Emile Faguet



Yüklə 1,74 Mb.
səhifə7/43
tarix04.01.2019
ölçüsü1,74 Mb.
#90172
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   43

Şi chiar şi janseniştii suferă influenţa lui Descartes în tot ceea ce este metodă şi artă de a dirija ideile şi în privinţa aceasta sunt mai cartezieni decât mulţi cartezieni.

Descartes nu are împotriva lui în secolul acela decât pe cei câţiva oameni care au slăbiciune pentru Epicur şi Gassendi. Aşa este La Fontaine. Nu mai e nevoie să adăugăm că până şi aceştia, ca, dealtfel, Gassendi în primul rând, au pentru Descartes o admiraţie care ţine de uluire. La Fontaine, făcându-se ecoul lumii în care trăia şi fiind capabil, dealtfel, să-l înţeleagă pe Descartes, deoarece l^a tradus în versuri într-un mod minunat, scrie:

Descartes, ce mortel donţ on eût fait un dieu Chez les païens, et qui tient le milieu Entre l'homme et l'esprit, comme entre l'huâtre et l'homme, Le tient tel de nos gens, franche bête de somme. * 1 Descartes, acest muritor care la pagini ar fi fost făcut zeu I şi care stă la mijloc/între om şi spirit, ca între stridie Şi om, I E socotit astfel de oamenii noştri o adevărată vită de povară.

Şi tot el spune:

Apollon nous devrait Rendre Homère. Ah! S'il le rendait!

Et qu'il rendit aussi le rival d'Epicure! 1 înţelegându-l prin aceasta pe René Descartes.

Pentru întregul secol al XVII-dea, Descartes a fost un adevărat zeu, un erou al inteligenţei omeneşti.

A avut ca discipoli direcţi pe Malebranche, Spinoza şi Leibniz. In privinţa lui Malebranche şi Spinoza nu există nici un fel de dubiu şi toţi filosofii împărtăşesc acelaşi sentiment asupra acestui punct, ceea ce dovedeşte că li se întâmplă şi să fie de acord. În ceea ce-l priveşte pe Leibniz, lucrul acesta mi se pare cam îndoielnic. Cu toate că l-a atacat adeseori pe Descartes, cu toate că a spus cu maliţiozitate că, în fond, la Deseairtes găseşte mai puţine adevăruri decât la Aristotel, mi se pare totuşi că teoria lui despre mişcarea universală, chiar dacă nu este aceeaşi cu cea a lui Descartes, este inspirată direct de ea; că sistemul „armoniei prestabilite” între suflet şi inimă nu este ohiar atât de diferit de teoria lui Des-cartes care vrea ca între suflet şi trup să nu existe decât o comunicare aparentă al cărei mijlocitor este Dumnezeu; că, în sfârşit şi mai ales, „optimismul” lui Leibniz, acea idee potrivit căreia, atunci când a creat lumea, Dumnezeu a făcut nu cea mai bună dintre lumile imaginabile, ci cea mai bună 'dintre lumile posibile, sau cea mai bună posibilă dintre lumile imaginabile, derivă direct din optimismul lui Descartes şi din acea idee, întru totul carte-l Ziană, invariabilă la Descartes, că Dumnezeu nu vrea, decât binele nostru, că răul este o lipsă care nu provine decât din faptul că cel creat nu poate fi la fel de desă-vârşit ca cel care creează, că răul a fost deci îngăduit şi nu voit şi că el este în lumea existentă atât de restrâns pe cât putea fi.

Descartes a fost mai puţin admirat şi urmat în secolul al XVIII-lea, care se credea foarte filosofic şi care 1. Apolo ar trebui/Să ni-l redea pe Homer. Ah! Dacă ni l-ar reda! /Şi dacă l-ar reda şi pe rivalul lui Epicur!

73 este cel mai puţin filosofic dintre secolele moderne, până-ntr-atât încât s-iar părea că este lovit de o neputinţă metafizică. Astfel, cu excepţia lui Fontenelle care a rămas un cartezian incorijibil şi perseverent, acest secol s-a îndepărtat de Descartes, de Malebranche, Spinoza şi Leibniz pentru a se pasiona după Locke, infinit inferior şi a face din el un oracol.

