Emile Faguet



Yüklə 1,74 Mb.
səhifə21/43
tarix04.01.2019
ölçüsü1,74 Mb.
#90172
1   ...   17   18   19   20   21   22   23   24   ...   43

VOLTAIRE/233 monarhie pură, fie că este democraţie, sau aristocraţie, sau guvernământ mixt, îi este antipatic. Te-ai fi aşteptat, dat fiind că este atât de personal şi dat fiind că este trăsătura ridicolă a noastră a tuturor să considerăm statul cel mai bun cel în care noi am fi personajele cele mai de seamă, ca el să viseze la o aristocraţie filosofică sau la un guvernământ al unor „înalte capacităţi” şi al unor „lumini”. Nicidecum. Diderot se gândeşte la aceasta mai mult decât el. Ba i se pare chiar monstruos ca „Biserica” să fi fost cândva un „ordin” al statului. Aceasta stânjeneşte concepţia lui despre stat. Totuşi, dacă Biserica a fost un ordin, aceasta s-a întâmplat fiindcă în aGele timpuri ea era o corporaţie a capacităţilor.

— Adevărata idee aristocratică este însă complet străină acestui denigrator al poporului. El nu este aristocrat decât prin negaţie.

Iar conservator nu e decât din timiditate. Conservatorismul serios şi rodnic nu înseamnă teamă de viitor; înseamnă respectul faţă de trecut. Este un fel de pietate filială. Este sentimentul că trecutul are o virtute a lui proprie, că instituţiile din trecut sunt bune, chiar atunci când sunt cam proaste, deoarece păstrează în naţiune ideea de continuitate a eforturilor, de prelungire a misiunii şi de răbdare comună. Tradiţia înseamnă solidaritatea oamenilor de astăzi cu străbunii lor şi aceasta înseamnă patria sporită, în timp, prin tot ceea ce păstrează şi venerează din trecut.

— Şi este adevărat că trecutul are o virtute, fără a fi fost atât de virtuos pe când era prezent! Aşa cum despre un părinte mort un fiu nu păstrează în amintire, în mod foarte firesc şi fără efort, decât ceea ce avea foarte bun părintele lui şi cum această amintire devine pentru el un sprijin în viaţă şi un principiu de energie morală; tot astfel e firesc ca un popor să nu găsească în instituţiile pe care le moşteneşte de la străbunii lui decât o imagine purificată a ceea ce sunt şi ca ele să devină pentru el o îmbărbătare şi un ideal. Montaigne păstra în bibliotecă beţele lungi pe care obişnuia să se sprijine tatăl său când mergea şi, desigur, mi-ar plăcea să aflu că le-a păstrat chiar dacă tatăl său le-a folosit uneori pentru a-l pedepsi.

— Voltaire nu are acest gen de pietate. El este prin esenţă un om nou; şi n-are 234

Nici un fel de respect. Nu este conservator decât pentru că se simte aproape la largul lui în societate aşa cum este ea. E conservator mult mai mult din teamă decât din respect. E conservator mult mai puţin din pricina amintirilor decât a neîncrederii şi mult mai mult din pricina meterezelor decât a statuii Palladium.

— Nu ne putem înşela: omenirea la care a visat el este vechea omenire, nu vreau să spun degradată, dar. Puţin declasată; şi societatea la care a visat este societatea veche puţin nivelată, precum şi comprimată. Un fel de imperiu lipsit de glorie. Un fel de orânduire socială perfect ordonată şi dezagreabilă.

