Şi dacă n-ar fi decât atâta, Le Sage n-ar constitui o tranziţie între cele două epoci, ci ar aparţine pur şi simplu celei precedente. Este adevărat; dar pe lângă aceste înclinaţii ale spiritului, care fac din el un contemporan al lui La Bruyère şi parcă dincolo de ele şi mai în adân-cime, Le Sage mai are şi altele, prin care tinde spre o dată cu totul diferită, puţin cam prea mult poate, iar acest lucru îl vom vedea mai departe.
II
„REALISMUL” LUI LE SAGE
Le Sage nu poate fi prezentat ca om al timpului său dacă nu este analizat ca realist. Aproape dimpotrivă. Într-adevăr, realismul îşi are obârşia în Şcoala din 1660, prin faptul că această şcoală a însemnat o reîntoarcere la firesc, la observaţia exactă, la gustul pentru real şi o reacţie foarte violentă împotriva genului romanesc. Pline de realism sunt satirele lui Boileau, comediile lui Molière, Romanul burghez al lui Furetière, îndrăgit de Boileau şi Caracterele lui La Bruyère. În 1715, realismul nu mai e deloc o noutate, e o tradiţie şi mult mai înnoitori vor fi cei care, din sfera faptelor, se vor arunca în cea a ideilor şi a sistemelor, ceea ce, adeseori, va însemna tot o revenire la romanesc, dar pe altă cale.
— Le Sage, de altfel un om foarte puţin pretenţios şi modest în ceea ce priveşte ambiţiile literare, nu face aşadar, sau nu crede că face decât ceea ce se făcea înaintea lui. Priveşte, observă, adună şi compune „caractere”, cu ingredientele proprii unui „roman comic”. Numai că, dacă, propriu-zis, nu născoceşte nimic, el aduce în arta realistă propriul său specific şi întâmplarea face ca acest specific să fie cum nu se poate mai apropiat de această artă: nu o depăşeşte, nu rămâne în afara ei; i se acomodează şi o umple întocmai. Le Sage s-a născut realist din plăcerea de a fi.
— Studii literare – c. 1/949178
Din capacitatea de a deveni şi din neputinţa de a fi altceva. Este realist într-un mod mai mult decât covârşitor; este realist în mod exclusiv.
Realismul înseamnă, în primul rând, curiozitate şi darul de a vedea bine lucrurile. Nimeni n-a fost mai curios decât Le Sage şi n-a văzut mai just lumea în care-i era îngăduit să-şi arunce privirea.
— Dar această lume nu era societatea aleasă şi nu se poate spune despre Le Sage că a fost un gentilom al literelor. Om foarte cinstit, ba chiar aproape eroic în probitatea sa, el n-a frecventat decât teatrele, cafenelele şi pe micii burghezi.
— Întocmai! Nu voi spune chiar: „Asta şi trebuia”, dar voi spune cam aşa: nu e o condiţie proastă şi nici un punct de vedere prost pentru un realist. Lumea cea mai de sus şi lumea cea mai de jos sunt la fel de reale ca şi lumea de mijloc; o ştiu, desigur şi nu strică s-o repet; şi, totuşi, arta realistă are de înfruntat două primejdii, dintre care prima este aceea de a te împotmoli prea adâne în cloaca omenească, iar cealaltă de a vrea să zugrăveşti vârfurile strălucitoare. Un realist modern atât de mare cum este Balzac a eşuat în chip lamentabil atunci când a vrut să facă portretele unor ducese, iar un altul, mai puţin mare, dar tot foarte dotat, Zola, a denaturat realismul încăpăţânându-se să zugrăvească drojdia societăţii în toată cruditatea ei. Aceasta fiindcă arta înseamnă întotdeauna o alegere şi, în consecinţă, o excludere. Aceasta e raţiunea ei de a fi. Dacă ar fi reproducerea exactă a naturii în întregul ei, nu ar exista nici o deosebire între ea şi natură. Arta se deosebeşte de natură, în primul rând, prin aceea că e mai puţin completă decât natura. Ea constă, în primul rând, în a vedea natura dintr-un anumit unghi, bine ales, ceea ce înseamnă a nu vedea din ea decât o porţiune. Or, arta realistă, ca oricare alta, este un punct de vedere, şi, ca oricare alta, desprinde din totalitatea lucrurilor zona care-i este proprie. Dar care este aceea, de vreme ce, aşa cum ne arată însuşi numele ei, îşi închipuie că redă adevărul adevărat despre moravurile omeneşti?
Pentru arta realistă, adevărul despre moravurile omeneşti nu va putea fi decât media moravurilor omeneşti, iar punctul ei de vedere va trebui să se situeze pe la
LE SAGE/V9 mijloc. În sensul obişnuit, consemnat în folosirea curentă a limbii, realitatea este ceea ce ne izbeşte cel mai adesea şi parcă în mod asiduu privirile. Un om mare, ca Napoleon, este perfect real; numai că nu pare a fi. Prin simplul fapt al măreţiei sale, el e legendar, exilat, chiar într-o convorbire populară, în domeniul poemului epic.
— Şi acelaşi lucru se întâmplă cu un scelerat care iese din comun: el e adevărat şi totuşi pare o fiinţă imaginară. Observaţi că-i spuneţi un monstru: în felul acesta îl situaţi, deşi face parte din natură la fel ca oricare altul, în afara ei. Printr-un fel de necesitate raţională, care pentru artist devine o lege a artei sale, cine spune realitate – lucru curios, dar de netăgăduit – nu spune aşadar întreaga realitate, ci din realitate ceea ce pare a fi mai real; pentru că este mai obişnuit. Arta realistă, ca şi altă artă şi tocmai fiindcă este o artă, va avea deci limitele ei, de sus şi de jos şi va trebui să-şi interzică zugrăvirea unor caractere prea particulare fie prin înălţimea lor, fie prin josnicia lor, fie, pur şi simplu, prin singularitatea lor.
Or, prin situaţia pe care o avea în viaţă, Le Sage era cum nu se poate mai bine plasat pentru a observa, fără eforturi şi în chip firesc, limitele acestei arte. El nu o crea; şi, adeseori, părea că este creatorul ei; nu atât pentru că el a născocit-o, cât pentru că această artă părea născocită pentru el. Nu trebuia să se gândească la zugrăvirea unor fiinţe excepţionale, sau măcar a unor oameni din lumea bună şi rafinată; căci, fiind un mic burghez modest, ba chiar timid, după părerea mea şi puţin cam sălbatec, nu făcea decât să treacă prin saloane, uneori ceva mai repede chiar decât ar fi fost de dorit. El nu avea să se complacă în descrierea unor netrebnici prea josnici; căci era un om foarte cumsecade şi, reţineţi aceasta, cu o imaginaţie foarte potolită şi atitudini foarte simple, neavând, prin urmare, nici acel gust al viciului care, la unii artişti, de altfel oameni de treabă, este o ciudăţenie a fanteziei depravate, nici acea afectare de a-i considera pe sceleraţi personaje poetice, care vădeşte nestăpânita poftă puerilă a unor artişti, de altfel foarte potoliţi şi foarte burghezi, de a-l scandaliza pe cititorul naiv.
— Rezultă aşadar că a fost, cu toată sinceritatea şi 180
Francheţea, un bun realist, fără să se dea la o parte, dar şi fără să se năpustească asupra altui domeniu şi foarte la largul lui în acesta.
Iată de ce pare că el a inventat acest gen. într-adevăr, predecesorii săi nu sunt realişti într-un mod atât de pur. În primul rând, ei sunt astfel mai puţin în esenţă cât ca o reacţie împotriva autorilor romaneşti care i-au precedat şi pe ei. Şi-apoi, realismul lor este un fel de amestec. Unii, ca Boileau, sunt realişti cu o intenţie satirică, ceea ce este realism, fără îndoială, dar nu pe deplin. Realismul este un tablou din care cititorul poate scoate o satiră, dar din care nu prea se cuvine ca autorul să facă el însuşi o satiră, căci atunci am trece în alt gen, ţinând un pic de genul oratoric, care este tocmai unul dintre contrariile realismului. Intenţia satirică nu este mai puţin evidentă la La Bruyère, la Furetiere. Mai este nevoie să spun că, atunci când îl dăm pe Racine drept realist, nu ne lăsăm împinşi de gustul pentru paradox sau tachinerie şi credem că avem dreptate; şi încă Racine nu este realist decât în fondul său, prin gustul său pentru adevăr, pentru precizie, pentru firesc şi pentru natură; şi pe acest fond, care, de altfel, e unul dintre meritele lui, a pus şi poezia sa, care este atât de delicată şi de valoroasă şi gustul său vădind o anumită nobleţe a sentimentelor, a moravurilor şi a limbajului, un fel de aer aristocratic care se răspân-deşte asupra întregii sale opere. Racine este un realist care este poet şi curtean.
— Le Sage e realist fără niciunul din aceste amestecuri. El este realist ca cineva care are nu numai gustul realităţii, ci şi obişnuinţa acestor moravuri ale oamenilor de mijloc, care sunt însăşi materia realismului.
Ca să fii un bun realist, nu e de ajuns să ai obişnuinţa moravurilor oamenilor de mijloc, e nevoie aproape să ai şi o moralitate mijlocie, în sensul strict al acestui cu-vânt şi fără ca prin aceasta să se înţeleagă un început de imoralitate. Nu trebuie să ai nici acel uşor gust al viciului, real sau afectat, despre care am avut prilejul să vorbim mai sus, nici un dispreţ prea mare, sau cel puţin nu prea înfocat, faţă de josniciile şi vulgarităţile omeneşti. Philinte ar fi fost un bun realist, el care priveşte aceste defecte, împotriva cărora alţii murmură, ca
LE SAGE/181 pe nişte vicii legate de firea omenească şi care-i stimează pe oamenii de treabă fără să se minuneze şi-i dezaprobă pe ceilalţi fără să se tulbure.
— Trebuie să remarcăm că o anumită înălţime morală dă imaginaţie, fiind probabil ea însăşi o formă a imaginaţiei. Un Alceste care scrie îi face pe oameni mai răi decât sunt, din pricina groazei lui de a-i vedea răi. Aşa s-a întâmplat cu La Rochefoucauld, sau chiar cu La Bruyère şi cu Honoré de Balzac. Ei simt o plăcere amară să arate mârşăviile oamenilor pentru a-şi dovedi lor înşile, cu insistenţă şi dureroasă încăpăţânare, cât sunt de îndreptăţiţi să-i dispreţuiască. Şi iată-ne la un gen de lucrare care se îndepărtează de realitate, care trece la concepţii imaginare.
— Se poate întâmpla şi invers şi un spirit delicat, datorită gustului său pentru înălţimea morală, va închide ochii la micimile omeneşti, se va obişnui să nu le vadă şi-i va zugrăvi pe oameni mai frumoşi decât sunt. O parte din imaginaţia lui Corneille constă în înalta sa moralitate, sau moralitatea lui ţine, la rându-i, de imaginaţie; căci dacă morala este cuprinsă în estetică sau dacă estetica ţine de morală nu ştiu şi nici nu are vreo importanţă aici.
Ei bine, bunul Le Sage nu este nici un Corneille, nici un La Rochefoucauld. El trăieşte netulburat într-o concepţie despre natura umană în care intră şi binele şi răul, care, desigur, se deosebesc unul de altul, dar nu se opun unul altuia cu violenţă şi nici nu există o prăpastie între ele. li puteţi vedea foarte bine scriind o bună parte din Caractere, cu mai puţină fineţe şi vigoare; dar nu-l puteţi vedea adăugind capitolul Spiritele tari, încercând să-şi facă o filosofie, să-şi întărească credinţa în religie, punându-şi la mare preţ şi luându-şi foarte în serios funcţia şi misiunea lui de moralist. Nu, fără a fi un simplu măscărici, ca Scarron, el n-are o vie preocupare morală care să-i străbată plăsmuirile şi care să le dirijeze, ca La Bruyère sau ca Rabelais. De aceea este el atât de real. Nu există acea amărăciune care forţează trăsăturile şi întunecă portretele. El are ceva numai împotriva anumitor clase de oameni care se pare că s-au purtat urât cu el, financiarii, actorii şi actriţele. Altfel e netulburat. Îi descrie pe netrebnici fără un aer de complicitate, fireşte, 182
Dar fără oroare şi, de aceea, îi descrie foarte exact. El nu se dă nicidecum în lături să vadă în lume oameni de treabă, bărbaţi buni şi miloşi şi chiar femei de treabă, devotate şi simple şi le descrie fără mai multă complezenţă, nici înflăcărare, nici uimire, foarte exact, pe acelaşi ton placid. Dar în ceea ce excelează el este în a vedea şi a înfăţişa bine oamenii la care binele şi răul se află într-un permanent amestec şi în care n-ar fi nevoie decât de foarte puţin pentru a-i arunca definitiv în rău sau, fără o sincopă prevăzută, în bine. In aceasta el este mai capabil de adevăr decât oricine. Realitatea nu se deformează trecând prin concepţia lui generală despre viaţă; pentru că, în ceea ce priveşte concepţia generală despre viaţă, sunt ferm convins că nici nu-i pasă. Este oare pesimist sau optimist? Vă asigur că nu ştiu şi nici el nu ştie. Crede că omul s-a născut bun, sau s-a născut rău? Nu ştie şi câtă dreptate are, din punctul de vedere al artei sale, să nu ştie nimic! Îl vede pe om trecând şi are un ochi bun, iar aceasta îi este prea de ajuns. Ni-l redă, aşa cum ar face-o o oglindă, care ar putea însă să concentreze imaginile, să întărească contururile şi să învioreze culorile.
— Dar aceasta înseamnă aproape a spune sau chiar a crede că un „bun realist” nu trebuie să aibă personalitate.
— N-ar fi o idee chiar atât de greşită. Arta realistă este forma cea mai impersonală de artă, cea în care artistul pune cel mai puţin din el însuşi şi se supune cel mai mult obiectului. Eşti întotdeauna cineva, fără-ndoială; dar personalitatea unuia poate consta în pasiunile sale şi atunci, ca artist, el va fi liric, sau elegiac, sau orator; iar personalitatea altuia poate consta în poftele sale şi atunci nu va fi deloc artist; – acesta este cazul cu cei mai mulţi; – iar personalitatea unuia poate consta în curiozitatea, în inteligenţa şi în plăcerea lui de a vedea lucrurile just şi atunci, ca artist, el va fi realist. Şi acesta este cazul lui Le Sage, care nu are o personalitate prea conturată, care pare a nu fi avut nici o pasiune prea puternică, nici un gust hotărât, nici sistem, nici idee fixă, nici manie, nici un amor propriu pronunţat, nici o mare vanitate şi care, din toate aceste motive, „nu era cineva”
LE SAGE/183 decât prin ochii săi, decât prin obişnuinţa de a observa şi prin plăcerea (susţinută de nevoia de a trăi) de a-şi consemna observaţiile.
III ARTA LITERARA A LUI LE SAGE
Toate acestea sunt complet negative. Sunt indicaţii pentru a evita primejdiile artei realiste; nu sunt indicaţii pentru a o face bine. Ceea ce avea Le Sage era mai mult decât lipsa unor defecte. Avea, în primul rând, ceea ce consider a fi meritul fundamental în acest gen de lucrări – foarte mult bun-simţ.
Când bărbaţii – căci, dacă e vorba de artă realistă, nu trebuie să ne imaginăm că vom avea cititoare – aşadar, când bărbaţii îndrăgesc arta realistă, aceasta este din dorinţa, destul de rară, dar pe care o au câteodată, ca un fel de reacţie, din dezgustul pe care li-l inspiră alte lucrări, sau pur şi simplu din capriciul de a descoperi adevărul într-o lucrare de imaginaţie. Acesta este cazul aici. În artă, ne plac, pe rând, toate lucrurile, chiar şi adevărul. Dar observaţi cât de greu îi vine autorului să mulţumească acest gust deosebit. Punctele programului lui sunt în aparenţă şi chiar mai mult decât în aparenţă, contradictorii. El trebuie să imagineze lucruri reale. Şi asta nu este un joc de antiteză din partea mea. Este cât se poate de exact că noi îi cerem romancierului realist să născocească şi nu să ne prezinte doar lucruri văzute, să ne dea plăsmuiri ale minţii sale şi nu fapte diverse; dar născociri şi plăsmuiri care să ne creeze senzaţia de real mai mult decât lucrurile văzute şi faptele diverse. Şi cred că ceea ce îi trebuie artistului nostru pentru a izbuti este puţină imaginaţie şi foarte mult bun-simţ; puţină imaginaţie, un fel de imaginate uşoară şi facilă, care este mai curând un talent de organizare – şi mult bun-simţ, adică acea facultate care vede parcă instinctiv unde sunt limitele posibilului, ale verosimilului, precum şi cele ale extraoi'dinarului şi himericului.
În viaţa de toate zilele numim om cu bun-simţ pe cel care ştie să prevadă şi care arareori se înşeală în previziunile sale şi zicem că acest om are „simţul realului”.” Ce altceva se poate spune decât că are o idee clară despre media lucrurilor? Deoarece neaşteptatul şi extraordinarul sunt şi ele reale, şi, icând survin, îl păcălesc; numai că avem impresia că acestea sunt vinovate faţă de el, fiindcă sunt în afara loviturilor obişnuite şi că ar fi o greşeală să se parieze pe ele. Omul cu bun-simţ este cel care nu joacă nimic la loterie. Tot aşa în artă omul cu bun simţ este cel care va avea simţul realului, adică al acestei medii a moravurilor umane, care, după cum am văzut, este materia realismului. Acest bun-simţ în artă rezultă din linişte sufletească, din lipsa unor idei preconcepute, din moderaţie, dintr-un fel de spirit de dreptate de asemenea, după părerea mea şi dintr-o anumită repulsie de a fi prea categoric, de a declara un om întru totul ticălos, ceea ce înseamnă întotdeauna a-l nedreptăţi, sau fără păcat, ceea ce înseamnă întotdeauna a exagera. Această artă nu rezultă din observaţii şi dintr-o anchetă; să nu ne înşelăm, ea recurge la ajutorul lor, dar nu depinde de ele. Căci poţi să fii un observator foarte nedrept şi să vezi cu părtinire. Nimeni n-a observat mai mult decât Balzac al nostru şi observaţiile lui erau supuse unei imaginaţii şi unei pasiuni care le deformau pe măsură ce le făcea. Aceasta mă face să spun că bunul-simţ este fondul însuşi al adevăratului realist.
Le Sage poseda această calitate din plin. Balzac este parcă speriat în faţa personajelor sale: Le Sage se simte la largul lui cu personajele sale. El pare că le spune: „Vă cunosc foarte bine; căci cunosc viaţa. Voi nu veţi depăşi nicicând cutare sau cutare limită; căci sunteţi oameni şi oamenii nu merg prea departe cu nici un exces. Veţi fi nişte găinari; căci nu există tâlhari: şi virtuoşi cu sobrietate; căci pe lume nu există sfinţi. Şi nu veţi fi foarte proşti; căci prostia absolută nu e un lucru chiar atât de obişnuit; şi nu veţi fi geniali; căci geniul e foarte rar. Şi nu veţi fi nici maniaci; căci şi aceasta este o excepţie, iar fiinţele excepţionale nu mi se par adevărate. Dacă aţi deveni excepţionali, aş fi foarte intrigat şi nu m-aş mai ocupa de voi”.
LE SAGE/185
Aşa şi procedează, încă de la început. Turcaret al lui este cu adevărat remarcabil în această privinţă. Tipul este de o îndrăzneală nemaipomenită pentru acel timp şi este tratat cu o moderaţie extremă. Pentru prima oară într-o mare comedie, publicul va vedea pe scenă un mare financiar hoţ şi pentru prima oară o femeie întreţinută şi pentru prima oară pe amantul de inimă al unei femei. Aceste trei îndrăzneli ale teatrului nostru contemporan s5nt riscante, toate trei laolaltă şi dintre) primă lovitură, în 1709, până-ntr-atât este de adevărat că de la Le Sage (adăugându-l, dacă vreţi pe Dancourt) datează literatura realistă „modernă”.
— Dar numai Le Sage putea face ca aceste trei îndrăzneli să fie acceptate. Şi asta nu fiindcă atenuează, ocoleşte dificultăţile: nu, dar le salvează datorită firescului lor, datorită faptului că el însuşi nu e nici speriat, nici înfuriat. Nu se observă că e îndrăzneţ, fiindcă e îndrăzneţ fără declamaţii. Totul în această dramă este aşa cum trebuie să fie: oameni cumsecade ruinaţi de financiar, financiarul „jefuit” de o „cochetă”, cocheta „jumulită” de cine se cuvine; e o lume mârşavă. Gândiţi-vă la autorul din secolul al XIX-lea care, de altfel, abia la o sută cincizeci de ani după Le Sage descoperă această lume şi îndrăzneşte s-o scoată la lumina zilei. Va fi parcă fâstâcit de îndrăzneala săvârşită şi, în emoţia lui, o va îngroşa; fiecare trăsătură va fi îngrozitor de amară; opera va fi, de la un capăt la altul, „brutală” şi „crudă” şi „sfâşietoare”; şi nu va exista nici un rând care să nu ne strige: „ce fiinţe teribil de josnice şi de ce teribilă îndrăzneală e nevoie pentru a le descrie!” – şi din toate acestea va rezulta o mare oboseală pentru noi, ca din tot ce e prea umflat şi încordat, în chip foarte firesc şi nu din timiditate, căci dacă ar fi fost timid nu s-ar fi încumetat la un asemenea subiect, Le Sage îşi limitează descrierea la realitate, la aspectul obişnuit al lucrurilor. Aceşti monştri sunt nişte monştri foarte burghezi, pentru că aşa şi sunt în viaţa reală.
— Această „cochetă” este de o inconştienţă naivă, care n-are nimic odios şi, mai ales, nimic calculat pentru a face impresie şi pentru a „înfiora”; ea e josnică şi femeie de treabă; nu mai are nici un scrupul, dar nu şi-a pierdut orice cinste; căci, reţineţi acest lucru, ea mai poate fi 186
Rănită de perfidia celorlalţi: „Ah! Cavalere, nu te-aş fi crezut în slare de un asemenea procedeu”. Şi acesta e adevărul.
— Dar acest Turcaret! Ce lucru de bun-simţ de a nu-i fi ascuns ticăloşia, de a-l fi prezentat ca pe un hoţ şi un om crud, dar de a nu fi insistat asupra acestui punct şi de a-l fi arătat mai mult ridicol decât odios. Aceasta înseamnă să cunoşti limitele comediei, se spune. Da şi mai ales înseamnă să cunoşti mersul lumii; ticălos, un asemenea om este, într-adevăr, din timp în timp, atunci când i se prezintă ocazia; iar burlesc este în permanenţă, în orice cuvânt şi în orice gest şi în toată fiinţa lui şi în tot cursul firesc al vieţii lui. Aceasta ests ceea” ce vedem din el în fiecare clipă; prin aceasta este el „real”, adică prin continua desfăşurare şi nu prin accidentalul din fiinţa sa.
— Toate aceste personaje au parcă o viaţă uşoară şi simplă. Nu o viaţă „intensă” care, cred eu, e un lucru destul de rar. Trăiesc ca dumneata şi ca mine. Pozează cât mai puţin cu putinţă; nu iau atitudine. Astfel încât Turcaret este ca un fel de dramă care nu e deloc teatrală. Dacă place mai mult (mai ales în zilele noastre) la lectură decât la lumina luminărilor de pe scenă, probabil că acesta este motivul.
Cu Gil Blas se întâmplă acelaşi lucru. E capodopera romanului realist, fiindcă e opera bunului-simţ, a simţului exact şi naiv al lucrurilor aşa cum sunt ele. Mici potlogari, mici detracaţi, micuţe ştrengăriţe, mici oameni mari, dar şi mici oameni de bine şi capabili de mici fapte bune; nu există un gen de mediocritate, într-un sens sau în-tr-altul, care să nu fie consemnat în mod strălucit aici şi nici un gen de măreţie care să fie absent. Impresia e cea pe care o ai când te plimbi pe stradă.
— Şi, în consecinţă, acest lucru nu merită să fie povestit.
— Să avem iertare, închideţi pentru o clipă ochii şi, privind în trecut, reamintiţi-vă propria dumneavoastră viaţă. Tocmai această impresie de mediocritate foarte variată o veţi avea. O sută de personaje foarte obişnuite, dintre care niciunul nu este nici un erou şi nici vreun ticălos, toţi cu mici vicii, cu mici calităţi şi multe lucruri ridicole; o sută de aventuri nu prea extraordinare în care aţi fost puţin tras pe sfoară, puţin jignit, puţin plictisit, în care uneori aţi făcut o figură destul de bună – dar
LE SAGE/187 care alteori nu vă fac prea mare cinste şi, fără să vă chinuiască conştiinţa, vi-o cam neliniştesc: iată ce veţi observa.
— A reda acest lucru, cu toată naturaleţea, fără a îngroşa nimic, a vă da această senzaţie într-o carte, oferindu-vă plăcerea de a o găsi într-o carte şi nu în amintirile dumneavoastră personale, pe care vă place să le lăsaţi în pace, iată talentul lui Le Sage. Eroul lui sunteţi chiar dumneavoastră; sau să spunem că sunt eu, ca să nu jignim pe nimeni, sau, mai curând, ca să nu fiu lipsit de amabilitate nici cu mine, este tot ceea ce, după cum îmi dau bine seama, aş fi putut deveni, aruncat în lume la şaptesprezece ani, pe catârul unchiului meu.
Gil Blas are un fond bun; e încrezător şi îndatoritor. Se iubeşte foarte mult şi iubeşte oamenii. Nădăjduieşte să-şi croiască drum în viaţă prin talentele sale, fără a păgubi pe nimeni. Am trecut cu toţii prin asta. Iar lumea pe care o străbate îşi asumă sarcina de a-i face educaţia practică, foarte neglijată. Începe educarea unui ticălos. Va fi învăţat să fie bănuitor, să lupte, cu forţa braţelor dacă poate, dar mai curând prin viclenie. Vreo zece „păţanii prin care va trece îl vor preveni îndeajuns în privinţa acestor necesităţi sociale. Dar observaţi că Le Sage nu dă nicidecum acestor lecţii un caracter amar şi dezolant. Cineva predispus spre pesimism, mizantropie sau, pur şi simplu, având o fire tristă l-ar fi putut prezenta pe Gil Blas căzând în nenorocire din pricina calităţilor sale frumoase. Or, el cade din pricina micilor lui cusuri. E furat, înşelat şi tras pe sfoară fiindcă este vanitos, nesocotit, zăpăcit; fiindcă vorbeşte mult, ceea ce tot zăpăceală şi vanitate este; şi aşa mai departe, până în ziua în care se vindecă de aceste prostii şi se vindecă puţin prea mult, recunosc, dar nu până într-atât încât să ajungă profund stricat pentru totdeauna.
— Căci şi aici măsura pe care o impune bunul-simţ ar fi fost depăşită. Educaţia ticălosului trebuie să fie completă, dar ea nu-şi arată toate roadele, deoarece aşa merg lucrurile de obicei. Ar însemna fie să faci declamaţie, fie să ai o concepţie lugubră despre viaţă dacă l-ai pune pe Gil Blas, acum instruit, să săvârşească adevărate nelegiuiri. Ar însemna să spui, cu un aer tragic: „Iată ce face viaţa şi societatea din om”. Dar, nu, asupra unui caracter de mijloc 188
Dostları ilə paylaş: |