Emile Faguet

Şi toate acestea ar mai merge, ar satisface întrucâtva spiritul, ar avea aerul că sunt, cel puţin, raţionale, dacă Voltaire s-ar prezenta ca un om care-şi recunoaşte neputinţa metafizică, dacă s-ar declara „agnostic” şi ar afirma cu modestie că nu poate pătrunde taina lucrurilor. O face adeseori, trebuie s-o recunoaştem, pentru a-l

VOLTAIRE/211 lăuda. Dar agnosticismul lui, ca şi celelalte, este şovăitor, intermitent şi contradictoriu. Adeseori, el proclamă că există ceva care nu poate fi cunoscut, care ne depăşeşte şi pe care încercăm în zadar să-l atingem. Şi mai adeseori, el se lansează în această problemă cu o îndrăzneală nesăbuită şi înjghebează o metafizică la fel ca o tragedie împotriva lui Crébillon. Spiritul său, vulgar în această privinţă, alt cuvânt nu există şi asemănător cu al nostru, nu avea nevoie de o certitudine permanentă şi susţinută şi care să se susţină; el avea nevoie de certitudini de o zi şi de un ceas, de o mulţime de certitudini succesive, care, la capătul unei jumătăţi de veac, formali un morman de contradicţii. Cu toţii am ajuns aici, ştiu bine; şi tocmai asta şi spun, că eşti un om ca şi noi când ajungi aici.

Întocmai aşa stau lucrurile cu el în istorie, în politică, în morală, în problemele religioase propriu-zise. Este el un pur pozitivist în morală? Se pare că da; se pare că nu. Se pare că da: el respinge din răsputeri ideile înnăscute. Omul, animal mai complicat decât celelalte, dar|j numai atât, mai complicat, este călăuzit de diferite in-l stincte al căror joc îi asigură conservarea şi nu există', în el nimic în plus. Deci nici un fel de lumină specială, ţ supranaturală, care să ne deosebească de celelalte fiinţe | însufleţite. Deci nici un fel de lege morală, se pare; căci legea morală ne-ar deosebi de lume. Ne-ar da un ţel în afara ţelului comun, care nu este decât cel de a persevera în fiinţare. Nici un fel de lege morală; căci acest ţel, altul decât de a persevera în fiinţare, nu de la lume (care n-are alt ţel decât voinţa de a trăi) l-am putea învăţa; – şi ar trebui să presupunem că îl învăţăm datorită unei idei înnăscute, unei revelaţii, a noastră specială, lucruri a căror existenţă noi o tăgăduim.

— Nici un fel de lege morală.

— Ba da! Există una şi Voltaire face o excepţie în favoarea ei. Pentru ea, va presupune o idee înnăscută, f un fel de revelaţie. Dumnezeu a vorbit. „El a dat legea: lui”; el „a sădit în toate inimile aceeaşi sămânţă”; el a pus în om conştiinţa ca o lumină călăuzitoare. Să nu se spună despre conştiinţă că este rezultatul eredităţii, • educaţiei, deprinderii şi exemplului, ea este un ordin 212

Dat de Dumnezeu sufletului nostru, nu o născocire omenească. Şi iată legea morală stabilită şi o idee teologică, un minimum, dacă vreţi, de idee teologică admis de Voltaire i.

— Dar această lege morală care este? Este aceeaşi la Roma ca şi la Atena, cum spune Cicero, universală şi constantă în omenire. Arătaţi-mi un popor la care omorul, furtul şi nedreptatea să fie la loc de cinste!

— Prea bine şi Voltaire repetă acest lucru de o mie de ori; dar niciodată nu merge mai departe. Legea morală, pentru el, înseamnă să nu comiţi nedreptatea. Or, a defini legea morală în acest fel înseamnă a o restrânge; şi a o res-trânge în acest fel înseamnă tot a o nega. Căci dacă morala nu este decât ideea că nu trebuie să trăim în stare de barbarie, nu este nevoie de o lege pentru a o întemeia; ea nu este decât instinctul social, instinctul de conservare la o fiinţă făcută să trăiască în societate; instinctul de a persevera în fiinţare, la un animal care, dacă n-ar trăi în societate, nu ar mai trăi. A spune: oamenii n-au crezut niciodată că trebuie să se distrugă unii pe alţii nu înseamnă deci a spune altceva decât: oamenii au trăit întotdeauna în societate; ceea ce nu înseamnă altceva decât: omul există.

