Emile Faguet

RACINE/119 proces „la care nici judecătorii, nici el n-au înţeles nimic prea bine”. Această comedie a fost aranjată, pusă în versuri de Racine şi jucată în 1668. La început a căzut. Dar regele, căruia îi plăcuse Andromaca, a vrut să vadă împricinaţii la Versailles. Regele a râs, Curtea a izbucnit în hohote şi întreaga Franţă i-au urmat. Piesa, reluată la Paris, a avut un mare succes. Ironicul Racine a relevat această schimbare de atitudine în prefaţa sa: „Cu-rând după aceea, piesa a fost jucată la Versailles. Nimeni nu s-a dat în lături să se veselească, iar cei care au crezut că se dezonorează dacă râd la Paris, au fost poate obligaţi să râdă la Versailles pentru onoarea lor”. Dar, înainte de rege şi înainte de Curte, Molière, care văzuse piesa, a spus: „Cei care iau în râs această comedie ar merita să fie ei înşişi luaţi în râs”.

E, într-adevăr, cu totul remarcabilă, mai mult comică decât veselă, mai mult satiră decât comedie, dar scăpărătoare prin cuvintele care zugrăvesc, prin săgeţile care străpung; este o epigramă sau o parodie continuă, al cărei stil oferă, mai mult decât la Molière, modelul de vers propriu comediei, vioi, suplu, familiar puţin excentric şi puţin de fantezie, cel pe care Regnard îl va mânui mai târziu cu o dexteritate atât de amuzantă.

În timpul acesta, Racine se gândea mai mult ca ori-când la nişte succese mai serioase. După marea vâlvă stârnită de Andromaca, duşmanii săi repetau mereu că. la drept vorbind, Racine ştie să înfăţişeze dragostea, dar că nu va înfăţişa niciodată altceva, o remarcă aproape adevărată, care nu ţine seama însă de resursele ingenioase ale unui talent foarte suplu, ale unui artist foarte experimentat şi capabil să reuşească chiar acolo unde nu se simţea chemat de înclinaţiile propriei sale firi. Ca pentru a răspunde acestor critici, Racine căută un subiect în care dragostea nu era decât pe planul al doilea şi aproape lipsită de importanţă, în care pasiunile cele mai străine sentimentelor duioase, ambiţia, setea de putere, goana după plăceri josnice, spiritul de linguşeală, instinctul cinstei ocupau cea mai mare parte din tablou. El a luat acest subiect de la cel mai sumbru şi mai trist zugrav al antichităţii, Tacit; din cea mai neagră epocă a istoriei romane, cea a lui Nero şi a scris Britannicus (1669).

Piesa era cât pe ce să cadă. Regele a aplaudat-o, dar, de data aceasta, nu a atras în întregime aplauzele mulţimii.

În 1670, Racine, revenind la zugrăvirea pasiunilor dulci şi galante, a realizat Bérénice. Subiectul i-l propusese Henriette d'Angleterre, ducesă de Orléans, care, în acelaşi timp, s-a amuzat să-l propună în taină şi lui Corneille. „Jocuri de prinţ”. Acest soi de concurs a fost în favoarea lui Racine. Corneille a pus în piesă gustul lui pentru extraordinar, care aici a mers până la neverosimil şi la bizar. Racine i-a adus graţia lui nobilă, dexteritatea lui de a mânui sentimentele neclare, delicate şi subtile ale inimii, eleganţa sa de exprimare care, de data aceasta, e puţin cam slabă şi se cam apropie de platitudine şi câteva cuvinte cu adevărat mişcătoare. El a făcut să lăcrimeze cei mai frumoşi ochi şi a fost aplaudat de cele mai frumoase mâini. Succesul a fost foarte mare şi a silit chiar şi invidia să tacă.

A urmat Baiazid (1672), mai profund, mai vehement şi mai tragic şi Mitridate (1673), mai nobil, ţintind mai mult spre măreţ şi atingându-l fără urmă de efort. Este epoca deplinei glorii şi a fericirii neumbrite de nici un nor pentru Racine.

Ifigenia (jucată în 1674 la Curte, în 1675 la Paris), nu a adăugat nimic la gloria poetului, dar a fost dea-semenea un succes necontestat. O tragedie destul de plată, a lui Leclere şi Coras, având acelaşi subiect, nu a făcut decât să adauge fericirii lui Racine pigmentul umilirii adversarilor săi.

După câţiva ani (1677) a venit Fedra, cea mai îndrăzneaţă dintre toate tragediile autorului nostru. Cabale organizate în mod savant, o rivalitate (Fedra şi Hipolit de Pradon) puternic susţinută, dar în şi mai mare măsură şi în deosebi, o cruzime, necunoscuta până atunci, în zugrăvirea patimilor dragostei în ceea ce au ele bolnăvicios şi crud pentru cel ce le încearcă au dus la căderea acestei drame cumplite şi puternice, care era o adevărată revelaţie după ce a adus atâtea dovezi de geniu, începând cu Andromaca.

Racine s-a simţit descurajat şi mâhnit. De altfel, începuse să-şi facă scrupule în legătură cu aceste ocupaţii

RACINE/121 socotite vinovate din punct de vedere religios. De curând se căsătorise. Reintrase în graţiile marelui Amauld şi se împăcase cu vechii săi maeştri şi prieteni de la Port-Royal. S-a închis deci în viaţa de familie, crescându-şi copiii cu o grijă plină de duioşie, îndrăgindu-şi căminul, de unde nu pleca decât pentru a se duce la Curte, unde îl chemau noile sale funcţii de istoriograf al regelui şi favoarea, din ce în ce mai mare, pe care i-o arătau Ludovic al XlV-lea şi doamna de Maintenon.

Această favoare l-a readus, pe calea cea mai ocolită, la teatru, sau cel puţin la arta dramatică. Doamna de Maintenon i-a cerut să scrie pentru Saint-Cyr un divertisment, combinat cu muzică şi cântece, pe o temă luată din Cărţile sfinte. El a compus Estera (1689), care a avut un succes grandios. Doi ani mai târziu a scris Atalia/capodopera lui Racine şi poate a teatrului francez. Atalia a căzut (1691). Din motive de ordin intern, ea nu a fost reprezentată la Saint-Cyr decât o singură dată. A fost reprezentată la Curte, în apartamentele regelui, de mai multe ori; fiindcă doamna de Maintenon nutrea o mare admiraţie pentru această piesă. Dar, dacă stăm să ne gândim bine, piesa nu a plăcut decât în mică măsură. Tipărită (nu jucată) la Paris, ea a fost găsită, în general, rece. Racine a avut motive să creadă, în pofida admiraţiei contrare a lui Boileau, că s-a înşelat.

A murit, după ce a căzut oarecum în dizgraţie la Curte şi şi-a redobândit apoi favoarea, la 21 aprilie 1699.

II CARACTERUL SĂU

Racine era de o extremă amabilitate, foarte duios, foarte pasionat, foarte irascibil, nespus de simţitor la critici şi zeflemele, la care răspundea cu o amărăciune şi o ironie pline de venin. Dacă nu s-ar fi bucurat de prietenia vigilentă a lui Boileau, foarte dreaptă, foarte nepărtinitoare, foarte generoasă, care îl reţinea şi îl făcea adeseori să se stăpânească, ar fi fost un om rău; iar, mai 122

Târziu, fără viaţa de familie, fără tihna în care trăia retras, fără plăcutul lui cămin şi favoarea aproape constantă de care s-a simţit înconjurat în apartamentul doamnei de Maintenon şi în preajma tronului.

Avea un entuziasm înflăcărat şi o vivacitate ardentă care îl antrenau şi îl vrăjeau chiar pe el. Foarte frumos, cu un chip care-l amintea în mod uluitor pe cel al regelui, fermecător în conversaţie, când aceasta se referea la obiectele studiilor sale de predilecţie şi ale cultului său. Într-o zi, la Boileau se vorbea despre tragedia greacă. El dădu fuga la bibliotecă, se întoarse cu Sofocle şi începu să declame şi să joace OEDIP REGE, citind şi traducând pe rând şi în acelaşi timp, uimind şi fermecând societatea: „noi toţi, cei din jurul lui, eram uluiţi”, spune un martor.

Această ardoare se preschimba într-o vervă plină de o răutate nemaipomenită faţă de cei de care se credea atacat. Fiindcă domnii de la Port^Royal făcuseră o aluzie la poeţii dramatici, pe care-i considerau nişte „otrăvitori publici”, sub titlul Scrisoare către un vizionar, scrise împotriva lor două pamflete, dintre care al doilea, la insistenţele lui Boileau, n-a fost publicat; acestea sunt nişte capodopere de satiră muşcătoare, nişte mici Provinciale, mai pătrunzătoare poate şi mai ascuţite. Epigramele împotriva rivalilor săi sunt sângeroase. Cităm cu titlul de exemplu una care nu este cea mai dură:

Entre Leclerc et son ami Coras, Deux grands auteurs rimants de compagnie, N'a pas longtemps sourdirent grands débats

Sur le propos de leur Iphigénie.

Leclerc disait: La pièce est de mon cru;

Coras criait: Elle est mienne et non vôtre.

Mais aussitôt que l'ouvrage a păru, Plus n'ont voulu l'avoir fait l'un ni l'autre.11 între Leclerc şi prietenu-i Coras/Doi mari autori ce însoţiţi rimează/Nu demult izbucniră/Discuţii lungi privind a lor Ifigenie. /Leclerc spunea: Piesa de mine-i născocită. /Coras striga: Ea e a mea şi nu-i a domniei-tale. /Dar, de-ndată ce lucrarea a apărut, j Niciunul, nici altul n-au vrut ca el s-o fi făcut.

RACINE/123

Această sensibilitate nervoasa s-a transformat în duioşie în cadrul vieţii tihnite de familie; ea a devenit nu acea bunătate bărbătească şi viguroasă care se risipeşte în binefaceri şi servicii aduse oamenilor, într-o efuziune puternică a inimii, pe care Racine n-a cunoscut-o niciodată, ci un ataşament profund şi duios care leagă de cămin, de mama simplă şi bună a familiei, de copiii supuşi şi pioşi.

În acest cadru el e foarte plăcut, bun, afectuos, zâmbi-tor. Într-o zi a fost poftit de domnul duce. „Vin chiar acum de la Versailles, îi răspunde el mesagerului. Copiii mei nu m-au văzut de o bucată de vreme şi, ca să-mi sărbătorească întoarcerea, au cumpărat crapul pe care-l vedeţi şi care face, fără îndoială, un scud. Nu pot să-i amărăsc lăsându-i să-l mănânce fără mine. Vă rog să-i expuneţi acest motiv Alteţei-sale serenissime”.

O adevărată fire de artist, nervoasă, schimbăcioasă şi înflăcărată, capabilă de izbucniri înfocate, de descurajări profunde, de porniri impetuoase, de gesturi de o rară bunătate.

III EDUCAŢIA SA LITERARĂ

Racine a fost educat de Port-Royal, de Molière şi de Boileau şi, între timp, de lecturile sale întâmplătoare şi întotdeauna făcute fără nici o metodă. Port-Royal i-a dat gustul pentru greacă, natură şi Dumnezeu. L-a avut întotdeauna pe cel dintâi, întotdeauna pe cel de-al doilea (a se vedea Psyché de La Fontaine) şi l-a redobândit pe al treilea, după ce-l uitase o clipă, începând cu vârsta de treizeci de ani. Custode remoto a învăţat, probabil fără dascăl şi numai prin lectură, italiana şi spaniola. Într-una din scrisorile sale de la Uzès (12 noiembrie 1661) spune: „Cum înţeleg destul de bine aceste două limbi.” Scrisorile de la Uzès sunt împânzite cu cuvinte italieneşti şi spaniole, dar mai ales italieneşti şi cu citate din Ariosto. De asemenea îi citea pe poeţii latini, li: citează pe Lu- 124

Creţiu. Citează aceste versuri din Tibul: „O quam ju-vandum est recubcmtem audire susurras Ventorum et somnos imbre juvante sequi” 1. Îl citeşte cu multă grijă şi încântare pe Malherbe. Scrie (la 13 septembrie 1660): „îl am de partea mea pe Malherbe, care o compară pe regina Maria de Medici cu Venus în patru versuri, pe cât de frumoase pe atât de favorabile mie, deoarece în ele vorbeşte despre dragostea lui Venus: Astfel nu este nici Citeriana.” în aceeaşi perioadă (are douăzeci de ani), încercând să scrie versuri, compune unele foarte plate, amestecate cu altele minunate (17–24 ianuarie 1662):

Enfin lorsque la nuit a déployé şes voiles, La lune au visage changeant

Paraât sur un trône d'argent

Et tenant cercle avec les étoiles. Le ciel est toujours clair tânt que dure son cours, Et nous avons des nuits plus belles que vos jours. 2 în aceeaşi perioadă se arată foarte interesat de pasiunile violente şi întotdeauna exagerate alâ oamenilor din Sud şi relatează multe anecdote p2 această temă. E foarte curios să ştie ce gândesc prietenii săi literaţi despre primele sale producţii poetice: îi scrie lui Li Fontaine (la 9 iulie 1662): „Trimiteţi-mi înapoi prostioara aceea, Băile lui Venus şi transmiteţi-mi şi părerea academiei voastre de la Château-Thierry şi mai ales a domnişoarei de La Fontaine” (soţia lui La Fontaine). A şi început să se gândească la un poem dramatic: „Caut un subiect de 1 „O, ce plăcut este, stând tolănit, să asculţi şoaptele vântu-rilor şi să-ţi continui somnul, ajutat de ploaie”. Adevăratul text al lui Tibul este: „Quam juvăţ immites ventos audire cubantem, Et dominam tenero detinuisse sinu; Aut gelidas hibernus aquas cum fuderit Auster, Securum somnos imbre juvante sequi.” „Ce plăcut este, stând tolănit, să asculţi vânturile aspre şi s-o ţii pe stăpână gingaş la sân; Sau să asculţi apele reci când năvăleşte îngheţatul Austru şi să-ţi continui liniştit somnul, ajutat de ploaie.” (Elegii, I, 1, 45). [n.a.].

2 în sfârşit, noaptea şi-a desfăşurat vălurile I Luna cu chipu-i schimbător/Apare pe un tron de-argint/finind sfat cu stelele. Cerul e mereu senin cât durează cursa ei/Şi avem nopţi mai frumoase decât zilele voastre.

RACINE/125 piesă şi aş fi foarte dispus să lucrez la aşa ceva” (4 iulie 1662). Reîntors la Paris, găseşte doi maeştri excelenţi, pe Boileau şi pe Molière. Boileau dobândeşte asupra lui o autoritate de neînchipuit. Nu numai că îl învaţă să nu se încreadă în uşurinţa sa de a scrie versuri şi să se deprindă să facă cu trudă versuri uşoare, aşa cum afirmă fiul lui Racine; dar, potrivit aceleiaşi mărturii incontestabile, Boileau intervine în lucrarea lui, îl pune să taie o scenă întreagă, foarte frumoasă, dar inutilă pentru acţiune, din Britannicus; este destul de sigur de ascendentul pe care-l are asupra lui pentru a-i spune cu toată siguranţa fiului lui Racine că scena V din actul II al Andromacăi are un ton de comedie, că şi-a dat seama prea târziu şi că, dacă ar fi avut acest sentiment în timp ce opera se afla în lucru, scena respectivă n-ar fi fost aşa cum este. Boileau l-a încurajat pa Racine în dragostea lui pentru antichitatea greacă, l-a îndepărtat de romanescul dulceag, a făcut din el un duşman al lui Quinault, l-a atacat pe Quinault anume pentru a-l face pe Racine să reacţioneze împotriva acestuia; i-a inspirat lui Racine gust şi respect pentru un plan foarte clar şi foarte riguros; poate că l-a obişnuit, pentru a avea mai multă siguranţă şi pentru a lucra pe o bază mai solidă, să-şi scrie tragediile mai întâi în proză şi după aceea să le pună în versuri. Molière, pe care Racine l-a frecventat mult între 1663 şi 1667, cu docilitatea sa firească şi cu deferenta datorată unei persoane cu şaptesprezece ani mai în vârstă, aflată în plină glorie, trebuie să-l fi învăţat pe Racine dragostea pentru realitate, pentru moravuri, aşa cum le vedem şi care nu trebuie să se deosebească prea mult de la un secol la altul, pentru pasiuni, aşa cum le vedem şi care, în mod sigur, sunt eterne; şi dacă Racine i-a înfăţişat pe francezi îmbrăcaţi în turci sau deghizaţi în greci, ceea ce are şi o parte bună şi o parte proastă, aceasta se datoreşte fără îndoială lui Molière, iar dacă a revenit la şcoala istoricilor pentru Britannicus, aceasta este urmarea rupturii lui cu Molière şi aş înclina să văd în ea un semn de eliberare temporară; şi dacă, până la Fedra, a revenit la maniera Andromacăi, aceasta marchează în deosebi o revenire la instinctele lui naturale 126

Dar şi la influenţa exercitată de Molière. Mai târziu, Port-Royal-ul îşi va redobândi ascendentul asupra lui, ascendent întărit de cel al doamnei de Maintenon şi el va deveni poetul Esterei şi al Ataliei.

IV POETICA LUI RACINE

Racine reprezintă, mai mult decât oricare altul din şcoala lui 1660, întoarcerea la natural, întoarcerea 'la realitate, întoarcerea Ia „asemănarea cu viaţa”. Nu trebuie să uităm niciodată, cum spuneam adineaori, că el este elevul lui Molière, aşa cum este şi cel al lui Boileau, dar la început mai mult al lui Molière, fiindcă Boileau este de aceeaşi vârstă cu el, în timp ce Molière este un om ajuns, bine văzut la curte, în plin succes şi director de teatru. Intre Molière şi Racine au existat raporturi ca de la director la debutant. Racine i-a adus lui Molière proiectul piesei Theagen şi Haricleea. Molière l-a refuzat şi i-a propus o Tebaida. La Molière au fost reprezentaţi Fraţii învrăjbiţi, în momentul în care Molière sa afla în perioada celui mai mare succes (Şcoala femeilor, Tartuffe, jucate la Curte), iar Alexandru şi Andromaca în perioada când se juca Don Juan şi Mizantropul şi în oraş Tartuffe. Se poate deci socoti că, o bună bucată de vreme, influenţa lui Molière asupra lui Racine a fost foarte mare şi suverană.

— Ei par a fi înţeles, într-adevăr, teatrul în acelaşi fel, cu excepţia deosebirilor inerente unor genuri diferite şi chiar şi aceste deosebiri au fost atenuate, de o parte şi de alta, deoarece Racine nu a respins nicidecum o întorsătură comică oarecum mai elevată în tragedie (Andromaca), în timp ce Molière nu elimina câtuşi de puţin un anumit tragic al comediei (Tartuffe, Don Juan, Mizantropul, ba chiar în aşa măsură încât a introdus în Mizantropul scene întregi din Don Garda de Navara). Amân-doi vor să zugrăvească viaţa aşa cum este ea şi le inspiră un adevărat dezgust acel „neverosimil” şi acel „extraordinar”, atât de drag lui Corneille: „Ce-ar trebui oare, spune Racine, pentru a mulţumi nişte judecători atât de

RACINE/127 pretenţioşi? Ar fi uşor, dacă am vrea să trădăm bunul-simţ. Ar fi de ajuns să ne îndepărtăm de firesc şi să ne aruncăm în extraordinar. În locul unei acţiuni simple, încărcată cu puţine incidente aşa cum trebuie să fie un act care se petrece într-o singură zi şi care, înaintând treptat spre sfârşitul său, nu este susţinut decât de interesele, sentimentele şi pasiunile personajelor; ar trebui umplută această acţiune cu o cantitate de incidente care nu ar putea avea loc decât într-o lună, cu un mare număr de jocuri de teatru, cu atât mai surprinzătoare cu cât ar fi mai puţin verosimile, cu o infinitate de declamaţii în care actorii ar fi puşi să spună exact contrariul a ceea ce ar trebui să spună. De pildă, ar trebui înfăţişat un erou beat care ar vrea să se facă de bunăvoie urât de iubita sa [Lysandru din Agesilas], un lacedemonian palavragiu [Agesilas], un cuceritor care n-ar debita decât maxime despre dragoste [Cezar în Pompei], o femeie care ar da lecţii de mândrie unor cuceritori [Cornelia, Viriata, Emilia]. Iată, fără-ndoială, destule motive care să-i facă pe toţi aceşti domni să protesteze.

— Toată poetica lui Racine se află în acest pasaj din prefaţa uneia dintre primele sale piese. Oroarea inspirată de teatrul din 1630, cu intrigile lui complicate, cu peripeţiile lui, cu jocurile lui de teatru, cu incidentele lui multiplicate, dragostea sa pentru firesc, pentru real, pentru o acţiune clară şi simplă, în care Interesele şi pasiunile personajelor să fie singurele resorturi. La acest stadiu se afla pe vremea lui Bri-tannicus şi la el s-a menţinut. A bâjbâit şi a şovăit puţin la început. Din 1652 (Pertharite) până în 1659 (reintrarea lui Corneille cu Oedip) a fost o despărţire de Corneille, în care timp Boursault şi Quinault au ocupat primele rânduri cu un teatru galant şi dulceag; Racine apare ca o reacţie şi caută subiecte mai întâi împotriva lui Quinault, apoi împotriva lui Corneille, care revine şi nu fără succes. Aceasta a făcut ca, la început, Racine să pară cornelian, în opoziţie cu Quinault {Tebaida, Alexandru) şi apoi a apărut şi în cele din urmă a fost anticornelian, cu Andro-maca şi cu toate celelalte piese ale sale. Judecătorii competenţi nu s-au înşelat câtuşi de puţin asupra acestor două puncte. Corneille însă, care nu era un judecător competent, s-a înşelat şi i-a spus lui Racine, după Alexandru, 128

Că nu iestbe făcut pentru teatru; dar Saint-Éwemond îl recunoaşte pe Corneille în Racine din Alexandru şi declară că „de când a văzut Alexandru, bătrâneţea lui Corneille îl îngrijorează mai puţin”, deşi găseşte că în Alexandru e prea multă dragoste şi nu destulă istorie şi că piesa nu ajunge la valorile lui Sophonisbe. Şi, în sfârşit, Racine este el însuşi în Andromaca. Andromaca este viaţa însăşi şi, în consecinţă, este o comedie. E o comedie care se sfâr-şeşte prost; tragedia nu va fi niciodată altceva pentru Racine până la Fedra. Răsturnaţi teoria lui Corneille şi veţi avea teoria Andromacăi: marile interese ale umanităţii pe planul al doilea şi sentimentele individuale, în deosebi dragostea, pe primul. Andromaca este ceea ce Corneille şi cornelienii vor denumi o comedie. De altfel, ea abundă în cuvinte hazlii. Tot actul II e plin de ele: „Dai inima lui Pyrus şi dorul lui Orest”. – „Să crezi că împotrivă-i sunt îndârjită, rea; şi dacă poţi, vai! Fă-mă să cred că este aşa”.

— Mie-mi vorbeşti? A mea e această fericire?” – „Dar dacă pe Andromaca-ntre timp o ia soţie?

— Stăpână.

— Ce ruşine, ca greci, am suferi Cu-o frigiană Pyrus de s-ar căsători!

— Spui că-l urăşti?” – „Dar dacă Hermiona ajunge a mea mireasă, Va fi oare-Andromaca înfrântă şi geloasă” 1. Nici un „clasic” nu s-a înşelat în această privinţă. Pe Boileau, pe Jean-Bap-tiste Rousseau, pe Voltaire îi supără ceea ce este comic în Andromaca. Voltaire ajunge chiar să vorbească despre lucruri „mai demne de Terenţiu decât de Sofocle”. Definind astfel admirabil, deşi credea că le critică şi Andromaca şi întreg teatrul lui Racine, care merge, într-adevăr, de la Sofocle la Terenţiu şi-l învălu'e pe Terenţiu în Sofocle. Tot aşa (în scrisoarea adresată lui La Noue, din 3 aprilie 1739) el va critica „stilul prea simplu” din Baiazid.

Ar trebui să facem aceleaşi remarci în legătură cu Bérénice ca şi cu Baiazid. Ele sunt nişte comedii, în care problema se pune de a şti dacă Roxana îl va iubi îndeajuns pe Baiazid încât să-l înjunghie din gelozie, dacă Titus o va iubi îndeajuns pe Bérénice ca s-o ia de soţie 1 Racine, Teatru, Andromaca, trad. de Petru Manoliu, E. S. P. L. A. Bucureşti, pp. 48, 44, 47, 49 şi 53.

RACINE/129 sau îi va zdrobi inima iubitei sale şi şi-o va zdrobi pe a sa fiindcă, într-o anumită situaţie, nu te poţi căsători cu o fetişcană oarecare *. Degeaba e situată povestea în istorie, istoria bate întrucâtva în retragere, până-ntr-atât sunt puse în evidenţă sentimentele simple şi „vulgare”.

Dar în subiectele cu adevărat istorice?

— Imputările aduse lui Racine nu încetează. După Andromaca, duşmanii lui Racine au început să spună că el se pricepe, într-adevăr, să prezinte dragostea, dar că nu va prezenta niciodată altceva. El a vrut să arate că este în stare, ca oricare altul, să prezinte istoria şi a căutat un subiect istoric. Or, de unde îşi lua Corneille subiectele? Întotdeauna, sau aproape întotdeauna, din cele mai măreţe epoci, în deosebi din Titus Livius. De unde îşi va lua Racine subiectul său? Din Tacit, pe care îl numeşte cel mai mare zugrav al antichităţii, pentru că e un moralist animat de curiozitate, un om care a făcut istoria din observaţii de moralist şi puţintel din bârfeli şi care e istoric ca Michelet şi dintr-o epocă în care întreaga istorie este cuprinsă sau pare că este cuprinsă în interiorul zidurilor unui palat; şi Britannicus e o tragedie burgheză, o intrigă de Curte, o comedie de alcov care se termină cu o dramă à la Zola. Şi, peste toate acestea, geniul lui Racine; dar aici nu vorbesc decât despre subiectul ales. Marile interese umane la care nimeni nu se gândeşte, nici cei de pe scenă, nu sunt angajate în această afacere. E vorba numai de a şti cine va cârmui Palatul şi cine, Nero sau Agripina, va fi „părăsit de Curte”? Două portrete de ambiţioşi, magistral opuse unul altuia, cu o analiză minuţioasă şi incomparabilă a patimilor meschine ale lui Nero, energice şi puternice ale Agripinei.

Tot aşa în Mitridate, Racine, aflat în culmea gloriei, dar mereu neliniştit de amintirea lui Corneille, vrea „să construiască un stil mare”. El vrea să facă o piesă în- 1 Voltaire: „Bérénice nu este o tragedie; este, dacă vreţi, o comedie istorică, o idilă, o eglogă între doi prinţi, un admirabil dialog de dragoste, o foarte frumoasă pagină de Safo şi nu de Sofocle; o elegie fermecătoare: este tot ce vreţi, dar tragedie nu este”, (n.a.).

— Studii literare – c. 1/949130

Tocmai ca cea a lui Corneille, în care politica şi iubirea să se amestece neîncetat, să se înlănţuie în permanenţă. Dar alunecă, parcă fără voia lui, spre comedia amoroasă, spre drama amoroasă, spre tragicul intim. Cu dibăcie, partea eroică e legată de partea pur romanţioasă, cu foarte multă dibăcie; dar, de fapt, ea dispare în faţa acesteia. Piesa nu este atât Mitridate, cât Monima. Acest lucru spectatorul îl simte. Acest lucru este atât de adevărat, încât de Monima în deosebi se interesează şi se preocupă Racine în prefaţa sa.

În ceea ce priveşte piesa Atalia, ea e, desigur, cea mai mare dintre piesele lui Racine, fiindcă Racine a compus-o fără intenţia de a o vedea jucată, fără a-şi limita vederile la perspectiva îngustă a scenei, pentru un teatru ideal, mai vast şi mai larg şi mai adânc chiar decât teatrul grec; de asemenea, pentru că Racine îl iubeşte pe Dumnezeu, în loc s-o iubească pe domnişoara Champmêle şi nu se mai gândeşte la tiranul oamenilor şi al zeilor şi nu este înrobit de el. Da, într-adevăr, Atalia este foarte mare. Piesa se depăşeşte pe ea însăşi, semn al măreţiei concepţiei. Ea se continuă dincolo de ea: destinele unei rase, prezicerea captivităţii, prezicerea lui Cristos, noul Ierusalim. Iată marea dramă, mai mare decât numeroase tragedii greceşti. Cu toate acestea, ea nu este în fond decât tot o revoluţie de palat săvârşită într-un templu. E un fel de Britannicus teocratic. Alţi doi ambiţioşi care luptă unul împotriva altuia şi o zugrăvire minuţioasă şi incomparabilă a acestor două ambiţii diferite: sufletul unei bătrâne regine, feroce dar slăbită şi superstiţioasă şi sufletul unui preot ambiţios, energic, stăpân pe el şi un amestec de Richelieu, de Retz şi Mazarin. Faceţi o comparaţie cu Polyeucte. Polyeucte reprezintă întreaga idee creştină opusă filosofici bunului-simţ (Sever), ideilor de familie (Paulina), intereselor vulgare (Felix), superstiţiilor păgâne (Stratonice). O întreagă istorie filosofică a întemeierii creştinismului se află în această comedie. Chiar şi numai din Polyeucte ne putem da seama că, pentru a se statornici, Cristos a trebuit să nimicească în sufletele adepţilor săi şi interesul personal, ceea ce se înţelege de la sine şi cele mai legitime afecţiuni omeneşti, RACINE/131 şi ideea de patrie şi chiar de „raţiune”. Lucrul acesta este atât de vast, merge atât de departe, îmbrăţişează o concepţie istorică de o asemenea întindere, încât au trebuit să treacă două secole de studii istorice şi religioase pentru a ajunge să fie bine înţeles sau, poate, pentru a nu fi înţeles decât pe jumătate.