Emil dumea

Ramâne deschisa problema daca sfântul Bretanion a colaborat cu sfântul Vasile cel Mare pentru transportarea în Capadocia a osemintelor sfântului Sava, martirizat în Gothia (Dacia meridionala). Cu aceasta ocazie, documentele ne dau multe informatii referitoare la crestinismul nord-danubian. Alte informatii despre episcopul Bretanion nu mai avem.

În anul 381, printre participantii la Conciliul ecumenic din Constantinopol, îl întâlnim pe GERONTIUS sau Terentius, probabil succesorul lui Bretanion. El semneaza actele acestui conciliu cu numele de «Gerontius Tomensis»⁽¹³²⁾. Împaratul Teodosiu cel Mare (379-395) îl invita sa se ocupe de pastrarea autenticitatii si puritatii credintei în provincia lui (Codex Theodosianus, XVI, I, 3). Presupunem ca acest episcop era foarte bine pregatit din punct de vedere teologic, din moment ce-l vedem printre primele 10 personalitati bisericesti ale imperiului care trebuiau sa garanteze pastrarea si aplicarea deciziilor conciliare.

Un alt episcop de Tomis, mai cunoscut noua, este TEOTIM, caruia, în anul 392, sfântul Ieronim i-a consacrat câteva rânduri în cartea sa «De viris illustribus»: «Teotim, episcop în Schytia, la Tomis, a scris în forma dialogului, în stilul elocventei antice, opere mici si commatice. Aud ca scrie si alte opere» (CXXXI). Istoricul Sozomene adauga ca era scit de origine, capul Bisericii din Tomis si din toata SM si ca era cunoscut si educat în stiinta filosofica. Din acest motiv, adauga istoricul, purta parul lung, în maniera filosofilor. Descrierea sa se încheie cu mentiunea ca Teotim avea un mod de viata propriu calugarilor⁽¹³³⁾. Hunii care locuiau lânga Dunare îl numeau «Dumnezeul romanilor»⁽¹³⁴⁾. Lui i se atribuie diferite minuni savârsite printre acesti barbari, considerati de Iordanes ca fiind tribul cel mai crud dintre toate celelalte. Din prezentarea lui Iordanes desprindem unele aspecte ale vietii acestui episcop ca si relatiile lui cu populatia locala si cu hunii invadatori. Acestia din urma au un respect deosebit fata de dânsul. Interesanta ne pare expresia «Dumnezeul romanilor». De aici deducem nu numai prezenta romanilor în aceasta provincie, ci si faptul ca, daca episcopul era considerat într-un fel ca «dumnezeul» lor, aceasta ne face sa credem ca acesti romani erau crestini. Istoricul Socrate îl caracterizeaza pe Teotim ca «om stralucit din cauza pietatii si sfinteniei vietii sale»⁽¹³⁵⁾. Nu cunoastem nici locul si nici anul nasterii sale. Daca în 392 sfântul Ieronim scrie ca Teotim era unul ce scrisese deja diferite opere, iar acum continua sa scrie, aceasta înseamna ca episcopul nostru era în plinatatea fortelor sale. Poate ca înainte fusese un filosof pagân, iar dupa îmbratisarea religiei crestine fusese consacrat episcop. Daca traia ca un calugar, este posibil sa se fi ocupat si de promovarea vietii monastice în provincia sa. Calificativul de «kometes» (om cu parul lung) era atribuit si persoanelor din clasa inferioara a dacilor: comatii. Atunci, era Teotim unul dintre acestia. Nichifor Calixt îl numeste «om de origine scita si barbar»⁽¹³⁶⁾. Ce fel de filosofie poseda Teotim? Poate ca studiase printre greci; sau cunostea o «monastica filosofia», adica teoria si practica vietii monahale pe care el o traia. În opera sa «Sacra parallela», sfântul Ioan Damaschin s-a servit si de operele lui Teotim. Din putinele fragmente ramase, deducem ca episcopul de Tomis se ocupa mai ales cu probleme de natura morala⁽¹³⁷⁾.

Nu cunoastem în ce mod episcopul Teotim a intrat în relatii cu sfântul Ioan Gura de Aur, episcopul Constantinopolului († 407). Acesta, spre anul 399, trimite misionari pentru «scitii, nomazi la Istru»⁽¹³⁸⁾. Acesti nomazi sunt migratorii prezenti aici: gotii si hunii. La dânsii se refera sfântul Ieronim atunci când scrie ca «hunii învata psaltirea, frigul Schytiei se încalzeste cu caldura credintei»⁽¹³⁹⁾. Este foarte posibil ca episcopul Teotim sa fi colaborat în regiunile Dunarii de Jos la opera misionara a episcopului de Constantinopol.

De mai multe ori, documentele ni-l prezinta la Constantinopol, în cadrul unor sinoade. Într-unul din acestea, tinut în anul 403, Teotim este alaturi de episcopul acestui oras, Ioan Gura de Aur, pentru a-l apara de falsele acuze ce i se aduceau. Din discursul pe care-l tine în apararea operei si vietii teologului din Alexandria, Origene, ne putem da seama ca episcopul de Tomis cunostea foarte bine tot ce scrisese Origene. Teotim declara: «Stiu ca în cartile lui Origene nu se gaseste nici o învatatura falsa»⁽¹⁴⁰⁾.

Ca si pentru episcopii prezentati anterior, nici pentru Teotim nu cunoastem anul mortii sale. În «Acta sanctorum» este numarat printre sfinti la data de 20 aprilie.

Scriitor de limba greaca, cunoscut contemporanilor prin viata si opera sa, Teotim ramâne un personaj important pentru SM. Era un misionar ca si sfântul Nichita din Remesiana; în plus, era un ascet. Interventia sa în apararea lui Origene ni-l prezinta ca pe unul ce stapânea bine cultura teologica a timpului. Este primul episcop denumit «scit». Aceasta ne face sa ne gândim la o Schytia Minor ce-si dezvolta propriile caracteristici crestine, în contextul diferitelor populatii prezente aici: greci, romani, daco-geti, huni, goti.

Mai târziu, în cadrul celui de-al patrulea Conciliu ecumenic (Calcedon, 451), arhimandritul Carasos din Constantinopol invoca pentru apararea sa numele lui Teotim ca fiind numele unei autoritati de prim rang în apararea si pastrarea credintei Parintilor de la Niceea: «Când sfântul Teotim m-a botezat la Tomis, el mi-a poruncit sa nu am alte simboluri de credinta (în afara de cel de la Niceea)»⁽¹⁴¹⁾. Daca dupa atâta timp, Carasos a invocat memoria lui Teotim, aceasta înseamna ca episcopul de Tomis reprezenta într-adevar o autoritate în ambientul bisericesc de atunci.

Dupa Teotim, pe scaunul episcopal de Tomis îl întâlnim pe episcopul TIMOTEI, fara a sti însa daca a fost succesorul sau direct. Este prezent la conciliul ecumenic de la Efes (431). Timotei se afla în grupul episcopilor care pastrasera intacta credinta; alaturi de dânsul se afla Atanaziu, episcop de Develtum. Episcopul nostru a semnat aici cele «12 anateme» ale lui Ciril din Alexandria, ca si condamnarea ereticului Nestoriu. Între semnaturile participantilor, el se afla la numarul 170: «Timotheus episcopus...provinciae Scythiae decernens subscripsi». Nu avem alte detalii despre viata sa.

Este foarte probabil ca ultimii ani ai vietii sale sa nu fi fost deloc linistiti. Hunii invadasera din nou provincia, coborând apoi în teritoriile imperiale. Armata bizantina reuseste cu greu sa stavileasca atacurile lor repetate. În anul 477 acestia ocupa Tomisul.

Înainte de anul 448, ca episcop de Tomis era IOAN. Bun cunoscator al teologiei timpului, dânsul apara credinta în disputele cu ereticii nestorieni monofiziti. Tradusese în limba latina extrase din scrierile lui Teodor de Mopsuestia, Teodoret din Cyr si Euteriu din Tyana⁽¹⁴²⁾.

În cadrul sinodului din Constantinopol din luna noiembrie a anului 448, îl întâlnim pe ALEXANDRU «reverendissimus episcopus Tomitanorum civitatis, provinciae Scythiae». El semneaza actele sinodului pe locul al saptelea. Numele sau îl întâlnim si la conciliul ecumenic din Calcedon (451).

Activitatea lui Alexandru ca episcop de Tomis a fost de scurta durata. În anul 458, într-o scrisoare trimisa împaratului Leon (457-474), îl întâlnim pe episcopul TEOTIM al-II-lea⁽¹⁴³⁾. În aceasta scrisoare episcopul îi recomanda împaratului sa se ocupe de binele si pacea Bisericii. În continuare, îsi exprima adeziunea totala fata de deciziile conciliului din Calcedon. Alte stiri despre acest episcop, nu mai avem.

Dupa o pauza de jumatate de secol, la Tomis îl întâlnim pe episcopul PATERNUS. Numele sau se afla pe un disc de argint descoperit la Poltava (Ucraina), disc care apartinea probabil Bisericii din Tomis. El intra în disputele cristologice, unde vor fi prezenti si «calugarii sciti», calugari care proveneau cu multa probabilitate de la gurile Dunarii. Acestia îl acuza de nestorianism în fata împaratului Iustinian. Paternus soseste în capitala imperiala pentru a se apara. Aici îl întâlneste pe împarat si pe legatii papei Hormizda (514-523). Desi Iustinian era favorabil convingerilor doctrinale eronate ale calugarilor sciti, totusi, nu ia nici o masura împotriva episcopului de Tomis.

În anul 520 îl întâlnim din nou pe Paternus la Constantinopol, unde participa la un sinod pentru alegerea patriarhului orasului. În urma alegerii, conform uzantei timpului, alegatorii îi scriu papei, comunicându-i numele celui ales. Acest fapt intra în practica canonica a Bisericii, practica care consfintea dreptul papei de a recunoaste si aproba numirile înaltilor clerici ai Bisericii. De fapt, acest drept al pontifului roman recunoscut atunci, si mai târziu (pâna la 1054), si de Bisericile orientale demonstreaza puterea si autoritatea primatiala a urmasului sfântului Petru, garantul unitatii Bisericii.

Nu stim daca Paternus s-a întors la Tomis. Provincia era invadata de slavi, care dupa putin timp ameninta si cetatea imperiala. Iustinian îsi da seama de gravitatea pericolului; în urma unei campanii victorioase, întareste un mare numar de cetati ale Scythiei Minor. În centrul atentiei era orasul Tomis⁽¹⁴⁴⁾.

Seria episcopilor de Tomis se încheie cu VALENTINIAN, al carui nume apare în cadrul disputelor cu ereticii monofiziti. În anul 549, doi clerici îi scriu episcopului de Tomis despre confuziile cauzate de aceste dispute, confuzii în care era implicat si papa Vigiliu (537-555). Valentinian îi scrie papei, care îi raspunde pe data de 15 martie 550. Din scrisoare aflam ca în Scythia Minor patrunsesera tot felul de zvonuri false referitoare la persoana papei. Acesta îl îndeamna pe episcopul de Tomis sa-i avertizeze pe credinciosii sai sa nu dea crezare zvonurilor. Papa încheie, exprimându-si hotarârea de a respecta toate deciziile conciliilor ecumenice, iar daca Valentinian mai are si alte probleme, îl invita în capitala imperiala pentru a discuta personal cu dânsul.

Informatiile pe care le avem despre episcopii de Tomis ne ajuta sa vedem într-însii persoane care au mentinut mereu calea cea dreapta în pastrarea credintei si pastorirea poporului încredintat, aceasta în pofida nenumaratelor dificultati cu care se confrunta aceasta provincie. Desi circumstantele politice de afirmare a Constantinopolului deveneau destul de accentuate, ei au pastrat unirea cu Biserica mama (Roma), ca si cu celelalte Biserici crestine.



XIII. PRIMUL CONCILIU ECUMENIC

AL BISERICII: NICEEA - 325

Datorita dezordinilor si confuziilor doctrinare cauzate de Arie, ca si a altor controverse (de exemplu, stabilirea datei pascale), Constantin îi convoaca la Niceea pe episcopii imperiului. Pentru deplasare le pune la dispozitie posta imperiala, privilegiu de care se bucurau doar înaltii demnitari imperiali. Cunoastem numele a 220 de participanti; Eusebiu însa ne spune ca au participat 250 din toate regiunile Bisericii. Din cauza vârstei înaintate, papa Silvestru nu poate veni, însa îsi trimite reprezentantii sai, ne spune acelasi istoric. Împaratul participa personal înca de la început: tine un discurs în limba latina, îndemnându-i pe participanti sa promoveze pacea în Biserica si imperiu, însa nu se amesteca în problemele doctrinare. Multi dintre parintii conciliari purtau în trupurile lor «ranile Domnului nostru Isus Cristos», cicatrice ce marturiseau fidelitatea eroica fata de credinta marturisita în persecutiile ce abia se terminasera. Episcopul Paul din Neocezareea Eufratului are mâinile paralizate, iar egipteanul Pafnutiu si-a pierdut un ochi în persecutia lui Maximin⁽¹⁴⁵⁾.

Lucrarile conciliare se desfasoara din 20 mai pâna pe 25 iulie, în sala palatului imperial de vara de la Niceea. Arie în persoana îsi sustine doctrina, secundat de 17 discipoli, cel mai important fiind episcopul de curte, Eusebiu de Nicomedia. Dupa lungi discutii, ortodoxia are câstig de cauza. Se ia ca baza simbolul baptismal al Bisericii din Cezareea, elaborându-se apoi simbolul de credinta. Aceasta profesiune de credinta exclude în termeni clari si categorici orice subordonare a Logosului fata de Tatal: El este nascut «din aceeasi esenta a Tatalui», este «Dumnezeu din Dumnezeu, lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut iar nu creat, consubstantial (homoousios) Tatalui». Apoi, într-un «appendix», sunt condamnate cele mai importante propozitii ale lui Arie. La 19 iunie profesiunea de credinta este aprobata de parintii conciliari. Exceptie fac doi episcopi care, împreuna cu Arie, sunt exclusi din comuniunea Bisericii. Profesiunea de credinta este publicata apoi de împarat ca lege imperiala.

Referitor la data celebrarii Pastelui, se stabileste prima duminica dupa luna plina a echinoctiului de primavara, iar episcopului din Alexandria îi revine misiunea de a comunica anual data stabilita de dânsul. Si aceasta decizie a parintilor conciliari a fost publicata de împarat tot ca lege a imperiului. În 20 de dispozitii schematice, se decide în alte probleme controversate, dându-se directive concrete (canoane = reguli, masuri) vietii Bisericii. Canonul 11 dispune ca «lapsii» din persecutia lui Liciniu sa fie readmisi în Biserica cu drepturi depline, dupa ce vor fi îndeplinit o penitenta de 12 ani, împartita în trei etape. Libertatea acordata Bisericii i-a determinat si pe unii oportunisti sa îmbratiseze crestinismul. Canonul 2 confirma regula deja existenta ca noii botezati nu pot fi consacrati imediat preoti sau episcopi; se recere o lunga perioada de proba. Alte canoane au caracter organizatoric sau liturgic: canonul 4 stabileste ca la consacrarea unui episcop trebuie sa participe cel putin trei episcopi; canonul 6 decide ca toti mitropolitii si episcopii din Egipt, Libia si Tebaida sa depinda de episcopul de Alexandria. Astfel, scaunul episcopal din delta Nilului dobândeste demnitatea patriarhala, asemanatoare cu cea a Romei. Canonul 20 stabileste ca în duminici si în timpul pascal, credinciosii sa se roage stând în picioare. Canonul 17 ia masuri drastice împotriva cametei (dobânda excesiva), dispozitie prezenta si în conciliile ulterioare.

Evolutia doctrinara ulterioara ne arata ca ceea ce se stabilise la Niceea nu reprezenta nicidecum o învatatura de credinta acceptata de toti. Episcopul arian Eusebiu din Nicomedia, ce fusese învins la conciliu, câstiga încrederea lui Constantin si-l determina sa se ridice împotriva ortodocsilor reprezentati de episcopul de Alexandria, sfântul Atanaziu. Acesta este exilat la Trier, unde scrie faimoasa "Viata a eremitului Anton", facând cunoscut în Occident idealul monastic egiptean. În 342, la Sardica (Sofia) are loc un alt sinod imperial cu scopul de a reface unitatea doctrinara a crestinismului oriental. Rezultatul este însa cu totul altul decât cel dorit: occidentalii declara invalida depunerea lui Atanaziu si reconfirma deciziile de la Niceea. Orientalii, în schimb, discuta separat si-l condamna nu numai pe Atanaziu, ci si pe papa Iuliu I care îl adapostise pe episcopul de Alexandria. Pentru a evita termenul homoousios (consubstantial), orientalii cauta formule de compromis: Fiul este «asemanator» sau «întru totul asemanator» Tatalui, sau «de o substanta asemanatoare Tatalui». În anul 359, urmeaza alte doua sinoade, la Rimini pentru occidentali, si la Seleucia pentru orientali. Daca occidentalii reconfirma conciliul de la Niceea, orientalii de la Seleucia, nu o fac. Constatând ca diviziunea continua, împaratul Constantiu, arian, îi ameninta cu exilul pe toti episcopii care nu vor semna o formula de credinta care cuprindea în esenta ideea «Tatal si Fiul sunt asemanatori conform Sfintelor Scripturi». Împaratul Valens, favorabil arianismului, reuseste sa stopeze decaderea arianismului si a semiarianismului. Însa deja aceasta scindare a ereziei si ereticilor în mai multe orientari si grupari ne arata ca pozitia antiniceniana intrase în declin. Datorita clarificarilor doctrinare («O substanta, trei Persoane», formula privita cu neîncredere de occidentali) ale celor trei mari capadocieni, Vasile, Grigore din Nazians si Grigore din Nyssa, se face înca un pas înainte spre refacerea unitatii. Acest nou progres doctrinar însa era contestat de ariani si semiariani care îl considerau pe Duhul Sfânt ca pe o creatura a Fiului. Atât Atanaziu, cât si diferite sinoade tinute la Roma îi condamnasera pe acesti «adversari ai Duhului Sfânt» (Pneumatomahi). Deoarece ei erau sustinuti si de episcopul de Constantinopol, Macedon, uneori erau numiti macedonieni.



XIV. CONCILIUL ECUMENIC

CONSTANTINOPOL I - 381

Pentru a pune capat disputelor, împaratul Teodosiu (379-395) intentioneaza sa convoace un alt conciliu ecumenic imperial, conciliu care va defini o alta problema fundamentala a Sfintei Treimi: divinitatea Duhului Sfânt. Printr-un edict din anul 380, împaratul declarase ca adevarata credinta, ce trebuie sa fie îmbratisata de toti, este cea a comunitatilor din Roma si Alexandria. Acum, el îi invita în capitala Orientului doar pe acei episcopi orientali de orientare bineînteles niceniana pe care îi considera promotori ai unitatii credintei. Dezbaterile încep în luna mai 381, iar numarul participantilor este inferior celui de la conciliul anterior (aprox. 150). Papa Damasus nu este prezent si nici reprezentantii sai. La începutul acelui an, episcopii occidentali se adunasera la Aquilea. Conciliul este condus de protejatul împaratului, episcopul Meletiu din Antiohia, înconjurat de alti 71 de episcopi. Sunt prezenti apoi episcopul capitalei, sfântului Grigore din Nazians, si sfântului Ciril din Ierusalim⁽¹⁴⁶⁾. Din initiativa împaratului se prezinta si un grup de 36 de episcopi adepti ai pneumatomahilor. Parintii sinodali încerca în zadar sa-i convinga de eroarea lor; dupa scurt timp, ei vor refuza orice propunere si în semn de protest parasesc orasul.

În discursul de deschidere, ce are loc în sala tronului, împaratul da anumite directive parintilor conciliari, apoi se retrage. Dezbaterile ulterioare, despre care avem putine marturii, au loc în biserica Homonoia, fara prezenta lui Teodosiu. Datorita insistentelor sale, se prezinta si episcopii egipteni, dintre care facea parte si «filosoful» Maxim⁽¹⁴⁷⁾. Intentia egiptenilor, însa, nu era doar aceea de a participa la conciliu, ci si de a prelua conducerea. Pentru aceasta, într-o noapte, în secret îl consacra ca episcop pe Maxim, cu scopul de a-l înlocui pe cel ce conducea dezbaterile, sfântul Grigore. Conciliul blocheaza aceasta tentativa, declara invalida consacrarea lui Maxim (canonul 4) si-l alege pe Grigore ca episcop al capitalei. Dupa scurt timp, Meletiu moare pe neprevazute, iar noul episcop va prelua conducerea conciliului. Însa moartea episcopului de Antiohia declanseaza o grava criza, din cauza ca pretendentul la scaunul episcopal, preotul Flavian, sustinea o pozitie doctrinara neacceptata de occidentali, iar împaratul voia sa evite un conflict cu Occidentul. Criza mai cuprinde si un alt aspect: multi parinti conciliari propun o formula de credinta în Duhul Sfânt pe care episcopul Grigore nu o poate accepta; el sustinea cu tarie «homousia» Duhului Sfânt, ceea ce îl izoleaza si mai mult de participanti. Pentru salvarea pacii si a unitatii conciliare, sfântul Grigore renunta la catedra episcopala, iar succesorul sau Nectariu va conduce lucrarile pâna la sfârsit. Desi pneumatomahii plecasera, iar orientarile participantilor nu erau unitare, în esenta se poate spune ca simbolul de credinta niceno-constantinopolitan, a carui formulare despre Duhul Sfânt se maturizeaza acum, demonstreaza o constiinta de credinta unitara⁽¹⁴⁸⁾.

În primul canon se reconfirma credinta de la Niceea si se anatemizeaza orice erezie, mentionati fiind, printre altii, pneumatomahii si apolinaristii⁽¹⁴⁹⁾. Luând în consideratie pozitia politica dobândita de capitala de pe malurile Bosforului ca resedinta a împaratului, canonul 3 recunoaste episcopului orasului o pozitie primatiala fata de celelalte patriarhate orientale, dar dupa episcopul Romei⁽¹⁵⁰⁾. Pozitia patriarhala a Antiohiei si Alexandriei depindea de originea lor apostolica si nu de importanta politica. Bizantion, în schimb, fusese pâna atunci un simplu episcopat supus mitropolitului din Heracleea. Canonul 3 nu se fundamenteaza pe nimic altceva decât pe noua valoare politica a capitalei imperiale, iar în conceptia orientalilor si episcopul Romei îsi trage pozitia sa cu totul speciala în Biserica tot dintr-o realitate politica: el este episcop în vechea Roma, capitala occidentala a imperiului. În afara de acest motiv, canonul mai are si alte explicatii. Fiind vadit antagonismul dintre Alexandria si Constantinopol, canonul reda victoria episcopilor ostili Alexandriei. Un al treilea motiv trebuie identificat în dorinta împaratului de a obtine si garanta episcopului din capitala sa un rang care sa-l ridice deasupra tuturor episcopilor Orientului. Însa, asa cum se va verifica mai târziu, canonul 3 nu reflecta o atitudine explicita antiromana, deoarece pozitia primatiala a Romei pentru întreaga crestinatate este respectata. Totusi, trebuie sa adaugam aici un detaliu semnificativ: atât papa Leon cel Mare, cât si Grigore I sustin ca deciziile (canoanele) de la acest conciliu nu au fost comunicate la Roma⁽¹⁵¹⁾. Împotriva acestui canon se putea astepta la o reactie din partea Alexandriei si Antiohiei. Însa episcopii egipteni nu sosisera înca atunci când s-a elaborat acest canon; în plus, erau prea compromisi cu consacrarea secreta a lui Maxim. Referitor la Antiohia, aceasta ramasese aproape fara voce dupa moartea episcopului Meletiu. Iar ceilalti episcopi orientali au ramas linistiti, crezând ca în fond nu este vorba decât de un primat de onoare al episcopului capitalei si nu de o revendicare jurisdictionala. De fapt, în acel timp era prea putin previzibila orientarea spre un primat de jurisdictie a Constantinopolului.

Ecumenicitatea conciliului din Constantinopol. Participantii la acest conciliu nu au înteles întrunirea lor ca un conciliu al întregii Biserici. Episcopatul occidental nu fusese invitat si nici nu era reprezentat⁽¹⁵²⁾. Teodosiu a publicat apoi deciziile conciliare doar pentru partea orientala a imperiului, nu si pentru Occident, iar Roma, asa cum am afirmat, nu a luat act de dezbaterile de aici.

În anul urmator, în capitala are loc un alt sinod care informeaza Roma ca sinodul din anul precedent a fost un «sinod ecumenic»⁽¹⁵³⁾. Termenul ecumenic însa nu are aici un continut de drept bisericesc, ci vrea sa indice faptul ca participantii din 381, invitati de împarat, proveneau din «oikumene» de limba greaca. Considerarea ca ecumenic a sinodului din 381 are loc gradual, si abia în timpul papei Grigore cel Mare, Occidentul recunoaste pe deplin ecumenicitatea lui⁽¹⁵⁴⁾. Dupa 382, profesiunea de credinta din 381 a devenit oficiala pentru Orient. În Occident, s-a afirmat cu timpul, fiind folosita si astazi în Liturgia romana. Aici s-a adaugat o amplificare explicativa, nu o falsificare a Scripturii, asa cum sustineau si mai sustin înca crestinii ortodocsi. Grecii înteleg prin cuvintele referitoare, evident, la Duhul Sfânt care «purcede de la Tatal», ca purcedere «de la Tatal prin Fiul»; occidentalii, în schimb înteleg purcederea Duhului Sfânt «de la Tatal si de la Fiul» (Spiritus Sanctus... a Patre Filioque procedens). «Filioque» este introdus în simbolul de credinta alcatuit de episcopul Pastor din Palencia în anul 447. Sinodul din Toledo din 589 introduce formula în simbolul de credinta niceno-constantinopolitan. În istoria divergentelor dintre greci si latini, Filioque va deveni unul din motivele importante pentru care Orientul crestin se va separa de Roma.