Emile Faguet

— Acesta este „remediul suveran” şi reorezintă starea de perfecţiune pe care o poate atinge sufletul. În primul rând, este atitudinea împotriva pasiunilor rele şi.

1 Descartes, Colecţia „Texte filosofice”, éd. Cât., pp. 199–200.

În consecinţă, este liniştea. „în măsura în care aceste emoţii interioare ne ating mai îndeaproape şi au deci mult mai mare putere asupra noastră decât pasiunile – de care se deosebesc, dar care se întâlnesc cu ele – este sigur că, cu condiţia ca sufletul nostru să aibă întotdeauna motiv de a fi mulţumit în interiorul său, toate tulburările ce vin din afară nu au nici o putere de a-i face rău. Căci oricine a trăit în aşa fel încât conştiinţa sa nu-l poate dojeni că n-a făcut totdeauna toate lucrurile pe care le-a socotit a fi cele mai bune, el are din aceasta o mulţumire care are atâta putere de a-l face fericit, încât nici cele mai violente acţiuni ale pasiunilor n-au niciodată destulă putere pentru a tulbura liniştea sufletului său” 1.

Aceasta este, deci, liniştea; dar aceasta este şi bucuria; e o linişte foarte activă şi nicidecum apatică; e o siguranţă amestecată cu o mare fericire; căci toate tulburările care vin din altă parte, nu numai că nu au nici o putere de a-i face rău; „dar mai curând fac să-i sporească bucuria, prin aceea că, văzând că nu poate fi jignita de aceste tulburări, îl ajută să-şi cunoască perfecţiunea”.

În felul acesta, voinţa poate dirija pasiunile şi trebuie să le dirijeze. Din această idee derivă întreaga morală a lui Descartes, sau, mai curând, această idee este întreaga morală a lui Descartes. Morala lui Descartes, de care ne-am fi putut teme să nu fie proslăvire a pasiunilor bune, ca la Vauvenargues, este, până la urmă, doar proslăvirea voinţei. Care a fost apreciată cam prea pripit ca fiind pur stoicism. Morala lui Descartes, slavă Domnului, are multe raporturi cu stoicismul; dar are o tendinţă foarte diferită. Stoicismul ne învaţă mai ales să suferim fără să crâcnim şi fără să ne mirăm. El proslăveşte, îndeosebi, ceea ce ar putea fi denumit voinţa pasivă şi voinţa de rezistenţă. Morala lui Descartes este apoteoza voinţei care se împotriveşte, a voinţei active şi a voinţei miloase, într-un cuvânt, a întregii voinţe; astfel încât ne putem închipui morala lui Descartes ca pornind de la stoicism, trecând prin eroism şi ducând la creştinism, sau, mai curând, cuprinzându-le sau vrând să le cuprindă pe toate trei.

Această morală ar putea să se numească, la alegerea dumneavoastră, voluntarism sau generosism. Ea e, în acelaşi timp, o teorie a voinţei şi o teorie a generozităţii. Ea constă, ca s-o rezumăm cât mai succint cu putinţă, în următoarele teoreme: 1° în om nu există nimic care să conteze în afară de voinţă. Dacă, aşa cum e evident, fondul moralei este de a nu şti pentru ce „fiecare trebuie să se stimeze sau să se dispreţuiască”, să ştie bine că nu există în noi „decât un singur lucru” care ne poate da motiv de a ne stima şi anume „folosirea liberului nostru arbitru şi faptul de a fi stăpâni pe actele noastre de voinţă”. Liberul-arbi-tru, voinţa, „a fi stăpân pe tine” ne „fac întrucâtva asemănători lui Dumnezeu” şi este singurul lucru din noi şi din afara noastră care ne face astfel. Trebuie deci să ne stimăm numai pentru că suntem stăpâni pe noi şi în măsura în care suntem stăpâni pe noi. Dacă ne-am stima pentru altceva, pentru orice altceva, am cădea pradă unui „orgoliu foarte condamnabil”, căci „toate celelalte bunuri, cum sunt spiritul, frumuseţea, onorurile, bogăţiile, care de obicei sunt cu atât mai preţuite cu cât se găsesc la mai puţine persoane. Aceasta face ca orgolioşii să caute să-i înjosească pe toţi ceilalţi oameni şi ca, fiind sclavi ai dorinţelor lor, sufletul să le fie în permanenţă chinuit de ură, invidie, gelozie sau mânie”. Să fie, aşadar, clar că singurul lucru pentru care avem dreptul să ne stimăm şi trebuie să ne stimăm este faptul că suntem stăpâni pe noi înşine şi avem liber-arbitru.