Nu ţi se pare chiar atât de respingător, dacă-l citeşti din când în când. Nu, desigur, mai întâi fiindcă este plăcut şi spiritual şi iscusit la vorbă, ceea ce salvează totul, mai ales în Franţa; apoi, fiindcă are mult bun-simţ şi fiindcă ideile lui de amănunt sunt foarte juste, foarte adevărate, foarte practice şi excelente de urmat. Voltaire negativ, Voltaire prohibitiv, Voltaire care spune: „Să nu faceţi aşa”, este admirabil. Dacă s-ar fi mărginit să repete: „Nu-i ardeţi pe vrăjitori; nu-i spânzuraţi pe protestanţi; nu îngropaţi morţii în biserici; nu-i trageţi pe roată pe cei ce hulesc; nu recurgeţi la tortură atunci când anchetaţi; desfiinţaţi vămile interne; desfiinţaţi cele douăzeci de legislaţii dintr-un singur regat; nu încredinţaţi funcţiile în magistratură numai după avere, fără a ţine seama de merit; nu procedaţi la o instrucţie secretă a crimelor, cu şiretlicuri şi părtinire 1; nu practicaţi confiscarea averii care-i ruinează pe copii pentru crimele săvârşite de părinţii lor; nu împărţiţi în dreapta şi în stânga pedeapsa cu moartea (a pledat chiar, o dată sau de două ori, pentru abolirea ei); nu ucideţi un dezertor în timp de pace, o fată sedusă ce şi-a lăsat copilul să moară, o slujnică ce a furat douăsprezece şervete; fiţi foarte curaţi; construiţi băi pen- 1 O dată a cerut chiar instituirea juriului (ceea ce e ciudat din partea unui om care n-a scăpat niciodată prilejul, nici în procesul de la Abbeville, nici la Toulouse, să acuze îndeosebi populaţia, răspunzătoare pentru hotărârile pe care, prin strigătele ei, le-a impus judecătorilor); dar aceasta nu-i decât una din „toanele” şi butadele lui (n.a.).

VOLTAIRE/235 tru populaţie; feriţi-vă de vărsat; inoculaţi-vă”; – dacă s-ar fi mărginit să repete toată viaţa aceste lucruri, cu verva lui, cu spiritul şi veşnicul lui foc de artificii şi să scrie o sută de povestiri frumoase, l-aş fi iubit mai mult. Dar miezul ideilor lui este foarte sărac, iar miezul inimii foarte rece. Ceea ce pare a concepe ca un ideal de civilizaţie nu e prea ispititor. Lumea, dacă ar fi fost creată de Voltaire, ar fi fost rece şi tristă. I-ar fi lipsit sufletul. Cam asta îi lipsea şi omului nostru.

IV IDEILE SALE LITERARE

Cu ideile lui Voltaire asupra artei se întâmplă acelaşi lucru ca şi cu celelalte idei ale lui. La prima vedere par contradictorii şi nesigure: şi 'aşa şi sunt; de asemenea, au o oarecare unitate, întrucât sunt în mod uniform destul de juste, foarte înguste şi nu prea profunde.

— În primul moment s-ar părea că este întru totul clasic. El păşeşte în viaţa literară în momentul unei mari cruciade a „modernilor” şi se situează cu hotărâre împotriva 'modernilor, îl apără, împotriva lui La Motte, pe Homer, tragedia în versuri şi cele trei unităţi; apără, împotriva lui Montesquieu, poezia propriu-zisă, pe care o simte dispreţuită prin raţionament, prin didactică, prin ştiinţa socială şi prin jocul ideilor pure. Nu încape nici o îndoială în privinţa intenţiilor lui. În juru-i oamenii reacţionează împotriva întregului secol al XVII-lea; el, Voltaire, vrea ca secolul al XVII-lea să fie continuat, să se facă rime mai mult ca oricând, să se scrie tragedii, ode şi poeme epice. Şi, pentru a da exemplu, face chiar el asemenea opere şi-şi readuce cu elan secolul – care, fără el, cu siguranţă că s-ar fi îndepărtat de la aceasta – la literatura de imaginaţie.

Şi, privind din acest punct de vedere, aţi putea crede că e un antic, în genul unui Racine, unui Boileau, unui Fénelon şi unui La Bruyère sau, ceea ce este şi mai bine, un antic cu idei strălucite şi cu foarte izbutite reflectări ale literaturilor moderne ca un La Fontaine. Nicidecum.

N-a scăpat nici un. Prilej de a-i pune pe Tasso şi pe Ariosto mai presus de Homer, de a profita cu maliţiozitate de stângăciile lui Euripide şi de a se lega de Homer, amintind ceea ce este uneori primitiv şi pueril la acesta. Pândar nu există pentru el şi după acest lucru putem măsura drumul străbătut înapoi de la Boileau încoace. Tragedia franceză este incomparabil superioară tragediei greceşti. Aristofan nu este decât un bufon searbăd, care nu merită să reţină nici o clipă interesul oamenilor de societate; Vergiliu, cu mult superior lui Homer dealtfel, are mai ales calităţile unei compuneri frumoase şi bine întocmite. Pe scurt, Voltaire e un clasic care nu înţelege aproape nimic din Antichitate. E ciudat că, atunci când îl citim pe Chateaubriand, ne dăm seama, la fiecare pagină, că între revoluţionar şi clasicul conservator, revoluţionarul este cel care are în modul cel mai viu, cel mai puternic, cel mai complet simţul antichităţii.

Aceasta pentru că Voltaire şi aici, ca şi în orice altă privinţă, nu are fond. Acelaşi lucru ca şi în privinţa originalităţii lui. E clasic în literatură aşa cum este conservator sau monarhist în politică, fără a şti ce înseamnă un clasic, aşa cum nu ştie ce înseamnă un conservator. Aici, ca pretutindeni aiurea, el se leagă de forme şi de exterior. Gustul clasic nu înseamnă pentru el o temeinică cunoaştere a omului, pasiunea pentru adevăr şi ardoarea de a-'l reda, o imaginaţie puternică şi bărbătească ce asociază universul cu gândirea omului şi populează lumea cu marile idei ale oamenilor ce devin zei şi ceruri, o sensibilitate adevărată şi puternică născută din conştiinţa profundă a josniciei şi a măreţiei sufletului nostru – şi pentru că toate acestea sunt bine înţelese şi însuşite pe deplin şi pentru ca toate acestea Bă fie bine înţeles de ceilalţi, claritatea, ordinea, armonia, proporţiile juste, mersul drept la ţintă, amploarea, mărinimia, nobleţea. Nu; arta clasică nu-i pentru el decât claritate, ordine, limpezime, amploare şi nobleţe şi nimic altceva; şi aceasta înseamnă a prinde forma, a o vedea bine, chiar cu precizie şi siguranţă, dar a nu bănui fondul; şi acesta e în întregime Voltaire criticul.

VOLTAIRE/237

Un anumit model de ţinută aleasă, de justeţe a ideilor şi de justeţe a proporţiilor în opere, de eleganţă, de distincţie şi de nobleţe, iată ce a văzut şi fără-ndoială că nu a greşit văzându-le, în secolul lui Ludovic al XIV-lea. Cu lipsa lui de profunzime şi de imaginaţie şi de sensibilitate, este tot ceea ce putea să vadă şi şi-a făcut din ele o poetică, care e bună, care e sănătoasă, care e incompletă şi care e tot ce există mai steril pe lume. Este, dacă vreţi, un drum destul de bun. „Trebuie să fi trecut pe aici” sau, mai curând, se poate să fi trecut pe aici. Dar cei care au rămas aici n-au înţeles nimic din fondul lucrurilor.

El aproape că a rămas aici. De aceea, aplicând acest cadru îngust la marile opere ale marii literaturi clasice pentru a le măsura, putem aprecia ce a lăsat deoparte sau ce a proscris din ele. Din Biblie nu rămâne nimic (Boileau o înţelegea); din antichitatea greacă două treimi, cel puţin, cad; iar Homer îi serveşte de obicei drept pretext pentru a vorbi despre Aristotel. Sofocle rămâne; el e nobil, e măsurat, e armonios; dar e religios, e filosof, e un mare creator de suflete, e un mare poet liric şi Voltaire nu prea a observat acest lucru. Din antichitatea latină nu rămâne nimic decât Vergiliu şi Horaţiu, mai ales Horaţiu.

Chiar aplicat la secolul al XVII-lea, cadrul este îngust. Pascal nu intră în el, cel puţin acel Pascal din Cugetări. Aceasta pentru că Pascal, fără să ne ocupăm aici nici de filosof, nici de teolog, este, poate, cel mai mare poet al secolului al XVII-lea.

Acolo unde criteriul adoptat de Voltaire are efecte foarte ciudate este în problemele de „bun-gust” propriu-zis şi de bună-cuviinţă. Marele cusur al autorilor din secolul al XVII-lea este, după părerea lui Voltaire, de a fi fost prea adeseori lipsiţi de nobleţe. Bossuet este uneori prea familiar în „Cuvântările sale funebre” şi „sublimitatea” acestor frumoase lucrări este „sluţită”1. Comparaţi portretul, atât de corect şi atât de meticulos, al reginei Egiptului în Sethos al abatelui Terrasson cu portretul Măriei Tereza în Bossuet: „Veţi rămâne uimiţi 1 Temple du goût (n.a.).

Când veţi vedea cu cât marele maestru al elocinţei este mai prejos de abatele Terrasson1”. La Fontaine este fermecător; el are un „instinct fericit şi deosebit” şi îşi face fabulele „aşa cum îşi face albina ceara”; dar câte trivialităţi nu întâlnim uneori, câte „josnicii”, câte „neglijenţe” şi câte „inexactităţi” în folosirea unor termeni! E regretabil mai ales faptul că nu are „nici rimă, nici măsură”.

— Nu există niciunul, nici chiar bunul Rollin, care să nu fi alunecat spre familiar. Într-un pasaj referitor la jocurile şcolare, el îndrăzneşte să vorbească despre „minge”, „balon” şi „titirez”; şi acest „titirez” este inadmisibil.

— Se ştie oare că nici chiar Racine n-a fost întotdeauna elegant? În actul II din Andromaca sunt unele „urme de comic” de-a dreptul insuportabile într-o tragedie. Ah! Ce păcat!

Voltaire a avut întotdeauna asemenea susceptibilităţi ciudate şi asemenea aversiuni bizare. Şi în literatură el este, desigur, un gentilom, dar prea de curârid înnobilat şi e mai neînduplecat decât alţii în ceea ce priveşte nobleţea.

Cu via lui sensibilitate, aş vrea să pot spune „nervozitate”, de om de teatru, în timpul şederii în Anglia a primit parcă o lovitură, a fost parcă zguduit de Shakespeare şi a strigat în gura mare în Franţa gloria marelui tragic.

— De ce acea cruciadă furioasă, chiar la sfâr-şitul carierei lui, împotriva autorului lui Othello? Pentru că suntem autorul Zairei, fără-ndoială; precum şi pentru că gustul intim a ieşit din nou biruitor; şi pentru că gustul intim constă în a prefera într-o măsură infinit mai mare forma faţă de fond. Gustul lui Voltaire este gustul lui Boileau devenit cu mult mai îngust şi cu mult mai timid şi cu mult mai trufaş. Să luăm ceea ce constituie ca un fel de înveliş al poeticii secolului al XVII-lea: cele trei unităţi, deosebirea riguroasă a genurilor, nobleţea tonului, supranaturalul, elocinţa continuă, toate acestea fiind efecte ale concepţiei artistice a marelui secol şi nu însăşi acea concepţie; şi acest soi de 1 Connaissance des beautés et des défauts de la poésie et de l'éloquence dans la Langue française.

— Caractères et portraits (n.a.).

VOLTAIRE/239 înveliş şi de scoarţă, acum fără substanţă şi fără sevă, s-o luăm drept arta însăşi; să ne facem această iluzie; vom avea iluzia pe care şi-a făcut-o Voltaire şi, în acelaşi timp, vom avea explicaţia a ceea ce, în chip manifest, este artificial, sec, inconsistent şi găunos în arta lui Voltaire şi a grupului său.

Despuiaţi-o de asemenea de acel sprijin şi de acel suport cu care se ajutau oamenii secolului al XVlI-lea, imitarea antichităţii, luaţi-i forţa şi virtutea ei iniţială, reduceţi-o la a nu fi altceva decât un fel de a gândi ca anticii şi un contact perpetuu cu ei şi o putere de reînnoire prin pilda lor; reduceţi-o la a nu fi decât un instinct şi o deprindere de a imita şi un procedeu de meşteşugar priceput şi dibaci; şi un procedeu care se aplică la modelele cele mai deosebite, la Vergiliu ca şi la Camoens, la Aristotel ca şi la Shakespeare; şi care se aplică şi la modele ce în parte sunt ele însele nişte imitaţii, adică la opere din secolul al XVII-lea: veţi avea un alt aspect al artei poetice şi un alt secret al felului de a lucra al lui Voltaire şi veţi ajunge, indiferent pe care dintre căi, să vă convingeţi că această artă este arta minus fondul artei.

Oare asta este tot ceea ce constituie gustul literar al lui Voltaire? Nu, nu! Să nu uităm niciodată, atunci când vorbim despre un om, calitatea principală, mică sau mare, care constituie originalitatea lui. Originalitatea lui Voltaire este instinctul lui de curiozitate. Datorită acestui lucru scapă, în orice privinţă, de slăbiciunile lui. O parte din rolul literar al lui Voltaire este de a fi rezistat reacţiei împotriva secolului al XVII-lea şi de a fi susţinut că secolul al XVII-lea a fost un secol mare; dar o altă parte a rolului lui este de a fi scormonit pretutindeni. Oricât te-ar acuza cineva că ai un spirit îngust, nu colinzi prin lume fără să nu aduci ceva cu tine. El ştie multă istorie, literatură, istorie a moravurilor. De aceea gustul lui, mărginit pentru noi, este uneori mai larg decât cel al contemporanilor lui. Îi îndreaptă, când se ciocneşte de ei, în mod foarte izbutit. Dacă el găseşte unele lucruri puerile la Homer, unii dintre oamenii din timpul lui găseau la Voltaire grosolănii pe care el nu le considera ca atare. „Putem îngădui, spuneau cei din jurul lui, 240

Să-l vedem pe Patrocle punând trei ciozvârte de berbec într-o oală?” – „O, Doamne, răspunde Voltaire, asta înseamnă că n^aţi văzut nimic. Carol al Xll-lea şi-a pregătit singur mâncarea timp de şase luni la Demir-Tocea, fără să piardă nimic din eroismul lui.” – „De ce să lăudăm atâta forţa fizică a eroilor lui? Aceasta nu este tonul Curţii”. – „Nu, dar, mai înainte de a fi fost născocit praful de puşcă, forţa trupească era singura care hotăra în bătălii. Această forţă este obârşia întregii puteri la oameni; numai prin această superioritate naţiunile din Nord au cucerit emisfera noiastră, din China şi până la Atlas”.

Iată la ce serveşte să ştii câte ceva. Din incursiunile pe care le-a făcut în aproape toate literaturile şi în toate istoriile, Voltaire s-a ales cu elemente ce au atenuat uneori acea tendinţă autoritară pe care spiritul Iui o avea de la natură. De la Anglia a luat un semi-sha-kespearianism oare, cel puţin, vom vedea acest lucru, avea să-i diversifice procedeele de imitare. De la italienii lui a luat un anumit gust pentru fantezia dezlănţuită, care-l va îndepărta uneori (dar mult prea mult) de la hotărârea lui fermă de nobleţe academică în artă. De la spaniolii lui, care n-au decât imaginaţie şi cum el nu are, nu ia nimic. Dar, dacă luăm bine seama, critica lui, deşi în ceea ce priveşte fondul este mai îngustă decât cea a lui Boileau, are unele licăriri, ca să nu spunem îndrăzneli şi unele cuvinte de spirit destul de izbutite. L-a lăudat mereu pe Quinault, e adevărat şi aceasta e o crimă şi de neiertat, căci tot ceea ce citează în sprijinul laudei pe care i-o aduce este de o platitudine fără seamăn, dar el a descoperit Atalia şi aceasta e o glorie. Pentru că era om de teatru, primul lui mare rol din naştere şi pentru că măreţia spectacolului îl fermeca. Mai târziu, avea să dezmintă, de douăzeci de ori, acest entuziasm, atrăgând atenţia ce exemplu prost constituie Atalia. Asta fiindcă e monarhist şi anticlérical; dar aceste douăzeci de pasaje lumea nu vrea să le citească şi pe bună dreptate.