Din secolul al XlX-lea, lucru care-i face cinste, Des-cartes ca şi Malebranche, Spinoza şi Leibniz, s-au bucurat de mai multă favoare decât orieând până atunci şi aceasta a fost un efect şi o cauză: secolul al XlX-lea este unul dintre cele mai mari secole filosofice ale istoriei, fiindcă a restabilit această şcoală şi n-a restabilit-o decât fiindcă era extraordinar de înzestrat cu spirit filosofic.

Dar s-a întâmplat ceva foarte amuzant. Şi anume ceea ce filosofii din secolul al XlX-lea au luat de la Descartes a fost, dacă nu gândirea lui tocmai de-a-ndoa-selea, cel puţin în aşa fel încât nu numai că nu era gândirea lui în întregime, dar nici măcar esenţialul ei, cea pe care se sprijineau şi din care au tras concluzii. Gân-ditorii din secolul al XlX-dea au fost, întrueâtva, orbiţi şi hipnotizaţi de Cogito. Ei s-au ataşat de acesta şi s-au adâncit în el cu toate forţele lor şi n-au suferit consecinţe, n-au făcut inducţii, n-au elaborat teorii şi o întreagă filosofie decât pornind de la Cogito şi de la principiul evidenţei, a cărui formulă este Cogito.

Aceasta însemna, pe de o parte, a-l trăda pe Descar-tes; pe de alta, a-l trage pe Desicartes înspre un sistem filosofic spre care el n-a înţeles niciodată să se îndrepte.

Aceasta însemna a-l trăda puţin pe Descartes; căci, a-l reduce, sau aproape, pe Descartes la Cogito, înseamnă a-l diminua într-un mod cu totul special, principiul evidenţei nefiind tocmai o invenţie a lui Descar-tes. Cum spune foarte bine cel mai mare comentator al lui Descartes din a doua jumătate a secolului al XlX-lea: «Aceasta nu înseamnă că spiritul de libertate şi de cercetare nu-şi croise drum înainte de el. Fără să mai vorbim de cutezătorii gânditori din Evul Mediu, care, s^b jugul autorităţii, presimţeau şi preziceau era, încă îndepărtată, a eliberării, independenţa spiritului ome- 74

Nesc a fost proclamată în zilele Renaşterii de Campa-nella, Giordano Bruno, Râmuş. Leonardo da Vinci a convins lumea că ştiinţa ilegitimă despre natură care domnea în timpul său era o minciună şi a văzut în experienţă singurul interpret al fenomenelor naturale. In sfârşit, cancelarul Bacon, inspirându-se din descoperirile contemporanilor săi, a preamărit, într-un limbaj nepieritor, demnitatea ştiinţei şi a naturii.” şi a spus, în mod formal, că „singura autoritate e raţiunea luminată de experienţă”1. Principiul evidenţei, a cărui formulă este Cogito, e, aşadar, o admirabilă bătălie câştigată, ca să vorbim ca Descartes, dar nu este decât o campanie a lui Deseartes şi poate nu cea esenţială şi poate nu cea mai originală. Îl diminuăm pe Deseartes dacă-l închidem în Cogito.

Pe de altă parte, este împins uşurel spre teorii care nu sunt nici cele spre care vrea el să se îndrepte, nici cele care rezultă în chip firesc din tendinţele generale şi din complexitatea însăşi a spiritului său. Căci dacă ne menţinem la principiul evidenţei şi la Cogito, ce ră-măne din Deseartes? Cogito îl asigură pe om că există ca fiinţă raţională, dar îl închide în el însuşi. Cred că am demonstrat că Deseartes a ajuns mai departe nu atunci când s-a sprijinit pe Cogito, ci atunci când a făcut apel la o a doua intuiţie, de cu totul alt ordin şi la o a treia, de asemenea de cu totul alt ordin, făcând un al doilea act de credinţă şi un al treilea act de credinţă. A te închide în Cogito şi în principiul evidenţei înseamnă a nu ajunge la nici o metafizică şi dacă-l închizi pe Deseartes în principiul evidenţei, în Cogito, îl împiedici şi pe el să ajungă la vreo metafizică şi-l faci căpetenia celor care, într-adevăr, nu ajung la ea.

Întocmai aşa s-a întâmplat. Deseartes a fost considerat inventatorul şi prizonierul lui Cogito şi, fiind aderentul lui, al lui considerat ca atare, ajungi fie la scepticismul subiectiv, fie ia pozitivism (în accepţia curentă şi negativă a cuvântului).

Cei care s-au ataşat în mod deosebit de Cogito au ajuns la scepticismul subiectiv; cei care s-au ataşat în 1 Liard, Deseartes, 1882 (n. aj.

75 mod deosebit de principiul evidenţei au ajuns la pozitivism.

Cei care s-au ataşat în mod deosebit de Cogito au spus: omul se cunoaşte pe sine şi nu poate ieşi niciodată din el. El îşi cunoaşte gândirea, este sigur de ea; dar nu este sigur decât de ea. Dacă ea are o valoare obiectivă, dacă răspunde vreunui lucru din afara lui, adică din afara ei, despre aceasta el nu ştie nimic şi nu va putea şti niciodată nimic. Gândirea sa nu este, desigur, gândirea despre nimic; ea este gândirea despre ceva care i se pare că există, ea este gândirea despre ceea ce vede în ea însăşi; într-un cuvânt, gândirea sa nu e niciodată decât gândirea despre gândirea sa şi nu poate da niciodată asigurări că este gândirea despre altceva.

— Iată scepticismul subiectiv, stare sufletească în care omul n-are nici un motiv să creadă în realitatea lui Dumnezeu, nici în realitatea lumii exterioare.

Cei care s-au ataşat în mod deosebit de principiul evidenţei au ajuns la pozitivism. Dacă adevărul este ceea ce este atât de „clar şi distinct” încât nu poţi să i te sustragi fără ca aceasta să nu însemne un fel de sinucidere intelectuală, adevărul este mai întâi gândirea şi, după aceea, senzaţia care, ipare-se, fiind corectată cum trebuie de înţelegere, nu este mai puţin clară şi distinctă decât gândirea pe care o avem despre gândirea noastră şi despre existenţa noastră. Adevărul este, aşadar, gândirea noastră şi ceea ce ne furnizează senzaţia. Deci credinţă în gândirea noastră şi în lumea exterioară. Nimic altceva, căci dincolo de aceasta lucrurile nu mai sunt clare deloc şi nu sunt nicidecum distincte. Deci legitimitatea psihologiei, legitimitatea ştiinţei, ilegitimitatea metafizicei.

— Iată pozitivismul în accepţia curentă şi în accepţia exclusivă a cuvântului.

Aşadar Descartes a fost atras de către adepţii lui din secolul al XlX-lea spre nişte sisteme care erau cât se poate de departe de al său. Acest metafizician care lega psihologia şi ştiinţa de metafizică şi care, de exemplu, nu credea în lumea exterioară şi nici chiar în el însuşi pentru că credea într-un Dumnezeu bun, a devenit, dacă nu părintele, cel puţin călăuza unor filosofi 76

Care sau negau metafizica, sau refuzau să se închidă în ea.

Cu Descartes s-a întâmplat cam ceea ce s-a întâmplat cu protestantismul. Protestantismul era, în ceea ce priveşte principiul său, un ultra-catolicism foarte riguros şi care pretindea că se întoarce la dogma pură din sursa sa cea mai pură. Dat fiind că cuprindea, ca pe unul din elementele sale, libertatea de cercetare, acest germene slab, dezvoltându-se, a devenit protestantismul în întregul lui, iar protestantismul imperios al lui Luther şi al lui Calvin s-a transformat în libertatea de gândire pur şi simplu. Tot astfel cartezianismul cuprindea, ca pe unul din elementele sale, ceva care a sfârşit prin a fi luat drept întregul cartezianism şi din care s-au tras concluzii ce reprezintă o negare a cartezianismului. Când lansezi o idee în lume este oa atunci când acţionezi; nu ştii niciodată ce ai făcut; şi ai fi foarte mirat dacă cineva ţi-ar putea spune ce va deveni această idee sau unde pot duce consecinţele acestui act.

Ceea ce rămâne e că Descartes este un om mare. De acest lucru el era sigur; şi dacă a fost încredinţat că adversarii şi adepţii lui vor fi întotdeauna la fel de siguri ca şi el, în această privinţă, îndeosebi, s-a înşelat cel mai puţin.

PASCAL.

I.

VIAŢA SA.



Blaise Pascal s-a născut la Clermont-Ferrand la 19 iunie 1623. Familia sa făcea parte din buna nobilime orăşenească şi era destul de înstărită. Tatăl său, preşedinte al Curţii auxiliarilor din Clermont, era un om foarte instruit, dovedind un mare interes faţă de ştiinţe şi mai ales faţă de ştiinţele matematice; întreţinea legături cu un mare număr de savanţi ai timpului. Rămas văduv în 1626, şi-a crescut fiul după o metodă deosebită, care urma să facă dintr-însul, în măsura în care firea lui se preta, un gânditor şi un savant: convorbiri şi reflecţii în legătură cu realităţile care no înconjoară, lecţii despre lucruri, ştiinţe naturale, apel la verificarea personală, educarea judecăţii, în sfârşit, studiul limbilor antice. Când fiul său a împlinit opt ani (1631), domnul Pascal a venit la Paris, dându-şi demisia din funcţia sa, pentru a se consacra întru totul desăvârşirii educaţiei tânărului Blaise.

Acesta dădea dovadă de o precocitata neobişnuită, uluitoare, bolnăvicioasă. La doisprezece ani a scris un tratat despre sunete, la şaisprezece un tratat despre secţiunile de con, care a fost remarcat de Descartes. Fără a crede orbeşte în povestirile doamnei Périer (sora lui Pascal) despre geometria inventată de fratele ei, căruia nu i se dădeau cărţi de teama de a nu se obosi prea tare, reiese foarte limpede că copilăria acestuia a fost nu numai studioasă, dar şi plină de ardoarea de a munci şi de setea de a cunoaşte. La douăzeci de ani tânărul Pascal se număra printre savanţii vremii sale. El a descoperit o maşină de calcul, un instrument pentru trans- 78

Portul greutăţilor numit haquet, a fost primul, se spune, care a avut ideea unei prese hidraulice, a făcut lucrări remarcabile, urmărite de întreaga Europă savantă, cu privire la greutatea aerului, echilibrul lichidelor, calculul probabilităţilor, cioloidă, ruletă etc.

Cu toate acestea era un om monden şi risipitor. Devenit stăpân pe averea sa la douăzeci şi cinci de ani, în urma morţii tatălui său, vreme de câţiva ani, deşi şi-a continuat lucrările ştiinţifice, a dus o viaţă de mare senior, iubitor de fast şi de lux. Lumea strălucitoare şi spirituală a cavalerului de Méré, a ducelui de Roannez, a lui Thévenot călătorul, îl accepta şi îl primi sărbătoreşte. Aceşti oameni tineri, amatori de plăceri de tot felul, făceau la Paris figură strălucită în lume şi figură bună în laboratoare, se ocupau de versuri, de teatru, de întruniri, de jocuri şi de chimie. În memoriile sale, părintele Rapin îi cam tratează ca pe nişte demoni şi, neîndoielnic, ca pe nişte magicieni.

La această dată (pe la 1650), Pascal pare să fi trecut deja printr-o perioadă de scepticism. Avea în camera lui un bust al lui Montaigne, iar Eseurile acestuia constituiau cartea lui de căpătâi.

Convertirea lui Pascal a avut loc în 1654. El a păstrat întotdeauna, după câte ni se pare, amintiri oarecum duioase despre religia practicată în copilărie.

Un accident de trăsură pe podul Neuilly, cu care prilej a văzut moartea cu ochii, l-a făcut s 5. Mediteze foarte serios la viaţa dezordonată pe care o trăia de câţiva ani şi aceste cugetări îl duc sau, mai curând, îl readuc la evlavie.

Din ziua aceea a purtat la gât o amuletă conţinând o rugăciune înălţătoare şi fierbinte care a marcat pentru el momentul întoarcerii la Dumnezeu: „Bucurie, bucurie, bucurie, lacrimi de bucurie! Renunţare totală şi dulce.”

În jurul acestui reviriment din viaţa morală a lui Pascal s-au ţesut numeroase legende. Unii au pretins că în clipa accidentului de la Neuilly, sau începând de 1 Biaise Pascal, Scrieri alese, trad. de George Iancu Ghidu, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. XLVIII.

PASCAL/79 atunci, Pascal ar fi trecut printr-un acces de nebunie; că a avut vedenii, că era într-una stăpânit de impresia că se cască o prăpastie lângă scaunul său şi, bineînţeles, unii susţin că prăpastia era în partea stângă, în timp ce alţii se socot întemeiaţi să afirme că era în dreapta. Aceste legende nu încep să apară decât la mult timp după moartea lui Pascal, în plin secol al XVIII4ea şi au fost răs-pândite cu puţin prea multă bunăvoinţă de către filosofii interesaţi ca oamenii să creadă că autorul Cugetărilor nu era întreg la minte. Nu trebuie să le dăm crezare. Fără a intra într-un amănunt care, de altfel, este foarte interesant şi pe care l-am putea citi în Port-Royal de Sainte-Beuve, e de-iajuns, poate, pentru a înlătura această idee ciudată – că Pascal n-ar fi fost în deplinătatea facultăţilor sale mintale –, să relevăm că accidentul de la Neuilly datează din 1654, iar Provincialele din 1656. Se poate susţine, la rigoare, că un exaltat şi un dezechilibrat ar fi scris Cugetările; dar Provincialele, operă de discuţie subtilă, de şicane abile şi întortocheate, de zeflemea rece, de ironie măsurată şi precisă, Provincialele, această bătălie în care toate loviturile sunt calculate de un tactician de mâna întâi, sunt din 1656; ele au fost scrise de un om cât se poate de stăpân pe sine şi atât de sigur de el încât ajunge să inspire teamă.

Şi acum când se mulţumesc să spună c”i accidentul de la Neuilly i-a zdruncinat puternic imaginaţia, l-a împins spre devoţiune şi, mai târziu, devoţiunea l-a dus pe Pascal la o sumbră şi violentă ardoare evlavioasă, care l-a stors şi din care i s-a tras moartea – această ipoteză nu este numai acceptabilă, ci, cu siguranţă, corespunde adevărului.

Într-adevăr, după accidentul de la Neuilly, Pascal intră în relaţii cu solitarii de la Port-Royal. Convorbirea cu maestrul de Saci despre Epictet şi Montaigne, pe care o vom găsi în operele sale complete, datează din 1655. În 1654, a avut loc prima sa „retragere” la Port-Royal-des-Champs. În 1655 s-a retras pentru a doua oară. În curând, deveni aproape oaspetele permanent sau vizitatorul zilnic al solitarilor. Acolo stătea de vorbă cu marele Amauld, Amauld d'Andilly, cu Nicole, cu maestrul de Saci. Când pleca din piosul azil, răspândea în lume ideile religioase. Convertirea sa a atras-o după sine pe cea a ducelui de Roannez şi a lui Domat, jurisconsultul.

Afacerea Provincialelor, care a stârnit atâta vâlvă pe vremea aceea şi care a durat de la 23 ianuarie 1656 până la 24 martie 1657, a strâns şi mai mult legăturile care-l uneau cu Port-Royal. Începând din 1657, întreaga lui viaţă este dedicată pregătirii marii sale cărţi în apărarea Religiei, carte pe care n-a scris-o şi ale cărei materiale, note, indicaţii, planuri, idei separate, fragmente începute, fragmente terminate au devenit volumul căruia îi spunem Cugetările lui Pascal. Îşi petrece viaţa mai ales fă-când acte de caritate, exerciţii de evlavie exaltată, mor-tificindu-şi şi supunându-şi la un adevărat martiraj trupul vlăguit şi devenit atât de plăpând: nu mai e vorba decât de cingători bătute cu cuie de fier, de târsâne etc.