2° Starea sufletească a celui care este, într-adevăr, stăpân pe sine însuşi este ceea ce se numeşte generozitate, cuvânt pe care Descartes declară că-l preferă celui de „magnanimitate”, folosit la şcoală. Această stare constă în două lucruri diferite şi care trebuie să fie unite: pe de o parte, a şti că nu există nimic care să fie noi înşine în afară de voinţă; pe de altă parte, a avea şi a simţi în sine însuşi o hotărâre de neînvins şi foarte puternică de a ne exercita voinţa: „Adevărata generozitate constă în parte în aceea că un om ştie că nu există nimic care să-i aparţină cu adevărat, în afară de această 62

Posibilitate de a dispune liber de actele sale de voinţă, nici pentru care trebuie să fie lăudat sau osândit, în afară de faptul că foloseşte bine sau rău acest lucru; şi în parte, m aceea că simte în sine însuşi o hotărâre nestrămutată şi neclintită de a o folosi bine, adică de a nu-i lipsi niciodată voinţa de a porni şi de a îndeplini toate lucrurile pe care le va considera a fi cele mai bune, ceea ce înseamnă a urma întru totul virtutea”.

Vedem că Descartes este foarte credincios sistemului său. Liber-tarbitru, voinţă, generozitate, virtute – şi la el aceste cuvinte sunt aproape sinonime, deoarece voinţa nu este decât liber-arbitru transformat în act, generozitatea e voinţă devenită deprindere şi stare sufletească, virtutea e generozitate totală, constantă şi fără nici o abatere – Mberul-arbitru, aşadar, voinţa, generozitatea, virtutea au ceva din înţelegere şi ceva din voinţă. Ele constă în parte din a şti, în parte din a voi; în parte, din a şti că noi suntem voinţa, în parte, din a voi să fim voinţe şi a nu fi decât aceasta. Şi tocmai de aceea nici libertatea şi nici voinţa nu sunt diminuate de luminile pe care ni le dă înţelegerea ci, dimpotrivă, sunt sporite.

3° în această stare de libertate conştientă şi de voinţă, sufletul are puterea de a reprima toate viciile. Generosul este „în întregime stăpân pe pasiunile sale”. Este stăpân mai ales pe „dorinţe” şi, prin urmare, „pe gelozie şi pe invidie”, fiindcă pentru el nu există nici un lucru care să aibă vreo valoare, în afară de voinţă, iar voinţă are. Este, de asemenea, stăpân pe simţământul de ură împotriva oamenilor, deoarece „îi stimează pe toţi” în calitate de oameni liberi sau care pot fi liberi, de oameni care „pot avea despre ei înşişi aceeaşi cunoaştere şi acelaşi sentiment” pe care le are el despre sine. Este, de asemenea, stăpân „pe frică”, întrucât îi dă siguranţă. Încrederea pe care o are în virtutea sa”. De asemenea, este stăpân pe „mânie, deoarece, nepunând decât prea puţin preţ” sau deloc pe „toate lucrurile care depind de altul, nu le face niciodată duşmanilor săi favoarea de a recunoaşte că este jignit”.

— Am putea continua. Toate pasiunile şi toate viciile sunt la dispoziţia generosului, adică a omului oare nu pune preţ în lume decât pe voinţa sa.

di 4° Generosul nu numai că îşi învinge toate pasiunile şi toate viciile; dar el are sau dobândeşte cu uşurinţă toate virtuţile. Îndeosebi, mila şi smerenia. Acesta este punctul în care Descartes după ce a pornit, ca să spunem aşa, de la stoicism şi după ce a trecut prin eroism, ajunge la creştinism, la care ne dăm bine seama că ţine şi îl face să intre în sistemul său, sau dovedeşte că sistemul său duce la creştinism şi îl cuprinde, ceea ce pentru el este fără îndoială o dovadă că sistemul său este bun. Generosul are cu uşurinţă şi parcă în mod obligatoriu, dacă e un adevărat generos, virtuţile creştine şi virtuţile cele mai specific creştine, mila şi smerenia. El are o milă negativă şi o milă pozitivă. Are mila negativă sau reţinerea, îngăduinţa, mila care constă în a nu dispreţui, în a nu urî; căci, dacă este pe deplin convins de sistemul lui Descartes, dacă crede că voinţa este alcătuită dintr-o parte de înţelegere şi dintr^o parte de voinţă, dacă crede că o voinţă slabă este mai ales, sau poate numai, o voinţă slab luminată, orice greşeli ar comite semenii săi, el va fi „înclinat să creadă că le comit mai curând din lipsă de cunoaştere decât din lipsă de voinţă”. Raţionamentul este foarte just. Cherbuliez a observat cu multă fineţe: „Ar trebui să credem cu tărie în liberul nostru arbitru şi să nu credem în cel al altora”; să crezi cu tărie în liberul tău arbitru pentru a fi sever cu tine şi să nu crezi în cel al altora pentru a fi îngăduitor. Descartes spune într-un mod mai filosofic că. Trebuie să credem în existenţa liberului-arbitru la noi şi la ceilalţi; numai că la noi trebuie să-l luminăm şi să considerăm că ila ceilalţi nu-i îndeajuns de luminat.

Şi generosul are chiar şi mila pozitivă, cea care constă în a face bine [lucru mai puţin dovedit]; căci, „întrucât el dispreţuieşte propriul său interes” [aceasta este just şi nu preţuieşte nimic mai mult decât posibilitatea de a face bine celorlalţi oameni [de ce? Ar trebui s-o spună. N-o văd prea coiîr], „din această pricină, ei sunt întotdeauna amabili, binevoitori şi îndatoritori faţă de fiecare”. [Amabili şi binevoitori, sunt de acord; căci aceasta ţine de îngăduinţă; dar e mai îndoielnic că sunt îndatoritori şi se pare că Desoartes nu s-a încumetat să spună:

Miloşi, simţind că, dacă ar fi spus-o, ar fi încetat să mai fie logic].

Generosul este chiar umil; el are umilinţa; cel puţin pe cea bună şi adevărată. Fiind convins că fiecare om posedă liberui-arbitru, nu poate, în primul rând, să dispreţuiască pe nimeni, aşa cum am văzut mai înainte; şi, în plus, nu se crede mai bun decât nimeni, neavând în fond în el, ca lucru de un oarecare preţ, decât ceva ce are toată lumea şi anume liberui-arbitru: Cei mai generoşi sunt de obicei cei mai umili şi umilinţa virtuoasă nu constă în altceva decât în reflecţia pe care o facem asupra greşelilor noastre, ce nu sunt mai mici decât ale celorlalţi şi ea este pricina pentru care nu ne acordăm preferinţă faţă de nimeni şi ne gândim că ceilalţi, având, ca şi noi, liberul lor arbitru, pot să se folosească de el la fel de bine”.

Teoria aceasta a generosului este completă. Ea e un fel de stoicism creştin. Îmbrăţişează, sau crede că îmbrăţişează, stoicismul şi creştinismul cuprinzându-le în eroism. Aceasta este, cred că v-aţi dat seama de mult, concepţia esenţială a lui Corneille şi s-ar putea să revenim asupra acestui lucru. Fiecare din rândurile ei poartă data de 1640.

Dar această generozitate ne-o putem oare însuşi, se poate ea dobândi? Da, în parte. Trebuie să avem o infinită stimă pentru Desoartes deoarece, într-o vreme când oamenii se gândeau prea puţin la forţa eredităţii, el n-a spus că generozitatea se dobândeşte, fără a mai adăuga altceva şi nu a afirmat pur şi simplu că e la îndemâna oricui s-o dobândească. Bl spune şi că este o calitate înnăscută şi că se dobândeşte; el afirmă foarte clar aceste două lucruri, cu aceeaşi convingere şi cred că are dreptate. Spune că generozitatea, e o calitate înnăscută, ceea ce e nespus de important; deoarece, întrucât generozitatea şi liberui-arbitru sunt aproape acelaşi lucru, a spune că există oameni care se nasc cu mai multă generozitate decât alţii înseamnă a nu mai spune că liberui-arbitru există deopotrivă în toţi oamenii; ci că iniţial, la unii oameni este mai mare decât la alţii.

— Şi aceasta e o contradicţie.

— Câtuşi de puţin! Încă o dată, înţelegerea contribuie la liberul-arbitru şi cu cât înţelegerea este mai mare, cu atât liberul arbitru este mai puternic; deci, a spune că există oameni care se nasc cu mai mult liber-arbitru decât alţii înseamnă a spune că există oameni care se nasc eu mai multă înţelegere decât alţii.

Orice ar fi, Descartes recunoaşte, în primul rând, că generozitatea este privilegiul anumitor oameni de neam bun: „nu există, se pare, virtute la care o obârşie bună să contribuie atât de mult, cât contribuie la cea care face să nu te preţuieşti decât potrivit adevăratei tale valori şi e lesne de crezut că nu toate sufletele pe care Dumnezeu ni le sădeşte în trup sunt la fel de nobile şi de puternice.”; apoi adaugă că „totuşi, o şcoală bună aduce mari servicii în îndreptarea cusururilor din naştere” şi că „poţi să stârneşti în tine pasiunea şi apoi să dobân-deşti virtutea generozităţii”. Cum? Îndreptându-ţi atenţia asupra uriaşelor avantaje ale liberului-arbitru, „ocu-pându-te adeseori să gândeşti la ceea ce este” mai întâi „liberul-arbitru” şi apoi „cât de mari sunt avantajele care provin din aceea că eşti ferm hotărât a le folosi bine”. Trebuie, cum am spune, să practici o autosugestie a voinţei, să spui, ca eroii lui Corneille: „Sunt stăpân pe mine, sunt şi vreau să fiu”. Şi, în felul acesta, devii stăpân pe tine.

Căci nimeni n-a avut mai multă încredere decât Descartes în puterea educaţiei. El crede în aşa măsură în ea. Remarcaţi, încât el, care 'consideră că animalele sunt maşini, le crede educabile. Nimeni nu poate crede în virtutea educaţiei mai mult decât atât. Ascultaţii: „Astfel, când un câine vede o potârniche, este în mod firesc împins să alerge către ea, iar când aude trăgând cu puşca, acest zgomot îl împinge în mod firesc s-o ia la fugă; totuşi, de obicei câinii de vânătoare sunt dresaţi în aşa fel, încât vederea unei potârnichi îi face să se oprească, iar zgomotul ce-l aud după aceea, când tragem asupra ei, îi face să alerge într-acolo. Aceste lucruri este bine să fie cunoscute, pentru a încuraja pe fiecare să-şi studieze şi să-şi stăpânească pasiunile. Căci dacă, cu puţină osteneală, se pot schimba mişcările creierului la animalele lipsite de raţiune, este evident că aceasta se poate

— Studii literare-c. 1/94966

Face cu atât mai mult la oameni şi că chiar cei care au sufletele cele mai slabe ar putea să dobândească stăpânire absolută asupra tuturor pasiunilor, dacă ar depune destulă osteneală pentru a le dresa şi a le conduce” 1.

Aceasta este morala lui Descartes. Morala este de a te crede liber. Dacă vă credeţi liber, veţi avea voinţă; dacă aveţi voinţă, vă veţi reprima foarte uşor toate pasiunile şi veţi avea toate virtuţile şi veţi fi un generos; şi liberuharbitru, voinţa, generozitatea sunt înnăscute în fiecare om; dar, dacă le cercetezi cu atenţie, le do-bândeşti.

Iată toată morala carteziană. Trebuie să se facă o distincţie clară între ea şi „morala provizorie” care e cuprinsă în Discurs asupra metodei. Morala provizorie din Discurs asupra metodei este o simplă mărturisire pe care o face Descartes în acea epocă în care încă nu se ocupase de morală. Acolo el spune că se angajează să urmeze opinia obişnuită şi practica obişnuită; să nu aibă, de altfel, şovăieli; să dea dovadă de resemnare şi de cât mai puţine dorinţe cu putinţă; să-şi cultive raţiunea. E aici o banalitate voită, care ne permite să credem că Descartes a avut intenţia să rezerve pentru mai târziu studierea moralei şi să arate evident că şi-o rezervă în întregime. Este atât de puţin morala lui Descartes, încât nu este nici măcar contrariul ei. Uneori, este contrariul ei, puţin; căci morala lui Descartes este în esenţă individualistă, îl ridică pe omul care ştie şi care vrea mai presus de toţi oamenii, sau mai curând în afara lor şi ca şi cum n-ar avea nimic de învăţat şi nici de cerut de la ei; în timp ce morala provizorie constă în a se conforma opiniilor lor mediocre şi practicilor lor curente; – dar, de cele mai multe ori, morala provizorie şi morala definitivă a lui Descartes nu au, pur şi simplu, nici o legătură una cu alta. Pe ici, pe colo, morala provizorie pare chiar puţin ironică: „Căci, începând din acel moment nu mai puneam nici un preţ pe opiniile mele proprii, din pricină că vroiam să le supun pe toate din nou unui examen, eram sigur că nu pot face ceva 1 Descartes. Colecţia „Texte filosofice”, éd. Cât., pp. 191–192.

67 mai bun decât să le urmez pe cele mai raţionale” 1. Descartes se amuză, sau, cel puţin, cam zâmbeşte pe sub mustaţă; căci ştim bine că, supunându-şi unui nou examen propriile sale opinii, el se gândeşte foarte insistent să supună din nou acestui examen opiniile tuturor celorlalţi şi că dispreţul său pentru propriile sale opinii se datcxreşte toicmai faptului că le are de la alţii. Nu trebuie să mergem prea departe în direcţia aceasta şi să căutăm prea multă ironie în morala provizorie a lui Descartes; dar e neîndoios că puţină există. În ultimă analiză, revin la ceea ce spuneam, nu putem să găsim morala lui Descartes nici chiar în germene, fie prin simile e simili, fie prin contrarium ex contrario, în morala provizorie din Discursul asupra metodei, în afară doar, dacă vreţi, să luaţi în considerare ceea ce spunea în această lucrare „că nu există nimic care să fie în întregime în puterea noastră, în afară de gândurile noastre.”2 şi, ca să vorbim limpede, între aceste două morale nu există nici o legătură; şi numai cea din 1649 trebuie luată în consideraţie.

Aceasta are o oarecare importanţă, deoarece Discurs asupra metodei e scris înainte de Cinna lui Corneille şi la prea scurt timp după Corneille-ul din Cid pentru ca Descartes să fi putut suferi influenţa lui, în vreme ce Tratat despre pasiuni se plasează după vreo zece ani buni de influenţă cornelliană.

IV SCRIITORUL.

Este foarte firesc ca Buffon, atunci când a vrut să vorbească despre calităţile stilului, să se fi gândit la stilul savanţilor şi numai la el şi, pentru a fi mai precis, al „ştiinţificilor”; dar ceea ce trebuie să luăm în consideraţie, în treacăt, este că, dacă înainte de a-şi fi scris Discursul asupra stilului, el l-ar fi luat pe Descartes ca 1 Vezi şi: Descartes, Discurs asupra metodei, éd. Cât., p. 43.

2 Descartes, Discurs asupra metodei, ed. Dt., p. 55.

Model şi ca tip de scriitor, Discursul asupra stilului nu ar fi fost întocmit nici cu o iotă altfel. Pentru Buffon, stilul nu este altceva decât precizia, claritatea, ordinea şi mişcarea pe Care ţi-o pui în gânduri. Toate calităţile stilului se nasc din acestea şi nu provin niciodată din-trHaltă sursă; şi chiar elocinţa şi imaginaţia derivă din ele; căci dacă scrii potrivit unui plan bine întocmit, pe care eşti stăpân şi pe care îl domini, scrii cu uşurinţă şi, pornind cu plăcere, „din această plăcere se naşte căldura” şi iată că de aici decurg mişcarea şi strălucirea.

Prin aceasta, Buffon a definit întocmai stilul lui Des-cartes. Ca toţi cei care vor numai să instruiască şi să do-vedească, Descartes nu se gândeşte evident, decât să fie cât se poate de clar şi de o consecvenţă cât se poate de riguroasă. Claritatea, precizia absolută a termenilor şi înlănţuirea precisă a frazei şi a frazelor este singurul lucru de care se preocupă şi acestea sunt întru totul admirabile la el. Am văzut, pe parcurs, câteva exemple destul de strălucite. Mai vreţi unufl? Credeţi că se penate schimba un cuvânt sau locul unui cuvânt în jumătatea de pagină următoare? „Nu sunteţi atenţi la ce vă întreb, iar răspunsul pe care imi-i prezentaţi, oricât vi s-ar părea de simplu, v-ar vM în nişte probleme foarte dificile şi foarte încurcate, dacă aş ţine cât de cât să vă hărţu-iesc Şi într-adevăr, dacă l-aş întreba, de pildă, chiar pe Epistemon ce este un om şi el mi-ar răspunde, ca la şcoală, că un om e un animal raţional şi dacă, în plus, pentru a explica aceşti doi termeni, care nu sunt mai puţin obscuri decât primul, ne-ar trece prin toate treptele cărora li se spune metafizice, am fi desigur, târâţi într-un labirint din care n-am mai putea ieşi niciodată. Deoarece această întrebare dă naştere la alte două; prima: ce înseamnă un. Animal? A doua: ce înseamnă raţional? Şi în plus, dacă, pentru a explica ce este un animal, el ne-ar răspunde că este o fiinţă vie şi simţitoare, că o fiinţă vie e un corp însufleţit şi că un corp este o substanţă corporală, aţi vedea numaidecât că întrebările s-ar succede crescând şi înmulţindu-se precum crengile unui arbore genealogic şi este îndeajuns de limpede că toate aceste frumoase întrebări s-ar termina printr-o curată

69 batologie, care mar lămuri nimic şi ne-ar lăsa la fel de neştiutori ca la început”.

Această lumină egală a stilului e o sărbătoare pentru; spirit, aşa cum lumina egală a cerului e o sărbătoare; pentru ochi.

Şi, cum foarte bine spune Buffon, această uşurinţă a stilului, care dă naştere limpezimii şi orânduirii frumoase a ideilor, duce la o anumită plăcere din care se nasc, la rândui loimişcarea, căldura şi strălucirea, cel puţin o anumită mişcare, o anumită căldură şi o anumită strălucire care nu sunt nicidecum cele ale „senzitivilor” şi ale poeţilor, dar care îşi au valoarea şi chiar farmecul lor.

De altfel, Descartes, ca toţi oamenii inteligenţi, are spirit. Există oameni spirituali care nu sunt deloc inteligenţi; dar n-am văzut niciodată un om inteligent care să nu fie, la un moment dat, spiritual. La unii dintre ei asemenea momente sunt rare, dar puteţi pune prinsoare că în orice caz ele vor surveni. Chiar Auguste Comte a fost spiritual de două sau de trei ori. La fel şi Descartes care nu numai că n-a urmărit, dar nici măcar n-a visat acest lucru. „Niciodată nu minam pus şi nici nu-mi voi pune în gând să condamn metoda de învăţământ folosită în şcoli; căci ei îi datorez puţinul pe care-l ştiu şi ea m-a ajutat să-mi dau seama de incertitudinea a tot ce am învăţat. De aceea, cu toate că preceptorii mei nu m-au învăţat niciodată nimic sigur, totuşi le datorez prinos de mulţumiri pentru că de la ei am deprins să-mi dau seama de acest lucru şi le sunt mai îndatorat că toate lucrurile pe care le-am învăţat de la ei sunt îndoielnice decât dacă acestea ar fi fost mai conforme cu raţiunea; deoarece, în acest caz, m-aş fi mulţumit poate cu puţina raţiune pe care aş fi descoperit-o în ele şi asta m-ar fi făcut mai puţin zelos în căutarea adevărului”.

— O fi citit, oare, Renan această frază? Dacă a citit-o, puteţi fi siguri că a savurat-o.

Nu-i lipseşte nici o oarecare imaginaţie, potrivit legii foarte judicios indicate de Buffon. Nu este vorba de acea imaginaţie care vede ideile sub formă de imagini; ci de acea imaginaţie care traduce ideile în imagini cu precizie, cu farmec şi cu succes. Împotriva imitatorilor 70

Şi a spiritelor conformiste: „. Sunt sigur că cei mai pătimaşi dintre cei ce-l urmează azi pe Aristotel s-ar socoti fericiţi dacă ar avea tot atâtea cunoştinţe despre natură câte avea el, chiar cu condiţia să nu aibă niciodată mai multe. Ei sunt ca iedera care nu năzuieşte câtuşi de puţin să se urce mai sus decât copacii care o susţin şi care adesea chiar coboară din nou, după ce a ajuns până în vârful lor.” 1.

Descartes ajunge astfel, fără să facă nici cel mai mic efort, ba chiar, în mod evident, fără să se preocupe de acest lucru, la adevărata şi marea elocinţă, în care există şi căldură şi mişcare şi strălucire şi măreţie: „în adevăr, vreau cu tot dinadinsul să se ştie că puţinul pe care lnam învăţat până aici nu este aproape nimic în comparaţie cu ceea ce nu ştiu şi pe care nu-mi pierd nădejdea de a-l mai putea afla; căci se întâmplă aproape la fel cu cei care descoperă puţin câte puţin adevărul în ştiinţe ca şi cu cei care, după ce încep să se îmbogăţească, le este mai uişor să aibă câştiguri mari, decât le era înainte, când erau mai săraci, să aibă câştiguri mici. Sau, i-am putea asemui cu conducătorii de oşti ale căror forţe, de obicei, cresc pe măsura victoriilor lor şi care au nevoie de mai multă iscusinţă pentru a se menţine după pierderea unei bătălii, decât pentru a lua oraşe şi provincii după ce au câştigat-o. Căci a ne strădui să învingem toate greutăţile şi greşelile care ne împiedică să ajungem la cunoaşterea adevărului înseamnă a da o bătălie; iar a accepta o părere falsă privitoare la o materie mai generală şi mai importantă înseamnă a pierde o bătălie” 2.

Omul care scrie astfel, cu această claritate supremă, în această ordine admirabilă, cu această vigoare şi strălucire când vrea sau când binevoieşte s-o îngăduie mâinii sale, n-a fost pe nedrept considerat ca unul dintre întemeietorii prozei franceze, fiind, în acelaşi timp şi unul dintre întemeietorii gândirii umane.

V.

INFLUENŢA SA.

Influenţa exercitată de Descartes a fost cât se poate de considerabilă în secolul al XVII-lea, mai mică în secolul al XVIII4ea, deşi încă mare, mai mare poate în secolul al XIX4ea decât în epoca în care a trăit. Gândi-torii din secolul al XVII-lea se împărţeau între jansenism şi cartezianism: după cum, creştini fiind întotdeauna aproape toţi, în cadrul creştinismului se ataşau mai curând de ideea unui Dumnezeu infinit de puternic şi infinit de bun sau, mai curând, de ideea căderii şi a iertării, ceea ce în limbaj filosofic înseamnă după cum erau mai mult optimişti sau mai mult pesimişti; căci Des cartes este optimismul întruchipat, ceea ce dovedeşte că poţi fi optimist şi aproape inteligent.