— Morala este o morală nu numai fiindcă se opune morţii sociale, este o morală începând din momentul când, moartea socială fiind conjurată, ea merge mai departe. Nu atunci când spune: nu ucide! Este ea o morală; căci nu ucide indică numai că omul are dorinţa de a trăi; ci atunci când spune: dăruieşte, devotează-te, jertfeşte-te. Atunci, numai atunci, ea este altceva decât un instinct, nu se învaţă din necesitatea de a fiinţa; nu decurge din înseşi nevoile noastre şi pare să fie o adevărată revelaţie. Instinctul social îmbrăţişează şi înţelege întreaga dreptate, morala începe prin milostenie.

— Or, tocmai acolo unde începe ea, Voltaire nu ajunge; şi iată că, după ce a negat-o prin principiile lui generale, după ce apoi a crezut o clipă că o întrezăreşte şi o proclamă, se descoperă, în sfârşit, că n-a cunoscut-o.

1 Poem despre legea naturală (n.a.).

VOLTAIRE/213 în istorie este Voltaire fatalist, providenţialist sau spiritualist? Vreau să spun, crede el oara într-o simplă serie de ciocniri şi de repercusiuni ale faptelor unele asupra altora fără ca vreo inteligenţă să intervină în jocul lor şi fără ca ele să aibă vreun scop?

— Sau crede că aici intervine sau, mai curând, le îmbrăţişează o inteligenţă universală, călăuzindu-le spre un scop cunoscut de ea, necunoscut de ele?

— Sau crede că acestei învălmăşeli de evenimente i se adaugă sau i se aplică, îngenunchin-du-le, redresându-ile, dirijându-le, cel puţin în parte, spiritul omenesc, inteligenţa independentă, voinţa luminată?

În ceea ce priveşte providenţialismul, răspunsul este uşor de dat: Voltaire îl respinge cu desăvârşire. Împotriva formulei „omul se frământă, Dumnezeu îl îndrumă”; împotriva Expunerii asupra istoriei universale, împotriva întregii idei creştine despre istorie a fost scris. Eseu asupra moravurilor, plus cele douăzeci sau treizeci de cărţulii în care Voltaire a reeditat la nesfârşit şi cu cruzime Eseul asupra moravurilor. A îndepărta supranaturalul din istorie este până-mtr-atât stăruinţa necurmată a lui Voltaire, încât uneori am putea-o lua drept întreaga lui operă şi găsi în ea ideea dominantă a vieţii lui intelectuale, care, în realitate, n-a avut niciuna. Dacă crede în Dumnezeu (şi el crede că crede), cu siguranţă ideea Providenţei îi este complet străină şi întru totul odioasă. El a combătut-o în toate cărţile şi, mai ales, în cărţile lui de istorie, cu întreaga energie pe care o avea.

Şi luaţi seama la acest amănunt: Toată lumea a observat slăbiciunea pe care o are Voltaire de a prezenta* marile evenimente ca pe nişte efecte ale unor cauze mici* t Această slăbiciune nu este altceva decât o formă a înclinaţiei mai generale de a îndepărta supranaturalul din istorie. Dumneavoastră, cărora vă place să vedeţi în seria de fapte istorice efectul şi dezvoltarea marilor cauze foarte generale, nu vedeţi că puneţi, fără să băgaţi poate de seamă, intenţii, planuri, ceea ce înseamnă idei, în sfâr-şit ceva intelectual, în mersul omenirii? Vedeţi aici legi. Dar o lege este o idee şi o idee presupune o minte. O minte care gândeşte istoria, înainte ca ea să înceapă, pentru a-i da legea ei de orientare, este un Dumnezeu.

Dumneavoastră aveţi, fără să vă gândiţi, acelaşi punct de vedere, sau ce vă desparte de el? Ca şi Bossuet când îşi scrie Istoria universală.

— Veţi spune că această lege pe care o vedeţi în istorie presupune o minte, într^ade-văr, dar n-o presupune decât pe-a dumneavoastră; că până la urmă dumneavoastră sunteţi cei care o faceţi? Atunci nu este decât un expedient, nu are o realitate obiectivă, nu există cu adevărat în istorie şi dumneavoastră nu credeţi în ea. Mai bine ar fi să n-o enunţaţi, fiindcă nu este decât o minciună iscusită. Sau credeţi în legi reale, adică intenţie, plan, orientare, scop, pe care nu le născociţi, pe care le regăsiţi şi le descâlciţi prin intermediul faptelor: şi atunci mai aveţi, fie că vreţi, fie că nu, un rest de concepţie teologică; – sau nu trebuie să vedeţi în istorie decât o învălmăşeală confuză de ciocniri şi de contra-ciocniri fără ţintă, fără planuri, fără legi, fără semnificaţie, ca un vârtej de atomi lăsaţi la voia întâmplării.

În materie de istorie, cel mai bun mijloc de a combate şi de a stârpi supranaturalul este, aşadar, de a arăta că este absurdă, că nu poartă pecetea nici unei inteligenţe, că răsturnarea imperiilor depinde de un pahar cu apă care cade, de un nas prea scurt, de un grăunte de nisip – şi acest lucru i-a plăcut lui Voltaire să-l facă. În acest punct se întâlneşte cu Pascal, fiindcă ateismul se întâlneşte întotdeauna cu Pascal, acolo unde Pascal nu se află decât în prima parte a argumentării sale.

Voltaire este deci profund ostil oricărei idei de providenţă în istorie. Este el, deci, pur pozitivist, pur fatalist? Ar trebui să fie. Dacă nu există legi istorice, nu vedem în istorie decât întâmplare, îngrămădiri fortuite, destrămări fără cauze, sau având drept cauze nişte fleacuri, puternice pale de vânt, schimbări neaşteptate ale curentului, Vâltori. Dar lui îi place să descopere o inteligenţă în obiectele pe Care le studiază şi dacă în istorie nu vede o inteligenţă generală, se complace în a contempla inteligenţe particulare. El este, sau cel puţin vrea să fie, spiritualist în istorie. Atribuie o imensă importanţă oamenilor de acţiune, regilor, marilor miniştri, cârmuirilor. Am văzut la el această idee ciudată, idee prin intermediul căreia se întâlnea cu Rousseau, că omul

VOLTAIRE/215 s-a născut bun şi că guvernămintele rele l-au pervertit. Guvernămintele au această forţă. Ele îi modelează pe, oameni. Uneori îi corup, adeseori îi fac foarte buni. Isto-A ria este domeniul şi materia asupra cărora îşi exercităW$voinţa câţiva oameni. Idee importantă la Voltaire. O vom ' regăsi în gusturile lui politice. Iată de ce i-au plăcut atât de mult marii principi şi i-a plăcut să-i vadă mai mari decât erau. Cezar, Ludovic al XlV-lea, Petru cel Mare, Frédéric, Ecaterina – iată eroii gândirii lui. Ei sţnt cei care au făcut sau fac istoria, demiurgii omenirii. Crede acest lucru şi mai crede că şi el este unul dintre aceştia. Ba chiar întrucâtva tocmai din acest motiv crede acest lucru.

