Emile Faguet

Imposibilitatea în care se află omul de a găsi o bază, solidă certitudinii sale îi inspiră lui Montaigne o minunată pagină, plină de vervă:„Pentru a judeca înfăţişările primite din cele ce ni se supun, ne-ar trebui o unealtă a judecăţii; ca să ne încredinţăm că unealta e bună, ne-ar trebui să o dovedim; ca să dovedim dovedirea, o unealtă; iată-ne în vârtelniţă. Nici o raţiune nu se va întemeia fără altă raţiune: iată-ne mergând de-a-ndă- 1 Pascal, Scrieri alese, éd. Cât., p. 35.

2 Montaigne, Eseuri, trad. de Mariella Seulescu, Editura ştiinţifică, Bucureşti, voi. II, p. 137.

3 Pascal, op. Cât., p. 30.

> ratelea la nesfârşit. La urma urmei nu este nici o statornicie a trăirii, nici îm fiinţa noastră, nici în a lucrurilor. Şi noi şi judecata noastră şi toate treburile muritoare merg curgând şi se rostogolesc mereu, în aşa fel încât nu se poate întemeia nimic de la unele la altele,: judecătorul şi judecatul fiind în neîncetată strămutare! Şi mişcare” 1. Pascal spune exact acelaşi lucru cu o înfocată elocimţă: „Stăm într-utn loc vast, mereu nesigur şi plutind între ignoranţă şi cunoaştere; şi dacă ne gân-dim să mergem mai departe, ţinta noastră se clatină şi ne scapă; ea se desprinde de noi şi fuge cu o fugă veşnică; nimic nu o poate opri. Noi ardem de dorinţa de a găsi un loc sigur şi o ultimă bază statornică spre a înălţa aici un turn care să se înalţe la infinit. Dar tot edificiul nostru crapă şi pământul se deschide până în adân-curi”2.

Neliniştitoarea asemănare între viaţa omului şi vis este o idee comună ambilor filosofi: „Noi veghem dormind, veghind dormim, spune Montaigne. Iară somnul, când e adânc, adoarme uneori visele; dar veghea, nu este niciodată atât de limpede ca să alunge şi şi risipească. Visările”3. „Nimeni nu poate şti sigur dacă este în stare de veghe sau dacă doarme”, spune Pascal. „. Cine: ştie dacă şi cealaltă jumătate a vieţii noastre, în care noi credem că suntem treji, nu este tot un somn, foarte puţin deosebit de cel dintâi” 4. Viaţa este un vis, ceva mai puţin inconsistent.

Citim la Pascal, nu fără a ne simţi tulburaţi, acea teorie despre ascultarea datorată legilor, nu pentru că sunt drepte şi raţionale, ele n-ar putea fi astfel întrucât sunt făcute de oameni, ci pentru că există şi sunt la fel de bune ca oricare altele.

— Montaigne: „Legile îşi păs-j trează creditul nu fiindcă sunt drepte, ci fiindcă sunt legi. Acesta e temeiul mistic al autorităţii lor” 5.

1 Montaigne, op. Cât., pp. 176–177.

2 Pascal, op. Cât., p. 11.

3 Montaigne, op. Cât., pp. 171–172.

4 Pascal, op. Cât., pp. 12–13.

5 Moralişti francezi, trad. de Elena Vianu, Editura pentru literatură universală, Bucureşti, 1966, p. 78.

85 „Hazlie justiţie este şi justiţia aceasta pe care o mărgineşte un râu!” spune Pascal. „Adevăr dincoace de Pi-rinei, eroare dincolo” 1. Montaigne: „Ce propăşire poate avea ceea ce ieri în cinste şi mâine pierit este şi pe care trecerea unei albii de râu poate schimba în păcat? Ce adevăr poate fi acela care dincolo de aceşti munţi este minciună?” 2

Şi aşa se întâmplă cu toate ideile generale ale lui Pascal. Teoria „divertismentului” necesar oamenilor „care îi face să tindă la linişte prin agitaţie”3 pare cu totul originală în admirabilele pagini pe care i le închină Pascal. Băgaţi de seamă. Teoria aceasta este a lui Montaigne: „Căci însăşi acea zgândărire şi stârnire, întâlnite în unele plăceri, parcă ne poartă dincolo de curata sănătate şi tihnă, acea zorită desfătare, zbuciumată, aprinsă şi aprigă în sine, nu are în vedere decât potolirea şi adăstarea” i.

Cele două infinituri, acest tablou înfricoşător al micimii şi nevolniciei omului, pierdut, ca un punct imperceptibil, între infinitul de măreţie pe care-l simte deasupra lui şi infinitul de micime pe care-l simte sub el. Este un fragment asupra căruia Pascal şi-a pus în mod suveran pecetea; dar, ca idee generală, el nu este decât dezvoltarea unei pagini din Montaigne. „Să-l socotim, aşadar, în ceasul acesta pe om singur, fără ajutor străin. Cine l-a convins de această clătinare admirabilă a boitei cereşti.?”

La fel se întâmplă cu toate consideraţiile lui Pascal despre om, societate, moravuri, legi, lume. El ştie acest lucru şi îl spune. Se pretinde a fi legat de Montaigne ca de un minunat maestru în arta de a-l face pe om să reflecteze asupra nimicniciei sale. Încă din 1654, înainte de Provinciale, îi spunea maestrului de Saci: „Montaigne este incomparabil în a înfunda pe cei orgolioşi care, în afara credinţei, se laudă cu o justiţie adevărată; în a dezamăgi pe cei care, prea legaţi de ideile lor, cred că 1 Pascal, op. Cât., pp. 32–33.

2 Montaigne, op. Cât., p. 154.

3 Pascal, op. Cât., p. 44.

4 Montaigne, op. Cât., p. 63.

Găsesc în ştiinţe adevăruri de nezdruncinat; în a convinge atât de bine raţiunea de puţina ei inteligenţă şi de rătăcirile-i proprii, încât e greu, când îţi foloseşti cum se cuvine principiile, să simţi un dispreţ faţă de mistere” 1. Tocmai acesta este şi scopul lui Pascal: să folosească cum se cuvine principiile lui Montaigne, pentru a face sufletele să nu simtă vreun dispreţ faţă de mistere. Cugetările vor fi Apologia lui Raymond Sebond, reluată, întărită şi luată mai în serios de comentator de-cât de autor. Ideea generală va fi aceeaşi, cu mai multă energie şi convingere în concluzii.

Nici chiar metoda nu va fi diferită. La Pascal, ca şi la Montaigne, ea va consta aproape întotdeauna în digresiuni şi opoziţii. Să opui una alteia doctrinele extreme, pe Epictet lui Montaigne pe „pyrrhonieni” „dogmaticilor”, pentru a spulbera unele opinii ale oamenilor cu ajutorul altora şi a reduce spiritul cititorului la o dureroasă incertitudine; sau, fără să le opui, să parcurgi sumedenia de credinţe şi prejudecăţi ale oamenilor, scoţându-le vizibil în relief ridicolul, lăsând întotdeauna să se presupună că, dincolo de ele, există o certitudine unde s-ar putea găsi tihna. E un ultim procedeu pa care Pascal însuşi îl defineşte astfel: „digresiune asupra fiecărui punct care are legătură cu ţinta pentru a o arăta întotdeauna”.

În sfârşit, planul Cugetărilor trebuia să fie aproape cel al Apologiei lui Sebond. Toate strădaniile, foarte meritorii, ale criticilor moderni în scopul de a găsi urmarea cărţii neterminate a lui Pascal sfârşesc prin a presupune că lucrarea ar fi reprodus structura generală a Apologiei. Este foarte probabil ca, într-adevăr, aşa să fi fost. Să facă analiza completă a omului: luându-l în „amplul sân al naturii”, arătându-l mic, pierdut, nevolnic, orb, un punct imperceptibil în infinitul spaţiului, un moment în infinitul timpului; cercetându-l în cadrul societăţii făcute de el, prezentându-l în această societate încă nesigur şi lăsat în voia hazardului, supunându-se unor opinii lipsite de orice temei, unor obiceiuri fără raţiune, unor prejudecăţi, unor minciuni şi unor toane;

Vezi şi: Pascal, op. Cât., p. 187.

87 considerându-l în sine, înfăţişându-l mărginit în toate sensurile, înşelat de tot ceea ce este în el, de simţurile sale care-l amăgesc, de poftele sale care-l împing spre fericire pentru a-l duce la o adevărată deziluzie, de sentimentele sale care-l orbesc, de imaginaţia sa care creează în jurul lui o lume falsă, de inteligenţa sa, nesigură şi incoerentă, de judecata sa, neputincioasă şi ruinătoare; în această stare, covârşea cu un aprig dispreţ „imbecilul vierme al pământului”, incapabil să cunoască ceva, începând cu el însuşi şi îi striga: „Umileşte-te, raţiune neputincioasă; taci, natură imbecilă şi află de la stăpânul tău adevărata ta condiţie pe care nu o cunoşti. DA-l ASCULTARE LUI DUMNEZEU!” – Iată, după toate aparenţele, drumul pe care l-ar fi urmat Pascal în această campanie împotriva necredinţei, împotriva trufiei, împotriva deşertăciunilor omeneşti; împotriva omului însuşi, în folosul omului, împotriva pământului, pentru a-l lega de cer.

Şi aici îl regăsim pe Montaigne, dacă ne amintim ultimele rânduri din Apologie; dar, după cum a spus-o excelent Prévost-Paradol, un Montaigne mai impresionat de argumentele lui Montaigne decât Montaigne însuşi. Ceea ce aduce în plus Pascal faţă de maestrul său este, în primul rând, o putere de convingere şi o sinceritate în scepticism care face din scepticism un sistem pentru a-l transforma într-o armă, într-o doctrină menită să-i dea rodnicie. Scepticismul lui Montaigne „se înflăcărează singur în dorinţa de a şti dacă se îndoieşte” (Pascal), adică merge până la a se îndoi de îndoiala însăşi şi duce indiferenţa faţă de orice opinie până la a ajunge el însuşi indiferent. Scepticismul lui Pascal declară energic că trebuie să te îndoieşti, ceea ce e o primă afirmaţie, din care s-ar putea să rezulte şi altele.

Iată o primă diferenţă şi Montaigne este depăşit, sau abandonat. Mai sunt şi altele. Montaigne se îndoieşte pentru a zâmbi; Pascal nu este sceptic sau nu devine astfel decât pentru a geme. Nu e exagerat că spunem că imbecilitatea firii omeneşti îl amuză pe Montaigne; Pascal suferă din pricina ei. Montaigne îl găseşte pe om mic; Pascal îl găseşte pe om mic şi jalnic. Uriaşa enigmă a universului, care apasă şi zdrobeşte omul, îl face pe 88

Montagine să surâdă gândind la deşertăciunea pretenţiilor noastre. „Cel ce se va examina în acest fel se va înspăi-mănta de sine îns-uşi.” 1 „Tăcerea eternă a acestor spaţii infinite mă înspăimântă”2. De atunci aspectul lucrurilor se schimbă ca şi modul de gândire al celui ce le prij veste. Din purul scepticism iese pesimismul. Apare nu numai un mare dispreţ faţă de om, ci şi o mare milă şi o uriaşă durere. Pascal vede slăbiciunea oamenilor, dar, în spatele ei şi mai în adâncul problemei, zăreşte rana lor fără leac, zbuciumul lor veşnic, deşertăciunea plăcerilor lor, cruda realitate a suferinţelor lor.

Acesta e al doilea pas. Ajuns la acest punct şi dacă ar fi rămas aici, Pascal ar fi scris o carte plină de dezamăgire amară şi de aspră ironie, în maniera lui La Rochefoucauld. Adeseori Cugetările se aseamănă cu Maximele şi unele te fac să gmdeşti la celelalte3. Scepticul pătimaş, nervos, suferind în trupul său şi rănit în inima sa, încearcă o dureroasă plăcere să pună degetul pe rana ascunsă a oamenilor.

Dar să fim cu băgare de seamă. Năruirea iluziilor poate să nu atingă fondul sufletului oamenilor puri, care este bunătatea şi credinţa în răul universal poate să nu-l facă pe om rău. Lui Pascal i-a rămas caritatea, care-l va îndruma spre speranţă şi spre credinţă. Pe aceşti oameni pe care-i găseşte orbi, pe aceşti oameni pe care-i găseşte răi, îi iubeşte. Remarcaţi, de asemenea, că el nu este nici un solitar nepăsător, nici un mare senior dispreţuitor.

I El este un om de acţiune. A muncit pentru ştiinţă, I luptat aprig şi vehement pentru o opinie. Oamenilor de acţiune le vine greu să fie sceptici sau să se închidă într-un pesimism total negativ. Nevoia de a crede este o parte din nevoia de a acţiona, fiindcă ea este condiţia acestei nevoi. Prin caritate şi prin instinctul de creator, 1 Pascal, op. Cât., p. 7.

2 Idem, p. 103.

3 „Să plângi pe nenorociţi nu este un lucru ce se opune plăcerii pământeşti; din contra, eşti foarte mulţumit când poţi face această dovadă de umanitate; şi mai ales când poţi să-ţi atragi reputaţia de om de inimă fără să te coste ceva”. Această maximă îi aparţine lui Pascal (Pascal, op. Cât, p. 63), (n.a.).

Pascal reconstruieşte întregul edificiu pe care l-a dărâmat printr-o zgâlţâitură atât de zdravănă.

— Dar pe ce? Căci nu mai există nimic. Totul e nivelat. Certitudinea oamenilor a fost dărâmată până-n temelii, smulsă din rădăcini.

— Pe nici o certitudine a oamenilor, într^adevăr; pe certitudinea divină. Când orice glas omenesc s-a vădit a fi mincinos, trebuie, dacă vrei să crezi, să te bizui pe revelaţia de sus. Când totul se năruie pe pământ, trebuie să te bizui pe cer. Fiţi creştini. „Daţi ascultare lui Dumnezeu!”

Şi-atunci Pascal îşi regăseşte toată puterea de a convinge, de a acţiona, tot zelul şi entuziasmul şi tot scepticismul său şi tot pesimismul său se transformă în credinţă şi în nădejde. Da, raţiunea omenească este neputincioasă în sine; dar e o neputinţă fericită, fiindcă îl sileşte pe om să recurgă la raţiunea supremă! Da, omul este nevolnic, dar e o nevolnicie glorioasă dacă ea singură îşi dă seama de ea; căci a avea conştiinţa răului I înseamnă a avea dorinţa de a-l îndrepta. Şi-atunci, ce 1 importanţă mai are? Sau, mai curând, cu atât mai bine! | Cu cât omul îşi va da mai profund seama de ignoranţa sa, cu atât se va năpusti mai tare, cuprins de un elan înflăcărat, spre cel care ştie tot. Cu cât va fi mai încredinţat de nevolnicia sa, cu atât îl va adora mai mult pe tămăduitor. El va fi ştiutor, cu toată ignoranţa sa şi I puternic, cu toată slăbiciunea sa. „Cum infirmus turn potens sum”1. Cu cât era mai jos adineauri, cu atât îl vedem înălţându^se mai sus, numai fiindcă şi-a înţeles josnicia. Era înjosit până mai adineauri fiindcă se minarea cu o înălţare iluzorie. Acum este înălţat deoarece pentru om singurul mod de a fi mare este de a-şi da I seama de infirmitatea sa. „Dacă se înalţă, îl voi înjosi;! Dacă se înjoseşte, îl voi înălţa”.

Şi iată-l aşa cum este: un „netrebnic vierme al păţ mântului”, e adevărat, dar „totodată judecător al tuturor j lucrurilor”; „o cloacă de incertitudine şi de eroare”, dar şi „trezorierul adevărului”; „rebut al universului”, dar şi „gloria” acestui univers.

— Şi-acum poate să meargă, înzestrat cu cunoaşterea ignoranţei sale, puternic prin 1 „Deşi sunt neputincios, sunt puternic” (lat.) (n.a.).

Sentimentul nimicniciei sale; fericit, căci fericirea nu este nici în noi, cum cred stoicii, nici în afara noastră, cum vor s-o creadă mondenii; ea este „în afara noastră şi în noi” în acelaşi timp; „ea este în Dumnezeu!”.

Ajuns la această înălţime, la acest punct de comuniune intimă şi sigură între creatură şi creator, scepticul şi pesimistul dispar şi apare, iese la lumină nu numai omul plin de caritate şi de dragoste, apostolul elocvent, ci şi marele poet liric. Între om şi Dumnezeu se stabileşte un dialog sublim (Misterul lui Isus): „Mă gândeam la tine în agonia mea, am vărsat atâtea picături din sângele meu pentru tine1. Vrei să plătesc cu sânge din fiinţa mea omenească, fără ca tu să verşi lacrimi? Medicii nu te vor tămădui, căci până la urmă vei muri. Eu sunt cel care tămăduieşte şi dă nemurire trupului. Mie să mi se aducă slavă şi nu ţie, vierme al pământului”.

Drumul a fost străbătut. De la neliniştile scepticismului, de la amărăciunea deznădejdii, omul ce se dedicase acţiunii şi iubirii s-a înălţat pe cele mai pure piscuri. Le^a părăsit el vreodată cu adevărat? Nu, căci firea aceasta, atât de pătimaşă şi ahtiată de adevăr şi de bine, în dorinţa aprigă de a se îndoi de tot ce există, nu era lipsită de rezerva şi de nădejdea că există cineva care ştie; faptul că găsea lumea rea era o cale de a-l afla pe cel ce avea s-o îndrepte şi chiar din acel moment exista o geană de lumină pentru a-l întrezări. Ultimul cuvânt al lui Pascal, care rezolvă contradicţiile lui, aparente sau voluntare şi lasă să se vadă, dintr-o privire, toate punctele doctrinei sale, se află tot în Misterul lui Isus. În toiul neliniştilor sale, Dumnezeu îi spune: „Mângâie-te: tu nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi şi găsit”.

Iată cum era acest om atât de mare, care a trăit ca un salahor al ştiinţei, apoi ca un ostaş al lui Dumnezeu şi care a murit ca un mucenic. Setea lui de adevăr mergea până la o febră a adevărului. El a ignorat tot ceea ce este josnic şi chiar tot ceea ce este simplu. N-a avut, în toată viaţa lui, un singur gând interesat şi nici măcar 1 Vezi şi în Faust al lui Marlowe: „Iată! Sângele lui Cristos şiroieşte din înaltul cerului. O picătură din acest sânge m-ar mântui. O, Cristoase al meu!” (n.a.).

91 n-a ştiut ce ar putea fi aceasta. Mâniile sale, îndrăznelile sale ca şi deznădejdile sale îşi aveau temeiul lor, scuza şi recompensa lor, într-o mare cauză pe care a slujit-o cu ardoare. El îi poate ului pe timizi şi poate înfricoşa cugetele simple. Nu avem prea mare încredere în victoriile pe care le-a putut repurta asupra spiritelor nesupuse şi a inimilor orgolioase, care constituiau obiectul argumentaţiei sale şi al chemărilor sale înflăcărate. Seducţiile exercitate de unul ca Sfântul François de Sales sunt mai numeroase decât cuceririle unuia ca Pascal. Dar fiecare îşi slujeşte credinţa potrivit structurii şi firii sale, iar aceia sunt cei mai venerabili, dacă nu cei mai de folos, care o slujesc cu o străşnicie febrilă, de pe urma căreia ei sunt primii care pătimesc şi „care caută pentru a geme”.

IV

Pascal este adevăratul creator al prozei clasice franceze, aşa cum Corneille este adevăratul creator al versului clasic francez.

Înaintea lui Pascal, Balzac şi înaintea lui Corneille, Malherbe au fost iniţiatori foarte judicioşi, adeseori foarte fericiţi, pregătindu-i pe marii scriitori şi dându-le posibilitatea de a se naşte. Înaintea acestora, secolul al XV-lea şi mai ales al XVI-lea au avut prozatori şi poeţi de geniu care au scris într-o limbă neformată, plăs-muind-o pe măsură ce se serveau de ea; această limbă, nefixată încă, era sortită să rămână patrimoniul comun al generaţiilor ce aveau să vină. Limba, cea pe care o putem vorbi şi pe care ar trebui s-o scriem, după scurgerea a două veacuri şi jumătate, este cea care a văzut lumina zilei odată cu apariţia Cidului în ceea ce priveşte poezia şi cu Provincialele în ceea ce priveşte proza. Trebuie să ne întoarcem la acea dată, cum a spus Voltaire cu claritatea sa puţin cam poruncitoare şi să considerăm că atunci s-a născut limba clasică. Acest lucru e adevărat pentru că această limbă e limpede, puternică, concisă în întorsătura frazei, cu un relief conturat şi viguros, desprinsă definitiv de latină, atât ca expresie, 92

Cât şi ca ritm; aceasta e adevărat mai ales pentru Corneille şi pentru Pascal, deoarece limba k>r este cu mult mai suplă şi mai variată. Limba unora ca Malherbe şi Balzac e bună, dar turnată într-un tipar uniform. Limba unora ca Montaigne şi Ronsard este variată şi suplă, dar molatecă. Forţa expresiei, supleţea şi varietatea, rigoarea şi concizia unei fraze sigure şi având un ritm regulat, îmbinarea acestor calităţi diferite – aceasta este limba clasică franceză şi ea este creaţia lui Corneille şi a lui Pascal.

Ca însuşiri specifice, Pascal are energia concisă a expresiei care izbeşte ca o armă sau străluceşte ca un fulger, avântul brusc şi mândru al întorsăturii de frază, o uluitoare imaginaţie exprimată în câteva cuvinte foarte simple, unite simplu între ele („tăcerea eternă a acestor spaţii infinite mă înspăimântă” 1; „omul e o trestie cugetătoare” 2; „pământul, această prescurtare a atomului”); are vigoarea elocinţei în demonstraţia cea mai riguroasă sau, cum a spus Victor Cousin, „geometria înflăcărată”; în sfârşit, în Provinciale şi chiar în Cugetări întâlnim o ironie de o forţă incredibilă, care strecoară şi lasă să pătrundă o săgeată lungă şi ascuţită în fraza cea mai netedă şi cea mai simplă, ceea ce dă o valoare neobişnuită unui cuvânt azvârlit cu o aparentă nepăsare, care aleargă şi şerpuieşte în ţesutul expunerii fără să-l întrerupă, să-l încarce sau să-i facă vreo cută şi care este totuşi întotdeauna simţită şi neliniştitoare, pentru a izbucni în cele din urmă în întreaga înflăcărare năvalnică şi în avântul ameţitor al unei imprecaţii şi al unei victorii.

1 Pascal, op. Cât., p. 103.

2 Idem, p. LXXXI.

LA ROCHEFOUCAULD

I

VIAŢA SA

François al vi-lea, duce de La Rochefoucauld, prinţ de Marsillac, s-a născut la Paris la 15 septembrie 1613. Aparţinea uneia dintre cele mai mari familii ale regatului. Şi-a făcut apariţia la Curte la vârsta de şaisprezece ani, strălucitor, spiritual, aventuros, prototipul tineretului înflăcărat, bătăios, romanţios din timpul lui Ludovic al XlII-lea. În acea epocă, eroul său pare să fi fost temerarul şi cutezătorul Buekingham. A făcut proiecte şi nesăbuinţe vrednice de eroul unui roman de capă şi spadă, aşa cum a fost, de pildă, planul de a o răpi pe regină şi de a o duce la Bruxelles pentru a forma acolo, în jurul ei, un partid împotriva lui Richelieu:„Oricât de greu şi oricât de primejdios mi se părea un asemenea proiect.

— Mărturiseşte în Memoriile sale, vă încredinţez că mi-a pricinuit mai multă bucurie decât am încercat vreodată în viaţă. Eram la vârsta când ţi-i drag să săvârşeşti lucrui'i extraordinare şi strălucitoare şi n-am găsit ceva mai de ispravă decât s-o răpesc pe regină” 1.

Compromis într-un complot al cărui suflet era doamna de Chevreuse, a fost întemniţat opt zile la Bastilia şi. Surghiunit trei ani la Verteuil (1639–1642). S-a căsătorit în 1628 cu Andrée de Vivonne. A dus o viaţă de familie, cu care a ştiut să se împace, aşteptând prilejul unor noi aventuri. Prilejul acesta se prezintă o dată cu Fronda, în 1648. S-a aruncat cu patimă în această treabă, 1 La Rochefoucauld, Maxime şi reflecţii, trad. de Aurel Ţâţa, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. XVIII.

În parte din ambiţie, în parte dintr-un capriciu şi din dorinţa de a plăcea celor pe care-i iubea. În cadrul Frondei a jucat un rol strălucit şi bizar totodată, ca toţi oamenii cu imaginaţie rătăciţi într-o acţiune. Amintindu-şi de felul cum se prezenta, cardinalul de Retz, care l-a văzut acţionând în acel timp, spune despre el: „A existat întotdeauna un nu ştiu ce în fiinţa omului de La Rochefoucauld” *. În bătălia de la Porte-Saint-Antoine (1652) a fost rănit de un foc de muschetă, ceea ce l-a lipsit o vreme de vedere. Şi viaţa lui de om activ luă sfârşit.

Bolnav de gută, cu vederea slăbită, mereu suferind, suportându-şi infirmităţile cu o amărăciune plină de dispreţ, spunând, în legătură cu aceasta: „E o infirmitate foarte plicticoasă aceea de a fi nevoit să-ţi păstrezi sănătatea ducând un regim prea riguros”, se retrage în locuinţa lui, înconjurat de o societate aleasă şi restrânsă, alcătuită din persoane cu un spirit deosebit: domnul abate de la Victoire, domnul cardinal de Retz, domnul Esprit, doamna de Sablé, doamna de La Fayette, doamna de Sévigné. Aici au fost scrise, supuse aprecierii unor spirite judicioase şi rafinate, discutate, modificate, duse la perfecţiune, unele dintre rarele şi excelentele lui scrieri, Memoriile domnului de La Rochefoucauld, care au apărut în 1662 şi nemuritoarele Maxime (1665). În aceste pagini, sfidătoare şi alese, găsim gândirea, nu a unei epoci, ci a unui grup de elită, întrucâtva rupt de epoca lui, faţă de care nutrea un oarecare dispreţ. Îm-bătrânea, îndrăgit şi sprijinit de prietenii ilustre şi emoţionante, ţinându-se deoparte, fără a vădi ostilitate, fiii săi slujindu-l cu distincţie pe rege şi fiind foarte îndrăgiţi de acesta, el însuşi cinstit ca unul din marile nume ale Franţei, purtat cu nobleţe, invitat şi reţinut adeseori la Versailles de unde se întorcea bucuros la reşedinţa sa din Liancourt.

În ultimii ani a trecut prin grele încercări. Doi dintre fiii săi au luat parte la trecerea Rinului (1672) şi, împreună cu ei, se afla şi tânărul Longueville, faţă de care nutrea o dragoste părintească. Longueville a fost ucis, unul dintre fraţii La Rochefoucauld ucis, iar celălalt 1 Op. Cât., p. 277.

LA ROCHEFOUCAULD/95 rănit. Bătrânul duce s-a stins încet, „s-a apropiat în aşa I fel de aceste ultime clipe încât n-au mai avut nimic nou. Sau străin pentru el” (Doamna de Sévigné)1. „Două IuU cruri, spusese el, nu pot fi privite ţintă, soarele şi moarut tea” 2. Se pare că el a privit moartea în faţă şi că ea nu l-a tulburat. În ultimele lui clipe a fost asistat de Bossuet. S-a stins din viaţă la 17 martie 1680.

II

CARACTERUL SĂU

La Rochefoucauld este o inimă vitează, un spirit pătrunzător şi o fire neliniştită. Viaţa sa se explică prin aceste caracteristici diferite ale sufletului său. La vârsta acţiunii a fost un romantic, un îndrăzneţ, cu un „nu ştiu ce” de om agitat, înfocat şi dezgustat, „provocând în fiecare dimineaţă o ceartă şi în fiecare seară o reconciliere” (Contele de Matha); n-a fost niciodată un mare strateg, deşi a fost foarte brav; niciodată n-a fost prin el însuşi bun curtean, cu toate că a năzuit să fie; n-a fost niciodată un bun partizan, deşi toată viaţa lui a fost angajat în vreo grupare”3 (de Retz). Aceasta fiindcă felul său de a fi îl îndemna să acţioneze, darul lui de a cunoaşte de la prima vedere oamenii să se detaşeze de ei, dispreţul său să-i umilească pentru ca, a doua zi, să se răzgândească şi să se angajeze din nou în rândurile lor.