaci15.).

Prin urmare, două sau trei sute de oi, pentru o colibă, şi pentru o turmă de asociaţie semi-individuală. Oile sunt date de mai mulţi ciobani societari. Fiecare aduce, adesea, oile proprii; şi, aproape întotdeauna, oile ce-i sunt încredinţate de patronul său. Pierre Maury, de exemplu, poate avea 30 până la 50 de capete de animale, ale lui, în turma mult mai mare pe care o are în grijă ca cioban-şef, cabanier, fromager sau majorai. El este, totodată, muncitor asociat, salariat, şi meşter al altor tovarăşi salariaţi care se află în subordinea sa; voi reveni, în cele ce urmează, asupra unora din aceste roluri.

Viaţa zilnică, sau mai curând lunară a ciobanilor noştri, în timpul verii şi al iernii, ne este cunoscută datorită unor documente vechi sau retrospective16. Este ritmată de fătatul oilor şi de mulgerea lor. Mieii sunt fătaţi la Crăciun, în deplin acord cu mitologia ieslei, atât de răspândită în iconografia secolelor XIV şi XV. La începutul lui mai, mieii sunt înţărcaţi. Din luna mai, începe mulsul oilor. Sunt încheiate asociaţiile de ciobani şi, eventual, de patroni. în iunie, ciobanii urcă la colibe. înarmat cu polonice şi cu recipiente de lemn, acel majorai sau cioban-şef se îngrijeşte atunci de pregătirea brânzei, brânza aceea care, în du-ghenele din Ax-les-Thermes, va fi vândută apoi tuturor ţăranilor din împrejurimi, inclusiv celor din Montaillou.

În întregime masculină, prea puţin „tulburată” din când în când de trecerea vreunei curtezane sau iubite, care vine să facă dragoste cu un cioban mai bogat sau mai seducător decât ceilalţi, coliba iberică sau pireneană se opune casei (domus) din Sabarthes sau din

Montaillou, aşa cum universul masculin contrastează cu „masculinul-feminin”. în domus, în ciuda unei anumite diviziuni a muncii, care atribuie bărbatului treburile din afară şi femeii pe cele dinăuntru, rolurile feminine şi cele masculine interferează unele cu altele. Coliba, dimpotrivă, este strict adultă şi masculină 17; în tablourile cu închinarea păstorilor, din secolul al XV-lea, prezenţa unei Fecioare şi a unui prunc în ieslea de la păşune va constitui un element neaşteptat, deci insolit şi care ţine de o minune. Societate de bărbaţi, recrutată prin cooperare nu prin generaţie, coliba este totuşi păstrătoarea celor mai vechi tradiţii, lunare şi mentale, ale crescătorilor de oi, care practică una din cele mai vechi meserii din lume: ele vor fi exprimate, ceva mai târ-ziu, pentru public, aşternute în scris, în calendarele ciobanilor. Colibele de vară de la munte sunt aşadar cele mai indicate depozitare ale urmelor culturale: acest rol de depozitar îl au şi faţă de vestigiile Catarismului, pe care le vor păzi cât mai mult cu putinţă de poliţiile din ţinutul de jos, prin transmitere orală, de la cioban bătrân la cioban tânăr. Nu este oare un rest al acestei transmiteri munteneşti ceea ce avea să găsească, chiar şi la sfârşitul secolului al XVI-lea, în ţinutul de sus albigenz, sfântul episcop despre care vorbeşte La Roche-Flavin, autorul singurului text cunoscut care tratează într-adevăr despre un posibil vestigiu catar, cel puţin cu titlu folcloric, dincolo de începuturile Renaşterii: Un sfânt episcop, spune La Roche-Flavin, ducându-se la Roma ca să primească onorurile cardinalatului, a întâlnit, în apropierea munţilor de la Albi, un ţăran bătrân de la câmpie; vorbind cu ci despre cele ce se întâmplau în ţinut, bătrânul i-a zis: că există o mulţime de oameni sărmani, acoperiţi cu un sac plin de cenuşă, care se hrănesc cu rădăcini în pustietatea acestor munţi, ca nişte fiare tieimblinzite, cărora li se spune albigemi, 231 şi că războiul neîntrerupt dus împotriva lor de vreo cincizeci-şaizeci de ani, şi uciderea a peste cincizeci de mii de oameni nu slujiseră, asemenea sărnânţei, decât la înmulţirea lor, şi că doar predica vreunui personaj deosebit i-ar fi putut feri de această greşeală is.

Pâiiă aici, ne-am situat în domeniul duratei foarte lungi, transistorice, în cursul căreia, din secolul al XlV-lea până în al XlX-lea, din perspectiva ciobanilor, coliba se află acolo, nemişcată, ca o instituţie vie.

Subiacente acestor structuri de creştere a.

animalelor, sunt marcate în textele noastre şi marile călătorii de transhumantă, familiare cio banilor din Montaillou. Despre condiţiile gene rale în care se efectuează aceasta, în articolul lui Pierre Coste J'J, se găsec câteva idei de an samblu, valabile nu numai pentru Provenţa, studiată de acest autor, ci şi, aşa cum o demon* strează textele noastre, pentru Pirineii din ţiU nutul AriegeT

P. Coste notează mai întâi predominanţa transhumantei „inverse”: de la munte către câmpie, din ţinutul de sus către cel de jos, din perioada de vară către cea de iarnă. Transhu manta „directă”, în schimb, este neînsemnată: oamenii de la câmpie sunt mai legaţi de casă, mai greu de urnit decât cei de la munte. Marile noastre echipe de ciobani, în complexul Pirinei-Catalonia, ca şi în Provenţa, se recrutează în primul rând dintre munteni, fie din valea superioară a râului Ariege, cu deosebire din Montaillou, fie din Cerdagne. „Transhumanta inversă are de partea ei legea şi, fără îndoială, veacurile” (P. Coste).

Suntem izbiţi, de asemenea, de importanţa numerică a acestei transhumante, suta de mii de oi pentru zonele Draguignan, Lue şi Freinet20, din Provenţa, puţind constitui o apro ximaţie logică. Acelaşi ordin de mărime este valabil, desigur, pentru transhumanta bazată pe teritoriile comitatului Fois: însă, deocamdată, nu avem posibilitatea s-o măsurăm, pentru această regiune, cu mai multă precizie.

, ']. Transhumanta pretinde o anumită organizare a contactelor: nu are neapărat nevoie, desigur, de o structură statală unificată, care ar aduna laolaltă, să zicem, tot spaţiul străbătut atât vara cât şi iarna; are nevoie însă de iarmaroace, de târguri, deoarece nişte deplasări atât de mari nu pot fi justificate de nevoile simple ale unei economii de subzistenţă. De pildă, rolul ţinuturilor pireneene şi sub-pire-neene este fundamental în aprovizionarea oraşului Toulouse cu carne. de oaie21. Mai precis, familiile Clergue şi Maury, crescători sau ciobani din Montaillou, frecventează târgurile de oi de la Ax-les-Thermes şi mai ales de la Laro-que d'Olmes, unde-şi fac negoţul cu lână şi cu animale (III, 154).