Numai că, iată, inteligenţa reapare în univers. Reapare la plural. Nu este universală; e fragmentară; izbucneşte ici şi colo în vreun cap ales; dar există; şi de acum înainte îl va stingheri pe Voltaire aproape tot atât cât şi cealaltă. Fondul lui de aristocratism şi monarhism va stingheri fondul lui de pozitivism şi fatalism. Se opreşte deci, întâmplarea, i se va spune; imperiul său este deci suspendat de o mare inteligenţă unită cu o mare voinţă, de un mare spirit care se înalţă, fixează haosul oscilant, are un plan, începe un proiect? Istoria-este aşadar întâmplarea străbătută din când în când de; geniu? Iată providenţa generală înlocuită cu providenţe, particulare, monoteismul istoric înlocuit cu un politeism istoric. Voltaire a fost, am greşit când am spus stingherit, nu, n-a fost niciodată stingherit; el şi-a împărţit părerile în această chestiune, cum face întotdeauna. A acordat mult întâmplării, a acordat mult geniului. Este fatalist; şi este spiritualist în sensul pe care l-am dat acestui cuvânt. El străbate micile case ale omenirii; apoi, deodată, salută un mare specialist în boli mintale, care uneori nu este decât un chirurg. Aceasta în mod cam arbitrar şi făcând dintr-un „fapt mărunt” un mare eveniment a cărui cauză putea s-o socoată ca provenind de la un mare om. Trece de la un sistem la altul. Din pricina asta, istoria lui devine parcă bălţată. Ba este, aşa cum ţine el să fie, numai o stare a moravurilor, a obiceiurilor, a datinilor, a credinţelor, a superstiţiilor, a maniilor unui popor într-o anumită epocă; ba este, aşa 216/STUDII LITKRARE

Cum tot el ţine să fie, concentrată în jurul unui mare principe şi, ca să spunem aşa, în el.

— Curios spirit, mlădios şi nestatornic, insesizabil, limpede în fiecare pagină şi lăsând, după citirea celor o sută de volume, cea mai confuza impresie!

În politică, ce ne învaţă el? Liberalism sau despotism? Mai degrabă primul decât celălalt, fără îndoială, dar şi amândouă. El n-a încetat să se lase dus de optimism (am văzut acest lucru) şi, în consecinţă, de liberalismul epocii lui. N-a încetat să creadă că omul este bun, capabil de progres datorită inteligenţei şi „luminilor” lui. Uneori spune: „Nu, domnule, nu este totul pierdut atunci când poporul este pus în situaţia de a-şi da seama că are o minte. Dimpotrivă, totul este pierdut când îl tratezi ca pe o turmă de tauri. Credeţi că poporul a citit şi a judecat în războaiele civile dintre Roza roşie şi Roza albă, în ororile săvârşite de Armagnaci şi Bour-guignoni, în cele ale Ligii?” S-ar putea găsi câteva pasaje de acest gen în lucrările lui. Ii plăcea chiar să rostească cuvântul libertate. Nu combaţi în nici un caz o autoritate, fără a te convinge pe tine însuţi că eşti liberal. Or, el a combătut enei'gic autoritatea religioasă.

— Dar e greu de ştiut ce înţelegea el prin cuvântul libertate. Toate formele liberalismului, adică, fără îndoială, a ceva ce se împotriveşte omnipotenţei statului, îi sunt odioase. A detestat Parlamentele, Statele generale şi libertatea presei. Putem cita, din Henriada, o definiţie frumoasă şi elogioasă a guvernării parlamentare engleze; dar dacă e să luăm Henriada ca o autoritate în materie politică, găsim acolo şi această frumoasă epigramă împotriva guvernării cu ajutorul adunărilor:

De mille députés l'éloquence stérile

Y fit de nos abus un détail inutile;

Car de tânt de conseils l'effet le plus commun, Est de voir tous nos maux sans en soulager un.11 Elocinţa sterilă a o mie de deputaţi/A făcut din abuzurile ^noastre un amănunt inutil; I Căci din atâtea sfaturi, efectul cel mai obişnuit/Este de a vedea toate relele fără a scăpa de vreunul.

VOLTAIRE/217

Ca să spunem totul mai pe scurt, dar îndeajuns de • exact, Voltaire nu s-a ocupat stăruitor de politică. S-a băgat puţin, dar nu o gusta. Nu are nici noţiunile ei de bază. N-a înţeles absolut nimic din Spiritul legilor şi a trebuit să i se atragă atenţia că Contractul social reprezintă ceva. Când are pretenţia că-l respinge, în treacăt. pe Montesquieu, este cam ridicol. Afirmă că guvernul turc nu este atât de despotic pe cât se spune, fiindcă e/) temperat de ieniceri. O spune cu toată seriozitatea: aces-/tea sunt culmile pe care se ridică. Incertitudine, aici ca, pretutindeni, dar, mai ales, jumătate ignoranţă, jumătate dispreţ. În materie de ştiinţă politică Voltaire n-are ab- ', solut nimic ce să ne înveţe.

În problemele religioase, în sfârşit, ştie ce vrea, fără îndoială. Trebuie să recunoaştem că războiul împotriva supranaturalului a fost marea lui misiune şi misiunea preferată. Concepţia lui despre istoria intelectuală a omenirii este următoarea:

Antichitatea: nici un fel de supranatural; un miraj culos al imaginaţiei născocit de poeţi, folositor artelor/frumoase şi cu totul inofensiv; toleranţă absolută; liber-j tatea conştiinţei indiscutabilă; în afară de războaiele de I cucerire, pace temeinică; fericire.

— Creştinismul: apa- 1 riţia în lume a credinţei în supranatural. Din acel moment „cele două puteri”, cea spirituală şi cea temporală; lumea dezbinată, războaie pentru idei şi pentru idei care nu sunt înţelese, persecuţii, asupriri, asasinate, ruguri, barbarie, iadul pe pământ.

— Timpurile moderne: izgonirea supranaturalului, „zdrobirea” uneia dintre puteri, omnipotenţa celeilalte, întoarcere la antichitate, pace. Fericire.

Iată, desigur, ceva fals, fără îndoială, dar limpede. Este o concepţie de ansamblu care e limpede, o idee generală care e precisă, lucru atât de rar la Voltaire. E ceva care stă în picioare, ceva închegat; Victor Hugo va face din ea toată viaţa poeme frumoase; în sfârşit, acest lucru poate fi susţinut.

— Ei bine! Nu l-a susţinut. Concluzia este: „Striviţi infama!” şi de o mie de ori a spus „Striviţi infama!”; dar a spus destul de 218

Des să n-o striviţi. El vrea să menţină nu numai ideea de Dumnezeu, aşa cum am văzut, ci şi religia pentru mulţime. „E nevoie de o religie pentru popor”, această faimoasă vorbă lui îi aparţine. „E nevoie de o religie pentru ealàriime”, „oare va fi întotdeauna calicime şi nu va fi niciodată luminată” etc.

— Aici contradicţia este uriaşă chiar şi din pricina îndrăznelii afirmaţiei de mai înainte, acum dezminţită. Dacă este adevărat, nu un adevăr teoretic, de speculaţie şi de supeu, dar adevărat din punctul de vedere al istoriei şi al realului, că oamenii, oamenii în carne şi oase, oamenii care trăiesc şi suferă, au primit, prin creştinism, un plus de suferinţe şi de noţiuni prea subtile şi primejdioase de manevrat pentru ei – ceea ce admit că se poate susţine – dacă este adevărat sau dacă eşti convins de acest lucru, nu trebuie să rezervi acest adevăr unei aristocraţii a minţilor luminate şi să scrii apoi Naivul; trebuie ca aceşti oameni care pătimesc să fie salvaţi şi smulşi din chinurile lor.

— Să spui: e nevoie de un Dumnezeu. Pentru popor, nu este prea loial; dar admit acest lucru. Un Dumnezeu ca o vagă mângâiere, un Dumnezeu îndepărtat care răsplăteşte şi răzbună, în care dumneavoastră nu credeţi şi în care vreţi ca cei simpli să creadă, înseamnă dispreţ, poate milă; nu este o cruzime.

— Dar să spui: istoria, realitatea pământească este cumplită în-cepând de la Hristos; este bine să înceteze pentru noi; şi este în folosul nostru să continue pentru cei umili; iată un lucru monstruos.

Şi nu este monstruos fiindcă o spune Voltaire. El e prea uşuratec pentru a fi crud. Spune enormităţi, făcând piruete. Dar e neîntrecut în a se contrazice; în a ajunge, dintr-o săritură, la capătul unei idei şi, cu un nou avânt, la capătul ideii contrare; în a fi inconsecvent cu o suverană îndrăzneală a certitudinii; în a fi ateu, deist, optimist, pesimist, înnoitor, curajos, reacţionar turbat, mereu cu aceeaşi limpezime a gândirii şi a hotărârii în argumentare, mereu ca şi cum n^ar fi gândit niciodată altceva, ceea ce face ca fiecare carte a lui să fie o minune de limpezime, iar opera lui un miracol de incertitudine. Acest mare spirit este un haos de idei limpezi.

VOLTAIRE/219

III

IDEILE SALE GENERALE

Ceea ce se află la baza tuturor acestora este egoismul, aşa cum am spus, egoismul viguros şi exigent, care devine o întreagă filosofie. Dacă ne situăm pe acest punct de vedere, contradicţiile dispar. Nevoile sau gusturile domnului Voltaire constituie măsura tuturor ideilor lui, creându-le, determinându-le şi făeându-le să concorde între ele. Este un mare burghez; e bogat, îi place societatea, luxul, artele, conversaţiile libere între „oamenii de societate”, teatrul, liniştea sub ferestrele lui. Tot ceea ce va veni în sprijinul acestor gusturi sau va concorda cu ele va fi adevărat, tot ceea ce le va contraria va fi fals.

— Întrucât n-are imaginaţie, n-are nevoie de miraculos, de supranatural; deci nu există religie.

— Întrucât este plin de curiozitate, îi place teatrul şi nu-i prea riguros în ceea ce priveşte normele morale, nu-i place o religie ostilă curiozităţii, spectacolului şi libertinajului; deci nu e nevoie de religie.

— Întrucât îi place ca poporul să-l lase în pace, îi plac toate frânele care pot struni poporul; deci e nevoie de o religie.

— Întrucât detestă războaiele civile îi este groază de ceea ce le-a provocat şi de ceea ce ar putea să le mai dezlănţuie; deci nu e nevoie de religie etc.

— Principiul este constant, nu e vina lui dacă consecinţele sunt contradictorii.

Întrucât este un mare burghez, pe jumătate gentilom şi s-a născut într-un secol în care această clasă poate parveni la orice, nu este nicidecum adversarul aristocraţiei din care simte că face parte; al monarhiei care nu a încetat să devină pe jumătate burgheză. Remarcaţi că Ludovic al XlV-lea este Dumnezeul său, pentru aceleaşi motive care-l împiedicau pe Saint-Simon să-l iubească pe Ludovic al XlV-lea. Ceea ce-i place lui este „această lungă domnie a josnicei burghezii” 1 (Saint-Simon), în care Colbert, Louvois şi Chamillart sunt miniştri, iar Molière, Boileau şi Racine favoriţi. Remarcaţi că Luvezi prezenta traducere, p. 157.

Dovic al XV-lea şi Ludovic al XVI-lea sunt regi ai nobilimii în mai mare măsură decât Ludovic al XIV-lea şi de aceea îi iubeşte mai puţin. Remarcaţi că, atunci când a murit, se pregătea să scrie o lucrare pentru a-l combate temeinic pe Saint-Simon, devenit de curând cunoscut în acea perioadă.

În ce priveşte democraţia, de ce-ar iubi-o? O prevede h nivelatoare, iar el e bogat; nu prea înclinată spre literatura, sau vădind o slăbiciune pentru literatura mediocră, iar el este un literat subtil; zgomotoasă, iar lui îi place liniştea; preţuind mai mult frazeologia decât spiritul, iar el e spiritual şi „n-a făcut frazeologie niciodată în viaţa lui”.

— Şi, desigur, e mai bine să intri într-o aristocraţie cu o cârmuire despotică, adică în care talentul, bogăţia, ca şi linguşeala, dealtfel, se pot desfăşura, decât să fii înghiţit de o democraţie nu prea clarvăzătoare în privinţa acestor diferite merite.

— Deci Ludovic al XIV-lea, Ecaterina, Frédéric dacă ar fi avut un caracter frumos, Ludovic al XV-lea dacă ar vrea să-i semene lui Ludovic al XIV-lea. Deci e nevoie de o aristocraţie sub un despot, o aristocraţie ale cărei rânduri un despot sa le deschidă pentru cel care îi este pe plac.

— Dar nu corpuri privilegiate, parlamente, cler autonom, nici „două puteri”, nici „trei puteri”. La ce-ar sluji acestea dacă nu să constituie obstacole în calea conducerii personale, fără să aducă un profit demn de luat în seamă unui om ca domnul de Voltaire; şi, prin urmare, ce-ar mai reprezenta ele? Nici un fel de aristocraţie independentă, sub nici o formă. Montesquieu este aproape de neînţeles.

Această inaptitudine radicală de a ieşi din sine îl reprezintă întru totul pe Voltaire. Ba îi determină caracterul, ea îi determină comportarea, ea îi determină politica; dar, într-adevăr, ea îi determină şi istoria şi filosofia. Ea devine, în consideraţiile istorice, în filosofie, pe scurt în ideile generale un fel de antropomorfism cam naiv, cam îngust şi cu vederi mărginite, care este foarte interesant de analizat. Omul este antropomorfist în mod natural, în mod fatal, prin definiţie şi aproape printr-o tautologie, fiindcă este om. El nu se poate împiedica nici să nu se socoată centrul universului şi scopul

VOLTAIRE/221 lui şi cauza lui finală; – nici să nu se considere modelul universului, neizbutind să vadă vreodată ceva în lume despre care să nu presupună că este constituit ca şi el.

— Voltaire însuşi a arătat foarte spiritual această tendinţă primitivă şi de neînlăturat a spiritului omenesc. O cârtiţă şi un cărăbuş stau de vorbă prieteneşte în ungherul unui chioşc: „Iată o fabrică frumoasă, spunea • cârtiţă. Se vede treaba că o cârtiţă foarte puternică a făcut această lucrare.

— Îţi baţi joc de mine, spuse cărăbuşul; arhitectul acestei clădiri este un cărăbuş plin de geniu”. În privinţa asta aşa suntem cu toţii, numai că suntem mai mult sau mai puţin cărăbuşi şi cârtiţe, după cum, repet, avem o putere mai mare sau mai mică de detaşare. Legătura între caracter şi inteligenţă există aici mai mult, infinit mai mult, decât oriunde altundeva. Voltaire, extrem de personal, este în esenţă antropomor-fist. N-a chibzuit îndeajuns la vorbele cărăbuşului lui. În materie de istorie, antropomorfismul constă mai ales în a crede că oamenii au fost dintotdeauna aşa cum îi vedem şi aşa cum suntem noi înşine. Voltaire are în personalismul lui această sursă de erori. Ori de câte ori în istorie ceva se îndepărtează de modul de a gândi şi de a simţi al unui francez din 1740 şi mai ales de modul de a gândi şi de a simţi al domnului de Voltaire, el strigă imediat: „E fals!”. – „Pe cine-l vom face să creadă acest lucru?”, „Cum putem admite?”. „Nu este cazul să credem.” iată formulele favorite din al său Eseu asupra moravurilor. Pe cine vom face să creadă • că a existat fetişismul pe pământ? Pe cine vom face să creadă că adeseori lucruri imorale au fost amestecate în cultele religioase? Pe cine vom face să creadă că politeismul a putut fi prigonitor? Pe cine vom face să creadă că Diocleţian a vărsat sângele creştinilor? „Nu este de crezut ca un om ce s-a vădit atât de filosof încât să renunţe la Imperiu, să se vădească atât de puţin filosof încât să fie un prigonitor fanatic.” – îndeosebi această faptă de mare importanţă săvârşită de nişte oameni care nu sunt creştini şi care-i persecută pe cei ce nu gân-deisc ca ei este pentru Voltaire un, scandal al raţiunii şi, în • consecinţă, o imposibilitate şi, în consecinţă, o minciună. Ceea ce vede el în istoria modernă sunt războaiele 222