În 1662 este foarte slab, istovit. O boală de nervi îl macină; leşinuri repetate îl aduc în pragul mormântu-lui. Se retrage mai întâi la sora sa, apoi îşi mărturiseşte dorinţa de a muri, ca un sărman, la Incurabili. În primele cincisprezece zile ale lunii august, simţi că i se apropie sfârşitul şi ceru stăruitor să i se dea împărtăşania. Preotul i-o aduse spunând: „Iată-l pe Cel pe care l-aţi dorit atât de mult”. Ar fi putut să adauge „şi pe care îl slujiţi de opt ani de zile cu zelul unui ostaş şi abnegaţia unui mucenic”. Pascal a murit cuprins de o. înălţătoare fericire creştinească, la 19 august 1662: a I fost înmormântat la Saint-Etienne-du-Mont; nu avea decât 39 de ani.

II CARACTERUL SAU.

Chiar din această simplă schiţă biografică ne dăm seama ce caracter complex şi greu de pătruns a avut Pascal. Pe contemporani i-a uimit, iar posteritatea ezită să se pronunţe asupra lui. Îndrăzneala anumitor pasaje din Cugetări i-a îngrozit pe prietenii săi aş la Port-Ro-yal, primii editori ai acestei cărţi ciudate şi profunde: ei au atenuat unele expresii, au dat o întorsătură mai acceptabilă anumitor idei, au suprimat părţi întregi. În zilele noastre e tratat când drept cel mai mare geniu filosofic al tuturor veacurilor clasice, când drept un suflet chinuit şi o minte întunecată în pragul rătăcirii.

Dacă vrem să-l considerăm în ansamblu, ni-il reprezentăm când ca pe un om de vârstă mijlocie hărţuit de temeri, ascet şi mistic, sumbru şi deznădăjduit şi care se refugiază, obosit de războiul pe care-l poartă cu el însuşi, într-un fel de toropeală şi de delăsare temătoare şi abandonare în mâinile unui Dumnezeu, mai degrabă înfricoşător decât bun. Când, dimpotrivă, ne închipuim că descoperim în el trăsăturile unui om modern, ale unui contemporan, nervos şi ardent, curios, întreprinzător în ceea ce priveşte căutarea adevărului, însetat de ştiinţă şi, în acelaşi timp, iscodind, cu o privire pătrunzătoare şi cu o inimă dezamăgită, vidul acestei ştiinţe, zădărnicia strădaniilor lui de a o stăpâni, imbecilitatea inteligenţei, pe care crede că o sesizează.

— Când înaintea ochilor ne apare, în măreţia sa impunătoare şi gravă, creştinul energic şi robust, sigur de credinţa sa şi îmbrăţişând-o ca pe o coloană de neclintit a templului.

— Când ni se pare că vedem profilându-se în faţa noastră un Montaigne, sceptic, de o maliţiozitate plină de amărăciune, de o ironie dureroasă, un Montaigne bolnav şi care se ehinuie în loc să se odihnească pe „perna” îndoielii universale. Să nu ne amăgim vreodată că am ajuns la o definiţie exactă a acestui suflet cu cute adânci.

Putem considera, fără a ne teme că facem o greşeală grosolană, că fondul lui Pascal este credinţa; că a fost credincios prin naştere, prin educaţie, printr-un instinct intim al inimii şi poate fără întreruperi, dacă nu fără furtuni. Dar peste acest fond de credinţă solidă a venit ştiinţa care l-a târât după ea şi l-a tulburat; viaţa mondenă care l-a distras pentru o clipă; viaţa de lupte şi polemică care i-a lăsat urme de sofism; în sfârşit, boala care l-a chinuit, l-a exaltat şi l-a posomorit, care a făcut din ştiinţa lui o armă menită să-i prigonească pe oameni în credinţele lor naive şi să-i zdrobească în trufia lor: geniul său oratoric, oarecum sofistic, s-a transformat într-o elocinţă aspră, stranie, pe cât de mustrătoare, pe atât de insidioasă, dornică de subterfugii, de capcane şi

— Studii literare – c. 1/949 «2

De surprize triumfătoare; însăşi credinţa lui s-a trans-forimat într-o religie sumbră şi dură, fără vorbărie mieroasă şi fără zâmbet, care te împinge spre Dumnezeu ca spre o fatalitate şi care-ţi deschide cerul ca pe o prăpastie.

