Emile Faguet



Yüklə 1,74 Mb.
səhifə23/43
tarix04.01.2019
ölçüsü1,74 Mb.
#90172
1   ...   19   20   21   22   23   24   25   26   ...   43

La fel cu Fiul risipitor şi cu Nanine. Nu e niciodată dramatic, nu e niciodată în scenă. Nu se văd niciodată diferitele forţe ale micii drame alcătuind un mecanism, apăsându^se una pe cealaltă, angrenându-se şi ciocnin-du-se din plin. Într-un Tartuffe scris de Voltaire, Tartuffe ar fi un ipocrit în ceea ce-l priveşte şi Orgon un credul în ceea ce-l priveşte. Ei nu s-ar întâlni. Într-un Avar scris de Voltaire, Harpagon ar fi zgârcit în aparté, iar Frosine intrigantă în monolog. Nu s-ar ciocni niciodată.

Şi, pe de altă parte, lipseşte relieful; ceea ce face ca o scenă, chiar la citit, să se aranjeze de la sine pentru teatru şi să i se acomodeze, s-o vezi instalându-se acolo şi mişcându-se, să aibă, într-un cuvânt, viaţă scenică, lucru mai uşor de simţit decât de definit; iată ce îi lipseşte lui Voltaire mai mult în comediile decât în 256

Tragediile lui. Poveşti, nimic mai mult; o poveste pe jumătate sentimentală, pe jumătate satirică aşa cum e Scoţiană; o poveste sentimentală şi morală cum e Na-nine, un fel de Prietenul Fritz mai romanesc; o poveste virtuoasă şi „înduioşătoare”, pe gustul lui La Chaussée, ca Fiul risipitor; dar întotdeauna poveşti în care faptul, pe de o parte şi intenţia morală, pe de alta, constituie ceea ce stârneşte interesul. Dar în materie de comedie tocmai aceste două lucruri prezintă un interes mediocru.

— În teatrul lui comic neputinţa sa psihologică şi neputinţa de a crea fiinţe vii ies cel mai mult la iveală, fără îndoială tocmai pentru că în teatrul comic calităţile sau de creator, sau de observator pătrunzător constituie fondul artei.

Aşadar, Voltaire a încercat în toate marile forme ale artei, întotdeauna cu un semisucces. Din aceleaşi pricini pentru care a atins toate marile idei fără să le adân-cească. Nu era capabil de detaşare; şi este spre cinstea marilor artişti să le fie esenţială şi necesară aceeaşi virtute ca şi marilor gânditori şi este spre cinstea marilor gânditori să le fie esenţială şi necesară aceeaşi virtute ca şi marilor artişti. Şi unii şi ceilalţi, pe lângă o personalitate puternică şi excepţională, au nevoie de facultatea de a se depăşi pe sine. Marii gânditori au nevoie de forţa de a se înflăcăra pentru ideile lor şi de a le iubi pentru ele însele, fără să ţină seama de ceea ce ar putea avea util sau dăunător grupului sau averii noastre; – marii artişti trebuie să cunoască omul, ceea ce nu se poate dobândi decât observându-i pe ceilalţi cu nepărtinire, cu o detaşare foarte anevoioasă; sau obser-vându-se pe sine fără îngăduinţă, cu o detaşare cu atât mai rară; – şi mai au nevoie de sensibilitatea adevărată care înseamnă o milă de frate şi nu de epicurean aristocrat; – şi mai au nevoie de o imaginaţie înflăcărată, care înseamnă completa uitare de sine şi entuziasm în urmărirea frumosului. Această putere de a se smulge din el i-a lipsit întotdeauna lui Voltaire, fie ca gânditor, fie ca poet şi din această cauză n-a atins culmile nici unei arte, după cum n-a pătruns fondul nici unui lucru.

— Şi aşa cum am văzut că a fost conservator, fără a avea virtuţile conservatoare, deist fără a înţelege ideea

VOLTAIRE/257 de Dumnezeu, monarhist fără a pricepe principiul monarhic şi aşa mai departe, tot astfel a fost poet fără fondul şi izvorul viu al poeziei. Dealtminteri, chiar lipsit de aceste înalte calităţi care fac omul superior, în-trucât nu există om superior care să nu-şi fie mai întâi superior lui însuşi, poţi fi un om curios, inteligent şi spiritual, ceea ce este suficient pentru genurile zise secundare şi aşa a fost Voltaire şi în aceste genuri a excelat.

