Emil dumea

Gnosticismul

Între cunoasterea profunda a misterului crestin, care are ca finalitate apropierea crestinului de Dumnezeu (In 10, 14), si gnosticismul propriu-zis nu se poate stabili decât o simpla paralela de metoda; nicidecum nu se poate admite ideea ca gnosticismul si-ar avea vreo radacina în paginile Noului Testament, asa cum unii autori lasa sa se înteleaga⁽¹⁴⁾. Gnosticismul reprezinta un «sincretism religios al antichitatii târzii care, pe baza unui dualism oriental, pune împreuna conceptii religioase ale iudaismului târziu si unele elemente, denaturate, ale revelatiei crestine»⁽¹⁵⁾.

Gnosticismul a existat si înaintea crestinismului, iar multe din persoanele care îl îmbratisasera, iar apoi trecusera la crestinism, nu au renuntat total la vechea lor credinta, ci s-au limitat doar la a adauga unele idei crestine la vechile lor convingeri gnostice. În acest fel apare «gnosticismul crestin».

El încearca sa ofere omului religios o explicatie valida despre lume si despre el însusi, pentru care se serveste fara mare discernamânt de doctrina cultelor misterice orientale, de filosofia greaca⁽¹⁶⁾ si de notiuni doctrinare crestine.

Referitor la izvoarele acestei erezii, în afara de târzia Pistis Sophia si Cartile lui Je, ea poate fi reconstituita în cea mai mare parte din scriitorii crestini antignostici (Irineu, Tertulian, Iustin si Hipolit, si într-o masura mai mica din Clement Alexandrinul, Origene, Epifaniu din Salamina si Filastrius din Brescia). Între anii 1945-1946, sapaturile arheologice scot la iveala bogata biblioteca de la Nag Hammadi, în Egiptul de Sus, în apropiere de anticul cenobiu pahomian Chenoboskion. În 13 papirusuri sunt cuprinse 40 de opere necunoscute pâna atunci, în limba copta, în cea mai mare parte reprezentând traduceri din opere grecesti scrise în secolul al II-lea d.C. Din aceste opere (apocrife ale Noului Testament si lucrari gnostice pure) putem reconstitui cu siguranta principalele concepte ale gnosticismului:

a. un dualism accentuat între «cauza prima» supranaturala si lumea materiala destinata mortii;

b. imposibilitatea de a se pierde scânteia divina a luminii din «eu»-ul gnosticului, chiar daca «sufletul» sau este înclinat total si învins de rau;

c. urmând calea cunoasterii, «eu»-ul poate sa se elibereze de legaturile materiei si sa se întoarca spre împaratia luminii adevaratului Dumnezeu;

d. «caderea» si «ridicarea» gnosticului sunt îmbracate în speculatii mitologice care, completate cu elemente scoase din filosofia, religia si astrologia contemporana, accentueaza caracterul sau sincretist.

Prezentarea acestor patru mari caracteristici nu trebuie sa ne determine sa credem ca gnosticismul reprezinta un sistem unitar si uniform în toata zona sa de raspândire si pe toata durata existentei sale. Radacinile sale trebuie cautate în Orientul Mijlociu si în estul bazinului Marii Mediteraneene, iar pe parcursul timpului îmbraca forme si aspecte noi, în functie de promotorii sai principali sau din cauza adaptarii sale la noile situatii. Dualismul sau, de exemplu, provine din Iranul antic, iar atunci când se întâlneste cu Vechiul Testament, Dumnezeul creator este interpretat ca un Demiurg care nu cunostea lumina. O alta zona de provenienta trebuie cautata în conceptiile astrologice babiloniene; dupa Alexandru cel Mare, acestea au patruns masiv în lumea greaca, propagându-se acum pe scara larga ideea influentelor planetare asupra destinului omului. Un aspect ce trebuie înca aprofundat este cel al raportului dintre iudaism si gnoza, mai ales în problema creatiei. Este posibil ca sectarismul iudaic târziu (de exemplu, esenienii de la Qumrân) sa fi exercitat un rol de mediere între curentele iraniene si eleniste, pe de o parte, si miscarea gnostica, pe de alta parte.

Atunci când sincretismul gnostic ajunge la apogeu, el se întâlneste cu crestinismul care începe sa se raspândeasca peste granitele Palestinei. Multi crestini aud acum vorbindu-se despre o persoana mânuitoare care are sa le comunice noi revelatii, complet necunoscute pâna atunci. Spre anul 160, Iustin ne spune ca exista crestini care îl recunosc pe Cristos ca mântuitor, însa vad în creatorul lumii un Dumnezeu rau; exista grupuri de crestini ce se numesc valentinieni, marcioniti sau vasilieni⁽¹⁷⁾. Însa atât el, cât si mai târziu Origene, ne spun ca aceste grupuri nu mai fac parte din Biserica. Succesul propagandistilor gnostici în rândul crestinilor se poate baza pe doua motive principale. În primul rând, datorita superioritatii si profunzimii sale (dubioase), mesajul gnostic nu se serveste de traditia bisericeasca; el este transmis pe cai secrete, în parabole, si nu poate fi înteles decât de catre cei carora le este dat sa-l înteleaga. Însasi Evanghelia lui Marcu spune ca: «Si cu multe parabole asemanatoare le propovaduia Cuvântul, asa cum erau în stare sa-l asculte. Si nu le vorbea fara vreo parabola; dar în particular le lamurea toate discipolilor sai» (4, 33-34). În al doilea rând, succesul gnosticilor se bazeaza pe ideea ca numai ei, oameni superiori celorlalti, «spirituali», poseda adevarata interpretare a evenimentelor cosmice, capabili asadar sa-l cunoasca pe Dumnezeu.

Principalii exponenti ai gnosticismului sunt: Menandru, samaritean de origine, ce se propune ca adevaratul rascumparator, trimis în aceasta lume de puterile invizibile. Din Siria, provine Vasilide, influent la Alexandria, dar care are urmasi si la Roma. El sustine dualismul persian si propaga teoria emanatiilor (nenumarati îngeri care populeaza cele 4 ceruri si 365 de firmamente). Un gnostic mai renumit este egipteanul Valentin, care începe sa predice la Alexandria spre anul 135, propagându-si apoi ideile, pentru doua decenii, la Roma. Lui îi este atribuit Tratatul despre cele trei naturi, iar Irineu din Lyon cunoaste Evanghelia adevarului, atribuita valentinienilor. Valentin se serveste de Platon si Pitagora, ca si de gândirea paulina si de cuvintele lui Isus, pentru a avea un plus de acceptare din partea crestinilor. Însa la dânsul, ca la toti gnosticii de altfel, este prezenta în mod substantial cosmogonia mitologica: de la Tatal invizibil îsi au originea realitatile (fiintele) emanate, ce culmineaza în cei 30 de eoni supremi ce constituie pleroma, lumea spirituala superioara de la care provine realitatea terena, si spre care creatia imperfecta tinde sa se întoarca. Precizam ca ideile expuse aici nu redau decât ceea ce credem ca se repeta frecvent în amalgamul conceptiilor gnostice, amalgam sincretist fara o logica si o coeziune interioara. Este posibil ca gnosticismul în aceasta faza a sa, determinanta si definitiva de altfel, sa reflecte indirect o tentativa imatura din punct de vedere cosmogonic, filosofic si teologic, tentativa de realizare a unui acord-dialog («gnozeologic-mântuitor») între religiile pagâne ale zonei de interes si crestinism⁽¹⁸⁾.

Exponentul principal al «gnosticismului crestin» este Marcion. Nascut la începutul secolului al II-lea, probabil este fiul episcopului din Sinope, în Pont. Din cauza unei divergente de opinii referitoare la scrierile pauline, bogatul armator vine în conflict cu autoritatile comunitatii locale. Apoi, atât papa, cât si Policarp din Smirna îl exclud din comuniunea ecleziala. Spre anul 140 vine la Roma, unde intra în contact cu comunitatea crestina pe care o ajuta cu o substantiala contributie financiara. Aici întâlneste un alt gnostic, sirianul Cerdon. Pentru Marcion, Dumnezeul creator nu este adevaratul Dumnezeu, nici Tatal lui Isus Cristos, ci doar un Dumnezeu drept si sever care, prin impunerea legii mozaice, a impus evreilor un jug insuportabil. Ideile sale sunt cunoscute repede si de catre comunitatea de aici, pentru care motiv dupa doar un an, contrar vointei sale, el trebuie sa se separe si de aceasta comunitate. De acum nu-l mai intereseaza apartenenta la comunitatea crestina; începe sa-si propage cu mult zel ideile si în scurt timp reuseste sa-si câstige numerosi adepti. Rezultatul îl constituie formarea a numeroase comunitati gnostice (cu proprii episcopi si prezbiteri), alaturi de cele crestine. Deoarece liturgia lor este foarte asemanatoare cu cea a comunitatilor în ortodoxia credintei, multi crestini trec cu usurinta în grupul marcionitilor. Biserica îsi da seama imediat de pericolul marcionit, iar scriitori importanti, precum Iustin, Tertulian si altii, scriu cu toata hotarârea împotriva lui si a învataturilor sale. Datorita clarificarilor doctrinare ce apar si care demonstreaza incompatibilitatea învataturilor marcionite cu traditia apostolica, forta de atractie a gnosticismului marcionit scade simtitor.

Doctrina marcionita exclude întreg Vechiul Testament, deoarece aici vorbeste Dumnezeul dreptatii (judecatii), creatorul universului, demiurgul, caruia îi sunt straine bunatatea si caritatea. Dumnezeul cel bun se reveleaza doar atunci când îl trimite ca Mântuitor pe Cristos, care aduce Evanghelia iubirii divine. Paul este singurul apostol care a primit aceasta Evanghelie, prezenta în epistolele sale si în Evanghelia lui Luca. Însa si aceste scrieri au fost alterate prin introducerea dreptatii si legalismului vetero-testamentar; aceste doua aspecte, afirma Marcion, trebuie scoase din scrierile pauline si din Evanghelia lucana. Pentru aceasta Scriptura «purificata», Marcion scrie un comentariu, pastrat în putine fragmente, Antitheseis, din care reiese cu toata claritatea contrastul dintre Vechiul si Noul Testament. Nu numai dualismul prezent la dânsul i-a determinat pe scriitorii crestini sa ia pozitie împotriva lui, ci si docetismul destul de accentuat. Marcion nu poate admite faptul ca Mântuitorul sa se întrupeze în impurul trup uman; aceasta ar însemna pentru Dânsul sa fie în stapânirea demiurgului. Neputând avea un adevarat trup uman, Cristos nu a putut suferi pe cruce; asadar, jertfa sa pe Calvar este doar aparenta, si aparenta este si mântuirea crestinilor. Aceste concluzii, consecinte drastice si înspaimântatoare pentru crestini sunt trase de discipolii lui Marcion, care încearca sa-l corecteze, ceea ce ne dovedeste fragilitatea tezelor marcionite în fata pozitiei doctrinare a Bisericii. Ideile sale despre impuritatea si decaderea trupului uman îl determina apoi sa condamne Casatoria, considerata pacatoasa tocmai din cauza decaderii grave a trupului uman.

Lui Marcion îi sunt straine speculatiile gnostice despre emanatiile pleromei, credinta în destinul impus de astri, cosmogoniile, împartirea crestinilor în psihici si pneumatici. Succesul marcionitilor se datoreaza personalitatii fondatorului, seriozitatii exigentelor ascetice impuse, ca si liturgiei foarte asemanatoare cu cea a marii Biserici. Nici unul dintre gnostici nu a determinat atât de acut Biserica sa-si examineze propria pozitie fata de Scriptura si fata de norma credintei (o contributie importanta o are Irineu din Lyon), sa-si revada formele de organizare si sa se coalizeze cu toate energiile pentru a contracara o erezie atât de periculoasa.



VI. RASPÂNDIREA CRESTINISMULUI

PÂNA LA SFÂRSITUL SEC. AL II-LEA

Palestina. Razboiul iudaic din primul secol a blocat raspândirea crestinismului la Ierusalim si în împrejurimi. Unii crestini au fugit la Pella, la rasarit de Iordan. Cei ce s-au întors au avut dificila misiune de a reface viata crestina din capitala si împrejurimi, dupa catastrofa din anul 70. Capul comunitatii este episcopul Simeon, martirizat prin crucificare în jurul anului 107. Pâna în anul mortii sale, Eusebiu din Cezareea ne spune ca "foarte multi trecusera de la circumciziune la credinta în Cristos" (Istoria bisericeasca, III, 32, 1-3). Din Ierusalim, crestinii s-au raspândit si în Galileea, însa peste tot activitatea misionara s-a lovit de greutati si obstacole foarte mari. Una din marile probleme o reprezenta polemica cu iudeo-crestinismul eterodox care sustinea necesitatea legii si, desi îl recunostea pe Isus din Nazaret ca pe un mare profet, nu-l admitea ca Mesia si Fiu al lui Dumnezeu. Afara de aceasta, în acest curent se întâlneau si idei gnostice. O dificultate probabil si mai mare era creata de iudaismul pur al Palestinei, iudaism caracterizat de o ura profunda pentru toti cei ce-l parasisera pentru a adera la Cristos.

Insurectia armata a lui Bar Kochba dintre anii 132-135 a însemnat sfârsitul celei de-a doua perioade a iudeo-crestinismului din Palestina. Multi crestini mor în persecutia generata de aceasta insurectie. În locul cetatii sfinte a Ierusalimului, romanii construiesc un nou oras Aelia Capitolina, în care nici un evreu nu mai avea dreptul sa locuiasca. Ca atare, activitatea misionara de aici a putut sa aduca la credinta doar fosti pagâni. Primul episcop al acestora, Marcu, era un grec, iar succesorii sai, pâna la mijlocul secolului al III-lea poarta nume grecesti sau romane. Aceeasi configuratie etnica crestina o gasim si în celelalte orase ale Palestinei. O încrestinare a populatiei evreiesti locale nu va putea avea loc pâna la începutul secolului al IV-lea, în perioada lui Constantin cel Mare.

Siria. Aici, comunitatile crestine apostolice îsi mentin pe mai departe importanta lor. Mai importante sunt cele din Damasc, Tir si Sidon, în timp ce pe malul marii, populatia ramâne în continuare pagâna. Cea mai mare comunitate este prezenta în Antiohia cu renumitul ei episcop Ignatiu. În prima jumatate a secolului al II-lea, crestinii mai sunt prezenti la Osrhoene, Edessa si în alte localitati din aceasta zona. O alta comunitate este prezenta în Edessa; aici, spre sfârsitul celui de-al doilea secol, are loc un sinod în care se discuta stabilirea datei pentru celebrarea Pastelui. În Siria, o caracteristica misionara ce trebuie mentionata este aceea a preocuparii pentru încrestinarea zonelor rurale. De la Edessa, misionarul Addai se îndreapta spre Mesopotamia.

În Transiordania sau Arabia meridionala, izvoarele istorice ne mentioneaza prezenta crestinilor printre iudei si prozeliti. În Egipt, începuturile crestinismului ramân înca în umbra, neelucidate. O prezenta crestina sigura, documentata, o avem la Alexandria, spre sfârsitul secolului al II-lea. Ceea ce cunoastem acum, este renumita scoala crestina din oras ca si propaganda gnostica ale carei începuturi trebuie cautate în sânul crestinismului.

Mai viu si mai promitator este crestinismul din Asia Mica. Marele pionier este apostolul Paul, iar pe urmele lui se ridica o întreaga serie de comunitati, atât pe coasta occidentala, cât si în interior. Pliniu ne spune ca în jurul anului 112, în provincia Bitinia, existau puternice nuclee crestine în rândul populatiei rurale. În aceasta Asie, crestinismul ia forme organizatorice stabile, bine puse la punct. Importante sunt comunitatile din Efes, Nicomedia, Amastri, "Bisericile Pontului", si altele. În insula Creta avem comunitatile din Gortyna si Cnossos. În secolul al II-lea, comunitatile de origine paulina din Cilicia si Cipru ramân în urma; la fel cele din Grecia si Macedonia. Peste toate se ridica cea din Corint cu episcopul ei Dionis. Informatiile referitoare la activitatea misionara de pe malurile Dunarii în secolului al II-lea sunt confuze si fara valoare istorica. Este posibil ca militarii romani sau alti crestini sa fi pus bazele crestinismului în aceste parti.

În Occident, comunitatea cea mai importanta este cea a Romei, unde majoritatea crestinilor nu erau romani de origine. Printre episcopii ei, îl amintim pe Clement, a carui scrisoare adresata corintenilor ne arata pozitia primatiala a acestui scaun apostolic. Aceasta pozitie o vedem clar exprimata si la alti scriitori ai primelor secole: Ignatiu din Antiohia, Marcion, Aberciu, Egesip si Irineu din Lyon, Valentin si Teodot, Iustin, Policarp din Smirna si altii. Aici, filosoful Iustin deschide o scoala filosofica crestina, unde intentioneaza sa predea persoanelor culte "adevarata filosofie". Activitatea caritativa din a doua jumatate a secolului al II-lea ne indica numarul mare de crestini prezenti aici. Informatiile despre prezenta crestina în restul Italiei pâna la sfârsitul secolului al II-lea sunt foarte putine. Unica informatie sigura este cea referitoare la constituirea unor scaune episcopale la sud de Roma.

În Africa septentrionala, "Actele martirilor din Scilli" ne vorbesc despre o prezenta crestina latina în anul 180. Orasul cel mai important este Cartagina, unde activitatea catehetica si literara a lui Tertulian de la începutul secolului al III-lea ne indica un mare numar de crestini bine organizati. Sunt si alte marturii din primele decenii ale secolului al III-lea care, indirect, ne fac sa admitem prezenta crestinilor si în alte localitati ale Africii de Nord. Prezenta crestina latina de aici poate fi asemanata cu cea din Siria si Asia Mica.

Originile crestinismului din Galia trebuie cautate în legaturile comerciale ale acestei provincii cu Asia Mica. În timpul lui Marc Aureliu multi crestini din Lyon si Vienne vor primi coroana martiriului. Episcopul Lyonului, Irineu, este un episcop misionar, întrucât afirma ca are unele dificultati cu limba oamenilor de aici. El ne informeaza despre o prezenta crestina "în Germanii", adica în provinciile de pe Rin, cu centrele lor Köln si Mainz, ca si în "provinciile hispanice" (Adv. haer. 1, 10, 2).

Informatiile despre raspândirea crestinismului în primele doua secole ne fac sa credem ca elanul misionar al crestinismului primar si-a pastrat întreaga vitalitate si forta initiala. Activitatea apostolilor ca si cea paulina este preluata de urmasii acestora. Multe comunitati si multi crestini individuali continua cu elan si spirit de sacrificiu predicarea crestina. Cei mai multi misionari ramân anonimi si nu avem informatii despre o activitate misionara centralizata. Alaturi de metoda initiala, orala, de predicare, acum începe sa se contureze alta, cuvântul scris. Alti crestini se servesc de posibilitatile oferite de institutiile culturale ale antichitatii. Acestia deschid scoli particulare în care se predica credinta crestina. Un alt ferment al activitatii misionare este oferit de sângele martirilor si de curajul si jertfele marturisitorilor crestini care au contribuit la o crestere calitativa interioara a învataturii evanghelice.



VII. RASPÂNDIREA CRESTINISMULUI

OCCIDENTAL ÎN SEC. AL III-LEA

Scurte informatii despre crestinismul oriental

În secolul al III-lea, Biserica s-a bucurat de doua mari perioade de pace care i-au asigurat posibilitatea unei activitati misionare cu totul neobisnuite. În raspândirea crestinismului din aceasta perioada trebuie luata în consideratie si criza puterii politice a imperiului ca si cea a fortelor politice si religioase care o sustineau. În timpul dinastiei siriene din acest secol, puterea religioasa romana renunta la bazele sale traditionale, facând loc cultelor orientale. Prin aceasta se realizeaza un sincretism religios, de altfel destul de slab în continut, si care nu reusea sa ofere nimic sigur cautarilor oamenilor; în plus, slabea si mai mult fortele religioase anterioare. În acest context, crestinismul face mari pasi înainte, propunând adevarul sau absolut, noutatea sa fundamentala: un unic Dumnezeu-Iubire, întrupat în Cristos, salvator al omului. Noua învatatura este propusa într-o forma din ce în ce mai elevata, mai culta, atragând atentia chiar si a pagânismului cult. Astfel, la începutul secolului al III-lea, scoala alexandrina concureaza cu însasi cultura pagâna. Aici, valorile culturale antice, care nu vin în contradictie cu Evanghelia, sunt integrate în patrimoniul crestin. Origene se bucura de o reputatie extraordinara atât în Orient, cât si în Occident. Spre sfârsitul acestui secol si în Antiohia se dezvolta o mare scoala crestina, a doua ca importanta în tot Orientul, ce va influenta întreaga Sirie, asa cum cea din Alexandria îsi va pune amprenta asupra Egiptului.

În Occident, diferite scoli sau centre de cultura vor atrage spre crestinism un numar din ce în ce mai mare de intelectuali pagâni; mai mult, se va crea o clasa intelectuala crestina ce va da Bisericii numerosi si valorosi episcopi, papi sau oameni de o înalta cultura, iar ultima si sângeroasa persecutie a lui Diocletian nu va reusi sa stopeze ascensiunea intelectuala crestina, deja în drum spre maturizare.

Într-un ritm mai lent si regiunea Balcanilor (zonele dunarene si Noricum) s-a deschis predicarii Evangheliei. Informatiile referitoare la activitatea apostolului Andrei în Scythia sau a altor discipoli ai apostolilor în zonele dunarene sunt mai mult legendare si ca atare nu pot fi luate în consideratie. Ceea ce este sigur, este faptul ca în a doua jumatate a secolului al III-lea si începând cu perioada persecutiei lui Diocletian, crestinismul patrunsese în multe zone ale Balcanilor. Lista participantilor la conciliul ecumenic din Niceea ne prezinta diferiti episcopi din Sirmium, Durostorum, Dardania, Marcianopolis, Scythia Minor etc. Din informatiile pe care le avem, putem deduce ca noua religie patrunsese mai ales în orase; la sate, crestinismul va patrunde în secolele IV si V.

Italia. Cea mai mare comunitate este cea din Roma, care în acest secol cunoaste o puternica dezvoltare, atât interna cât si externa. În timpul papei Fabian, pentru a satisface necesitatile pastorale, comunitatea romana este împartita în sapte circumscriptii. În total, numarul crestinilor se ridica la câteva zeci de mii. În a doua jumatate a secolului al III-lea, comunitatea de aici se structureaza în acele Biserici titulare ("tituli"): o domus ecclesiae, alaturi de care se aflau locuintele preotilor, cimitirele, ca si alte edificii cu scop pastoral sau caritativ. Iar informatia sfântului Ciprian, conform careia împaratul Decius ar fi fost mai putin nelinistit de revolta unui împarat care sa-i ia tronul decât de alegerea unui episcop al Romei, ne arata atât importanta acestui episcop ca si cea a comunitatii crestine din capitala imperiului. De la Roma, crestinismul s-a raspândit în multe zone ale Italiei. Aceasta ne-o demonstreaza faptul ca papa Cornel a convocat un sinod la care au participat 60 de episcopi italieni, ca si numerosi preoti si diaconi. În jurul anului 250, numarul comunitatilor italiene se ridica la aproximativ o suta. Ca si în alte parti, si aici populatia rurala nu intrase înca în contact cu crestinismul, exceptie facând probabil cazuri izolate sau mici comunitati de tara. În zona septentrionala, înainte de pacea constantiniana, crestinismul este prezent la Ravenna, Rimini, Cesena, Piacenza si probabil la Bologna. În regiunea Veneto, Aquileia avea un episcop deja din a doua parte a secolului al III-lea. De aici, crestinismul a ajuns la Verona si Brescia, care si ele vor avea proprii episcopi începând cu acest secol. Mai veche probabil decât comunitatea crestina din Aquileia este cea din Milano, ai carei episcopi încep cu prima parte a secolului al III-lea.

În sfera de interes a Romei intrau apoi insulele Sardinia si Sicilia. Presupunem ca noua religie a patruns aici prin acei crestini romani condamnati la munca silnica în minele din aceste insule. În interiorul lor, pagânismul a persistat înca multa vreme. Pentru întreaga Italie precizam ca foarte multi episcopi au fost prezenti la sinoadele din 313 (Roma) si 314 (Arles).

În