De fapt iubea cu pasiune literatura, ceea ce este foarte bine, fără s-o înţeleagă cum trebuie, ceea ce este

VOLTAIRE/241 ciudat. Aceasta se explică prin faptul că nu era poet şi că se simţea un foarte bun scriitor. Această structură te face să fii un meşteşugar cum nu se poate mai îndemânatee şi mai prestigios, care, fără a simţi arta, îşi face iluzia şi o dă chiar şi altora, că este un artist.

V ARTA SA LITERARA

Am început studiul despre Voltaire artistul prin studiul despre Voltaire criticul. Şi nu fără motiv. Cred, într-adevăr, că arta lui Voltaire nu este altceva decât critica ce se dezvoltă şi îşi furnizează sie înseşi temeiuri pe baza exemplelor. Există oameni de geniu care se transformă în critici pentru nevoile lor, şi-atunci ei dau drept normă de artă destăinuirea propriilor lor procedee. Aşa au fost Corneille şi Buf fon. Există oameni de gust, subtili, inteligenţi, care sunt critici din naştere, care spun: „Nu aşa se face o lucrare: ci aşa „; şi care adaugă, în clipa sau în anul următor: „Şinam să v-o dovedesc, făcând o astfel de lucrare”. Pe primii îi recunoaştem în general prin aceea că nu se apucă decât de un gen de lucrări şi apoi prescriu norme de artă care nu se aplică decât la acel gen. Aşa au fost Buffon şi Corneille. Pe ceilalţi îi recunoaştem în general prin faptul că au idei critice asupra tuturor genurilor de lucrări şi se aventurează să alcătuiască opere în aproape toate genurile. Aşa au fost Marmontel, Laharpe şi, cu o sută de trepte mai sus, aşa a fost Voltaire.

— Numai că Voltaire, în afară de acest talent sau mai degrabă de această îndemmare de a-şi transforma critica în exemple plăcute, pe care le consideră şi le dă drept modele, are un talent original, sau poate două. Are un geniu al curiozităţii şi acesta va face din el un bun istoric; are un geniu al cochetăriei, al bunăvoinţei, al mdemânării de a-şi face sie însuşi cinste şi aceasta va face din el un povestitor, un alcătuitor de mici versuri frumoase şi un autor de epistole dintre cei mai plăcut1.

— Studii literarec. 1/949242

Să începem prin acele lucrări ale lui în care inspiraţia nu este decât o critică ce se înfierbântă.

Acestea sunt poeziile, tragediile şi comediile lui. Ele au două cusururi, dintre care primul este tocmai acela de a fi luat naştere dintr-o idee şi nu dintr-un elan al inimii, din inteligenţă şi nu din întreaga lui fiinţă, şi, prin urmare, de a rămâne reci; iar al doilea, o consecinţă a celui dintâi, cel de a fi mai întotdeauna opere de imitaţie; căci critica ce inventează nu poate fi altceva decât imitaţia ce se supraveghează şi îşi supraveghează modelul, imitaţia judicioasă care corectează şi care îndreaptă, dar tot imitaţie.

Acestea sunt caracteristicile esenţiale ale tuturor marilor lucrări artistice ale lui Voltaire. Din ce s-a născut Henriada? Din tratatul asupra poemului epic care o însoţeşte, puteţi fi siguri. Tratatul a fost făcut după aceea; dar a fost conceput înainte. Voltaire şi-a spus: „Homer e strălucitor, dar e prolix şi pueril; Vergiliu e elegant, dar adeseori e rece, având un erou pe care cititorii nu-l îndrăgesc; Lucan e declamator, dar viguros, «un gânditor» elocvent, bun istoric. Într-un poem epic este nevoie de un erou simpatic, o întâmplare adevărată şi importantă, idei filosofice, cuvântări strălucite, puţin supranatural, căci Lucan este, într-adevăr, prea uscat, dar un supranatural civilizat, modern şi filosofic şi de versuri care să fie o proză temeinică şi precisă ca: «Nil actum reputans şi quid superesset agendum» i şi mă gândesc la Henriada”.