III FILOSOFIA SA.

Gândirea lui Pascal, aşa cum se întâmplă întotdeauna, a fost tot atât de chinuită ca şi caracterul său. Totuşi, dacă încercăm să ne închipuim drumul străbătut de această gândire şi urmarea ei, frământarea acestui spirit şi locul de unde pare să fi pornit şi la care a dus, iată ce, în modul cel mai firesc, suntem îndemnaţi să ne închipuim.

Când se situează, de bunăvoie, în afara credinţei, fără să renunţe de altfel vreodată la ideea de a se întoarce la ea, Pascal este, în primul rând, un Montaigne pur. Întreaga sa gândire filosofică o găsim în ^Apologia lui Raymond Sebond. Să se convingă, printr-o~mieae ob-~ servaţ'ââ'Tndrale, ' despre imbecilitatea fără leac a firii omeneşti, despre neputinţa omului de a sesiza vreun adevăr oarecare pentru a se sprijini pe el – iată prima preocupare, imperioasă şi arzătoare, a spiritului său. Montaigne este în el, îl umple, îl frământă şi îl însufleţeşte. Aceiaşi termeni prin care Montaigne subliniază slăbiciunea inteligenţei omeneşti reapar, în fiecare clipă, sub condeiul lui Pascal.

Montaigne spune, cu farmecul său dezinvolt: „. Acest trup mare cu atâtea chipuri şi mişcări, acest monstru furios cu atâtea braţe şi capete nu este altceva decât omul, slab, năpăstuit şi jalnic. O pală de vânt vrăjmaşă, croncănitul unui stol de corbi, călcătura greşită a unui cal, un vis, un glas, un semn, nişte neguri ale dimineţii sunt de ajuns pentru a-l doborî şi a-l băga în pământ. Lăsaţi doar o rază de soare să-i cadă pe obraz şi-l veţi vedea cum se topeşte şi–şi pierde simţirea”. Pascal scrie:

PASCAL, /83 „Spiritul celui mai mare om din lume nu este atât de independent încât să nu fie tulburat de cea mai mică zarvă din jurul lui. Nu trebuie zgomotul unui tun pentru a-i împiedica gândurile; nu trebuie decât zgomotul unei sfârleze sau al unui scripete. Nu vă miraţi dacă magistratul nu judecă bine: o muscă bâzâie la urechile sale şi aceasta-i de ajuns ca să-l facă incapabil de un sfat bun. Dacă voiţi să poată găsi adevărul, izgoniţi vietatea care ţine în loc raţiunea sa.1 Ce zeu hazliu mai e şi ăsta: „O ridicolosissimo eroe!”

Slăbiciunea raţiunii omeneşti, flexibilă şi putându-se îndoi în toate sensurile, după vârstă, sănătate, împrejurări, este semnalată aproape în aceiaşi termeni la Montaigne şi la Pascal.

— Montaigne: „Nu avem noi oare mintea mai ageră şi amintirea mai vie, judecata mai pătrunzătoare, fiind sănătoşi decât bolnavi? Veselia şi bucuria nu pregătesc oare sufletul să primim în alt fel pricinile decât mâhnirea şi necazurile”2. Pascal: „Dacă eşti prea tânăr, nu judeci bine. Dacă eşti prea bătrân, la fel. Dacă nu gândeşti destul asupra unui lucru sau dacă gândeşti prea mult asupra lui, te încăpăţânezi, îţi împui capul. Dacă îţi judeci opera imediat după ce ai făcut-o, eşti pornit în contra ei, iar dacă trece prea multă vreme, nici nu te mai apropii de ea. Numai unul singur este punctul stabil de la care putem privi un tablou. Celelalte sunt prea apropiate sau prea depărtate, prea sus sau prea jos. Perspectiva hotărăşte în arta picturii. Dar în morală cine va hotărî?” 3


Yüklə 1,74 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   43




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin