Emile Faguet



Yüklə 1,74 Mb.
səhifə14/43
tarix04.01.2019
ölçüsü1,74 Mb.
#90172
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   43

A mai trăit douăzeci şi doi de ani, pe domeniile sale, redactându-şi Memoriile şi fără a renunţa cu totul să se 154

Ocupe de treburile publice, întreţinând corespondenţă cu Fleury, apărând uneori la Paris, la ducesa de La Vallière, la ducesa de Mancini. A avut o bătrâneţe tristă. A pier-dut-o pe ducesa de Saint-Simon în 1743; pe fiul lui cel mare, ducele de Ruffec, în 1746; pe cel de-al doilea fiu al lui, marchizul de Ruffec, în 1754. El a murit în timpul unei călătorii la Paris, în reşedinţa sa de pe rue de Grenelle, la 2 martie 1755, la douăzeci şi două de zile după Montesquieu.

II PERIPEŢIILE „MEMORIILOR”

La Ferté-Vidame, unde s-a retras, Saint-Simon n-a făcut decât să-işi adune şi săjşi redacteze Memoriile.

Le scrisese zi de zi, seara, în tabără, în călătorie sau la Versailles, închis „în dugheana lui”, cu zăvoarele trase. Le-a început în 1694, la vârsta de 21 de ani, după bătălia de la Nerwinden. Atâta vreme oît a avut funcţii, nu se ştia că scrie. Când s-a retras, s-a aflat. De aceea, imediat după moartea lui, la 2 martie 1755 a fost sigilat apartamentul său de la Paris, iar la 4 martie, castelul său de la Ferté. Prin testament, ducele de Saint-Simon îşi lăsa toate manuscrisele vărului său, Monseniorul de Saint-Simon, episcop de Metz. Aceste manuscrise conţineau: 1° Memoriile lui Dangeau adnotate, zi de zi, de mâna lui Saint-Simon; 2° Memoriile (propriu-zise) ale ducelui de Saint-Simon: 3° piese diplomatice referitoare la misiunea în Spania; 4° studii despre diferite subiecte politice, istorice, comerciale, clericale; 5° corespondenţa lui Saint-Simon eu Monseniorul de Metz, eu familiile Noailles, Fleury, cu ducele d'Orléans etc. Mai întâi au intentat proces creditorii care voiau ca manuscrisele să fie reţinute drept garanţie a drepturilor lor. Procesul, din apel în apel, mai dura, când deodată, în 1760, a intervenit un Ordin al regelui (guvernul Choiseul) con-fiscând de-a valma toate lăzile şi sacii cu manuscrise, aflate până atunci în depozit la un notar, la Châtelet.

SAINT-SIMON/155

Ele au fost transportate la depozitul Luvrului (arhivele Afacerilor externe). Erau pierdute, pentru multă vreme, atât pentru Monseniorul de Metz, cât şi pentru public.

Examinarea acestor hârtii i-a fost încredinţată abatelui Voisenon, pe atunci foarte bine văzut. Pentru plăcerea lui, acesta a scos extrase care, sub forma copiilor, s-au bucurat de o semi-publicitate în lumea oficială şi în lumea mare. Mai târziu, în 1762, Duclos, istoriograf al Franţei.

— A fost autorizat, în această calitate, să-şi scoată date din manuscrise. Choiseul a pus, probabil, să fie copiate; căci, în timpul când se afla surghiunit la Chan-teloup, îl vedem citindu-le împreună cu doamna du Def-fand, care-i scrie despre ele lui Walpole (1770). Ceva mai târziu, Marmontel obţine, pentru a-şi scrie Istoria Regenţei, permisiunea de a le cerceta.

Între 1781 şi 1791 încep să apară primele schiţe de ediţii, copiate probabil după copiile lui Voisenon. Astfel apar, în 1780, într-o culegere intitulată „Piese interesante menite să slujească istoria”, extrase voluminoase, dar informe, purtând titlul: „Extras din Memorialul sau din culegerea de anecdote a domnului. Duce”. In 1786, o „galerie a vechii Curţi, cu memorii şi anecdote menite să servească pentru istoria lui Ludovic al XIV-lea şi a lui Ludovic al XV-iea”; în 1789, Memoriile ducelui de Saint-Simon”, editate la Soulavie; în 1791, „Operele complete ale ducelui de Saint-Simon” (13 volume), scoase de acelaşi.

În 1813 apar „Memoriile ducelui de Saint-Simon, rân-duite într-o ordine mai bună şi însoţite de note critice şi istorice” de Laurent. (Este un Soulavie revăzut, puţin aranjat, cu greşelile corectate, cu datele restabilite).

În 1820, Lemontey, care lucra la o Istorie a Regenţei, semnalează Jurnalul lui Dangeau adnotat de Saint-Simon. Dar această istorie a lui, în care s-a folosit de Jurnalul lui Dangeau şi de adnotările lui Saint-Simon, a fost împiedicată să apară şi nu a putut să fie publicată decât după revoluţia din 1830.

Între timp, adevăratele Memorii, copiate cu grijă şi integral după text, aveau să vadă lumina tiparului.

În 1819, generalul marchiz de Rouvray de Saint-Simon îi ceru audienţa lui Ludovic al XVIII-lea şi-i spuse: „Sire, vin să vă cer eliberarea unuia dintre străbunii mei care este întemniţat de o sută de ani”. Ludovic al XVIII-lea, înţelegător din fire şi om de carte acordă fără restricţii eliberarea. Rămânea ca marchizul s-o obţină. Paznicul depozitului arhivelor se împotrivi cu îneă-păţânare. Prin multe insistenţe, marchizul de Rouvray izbuti în 1828 să obţină numai jumătate şi numai din Memorii. În 1829, obţinu cealaltă jumătate. Cât despre piesele diplomatice, studii şi corespondenţă, ele au fost întotdeauna refuzate şi se află şi astăzi la arhivele Afacerilor externe.

Domnul marchiz de Rouvray s-a ocupat de publicarea a ceea ce-i fusese dat. în 1830 apărură, în sfârşit, Memoriile complete şi autentice ale ducelui de Saint-Simon cu privire la secolul lui Ludovic al XIV-lea şi al Regenţei. Aceasta e ediţia zisă Ediţia marchizului.

Deşi conţine câteva erori considerabile, dintre care unele sunt amuzante, aceasta este ediţia istorică, adevărata ediţie princeps a faimoaselor Memorii. Celelalte au fost făcute după ea, recurgându-se la manuscrise şi cu mai mult discernământ critic. Dintre acestea, cea mai mare autoritate în materie o constituie ediţia Ohéruel şi Régnier, 20 de volume (1873), publicată de editura Hachette, care continuă în momentul de faţă, în colecţia intitulată Mari scriitori, o nouă ediţie, încredinţată domnului de Boislisle şi care va fi cea definitivă.

III


CARACTERUL LUI SAINT-SIMON

Saint-Simon era un om scund, firav, plăpând ca înfăţişare, cu faţa trasă, cu buze subţiri, cu nasul mic şi ascuţit, nervos şi impulsiv la culme; ca temperament era încă dârz, dar familia din care se trăgea era vlăguită şi în declin. Fiica lui era diformă; fiul său mai mare avea o constituţie fizică şubredă; mezinul, care suferea de convulsii cumplite, s-ar putea să fi fost epileptic; şi chiar

SAINT-SIMON/157 el era neobişnuit de iute la mânie şi lipsit de echilibru. Nervii îi erau în permanentă agitaţie şi-i zdruncinau cu furie „plăpânda maşinărie”, ca să folosim limbajul lui.

Într-un proces intentat de duci domnului de Luxembourg, avocatul acestuia părând să pună la îndoială loialitatea ducilor faţă de rege, Saint-Simon se ridică de la tribuna unde se afla şi, protestând împotriva imposturii, „ceru să fie pedepsit acest nemernic”: „Domnul de La Rochefoucauld mă opri, prinzându-mă de mijloc şi mă sili să tac. Turbam de ciudă, mai mult împotriva lui decât a avocatului; gestul meu a stârnit rumoare”.

Este necugetat şi, în emoţia unei dezbateri, îşi pierde capul. La şedinţa solemnă din 1715, Saint-Simon, care protestează în faţa Parlamentului împotriva unor pretenţii ale Parlamentului însuşi, strigă: „Domnul duce d'Orléans nena promis să ţină seama de protestele noastre”. Preşedintele de Novion răspunde cu răceală: „Şi unde veţi înainta protestele voastre?

— Aici!


— Ne recunoaşteţi, deci, drept judecătorii voştri!” Cu un cuvânt imprudent el a răsturnat rolurile în dezavantajul lui şi a pierdut. „Prost avocat mai eşti!” îi spune un prieten râzând.

Iată fondul temperamentului său, o fire violentă, ne-înfrânată şi exact contrariul a ceea ce se numeşte stăpâ-nire de sine. În ceea ce priveşte fondul sentimental, un orgoliu încăpăţânat şi bolnăvicios. El n-a văzut în lume decât nobilimea franceză, iar în rândurile acesteia numai ducii şi parii. Saint-Simon n-are un orgoliu nobiliar, are un orgoliu dueal. Nu este un gentilom; şi, când dispreţuieşte atât de făţiş nobilimea, „oamenii de rang”, el ştie bine de ce. E un feudal, un nobil din secolul al XIV-lea sau al XV-lea, dinainte de Richelieu şi chiar de Ludovic al XI-lea. El n-a încetat să considere o monstruozitate societatea franceză din 1648 până în 1755 şi, în deosebi, secolul lui Ludovic al XIV-lea „această lungă domnie a josnicei burghezii”.

În această privinţă ura sa este foarte perspicace. El îşi dă foarte bine seama că Starea a treia este cea care se şi află la cârmă. O vede cârmuind prin miniştrii ei, prin împuterniciţii ei şi prin intendenţii ei, toţi plebei; încercând să cârmuiască prin Parlamente, începând să câr- 158

Muiască prin opinia publică condusă de oamenii de litere (de aici decurge dispreţul lui pentru literaţi), înrâurind treburile publice prin financiari. De asemenea, îi urăşte pe miniştri, pe demnitarii legislatori, pe financiari şi Academia franceză şi stăruia în plângerile lui împotriva luxului erescând, a importanţei pe care banii au dobândit-o i în ţară.

— Şi ce se întâmplă cu nobilimea în mijlocul ' acestei mari dezordini? „Această nobilime franceză atât de vestită, atât de ilustră, a devenit un popor, aproape i la fel ca poporul însuşi şi nu se deosebeşte de el decât prin aceea că poporul are libertatea de a se ocupa de orice fel de muncă, de orice negoţ şi chiar de meseria armelor, în vreme ce nobilimea a devenit un alt popor care n-are altă alegere decât de a lâncezi într-o trândăvie ucigătoare şi ruinătoare care face din ea o povară şi-i l aduce dispreţul celorlalţi”. Ranchiuna este aici minunat de clarvăzătoare.

Aceasta nu înseamnă că Saint-Simon nu iubeşte poporul, îl plânge că e strivit de impozite prea împovărătoare, care nu-l îmbogăţesc pe rege şi nu-i îngraşe decât pe demnitari. Dar el iubeşte poporul ca un feudal. Dovada e că această puternică burghezie despre care am vorbit adineauri, este poporul care se ridică; şi el n-o poate suferi. Ceea ce ar vrea el este o cârmuire paternă, care să se gândească la popor şi care să gândească pentru el, visul unor Beauvillier şi Fénelon. Sfântul Ludovic înconjurat de pairii Franţei şi de poporul fericit sub cârmuirea lor, iată viziunea lui permanentă. Dar monarhia din 1700 nu reprezintă decât decadenţa monarhiei.

Când ai aceste idei între 1700 şi 1760, poţi să iei trei atitudini: sau să te bucuri şi să visezi la înscăunarea unei lumi noi (Rousseau); sau, pornind de la punctul de vedere că monarhia înlătură încetul cu încetul elementele forţei sale, să cauţi să le regăseşti şi să le îndrepţi (Montesquieu); sau să stai la tine acasă, în interesul însuşi al acestor idei şi tocmai acesta este lucrul pe care ar fi trebuit să-l facă Saint-Simon.

— Rolul unei nobilimi este de a fi o aristocraţie; şi o aristocraţie trebuie sa fie locală, provincială, rezidentă, să-şi exercite îndeaproape influenţa asupra poporului, pentru a o păstra şi nu a o pierde venind să facă un decor inutil. Dar

SAINT-SIMON/159

Saint-Simon nu era animat de un asemenea dezinteres. El era mai ambiţios pentru ei decât pentru casta sa. De aici rezultă contrasensul întregii sale vieţi: din această Curte, pe care o consideră funestă, a ţinut morţiş să facă parte, fiind el însuşi un ferment al acestei descompuneri, pe care o deplânge, a vechii societăţi franceze. Tot de aici rezultă deformarea treptată a caracterului său, care e foarte interesantă de studiat. Feudalul de la Curtea lui Ludovic al XlV-lea devine încetul cu încetul un om cu pretenţii deşarte, un om aparţinând unei partide, un intrigant, şi, în urma eşecurilor suferite ca intrigant, un furios.

Orgoliul la Curte devine vanitate. Saint-Simon are toate vanităţile: cea de mare senior, în primul rând. În această lume îngustă a Curţii, unde mărimea rangului nu se vădeşte decât la respectarea protocolului, Saint-Simon se ocupă cu o îndărătnicie ridicolă chiar pentru acea vreme de problemele de etichetă. Feudalul devine un alcătuitor de cărţi ale armoariilor. A stabili dacă membrii Parlamentului îşi vor păstra tichiile pe cap la intrarea ducilor şi a pairilor. A nu uita că ducii şi pairii au dreptul de a traversa în diagonală parchetul sălii în care au loc şedinţele solemne. A nota cele zece sau douăsprezece feluri pe care le are regele de a-şi scoate sau de a-şi atinge pălăria, după cum răspunde la salutul unui prinţ, al unui duce, al unui mareşal, al unui simplu nobil. A fixa dacă gentilomul cutare are dreptul de a i se scrie pe uşa apartamentului: „Domnul cutare” sau „Pentru domnul cutare”. Studii despre ordinea în care se situează titlurile pairilor; despre regulamentele Casei regale; despre stabilirea întâietăţii între domnia duci de Saint-^Sitmon şi de La Rochefoucauld, despre ordinele de cavaler, naşterile, botezurile şi căsătoriile regilor şi reginelor etc. Un capitol din Călătorie în Liliput. Istorisirea celor mai de seamă evenimente, cum este oel al morţii lui Turenne, este încărcată cu asemenea capitole.

Are chiar vanităţi mai meschine. Acest om grav şi auster (să nu uităm acest lucru), prieten cu Rancé, oaspete frecvent al mănăstirii La Trappe, are atitudini de-a dreptul ridicole de curtean. El, care se plânge de cheltuielile inutile, este cum nu se poate mai mândru de a-l 160

Fi făcut pe ducele d'Orléans să cumpere diamantul „Regentul”. Pomeneşte cu încântare de frumuseţea suitei sale, ca ambasador în Spania, de succesele sale de dansator etc.

Există şi un alt mijloc de a reda Curţii splendoarea ei de odinioară: intriga şi cabala. Saint-Simon s-a deprins repede cu aceste uneltiri josnice. Ducele îşi uită demnitatea. În dorinţa de a afla noutăţi, de a şti ce se şopteşte pe culoare, face cunoştinţe ciudate. Îi frecventează pe chirurgi, pe valeţii regelui. Devine omul tainelor şi al destăinuirilor, al şuşotelilor pe la uşi. Începe să prindă gust. Îi place, chiar atunci când se bucură de favoare şi e puternic, să se poarte în treburile pe care le are de înfăptuit ca un conspirator. Priviţi la şedinţa solemnă pentru degradarea ducelui du Maine (1718), cât e de fericit că este singurul care cunoaşte lovitura de teatru ce se pregăteşte, ocheadele semnificative schimbate cu Regentul şi aerul său important faţă de cei ce nu ştiu nimic şi ducii care-l imploră să vorbească, să spună un cuvânt şi de douăzeci de ori repetă: „Se vedea bine că eram informat” şi refuzurile lui de a destăinui ceva. Oh! Ce grozav este să ştii un lucru pe care ceilalţi nu-l vor afla decât peste un sfert de oră! Dar acest rol are şi părţi proaste. El trebuie să-l primească, să-l invite la masă pe acel de Mesmes pe care, în memoriile sale, îl tratează drept „scelerat”, să fie prietenul părintelui Le-tellier, pe care-l detestă, să se plece şi să se prefacă în faţa lui Dubois, pe care-l dispreţuieşte, să caute să-l înşele prin amabilităţi prefăcute ea, până la urmă, să fie straşnic păcălit de acesta. Feudalul a decăzut până la rolul unui curtean stângaci şi mistificat.

Toate acestea duc încetul cu încetul la cusururile unui om aparţinând unei partide; devine mărginit şi cu vederi înguste. „Domnul de Saint-Simon nu se ocupă decât de ranguri şi să facă procese tuturor”, spune despre el Ludovic al XlV-lea. „E un om de o perseverenţă turbată (pasionat şi încăpăţânat) „, spune prietenul lui, ducele d'Orléans. Există ceva adevărat în butada furioasă pe care o face marchizul d'Argenson în memoriile sale: „Năpârstocul acesta voia să i se facă proces domnului duce du Maine, să i se taie capul, iar ducele de Saint^Şi-mon să devină marele maestru al artileriei. Ia priviţi

SAINT-SIMON/161 puţin ce caracter nedrept, odios şi antropofag avea acest habotnic mărunţel, lipsit de geniu şi plin de amor propriu!”.

— El nu vede – el, care are o vedere atât de pătrunzătoare când sondează caracterele oamenilor – schimbările istorice cele mai importante şi forţele sociale noi care se ridică. Însemnările sale cu privire la scriitori sunt seci şi pline de răceală. A trăit până în 1755 şi nici Montesquieu, nici Voltaire nu i-au trezit interesul. Nimic despre Spiritul legilor şi nici despre Scrisorile persane. Despre Voltaire scrie aceste rânduri uluitoare prin dispreţul şi ignoranţa lor: „Arouet, fiu al unui notar, care a fost şi notarul tatălui meu şi al meu, a fost exilat şi trimis la Tulle pentru nişte versuri satirice foarte neobrăzate. Nu m-aş fi amuzat să însemn un flecuşteţ ca ăsta dacă acelaşi Arouet, devenit mare poet şi academician sub numele de Voltaire, n-ar fi ajuns un fel de personaj în republica literelor şi chiar un fel de om important într-o anumită lume”; iar în altă parte: „Era fiul notarului răposatului meu tată, pe care l-am văzut de nenumărate ori aducându-i actele la semnat. N-a putut să facă niciodată nimic din acest fiu libertin, căruia libertinajul i-a adus în cele din urmă noroc sub numele de Voltaire pe care şi l-a luat ca să şi-l ascundă pe al lui”.

Saint-Simon dispreţuieşte Academia franceză ca pe un loc în care nici măcar un gentilom foarte neînsemnat n-ar trebui să se compromită. „Dangeau, care nu dispreţuia nimic, a tras sforile şi a obţinut din timp un loc în Academia franceză”. Se miră grozav şi e cu adevărat supărat când vede un duce d'Orléans ocupându-se de studii ştiinţifice şi de artă: „S-a născut plictisit. S-a azvârlit în pictură după ce plăcerea deosebită pe care i-o făcea chimia i-a trecut sau i-a slăbit. Picta aproape toată ziua. Apoi se distra făcând compoziţii din pietre, lăsându-se în voia cărbunelui, ceea ce mă alunga adesea de la el. În sfârşit, n-am văzut niciodată o viaţă particulară mai trân-davă şi nici mai înclinată spre trândăvie şi plictiseală”. A te ocupa de chimie şi de pictură i se părea culmea depravării unei minţi trândave şi blazate. De ce să nu se ocupe de intrigi?

— Studii literare-c. 1/949162

Dar efectul cel mai puternic al vieţii ratate a omului care aparţine unei partide este de a face din el un om plin de ură. Întotdeauna aduci învinuiri altuia pentru greşelile tale. Saint-Simon a adus învinuiri aproape tuturor. El are rezerve de ură întotdeauna pregătite şi pe care le risipeşte cu dărnicie. A ajuns să nici nu mai înţeleagă bunătatea. Ea îl miră şi–i descumpăneşte. Ducele d'Orléans, la moartea Marelui Delfin, duşmanul său, nu se poate stăpâni să nu plângă: „Mare mi-a fost mirarea! Monsieur! Am strigat, ridicându-mă în picioare de prea mare uimire”. Ducele se scuză cum poate, invocă, ruşinat, legătura de sânge, omenia, îi cere prietenului său să-l ierte că e bun la suflet: „Am lăudat acest sentiment; dar i-am mărturisit marea mea uimire. El îşi vârî capul într-un ungher, cu nasul la perete şi plânse amarnic şi în hohote, lucru pe care, dacă nu l-aş fi văzut cu ochii mei, nu l-aş fi crezut”. Revine asupra acestui episod în altă parte: „Să ne amintim. de hohotele înăbuşite din cotlonul cămăruţei aflate în spatele cabinetului, unde l-am surprins pe domnul duce d'Orléans în noaptea morţii Monseniorului, de marea mea uimire, de felul cum am încercat să-l fac să se ruşineze şi de ceea ce mi-a răspuns el la aceasta”.

Acest Mare Delfin, plâns de ducele d'Orléans, murise de-a binelea. Faptul nu putea fi pus la îndoială. Nu le mai rămânea decât să meargă să se odihnească. Ascultaţi-l pe Saint-Simon: „Doamna de Saint-Simon şi cu mine am stat împreună două ore. Cred că mai degrabă raţiunea decât nevoia ne-a îndemnat să mergem la culcare, dar am dormit atât de puţin, încât la orele şapte dimineaţa eram în picioare; trebuie să mărturisesc însă că asemenea insomnii sunt dulci şi asemenea treziri – savuroase”. Acest om, într-adevăr, nu mai este nici creştin, nici francez, nici gentilom, nici „om de societate”, nici om: este omul unei partide.

Această ură se preschimbă într-o adevărată furie înverşunată, dezlănţuită şi sălbatecă, care se scaldă în umilinţa învinsului, în bucuria răzbunării. Să nu ne închipuim că, pentru a-i arăta excesul, am putea găsi o exprimare mai viguroasă decât cea a lui Saint-Simon însuşi:

SAINT-SIMON/165

Parlamentul a fost umilit şi redus la supunere sub privirile ducilor triumfători. Saint-Simon îşi încântă ochii privind eşecul umilitor al „acestor burghezi trufaşi, pros-ternându-se în genunchi, aducând. la picioarele lui, un omagiu tronului; ochii îi sunt „pironiţi” asupra lor, nu şi-i „deslipeşte” de ei. „Eu, în timpul acesta, muream de bucurie. Mi-era teamă să nu leşin; inima mi se umflase prea tare, nu-şi mai găsea loc în piept. Sforţarea pe care o făceam ca să nu las nimic să-mi scape era nesfârşită şi totuşi acest chin era o desfătare. Triumfam, mă răzbunam, înotam în răzbunarea mea; mă bucuram de împlinirea dorinţelor celor mai aprinse şi mai necurmate din viaţa mea. Eram ispitit să nu mă mai sinchisesc de nimic. Ochii celor doi episcopi pairi îi întâlniră pe ai mei. Întâlnindu-le ochii, am tras o duşcă delicioasă din bucuria lor şi mi-am întors privirea de teamâ sa” nu mor de prea multa bucurie. L-am strivit pe primul preşedinte, fixându-l fără încetare cu privirile mele tăioase şi insistente. Insulta, dispreţul, desconsiderarea din privirea mea îl pătrundeau până-n măduva oaselor. A fost o delectare pentru mine să-l jignesc prin zâmbete aruncate pe furiş, dar întunecate, care au sfârşit prin a-l descumpăni de tot. Mă scăldam în bucuria mea şi mă desfătam făcându-l să simtă acest lucru”.

Delirul urii este cel care înfierbântă acest creier îngust şi înflăcărat. Şi acestea au fost scrise la zece ani după eveniment, cu sânge rece, dacă acest cuvânt s-ar putea aplica vreodată lui Saint-Simon. Trebuie să trecem la perioada revoluţionară sau să ne întoarcem cu gândul la cruciada albigenzilor pentru a întâlni asemenea izbucniri de furie şi o asemenea forţă a urii. Feudalul decepţionat, stânjenit, umilit, care se înăcreşte încetul cu încetul, devenit un curtean stângaci, ranchiunos, prefăcut, om al unor cabale josnice şi al unor uneltiri meschine, se destinde într-un acces furios de ură exasperată şi sălbatecă, prin care crede că se înalţă după atâtea dezamăgiri şi care este ultima sa josnicie. Nobilul prieten al lui Orléans şi Rancé are momente când ia înfăţişarea unui Marat în hermină.

IV

SAINT-SIMON SCRIITOR



Defectele i-au slujit talentul. În fundul sufletului acestui om al intrigilor, întotdeauna la pândă, era o intensă curiozitate mereu trează. Totul îi ascute această curiozitate: nevoia de a şti, de a ghici, de a smulge fiecăruia ceea ce ştie şi, ca să spunem aşa, ceea ce nu ştie; nevoia de a combina intrigile şi, pentru aceasta, de a cunoaşte tot ceea ce trebuie să slujească, tot ceea ce poate să dăuneze; nevoia de a dispreţui şi, pentru aceasta, de a înlătura măştile, de a descifra chipurile, de a scormoni în inimi, „de a merge la rădăcină”; nevoia de a urî şi, pentru aceasta, de a căuta cu înfrigurare punctul slab, cusurul ascuns, tara secretă, viciul intim şi ruşinos.

De aceea curiozitatea lui are parcă priviri şi ghiare necruţătoare de pasăre de pradă. Reţineţi aceste cuvinte care revin fără-ncetare la Saint-Simon: „Privirea cu care l-am străpuns”, „eram numai ochi”, „observam cu ochii şi cu urechile”. Acestei curiozităţi îi închină întreaga sa activitate; în ea constă şi plăcerea lui: „Iuţeala cu care ochii zboară pretutindeni, iscodind sufletele. Combinarea a tot ceea ce se poate observa. Toată această grămadă de obiecte vii şi de lucruri atât de importante constituie o plăcere pentru cine ştie s-o guste, o plăcere dintre cele mai mari de care te poţi bucura la o Curte”.

Din toate acestea a trebuit să se formeze un mare moralist?

— Nu tocmai. Moralistul e un spirit foarte cumpănit, care i-a văzut pe oameni, i-a părăsit şi nu ţine la ei decât din curiozitate (La Bruyère, Pascal şi, prin excelenţă, La Rochefoucauld). Saint-Simon e prea pasionat pentru a fi un meditativ, un „contemplator”; reflecţia n-are timp să se nască. El nu i-a părăsit niciodată pe oameni, nici atunci când s-a retras, mereu devorat de dorinţa de a acţiona şi de a juca un rol. De aceea, dintr-o analiză a inimii, dintr-o anatomie în genul lui Tacit sau La Rochefoucauld, găsim foarte puţin la el. Cât despre explicarea caracterelor – infinit de puţin; el se mulţumeşte să vadă, într-o lumină foarte vie, nesAINT-SIMON./165 fiind prea preocupat sau prea capabil să explice cauza lucrurilor.

Dacă cercetăm bine, găsim unele remarci care, îndărătul observatorului, dau la iveală psihologul: „Doamna de Villeroy mi s-a părut potrivită pentru acest scop datorită unei tării adeseori nu prea departe de asprime, care, unită cu bunulnsimţ, înlocuieşte uneori spiritul”. Dar aceasta se întâmplă rar. Moralistul complet e cel care observă oamenii printr-o studiere atentă a acţiunilor lor şi le explică revenind şi făcând un studiu aprofundat asupra lui însuşi. Saint-Simon, e foarte evident, nu se studiază pe sine. El a vorbit mult despre favoriţi. Oare a dat peste cugetarea lui La Rochefoucauld: „Ura faţă I de favoriţi nu este altceva decât dragostea faţă de favoare” 1? Ar fi trebuit pentru asta, să-l cunoască pe domnul de Saint-Simon tot atât de temeinic ca pe domnul de Villeroy.


Yüklə 1,74 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   43




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin