Emil dumea

Decius

Filip Arabul lasase impresia unei posibile coexistente pacifice între stat si Biserica, fapt ce se dovedeste a fi o utopie la urcarea pe tron a lui Decius, care este decis sa reînvie vechea splendoare a Romei si prin restaurarea religiei romane. Primele sale masuri împotriva crestinilor puteau fi interpretate ca o reactie fata de politica antecesorului. Deja în luna decembrie sunt arestati unii crestini, iar la începutul anului urmator este martirizat papa Fabian⁽⁴⁸⁾. Însa edictul pe care îl emana în acelasi⁽⁴⁹⁾ an face sa se înteleaga ca intentiona sa mearga mult mai departe decât antecesorii sai. Tuturor locuitorilor imperiului le este poruncit sa participe la o supplicatio (sacrificiu adus zeilor), prin care se implora interventia si protectia zeilor pentru prosperitatea imperiului. Împaratul dispune ca fortele de ordine si control sa supravegheze aplicarea edictului în tot imperiul. Pentru toti cei ce sacrificau, comisii speciale le eliberau un libellus (certificat)⁽⁵⁰⁾. Dupa un timp determinat, certificatele trebuiau prezentate autoritatilor. Cei ce refuzase sa sacrifice, erau aruncati în închisoare unde, folosindu-se tortura, îndaratnicii erau constrânsi sa sacrifice. Emanând acest edict, împaratul intentiona sa cunoasca atât numarul crestinilor, voind bineînteles sa-i determine sa renunte la religia lor, cât si sa realizeze o restaurare a vechii religii, a vechiului cult imperial. Indignarea si deziluzia episcopilor Dionis din Alexandria si Ciprian din Cartagina fata de crestinii care au sacrificat sau si-au procurat pe alte cai certificatele, ne fac sa întelegem ca numarul celor care au cedat a fost destul de mare. Origene, gândindu-se la timpurile eroice ale tineretii, se plânge ca acum multi crestini au devenit slabi în credinta, cedând atât de usor în fata amenintarilor si a persecutorilor⁽⁵¹⁾. La Alexandria, multi crestini apar în fata autoritatilor cuprinsi de frica; sacrifica zeilor; altii neaga ca sunt crestini; altii fug. Unii cedeaza dupa mai multe zile de carcera; altii, atunci când sunt adusi în fata judecatorilor; altii dupa tortura⁽⁵²⁾. În Africa de Nord, cei ce si-au procurat certificate fara sa sacrifice vor fi numiti libellatici, a caror vina este considerata mai putin grava decât a thurificati-lor (cei ce depusesera în vasele rituale aromele pentru tamâiere), sau decât a sacrificati-lor (care sacrificasera zeilor)⁽⁵³⁾. La Roma, unii crestini si-au procurat certificate prin intermediari⁽⁵⁴⁾. Numarul mare de lapsi (cazuti) din Africa septentrionala ne este atestat de Ciprian, de la care aflam ca dupa încetarea persecutiei, acestia veneau în masa la marturisitorii credintei pentru a-si procura «scrisori de pace», prin care sa poata fi readmisi în comunitatile crestine⁽⁵⁵⁾. În numarul celor cazuti, Ciprian ne prezinta si patru episcopi: doi lapsi din Africa si doi libellatici din Spania⁽⁵⁶⁾.

Nu mic însa a fost numarul acelora care au ramas fideli. Pentru Africa, informatiile cele mai multe le avem tot de la Ciprian. El însusi s-a ascuns în împrejurimile Cartaginei, de unde reuseste sa mentina legatura cu comunitatea sa, încurajându-i pe cei închisi. Printre acestia se aflau multe femei si multi copii, iar în rândul lor dorinta martiriului este mare si sincera. Însa nu toti vor fi martirizati, deoarece unii vor fi eliberati înainte ca persecutia sa înceteze. Pentru Egipt, episcopul Dionis ne prezinta numerosi martiri la Alexandria si în împrejurimi; el mentioneaza si un grup de cinci soldati care în mod spontan îsi marturisesc credinta pentru a-l încuraja pe unul mai slab; pentru curajul lor, tribunalul îi lasa liberi⁽⁵⁷⁾. În Palestina, este martirizat episcopul de Ierusalim, Alexandru, si episcopul din Antiohia, Babila⁽⁵⁸⁾. Acum, si Origene îsi realizeaza în parte dorinta de a deveni martir: este torturat la Cezareea. Pentru Asia proconsulara, cunoastem arestarea a cinci crestini din Smirna si martiriul preotului Pionius, care este ars de viu. Pentru provincia Pontului, avem putine informatii în scrierile lui Grigore din Nyssa⁽⁵⁹⁾.

Persecutia declansata de Decius a fost rapida, extinsa pe toata suprafata imperiului si i-a luat pe crestini prin surprindere. Dupa rasunatoarele succese initiale, ne-am fi putut astepta ca ulterioare masuri imperiale sa consolideze ceea ce împaratul obtinuse deja. Însa din cauza sistemului birocratic neadecvat si a mortii lui în lupta cu gotii din regiunile dunarene, persecutia s-a întrerupt pentru un timp. Crestinii cazuti (lapsi si libellatici) cer imediat si în masa sa fie readmisi în comuniunea ecleziala. Din partea ierarhiei bisericesti, aceasta si-a dat seama ca în confruntarea lor cu autoritatile imperiale, multi crestini nu sunt chiar atât de tari în credinta încât sa accepte suferinta si chiar martiriul. Faptul genereaza o criza si dupa lungi polemici în jurul problemei penitentiale (admiterea în comuniunea Bisericii a celor cazuti si în ce conditii), s-a ajuns la o benefica regenerare a Bisericii.

Valerian si Gallienus

Nici un predecesor al lui Valerian (253-260) nu se aratase atât de binevoitor fata de crestini. Însa în al patrulea an al domniei, el îsi schimba radical atitudinea, ceea ce a condus la o persecutie foarte dura, asemanatoare în cruzime si organizare cu cea a lui Decius. Episcopul din Alexandria, Dionis, ne spune ca în spatele deciziei împaratului era consilierul sau, Macrian⁽⁶⁰⁾, care se gândea ca prin confiscarea bunurilor crestinilor putea fi redresata situatia financiara precara a imperiului.

Primul edict imperial din anul 257 ne ajuta sa întelegem care era planul împaratului: toti clericii, episcopi, preoti si diaconi, trebuie sa sacrifice divinitatilor imperiului. În plus, orice întrunire crestina în cimitire este pedepsita cu moartea. Edictul din anul urmator merge mai departe: clericii care refuza sa sacrifice sunt condamnati imediat la moarte; functionarii crestini laici îsi pierd bunurile si functiile; daca refuza sa sacrifice, sunt condamnati la moarte, iar sotiile lor sunt pedepsite cu exilul⁽⁶¹⁾. Scopul este clar: distrugerea ierarhiei si a crestinilor din clasele înalte; în acest fel, simplii crestini ramân fara pastori si fara cineva care sa-i apere sau sa-i sustina, ceea ce înseamna ca vor trebui sa dispara într-un timp relativ scurt. Numarul martirilor a fost mare. La Cartagina moare marele episcop Ciprian. Si în fata calailor, el îsi pastreaza sângele rece si demnitatea impunatoare. Cu reverenta si o profunda stima, credinciosii îi culeg sângele si îi înmormânteaza trupul, memoria vietii si martiriului sau reprezentând pentru dânsii un model si izvor de curaj⁽⁶²⁾. La Roma, primeste coroana martiriului papa Sixt al II-lea si diaconii sai⁽⁶³⁾. În Spania, la Tarragona, este martirizat episcopul Fructuosus si doi dintre diaconi. Episcopul de Alexandria, Dionis, este trimis în exil, reusind sa supravietuiasca acestei persecutii⁽⁶⁴⁾. Dintre martirii renumiti face parte si diaconul roman Laurentiu, pe care posteritatea îl va înconjura cu o aura legendara⁽⁶⁵⁾. Si printre laici, numarul martirilor a fost destul de ridicat, mai ales în Africa de Nord si Egipt⁽⁶⁶⁾. În anul 259, împaratul este luat prizonier de persani, iar la scurt timp moare în aceasta stare. Ca si în cazul lui Decius, acest fapt înseamna sfârsitul persecutiei. Acum, documentele ne vorbesc de foarte putini crestini care au cedat în fata amenintarilor si a mortii.

Gallienus emana un edict în favoarea crestinilor, prin care le restituie locurile de cult si porunceste ca nimeni sa nu-i mai persecute⁽⁶⁷⁾. Chiar daca prin aceasta masura de toleranta crestinismul nu este recunoscut ca religio licita, totusi, de acum înainte Biserica se va bucura de o perioada de pace de aproape jumatate de secol, ceea ce-i va permite o crestere si o consolidare interna si externa cu totul deosebite. Se construiesc biserici, sunt evanghelizati barbarii si grecii, iar la curtea imperiala si în serviciile statale crestinii se bucura de o stima deosebita⁽⁶⁸⁾.

Diocletian

În prima parte a domniei sale, Diocletian accepta cu spirit de toleranta dezvoltarea si raspândirea impresionanta a crestinismului în toata aria imperiului⁽⁶⁹⁾. Semnificativ, din palatul sau imperial din Nicomedia, el priveste cu sentimente pasnice un edificiu de cult crestin din apropiere⁽⁷⁰⁾. Sotia Prisca si fiica Valeria sunt crestine, la fel multi dintre functionarii curtii⁽⁷¹⁾. Motivul principal al declansarii persecutiei trebuie sa-l vedem în convingerea sa ca noua religie reprezinta un obstacol în calea refacerii imperiului în cele mai diverse sectoare ale sale. Dupa ce reusise sa întareasca frontierele, administratia si guvernarea imperiala, acum el îsi îndreapta privirea asupra spinoasei probleme religioase, pe care intentioneaza sa o rezolve printr-o restaurare a vechii religii romane. În aceasta problema, colaboratorii si consilierii sai principali, Galeriu si Hierocles, sunt de aceeasi parere cu dânsul.

În primul rând, vrea sa aiba o armata puternica si sigura. Începe, asadar, epurarea soldatilor crestini. Unele antecedente în care acestia nu vor sa aduca cult zeilor Jupiter si Hercule, titluri pe care si le asumasera cei doi augusti (Diocletian si Galeriu), ca si altele asemanatoare, îi confirma înca o data împaratului temerea ca soldatii crestini nu reprezinta un element sigur în armatele sale. Acestia nu refuzau serviciul militar, ci doar cultul împaratului în diferitele sale forme: împaratii se proclamasera fii ai lui Jupiter si Hercule. Printr-un edict din anul 300, Diocletian porunceste tuturor soldatilor sa sacrifice zeilor sau, daca nu, sa paraseasca armata⁽⁷²⁾. În edictul din anul 303, în numele celor patru împarati, porunceste distrugerea tuturor bisericilor, arderea cartilor crestine, interzicând în acelasi timp orice reuniune cultuala crestina. Crestinii care activasera în administratia imperiala sunt redusi la starea de sclavi, cei cu functii mai mari îsi pierd serviciul si toate privilegiile; în plus, toti sunt declarati incapabili de a încheia vreun act valid⁽⁷³⁾. Persecutia începe la Nicomedia: biserica din fata palatului este distrusa, iar un crestin care îsi manifestase indignarea pentru acest fapt, rupând edictul afisat, este omorât⁽⁷⁴⁾. La curte izbucnesc doua incendii, iar vinovati sunt considerati crestinii. Cei ce faceau parte din administratie sunt torturati, apoi arsi de vii sau înecati. Cei cu functii mai înalte sunt constrânsi sa sacrifice la zei, inclusiv sotia si fiica împaratului⁽⁷⁵⁾. De la început, persecutia s-a abatut asupra clerului. Episcopul Antim din Nicomedia este condamnat la moarte; la fel, si alti clerici sunt aruncati în închisoare sau omorâti pentru ca nu au predat cartile sacre⁽⁷⁶⁾. Pentru acelasi motiv este decapitat episcopul din Tibiura (Africa de Nord), iar mai multi laici din Numidia sunt condamnati la moarte⁽⁷⁷⁾. Alaturi de eroismul crestin al martirilor, si în aceasta persecutie actele ne prezinta un anumit numar de traditores⁽⁷⁸⁾, mai ales în Africa septentrionala si la Roma. Edictul lui Diocletian a fost transmis si celorlalti membri ai tetrarhiei pentru a fi aplicat, însa nu peste tot ordonanta imperiala a fost aplicata cu aceeasi intensitate. În Occident, Maximian este un persecutor feroce, în timp ce în Galia si Britannia, cezarul sau, Constantiu, s-a limitat doar la distrugerea edificiilor de cult, fara a încarcera sau a condamna la moarte pe crestini⁽⁷⁹⁾.

Dezordinile care izbucnesc în Siria, si care sunt puse în legatura cu edictul de persecutie, îl determina pe Diocletian sa ia ulterioare masuri persecutorii. Este emanat un al doilea edict îndreptat direct împotriva pastorilor comunitatilor. Închisorile se umplu cu «episcopi, preoti, diaconi, lectori si exorcisti»; nu mai ramâne loc în ele pentru delicventii comuni⁽⁸⁰⁾. Urmeaza un al treilea edict, mai detaliat în masurile împotriva clerului: cine sacrifica zeilor este eliberat; cine refuza sa sacrifice este torturat si apoi condamnat la moarte⁽⁸¹⁾. Al patrulea edict de la începutul anului 304 completeaza masurile anterioare, obligându-i pe toti, crestini sau nu, sa sacrifice zeilor⁽⁸²⁾. Edictele sale persecutorii au antrenat aproximativ 6 sau 7 milioane de locuitori ai imperiului, procurând multora imense suferinte, iar brutalitatea si cruzimea metodelor de persecutie ne fac sa întelegem ca o reusita a planurilor sale nu era posibila decât prin astfel de metode. Persecutia nu slabeste în intensitate nici în 305, când abdica Diocletian si Maximian, si începe a doua tetrarhie. Acum devin augusti Constantiu Chlorus pentru Occident, si Galeriu pentru partea orientala a imperiului. La demnitatea de cezari sunt numiti Severus si Maximian Daia; împotriva asteptarilor armatei, fiul lui Constantiu, Constantin, ramâne în continuare în vechea functie. Si ca august, Constantiu îsi pastreaza aceeasi atitudine toleranta fata de crestinii din Occident. Aici, doar pe durata a doi ani si numai în teritoriile care erau direct în subordinea sa, Maximian îi persecuta pe crestini. În anul 306, Constantin preia functia tatalui. În acelasi an, Severus este constrâns sa cedeze locul lui Maxentiu. Pentru motive diferite, atât Constantin, cât si Maxentiu vor pastra o atitudine de toleranta. În Orient, în schimb, persecutia continua pâna la edictul de toleranta a lui Galeriu din anul 311. Exceptie face doar Panonia unde, începând cu 308, este august Liciniu; din motive tactice nu-i persecuta pe supusii sai crestini.

Pentru Occident, marturiile despre persecutia lui Maximian sunt foarte putine. Cei doi martori, Lactantiu si Eusebiu, nu ne spun nimic. Istoria cultului martirilor ne ajuta sa individualizam numele unora dintre ei, cu siguranta mult mai putini decât au fost în realitate. Din aceasta persecutie provin martirii: Agneza, Sebastian, Felix, Petru si papa Marcelin (296-304). Numerosi au fost martirii din regiunile nord-africane si din Spania; aici este renumit diaconul martir Vincentiu din Saragosa. În Balcani si în regiunile orientale, cu mici pauze, persecutia a durat opt ani. Pentru Palestina si Fenicia, martor ocular al persecutiei este Eusebiu; tot el ne transmite informatii sigure despre martirii din Egipt. În provinciile Capadocia si Pont, cruzimea persecutiilor depaseste orice limita, persecutorii întrecându-se în a inventa mereu noi atrocitati⁽⁸³⁾. O mica localitate din Frigia este crestina în întregime; aflându-se despre aceasta, persecutorii ard totul, inclusiv pe locuitori⁽⁸⁴⁾.

Referitor la numarul martirilor, Eusebiu ne furnizeaza cifre precise doar pentru Palestina (mai putin de o suta). În alte locuri, numarul este însa mult mai mare. În Egipt, într-o zi, erau martirizati între zece si o suta de crestini⁽⁸⁵⁾. Luând în consideratie densitatea populatiei crestine din zonele orientale, putem sa admitem aici mai multe mii de victime; la acestea trebuie adaugati confesorii, cei ce au fost supusi la diferite torturi si condamnati apoi la munca silnica în mine⁽⁸⁶⁾. Istoricul Eusebiu citeaza nominal doar pe martirii clerici sau pe cei mai ilustri. Astfel, ne este cunoscut preotul martir Lucian, fondatorul scolii teologice din Antiohia; episcopii din Tir, Sidon si Edessa; pentru Palestina, îi mentioneaza pe episcopul Silvan din Gaza si preotul Pamfil, «cea mai mare podoaba a Bisericii din Cezareea». Pentru Egipt, ni-l face cunoscut pe episcopul Petru de Alexandria si trei preoti de aici, ca si alti sase episcopi⁽⁸⁷⁾. Eusebiu nu ne spune nimic despre cei cazuti, desi se stie ca au existat si multi «lapsi»⁽⁸⁸⁾.

Dupa anul 308, când Liciniu este proclamat august, spre nemultumirea lui Maximian Daia, persecutiile scad în intensitate si cruzime. Multi dintre crestinii condamnati la munca silnica sunt repusi în libertate, iar altora li se usureaza existenta. Însa totul dureaza foarte putin timp; Maximian Daia emana un edict prin care porunceste reconstruirea templelor pagâne ce cazusera în ruina si sacrificarea la zei⁽⁸⁹⁾.

O adevarata schimbare se produce doar atunci când Galeriu se îmbolnaveste grav, iar crestinii interpreteaza aceasta ca o pedeapsa divina. Reflectând asupra atitudinii sale fata de dânsii, augustul doborât de boala emana în 311 un edict prin care interzice persecutiile pe tot teritoriul imperiului⁽⁹⁰⁾. El întelege ca tot ceea ce facuse împotriva crestinilor fusese zadarnic; produsese numai suferinte si moarte. Desi acest edict poarta la început numele celor patru augusti, este aproape sigur ca reprezinta opera lui Galeriu singur. El afirma ca toate masurile anterioare luate împotriva crestinilor nu urmareau altceva decât binele statului si restaurarea legilor si ordinii romane, în care trebuiau sa se încadreze si crestinii. Acestia parasisera religia parintilor si în aroganta lor îsi dadusera legi proprii, pentru care multi au preferat sa moara sau sa suporte diferite suferinte. Acum, totul e anarhie: nu se aduce cult vechilor zei si nici Dumnezeul crestinilor nu este cinstit. Pentru a îmbunatati situatia prezenta, crestinilor li se permite sa «existe din nou si sa-si tina adunarile lor religioase, cu conditia sa nu faca nimic împotriva ordinei publice»⁽⁹¹⁾. O scrisoare ce urma sa fie trimisa tuturor prefectilor, trebuia sa cuprinda norme precise si detaliate referitoare la aplicarea edictului. Crezând poate în interventia Dumnezeului crestinilor, Galeriu le cere apoi sa se roage pentru sanatatea lui, pentru dânsii si pentru prosperitatea imperiului.

Acest edict are o importanta capitala în istoria crestinismului antic. El pune capat unei politici religioase ce durase mai bine de doua secole. În mod expres, religia crestina este pusa pe acelasi plan cu celelalte religii ale imperiului; ea nu mai este o superstitio sau religio illicita. În Occident, edictul legifereaza o stare de lucruri deja existenta, iar cei doi augusti nu gasesc nici o dificultate în a-l aplica. Pentru Orient, Maximian nu publica edictul asa cum fusese formulat de Galeriu; totusi, îi încredinteaza prefectului garzii sale, Sabinus, misiunea de a comunica tuturor functionarilor sai sa nu mai ia nici o masura împotriva practicarii religiei crestine⁽⁹²⁾. Consecintele sunt imediate: toti crestinii închisi sunt eliberati, inclusiv cei condamnati la munca în mine (ad metalla). Pe strazile localitatilor se vad acum întorcându-se grupurile exilatilor; bisericile înca existente se umplu din nou; cei ce nu fusesera tari în credinta si cedasera cereau acum readmiterea în numarul celorlalti, al confesorilor; mai mult, pagânii însisi iau parte la bucuria crestinilor, fericiti fiind ca persecutia s-a terminat⁽⁹³⁾.



XI. PRIMATUL ROMAN ÎN LUMINA

PRIMELOR PATRU SECOLE

1. Marturii literare despre apostolatul lui Petru la Roma

Izvoarele convergente si sigure referitoare la venirea si martiriul apostolului Petru la Roma în timpul împaratului Nero sunt împartite în doua: literare si arheologice. Prima grupare de izvoare ne este prezentata de o serie neîntrerupta de autori antici care certifica o traditie de netagaduit. A doua categorie de marturii, si anume acelea referitoare la mormântul lui Petru la Roma, constituie un argument sigur, mai ales în urma sapaturilor arheologice facute sub altarul confesiunii din bazilica "Sfântul Petru".

În cadrul primului grup avem la început însasi marturia lui Petru, care scrie prima scrisoare din "Babilonia". În literatura apocaliptica Babilonia era Roma, noua capitala a pagânismului (Al 14, 8; 17, 5; 18, 2).

Clement, episcop al Romei, în scrisoarea sa din anul 96, în care ne descrie fapte la care fusese martor ocular cu 30 de ani mai înainte, vorbeste despre Petru si Paul. La acestia se adauga multimea nenumarata a protomartirilor romani⁽⁹⁴⁾. Aceasta ne dovedeste ca martiriul celor doi apostoli a avut loc pe timpul împaratului Nero.

Circa 10 ani mai târziu, Ignatiu din Antiohia scrie romanilor⁽⁹⁵⁾. Aceste dispozitii despre care vorbeste Ignatiu ne fac sa deducem ca apostolul a condus îndeaproape si în mod direct comunitatea din Roma.

Clement Alexandrinul, într-un fragment redat de Eusebiu din Cezareea⁽⁹⁶⁾, ne vorbeste despre predica lui Petru la Roma si de evanghelistul Marcu, care a scris Evanghelia sa în urma predicii lui Petru. Marturia lui Clement este de la sfârsitul secolului al II-lea, însa ea se bazeaza pe un text al lui Papia din Hierapolis, care apartine generatiei postapostolice, Papia fiind discipol al evanghelistului Ioan.

O alta marturie despre apostolatul lui Petru la Roma ne vine de la Tertulian, care în lucrarea sa despre Botez scrie: "Nu este nici o diferenta între cei pe care Ioan i-a botezat în Iordan si cei pe care Petru i-a botezat în Tibru"⁽⁹⁷⁾. Tertulian, referindu-se la activitatea apostolului Petru în cetatea eterna, reda o convingere comuna timpului sau.

Irineu din Lion, scriind catre anul 180 opera lui fundamentala "Adversus haereses", vorbeste despre Biserica din Roma ca despre "Biserica cea mai mare si cunoscuta tuturor, fondata si constituita în Roma de gloriosii apostoli Petru si Paul", iar putin mai departe scrie: "Fericitii apostoli care au fondat Biserica romana au transmis conducerea episcopala lui Lin"⁽⁹⁸⁾.

La aceste marturii pot fi adaugate cele provenite din scrierile apocrife. "Faptele lui Petru", un manuscris din Vercelli, scris înainte de anul 190, ne descrie venirea lui Petru la Roma, pentru a-l combate pe Simon Magul, care dusese deja în eroare o parte din credinciosii romani. În disputele pe care le au, Petru iese victorios, iar Simon Magul îsi termina zilele într-un mod mizerabil⁽⁹⁹⁾. Acelasi manuscris ne vorbeste si despre martiriul lui Petru la Roma pe timpul lui Nero⁽¹⁰⁰⁾. Traditia referitoare la disputele dintre apostolul Petru si Simon Magul este preluata si de Eusebiu din Cezareea⁽¹⁰¹⁾. De fapt, activitatea lui Petru la Roma, ca si martiriul sau pe timpul împaratului Nero, în forma prezentata de "Faptele lui Petru" sunt prezente în multe scrieri apocrife ale antichitatii, ele reflectând o traditie înradacinata adânc în constiinta crestinilor, traditie care a continuat pâna în zilele noastre.

2. Mormântul lui Petru

Sapaturile arheologice efectuate sub altarul confesiunii din bazilica "Sfântul Petru" începând cu 1940 au readus la lumina "trofeul" de care vorbea Gaius, preot al comunitatii romane din timpul papei Zefirin (199-217). Gaius, în controversa cu Proclus, cap al montanistilor, îi demonstreaza acestuia autenticitatea Bisericii din Roma, aducându-i ca marturie incontestabila mormintele "apostolice": "eu, însa, pot sa-ti arat mormintele (óo) apostolilor. Daca ai voi sa vii în Vatican sau pe via Ostia, vei gasi trofeele acelora care au fondat aceasta Biserica"⁽¹⁰²⁾. Traditia referitoare la colina Vatican ca loc al mormântului apostolului Petru s-a pastrat din antichitate. Astfel, sfântul Ieronim scrie ca Petru "a fost înmormântat la Roma, pe colina Vatican, în apropiere de strada Trionfale"⁽¹⁰³⁾. O inscriptie a papei Damasus (366-384) din bazilica "Sfântul Sebastian" ne spune ca Petru si Paul au locuit aici⁽¹⁰⁴⁾. Pe un grafit din aceeasi bazilica gasim inscriptia "Domus Petri", iar alte inscriptii ne spun ca aici se adunau credinciosii pentru banchete funebre în onoarea apostolilor. Astfel s-a creat ipoteza conform careia mormântul apostolului Petru ar fi fost transferat în bazilica "Sfântul Sebastian" în timpul persecutiei lui Valerian (253-260), pentru a fi ferit de profanare. La o data ulterioara, moastele apostolului ar fi fost reînhumate pe colina Vaticanului. Sapaturile arheologice din perioada 1940-1949 par sa indice faptul ca ramasitele pamântesti ale apostolului au ramas mereu în mormântul din Vatican.