— Şi Henriada a prins viaţă. Este un poem foarte inteligent.

Fără să vădească, neîndoios, o înţelegere foarte profundă şi foarte pătrunzătoare a adevăratelor condiţii ale artei, care mai mult se simt decât se înţeleg. Aici creaţia este măsura justă a simţului critic, iar născocirea judecă teoria. Voltaire se înşală şi aici, asupra fondului lucrurilor, pe care nu-l atinge. El ia galanteria drept iubire, alegoria drept supranatural şi istoria drept epopee. Dar, în limitele unei inteligenţe căreia i-au fost întotdeauna inaccesibile trei sau patru concepţii superioare despre

— Nimic nu poate fi considerat făcut atâta vreme cât a mai rămas ceva de făcut» (lat.).

VOLTAIRE/243 sufletul omenesc, Henriaăa e un poem foarte inteligent.

— Înţeleg că poţi rămâne rece eitindu-l, dar nu înţeleg că te plictiseşte. E o istorie anecdotică foarte amuzantă. A conoeput-o simţul critic; dar geniul curiozităţii a executat-o. Sunt în ea portrete bine făcute, scene bine povestite şi „state ale Europei în 1600” redactate într-o proză admirabilă, precisă, concentrată şi clară, care ar face multă cinste unor manuale de istorie scrise pentru omul de lume.

— Cum trebuie să citim Henriada? Temeinic, fără temeri şi fără emoţii (ea îngăduie acest lucru), sesizând bine aluzia, care se găseşte în fiecare vers, la o sumedenie de evenimente şi citind mai ales notele lui Voltaire, care lămuresc aluziile şi completează cursul. Şi, citită astfel, este o adevărată desfătare pentru spirit, întovărăşită de o mare linişte a inimii şi un mare calm al imaginaţiei. Vedem în ea aproape întreaga istorie a Franţei, mai ales ceea ce-i place lui Voltaire din această istorie, în lumina frumoasă a unei zile senine şi puţin cam răcoroase: Ludovic cel Sfânt, Francise I, dinastia Valois, Henric al IV-lea şi acel iubit secol al lui Ludovic al XlV-lea, prelungit puţin până la Voltaire însuşi. Curiozitatea a dictat aceste pagini, ea a dictat aceste note şi ea e satisfăcută prin citirea lor. Este poemul cel mai distins, cel mai judicios şi cel mai folositor din câte s-au scris în Franţa de la Mézeray încoace.

Fecioara este mai puţin amuzantă. Ba chiar putem spune că e de necitit. Este un poem hazliu, a cărui lipsă e de a nu avea haz. Personajele lui burleşti fac nişte prostii care nu te îndeamnă deloc la râs. Se cuvine oare să folosim un cuvânt foarte mare când vorbim despre Fecioară? N-are importanţă; voi spune că este din pricină că Voltaire nu e psiholog. Nu e vorba de aventuri în care oamenii sunt antrenaţi şi care sunt caraghioase ca atare; ci sunt sucelile care îi fac pe oameni să se arunce în aventuri neplăcute sau care îi determină să le îndure în silă sau fac aceste aventuri şi mai umilitoare şi le prelungesc; sunt suceli care aţâţă răutatea din noi şi o întărită. Nu comparaţi cu don Quijote, ci numai cu Ragotin, pentru a vă da imediat seama în ce constă adevăratul fond al unui roman comic sau al unui poem 244

Burlesc. Acest fond nu există de fel în Fecioara. Nu sunt decât nişte născociri de mici fapte groteşti; s-ar spune că sunt născocirile unui licean vicios. Pentru a înţelege cum de această uriaşă îngrămădire de obscenităţi a putut plăcea contemporanilor lui, ar trebui să fi citit toate romanele de o lubricitate rece ale epocii; cât despre a înţelege cum a putut Voltaire să le îngrămădească, cu ghiotura, de-a lungul întregii sale vieţi, la aceasta trebuie să renunţăm cu desăvârşire. Asta te uluieşte.


Yüklə 1,74 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   17   18   19   20   21   22   23   24   ...   43




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin