Emil dumea

Africa de Nord, crestinismul patrunde în toate orasele înca de la începutul secolului. "Actele martiriului sfintelor Perpetua si Felicitas"⁽¹⁹⁾ ne indica prospetimea si forta comunitatii din Cartagina, unde crestinismul patrunsese în straturile sociale cele mai diverse. Numeroasele sinoade ce se tin pe pamântul african ne redau numele a nenumarati episcopi nu numai din Cartagina si împrejurimi, ci si din provinciile Bizancena, Mauritania si Numidia. Scrierile episcopului Ciprian ne ajuta sa cunoastem în detalii comunitatea cartagineza. Aici, persecutia lui Decius a facut numerosi martiri. Multi însa au cedat. Apoi, cu sentimente de profunda cainta, cer sa fie readmisi la comuniunea bisericeasca. Ciprian este un episcop care prin calitatile sale se ridica deasupra oricarui demnitar imperial, demonstrând astfel validitatea credintei pe care o profesa si reprezenta. Spre sfârsitul perioadei persecutiilor, crestinismul se raspândise atât de mult încât era imposibil de a fi distrus. Orasele, aproape în întregime îmbratisasera noua religie, iar pagânismul reprezenta doar un episod trecut al istoriei acestor locuri. Trebuie sa precizam însa ca predicarea crestina cucerise populatia romanizata; populatiile punice si barbare vor ramâne în continuare pagâne. Probabil, acesta a fost motivul pentru care mai târziu islamul s-a impus definitiv în Africa proconsulara.

În provinciile hispanice, prezenta crestina ne este atestata de putine documente. Dintr-o scrisoare a lui Ciprian aflam ca în timpul sau existau aici unele comunitati organizate care aveau un episcop. Episcopul cartaginez mentioneaza patru: Léon, Astorga, Mérida si Saragosa. "Actele martirilor" ne indica o prezenta crestina si în alte localitati, cum ar fi: Tarragona, Cordoba, Calahorra, Compultum, Saguntum etc. La sinodul din Elvira (Granada), care a avut loc cu putin timp înainte de pacea constantiniana, sunt reprezentate prin episcopii lor 23 de comunitati din provincia Betica; din Tarragona, sunt prezenti reprezentantii a 14 comunitati. Din aceste informatii putem deduce ca noua religie patrunsese mai mult în regiunile sud-orientale si, într-o masura mult mai mica, în cele din zona nord-occidentala. Din actele sinodului putem constata ca principiile crestine nu reusisera înca sa schimbe viata si mentalitatea oamenilor: superstitiile persistau, patronii se purtau dur cu sclavii lor, bisericile erau slab frecventate, iar clerul nu avea o conduita prea edificatoare. Cauza acestor deficiente trebuie cautata în activitatea misionara deficitara ca si în convertirea rapida si superficiala a multora. Înainte de Constantin cel Mare, crestinismul spaniol nu a dat Bisericii nici un episcop sau scriitor care sa se fi impus prin viata sau scrierile sale.

În Galia secolului al III-lea, crestinismul se stabileste definitiv de-a lungul Ronului. Deja din secolul al II-lea exista un episcop la Lyon ca si în alte localitati al caror nume nu le cunoastem. O alta comunitate care îsi are propriul episcop este cea din Arles, a carei importanta crestea foarte repede. Cu cât înaintam spre nord, cu atât activitatea misionara devine mai dificila. În provincia Belgica, Trier îsi are propriul episcop de la sfârsitul secolului al III-lea. Cel de-la patrulea episcop, Agricius, este prezent la sinodul din Arles din 314.

Episcopul Irineu din Lyon ne vorbeste despre Bisericile din provinciile germanice. Este vorba despre Köln si Mainz. Pentru Germania sudica, înainte de pacea constantiniana cunoastem crestini doar la Augsburg, unde este martirizat sfântul Afra.

Pentru Britannia, prezenta crestina ne este atestata de martiriul sfântului Albanus la Verulamius si al lui Iuliu si Aron din Britannia Occidentala. La sinodul din Arles (314), insula este reprezentata de episcopii din Londra, York si probabil Colchester. Ca si pentru provinciile germanice, si aici adevarata activitate misionara începe dupa anul 313.

Referitor la numarul crestinilor de la începutul secolului al IV-lea s-au emis diferite pareri. Un numar de 7 milioane de crestini, pentru o populatie complexiva de 50 de milioane (15 %), ni se pare a fi o cifra nesigura. Considerând aici si prezenta crestina în regiunile orientale, trebuie sa spunem ca în zone precum Asia Mica, Armenia si teritoriul Edessei, crestinismul câstigase aproximativ jumatate din populatia acestor locuri. În Egipt, pe coastele Siriei, în Africa proconsulara ca si la Roma si în împrejurimi, noua religie era îmbratisata de o minoritate, care însa va reprezenta o baza sigura, stabila pentru viitoarea activitate misionara. Mai mici erau comunitatile din Fenicia, Grecia, din Balcani, din Galia si Spania meridionala. Însa si aici existau sperante si posibilitati reale pentru o activitate misionara deosebit de rodnica în viitorul apropiat. În alte zone (frontierele orientale ale imperiului, coastele septentrionale si occidentale ale Marii Negre, regiunea Alpilor, provinciile germanice, coastele Atlanticului si insulele britanice), crestinismul facea doar primii pasi. Constantin îsi da seama ca noua religie a patruns practic în tot imperiul, iar orice persecutie, oricât de dura si bine organizata ar fi, nu mai putea schimba starea lucrurilor. Prin edictul de la Milano, el nu face altceva decât sa stabileasca "de jure" o realitate "de facto" prezenta deja în tot imperiul.



VIII. PERSECUTIILE DIN TIMPUL LUI

NERO SI DOMITIAN

Primul caz documentat în care autoritatea romana se ocupa personal de un crestin este cel al apostolului Paul, care în anul 59, în fata procuratorului Porcius Festus, bazându-se pe propria-i cetatenie romana apeleaza la Cezar (Claudiu) si pentru acest motiv este dus la Roma. Se pare ca procesul s-a încheiat cu declararea nevinovatiei apostolului, ceea ce înseamna ca la Roma profesiunea de credinta a lui Paul nu a lezat nici o lege în vigoare si nici nu a fost considerata ca o tulburare a ordinei statale existente. Mai mult, se pare ca în cazul unui conflict între iudei si crestini, asa cum era cazul lui Paul, autoritatea romana era dispusa sa-i protejeze pe crestini.

O marturie mai concludenta ne este redata de Suetonius si Dio Cassius. Împaratul Claudiu îi expulzase pe iudei din Roma deoarece erau mereu în conflict din cauza unui anume Chrestos (Cristos)⁽²⁰⁾. Printre cei expulzati se afla si familia evreiasca compusa din Aquila si Priscilla, care se refugiaza la Corint. Aici, în jurul anilor 49-50, îl adapostesc pe apostolul Paul (Fap 18, 2-4). Totusi, masura luata de împarat poate fi considerata mai mult ca un mijloc de a elimina din Roma un focar de tulburari, decât ca o reactie împotriva crestinismului.

Exemplul cel mai vechi de persecutie din partea autoritatii romane este cel din anul 64, cu ocazia incendierii Romei de catre Nero (54-68). Pentru a cunoaste antecedentele acestui eveniment este necesara lectura textului lui Tacitus din Annales⁽²¹⁾, conform caruia împaratul însusi ar fi responsabilul incendiului din 16 iulie care a distrus mai multe cartiere ale orasului. Pentru a se disculpa, Nero, conform marturiei lui Suetonius, "i-a condamnat pe crestini la chinuri, (acestia fiind) un neam ce a îmbratisat o superstitie noua si vinovata"⁽²²⁾. Tacitus este mai explicit: "Pentru a face sa dispara murmurarile referitoare la incendierea Romei, Nero a acuzat indivizi respingatori din cauza nelegiuirilor lor, pe care vulgul îi numeste crestini. Aceasta denumire provenea de la Chrestos care, sub Tiberiu, fusese condamnat la supliciu de procuratorul Pontiu Pilat. Reprimata pentru un timp, execrabila superstitie se raspândea din nou, nu numai în Iudeea, leaganul acestui flagel, dar si la Roma, unde patrunde din toate partile tot ce poate fi mai atroce si mai infam. Întâi de toate au fost arestati cei ce profesau credinta lor... apoi o mare multime (ingens multitudo), acuzati fiind nu atât pentru ca au dat foc orasului, cât mai mult datorita urii ce o au fata de neamul omenesc (odium humani generis)"⁽²³⁾. Aceasta expresie traduce termenul grecesc misanthropia. O comunitate care îsi traieste într-un mod diferit (crestinesc) propria-i viata, apare deja suspecta. Iar trecerea de la obiceiuri diferite la obiceiuri inumane era foarte rapida, si aceasta cu atât mai mult cu cât civilizatia greco-romana era considerata ca si regula suprema pentru philanthropia (umanismul)⁽²⁴⁾. Crestinii din Roma au fost executati cu aceleasi metode aplicate celor ce dadeau foc edificiilor: cusuti în piele de animale si aruncati la fiare, acoperiti cu materiale inflamabile si arsi de vii, seara, în gradinile împaratului, pe care, cu aceasta ocazie, acesta le punea la dispozitia publicului. Din marturia lui Tacitus deducem ca numarul crestinilor din Roma era foarte mare, iar motivul persecutiei nu este acela ca împaratul ar fi descoperit în noua religie o amenintare pentru stat. El se serveste de atitudinea ostila a populatiei pagâne fata de crestini pentru a-si acoperi propria-i vinovatie. Apologetii ulteriori (Lactantiu, de exemplu) vad în Nero primul împarat care persecuta crestinismul pentru motive religioase.

Mai târziu, Clement Romanul, fara sa-l numeasca direct pe Nero, ne spune ca nu numai Petru si Paul au avut parte de o moarte violenta, ci si «o mare multime de alesi», printre care si femei⁽²⁵⁾.

Lactantiu este unicul care afirma ca persecutia lui Nero ar fi cuprins întreg imperiul, ceea ce nu poate fi confirmat cu alte izvoare istorice, exceptie facând marturia lui Tertulian, care, vorbind de aceasta persecutie, afirma ca dupa moartea acestui împarat au fost revocate toate masurile luate de dânsul, cu exceptia uneia singure: proscrierea numelui de crestin, unicul institutum neronianum care nu a fost anulat din damnatio memoriei lui⁽²⁶⁾. Multi autori (J. Zeiller, H. Grégoire, J. Beaujeu), bazându-se pe marturia lui Tertulian, afirma ca împaratul ar fi promulgat un edict de persecutie generala. Împotriva acestei afirmatii avem urmatoarele argumente: a) izvoarele istorice, mai ales cele referitoare la partea orientala a imperiului, nu ne spun nimic; b) în jurul anului 60, crestinismul nu avea o asa importanta pentru imperiu încât sa receara o interventie legala din partea autoritatii centrale; c) în viitor, nici o interventie a împaratilor nu s-a bazat pe o atare masura a lui Nero. De aceea credem ca, luata în ansamblu, marturia lui Tacitus este cea mai convingatoare: interventia lui Nero nu are nici o baza juridica. Totusi, zvonurile existente, carora le-a urmat cruda persecutie a împaratului, au întarit în constiinta maselor populare falsa convingere ca adeptii noii religii ar fi persoane fara scrupule, capabile de crimele cele mai oribile. De acum înainte, ceea ce începuse Nero (id, quod a Nerone institutum est) va dainui peste secole: proscrierea morala a numelui de crestin. Pe acest fapt se vor baza în viitor autoritatile romane atunci când vor trebui sa decida daca trebuie sau nu sa-i persecute pe crestini. Opinia maselor pagâne va asuma valoarea unui principiu de drept, care va stabili în mare parte pozitia juridica a crestinilor în imperiu.

Si Domitian (81-96) a fost un persecutor al crestinilor. Meliton din Sardis, în Apologia trimisa împaratului Marc Aureliu îl asaza pe Domitian alaturi de Nero, ca persecutor al crestinismului⁽²⁷⁾. Mai importanta este stirea istoricului Dio Cassius⁽²⁸⁾, în care ni se spune ca sub Domitian au fost acuzati de ateism () consulul Flavius Clemens si sotia acestuia Domitilla, ca si «multi altii care au adoptat obiceiurile iudaice». Pentru Cassius, delictul acestor oameni este o (crimen laesae maiestatis), ateism. De aici ajungem sa întelegem motivul persecutiei lui Domitian: refuzul de a da cult împaratului, cult pe care acesta îl cerea de la toti cetatenii imperiului. Se ajunsese deja la un grav contrast între cultul împaratului si notiunea crestina despre unicul Dumnezeu ce trebuie venerat⁽²⁹⁾. Acelasi istoric ne mai spune ca împaratul Nerva (96-98) nu a mai luat în consideratie acuzele de ateism si de «obiceiuri iudaice» aduse crestinilor; prin aceasta, practic, înceta persecutia initiata de antecesorul sau.



IX. PERSECUTIILE DIN TIMPUL LUI

TRAIAN (98-117) SI ADRIAN (117-138)

În provincia Bitinia din Asia Mica multe persoane erau denuntate autoritatilor statale pentru faptul ca îmbratisasera crestinismul. Urma procesul, iar daca persistau în marturisirea credintei, erau condamnate la moarte. Aceasta o stim din corespondenta pe care guvernatorul acestei provincii Pliniu cel Tânar o are cu împaratul Traian⁽³⁰⁾. De aici mai stim ca noua credinta era raspândita nu numai în orase, ci si în sate, printre oamenii de toate vârstele si conditiile sociale. Motivul direct pentru care crestinii erau purtati în fata tribunalelor îl constituia o ordonanta imperiala care interzicea hetaeriae-le, asociatii nerecunoscute de stat, ca si întrunirile acestora. Cei ce aveau cetatenia romana, nu puteau fi judecati de guvernator; procesul lor trebuia sa se desfasoare la Roma. În timpul proceselor, guvernatorul se convinsese de faptul ca multe denunturi erau facute numai din spirit de razbunare. Este adevarat si faptul ca în fata torturilor, multi îsi renegau credinta sau încercau alte mijloace pentru a-si salva viata. Printre întrebarile pe care Pliniu le pune împaratului se afla si urmatoarea: crestinii trebuie pedepsiti numai pentru faptul ca sunt crestini, fara sa fi încalcat nici o lege în vigoare? Oricum, din scrisoarea sa se poate constata cu toata claritatea un lucru: guvernatorul nu cunoaste nici o lege sau ordonanta statala care sa-i serveasca de norma împotriva crestinilor.

În raspunsul sau, împaratul stabileste urmatoarele: crestinii nu trebuie cautati; denunturile anonime nu sunt luate în consideratie. Cei ce sunt denuntati, trebuie sa fie judecati. Daca în timpul procesului îsi reneaga credinta, invocând divinitatile romane, sau neaga faptul de a fi crestini, trebuie pusi în libertate. Daca persista în credinta lor, trebuie pedepsiti. De aici deducem ca doar simplul fapt de a fi crestini este suficient pentru a fi persecutati. Falsele zvonuri care se creasera în jurul crestinilor înca din timpul lui Nero îl determina acum pe Traian sa stabileasca faptul ca nu este permis a fi crestin. Aici avem un caz de încalcare flagranta a dreptului penal roman. Si apoi, daca simplul fapt de a fi crestin constituie un delict, pentru ce atunci ei nu trebuie sa fie urmariti? Pe viitor, aplicarea acestui rescript imperial va depinde de autoritatile locale, de masura în care acestea erau mai mult sau mai putin independente de opinia publica pagâna. Documentele nu ne prezinta urmarile rescriptului. Cunoastem doua cazuri sigure de martiri din aceasta perioada: episcopul de Ierusalim, Simeon, care este rastignit la vârsta de 120 de ani⁽³¹⁾ si Ignatiu din Antiohia, martirizat la Roma, deoarece era cetatean roman⁽³²⁾.

Din timpul lui Adrian avem un raspuns al acestuia trimis proconsulului Asiei, Minucius Fundanus, în care împaratul, ca si antecesorul sau, îi da indicatii cum trebuie sa se comporte fata de crestini⁽³³⁾. Adrian condamna ferm denuntarile anonime ca si tulburarile populare îndreptate împotriva crestinilor. Crestinul este judecat numai atunci când acuzatorul poate dovedi ca acesta «a încalcat legile», iar guvernatorul trebuie sa pronunte sentinta în functie de «gravitatea vinovatiei». Daca "vinovatia" o reprezenta doar faptul de a fi crestin, este dificil de înteles cum putea sa existe pentru judecatorul roman diferente de grad în stabilirea acestei vinovatii. Este posibil ca pentru crestini, pozitia lui Adrian sa reprezinte o îmbunatatire: crestinii puteau fi pedepsiti numai daca se dovedea faptul ca au încalcat legile statului. Împaratul nu exclude faptul ca o persoana poate fi condusa în tribunal pentru simplul motiv ca este crestina; însa, pentru a fi condamnata se cere demonstrarea încalcarii unei legi romane în vigoare. Nu cunoastem martiri din aceasta perioada. Trebuie sa mentionam însa faptul ca orice functionar roman putea foarte usor sa-i persecute pe crestini doar pentru simplul fapt ca erau crestini. Pe tot parcursul secolului al II-lea, acest principiu va ramâne în vigoare. Iustin ne prezinta în detalii cazul a doi crestini martirizati la Roma în timpul lui Antoninus Pius (138-161) pentru ca au ramas constanti în marturisirea credintei lor⁽³⁴⁾. La Smirna, este martirizat episcopul orasului, Policarp⁽³⁵⁾. Aici, pagânii se ridicasera împotriva crestinilor, cerând organelor de ordine sa-l prinda si sa-l condamne pe episcop. Refuzând renegarea lui Cristos, acesta este ars pe rug în teatrul orasului.

Începând cu Nero si pâna la sfârsitul secolului al II-lea, putem afirma ca persecutarea crestinilor nu se baza pe o lege care sa reglementeze uniform si pentru tot imperiul atitudinea statului roman fata de crestini. Atitudinea ostila a populatiei pagâne crease opinia conform careia a fi crestin înseamna a fi în contradictie grava cu obiceiurile imperiului, reprezinta un delict. Pe aceasta opinie se bazeaza autoritatile imperiale atunci când vor sa-i persecute pe crestini. Un alt motiv al persecutiilor îl gasim în conflictul tacit sau deschis ce exista între imperiu si iudei, iar crestinii erau considerati o "secta" iudaica. Membrii crestini ai aristocratiei romane sunt persecutati pentru ca au împrumutat obiceiuri iudaice, iar "rudele" lui Isus sunt arestate în Palestina deoarece proveneau din familia lui David. La fel, comunitatile crestine din Asia Mica sunt persecutate în primul rând deoarece erau formate din multi iudei sau pentru ca traiau în mijlocul acestora. Tot aici a înflorit si milenarismul (instaurarea împaratiei universale a lui Cristos, cu centrul la Ierusalim), iar autoritatile romane au confundat acest milenarism cu ideile si comportamentul zelotilor.



X. STATUL PAGÂN ÎMPOTRIVA BISERICII:

Persecutiile din timpul lui Septimiu Sever (193-211), Decius (249-251), Valerian (253-259), Gallienus (253-268) si Diocletian (284-305)

La începutul domniei sale, Septimiu Sever, primul împarat din dinastia siriana, se arata binevoitor fata de crestini⁽³⁶⁾. Ca si sub antecesorul sau, Commodus, multi crestini ocupa functii importante la curtea imperiala. Toleranta sa provine si de la sotia lui, Iulia, o simpatizanta a tuturor curentelor religioase, în special a celor de provenienta orientala. Libertatea crestinilor ne este atestata si de faptul ca, spre anul 196, episcopii pot sa se întruneasca în sinoade în care se dezbate stabilirea datei celebrarii Pastelui⁽³⁷⁾. Desigur, rescriptul lui Traian nu fusese abrogat, iar în unele locuri crestinii sunt persecutati, asa cum ne-o dovedeste scrierea lui Tertulian din anul 197, "Liber apologeticus".

Atitudinea lui Sever fata de crestini se schimba în anul 202, când un edict al sau interzice orice convertire atât la crestinism, cât si la iudaism. Acum dispare principiul lui Traian: «crestinii nu trebuie cautati»: «conquirendi non sunt». Biserica este lovita ca institutie si organizare: este interzisa orice activitate misionara, iar în intentia împaratului crestinismul trebuie sa dispara o data cu moartea actualei generatii de crestini. Schimbarea radicala a atitudinii sale este motivata de convingerea lui ca noua credinta îi uneste pe aderentii ei într-o societate universala si organizata, societate cel putin suspecta daca nu chiar periculoasa pentru unitatea si siguranta imperiului. Circulau voci, întarite de atitudinea radicala a montanistilor, precum ca aderentii noii religii nu sunt dispusi sa îndeplineasca serviciul militar⁽³⁸⁾.

Consecintele sunt imediate. În doua localitati din imperiu sunt loviti acum si catecumenii si neofitii. Scoala crestina din Alexandria, unde multi pagâni fusesera condusi la adevarul credintei, este atât de strict supravegheata încât maestrii se vad constrânsi sa paraseasca orasul. Sase discipoli ai lui Origene sunt martirizati⁽³⁹⁾. La începutul anului 203, la Cartagina este arestat un grup de sase catecumeni. Martiriul lor reprezinta tema unuia din documentele cele mai importante referitoare la persecutiile din secolul al III-lea: "Passio ss. Perpetuae et Felicitatis"⁽⁴⁰⁾. Memoria acestora va ramâne vie în constiinta crestinilor nord-africani; si în timpul lui Augustin, actele martiriului lor sunt citite în cadrul serviciilor liturgice. Din informatiile lui Tertulian se poate deduce ca dipozitiile functionarilor romani împotriva crestinilor sau animozitatea populatiei au fost motivele pentru care s-a modificat rescriptul lui Traian. În scrierea sa din anul 197, "Ad Martyres", Tertulian se adreseaza crestinilor închisi si care trebuiau sa apara în fata judecatorilor. Ulterior, acelasi autor ne spune ca numerosi crestini din Africa, inclusiv clerici, pentru a nu fi arestati, au fugit sau au corupt autoritatile romane. Si în Egipt, decretul lui Septimiu a facut numerosi martiri. Pentru anul 202, Eusebiu din Cezareea scrie ca prefectii Laetus si Aquila i-au urmarit pe crestini pâna în Tebaida, pentru a-i aduce apoi la Alexandria unde, dupa numeroase torturi, au fost executati⁽⁴¹⁾. Printre martiri se afla si tatal lui Origene, Leonida, al carui exemplu a avut o influenta deosebita pentru fiul sau. Persecutia de aici este atât de dura încât un scriitor al timpului considera ca este aproape venirea lui Anticrist⁽⁴²⁾. În Capadocia, guvernatorul Claudius Erminianus îi persecuta pe crestini deoarece nu reusise sa-si convinga sotia sa nu îmbratiseze noua religie⁽⁴³⁾. Pentru alte parti ale imperiului, inclusiv Roma, informatiile despre persecutia lui Septimiu sunt foarte putine.

Sub împaratii Caracalla (211-217), Elagabal (218-222) si Alexandru Sever (222-235), situatia crestinilor este relativ buna. O reactie anticrestina se verifica în timpul lui Maximin Tracul (235-238), a carui domnie, daca ar fi fost mai lunga, ar fi însemnat o noua si crâncena persecutie. În timpul sau, papa Pontian si preotul Hipolit sunt exilati în Sardinia, unde mor. O data cu urcarea pe tron a lui Filip Arabul (244-249), crestinii nu numai ca nu mai sunt persecutati, ci însusi împaratul are o atitudine mai mult decât toleranta fata de dânsii⁽⁴⁴⁾. Pentru anul 249, primul consul al imperiului este un crestin⁽⁴⁵⁾. Notam apoi ca atât împaratul, cât si sotia lui, sunt în corespondenta cu Origene⁽⁴⁶⁾.

O privire retrospectiva asupra raporturilor dintre imperiu si crestinism în prima jumatate a secolului al III-lea ne arata ca relatiile dintre crestini si populatia imperiului, inclusiv autoritatile, au fost de cele mai multe ori pacifice, persecutiile fiind de scurta durata si la intervale neregulate de timp⁽⁴⁷⁾. O persecutare sistematica si organizata a crestinilor începe în timpul lui Septimiu Sever, asa cum a fost prezentat deja, si sub Maximin Tracul, care intervine împotriva capilor comunitatilor crestine.