VI ARTA SA ÎN „GENURILE SECUNDARE”

Voltaire dă dovadă de agerime de spirit din setea şi dintr-o adevărată nevoie de a cunoaşte. Printre toate micimile pe care le are, aceasta este nobleţea şi distincţia lui. Fără a nutri un total devotament pentru adevăr, are o slăbiciune pentru el. Când pasiunile lui obişnuite nu se încrucişează cu această slăbiciune şi nu vin în contradicţie cu ea, vădeşte o frumoasă ardoare şi impetuozitate şi chiar sârguinţă în cercetare. Cărţile lui de istorie îi fac mare cinste. Faptul datorită căruia se impun cel mai mult este că fiecare dintre ele a fost refăcută de zece ori. Informaţiile noi, căutate fără-ncetare, culese fără părtinire, înregistrate fără grabă, îşi găsesc la ne-sfârşit locul în aceste volume. Lui Voltaire îi place această anchetă efectuată asupra lumii, pe care şi-a propus-o încă de timpuriu, ca şi cum ar fi fost sigur că va avea o existenţă îndelungată şi o nesecată putere de muncă. El o continuă mereu, printre greşelile, mâniile şi deznădejdile lui. Aceasta e partea cu adevărat glorioasă a vieţii lui. Unii sunt înclinaţi să creadă că, în felul acesta, se odihnea şi se purifica. Nu încape îndoială că o făcea cu plăcere. Dacă Eseu asupra moravurilor are prea mult iz de pamflet şi adeseori trezeşte nelinişte şi uneori irită, Secolul lui Ludovic al XIV-lea şi Carol al XII-lea Şi Petru cel Mare sunt opere de conştiinţă, exactitudine

EŞi mare talent. 17 – Studii literare – c. 1/949258

Şi, fără îndoială, reluând consideraţiile mele generale, aş putea spune că şi aici puterea de pătrundere a lui Voltaire are limitele ei obişnuite; că, oricât de bine informat este asupra lucrurilor din Europa modernă, mişcarea generală a istoriei Europei moderne îi scapă; că politica lui este mărginită, după cum este şi prea puţin generoasă; că n-a văzut că va urma zdrobirea celor mici de către coloşi, având ca rezultat în viitor apăsarea, înfricoşătoare şi ruinătoare pentru toţi, a coloşilor unii asupra altora, sau s-a resemnat bucuros la aceasta, sau a dorit-o; că, întocmai ca presentimentul viitorului, sentimentul trecutului îi lipseşte uneori; că sufletul secolului al XVII-lea în Franţa, atât de aproape de el – şi anume măreţia morală, idealul înalt şi patriotismul înfocat –, e un lucru de care nu-şi dă seama.

— Dar prefer să văd cu câtă grijă minuţioasă urmăreşte un mic amănunt instructiv, un aspect semnificativ şi curios al moravurilor, cu câtă artă, de asemenea, reînvie, vădind o simpatie reală, acest secol al predecesorilor săi pe care îl admiră cel puţin pentru gloria lui literară şi artistică, în toată opera lui Voltaire nu există patriotism decât în Secolul lui Ludovic al XIV-lea; dar aici, într-adevăr, există.

— Şi poate, unii îmi vor spune că Voltaire e foarte abil şi că Secolul lui Ludovic al XIV-lea, scris la Berlin, era o frumoasă demonstraţie făcută pentru cei care-l numeau „prusianul”, o eventuală întoarcere bine aranjată şi un bun paşaport în vederea înapoierii lui; dar prefer să mi-l închipui pe omul care era francez cel puţin prin faptul că nimeni n-a fost vreodată mai parizian decât el, simţind, o dată în viaţă, dragostea de ţară copleşindu-i inima, în momentul când trăia departe de pământul pe care se născuse; şi, prin grija pe care o are de a înălţa un monument în cinstea patriei lui, mân-gâindu-se sau pedepsindu-se pentru că a părăsit-o.

Cărţile de istorie ale lui Voltaire vor fi întotdeauna citite pentru că principala calitate a unui istoric, cum a spus Thiers, este inteligenţa şi pentru că – în afară de această inteligenţă generală, cuprinzătoare, care pătrunde în adânc, care sesizează legile existenţei şi dezvoltării omenirii, care este cea a unui Montesquieu şi care presupune spiritul filosofic – Voltaire are toate

VOLTAIRE/259 luminile, toată agilitatea, toată dibăcia, toate prudentele şi toate scrupulele inteligenţei.

— Ele vor fi întotdeauna citite, pentru că meritul esenţial al istoriei este claritatea şi pentru că Voltaire este cum nu se poate mai clar şi mai limpede.

— Oamenii vor şti întotdeauna că tabloul Europei începând din secolul al XV-lea înfăţişat în Eseu asupra moravurilor este o capodoperă şi că istorisirile din Secolul lui Ludovic al XIV-lea şi Carol al XII-lea sunt fără egal în ceea ce priveşte vioiciunea, verva şi lumina.

Li se va imputa întotdeauna acestor cărţi că nu sunt îndeajuns de compuse. În afară de Carol al XII-lea, deoarece Carol al XII-lea este o pură povestire, aceste lucrări nu sunt niciodată construite, aranjate şi grupate în jurul unei idei centrale care să le guverneze şi să le susţină. Ele încep, se sfârşesc şi încep din nou. Acest lucru s-a spus despre Secol; nu s-a spus îndeajuns despre Eseu, atât de minunat pe alocuri. Eseul adeseori nu poate fi definit. Este o filosofie a istoriei? Este o istorie anecdotică? Este o filosofie a istoriei intermitentă şi o istorie care sare de la una la alta, sacadată. Este un studiu despre „spirit şi moravuri” care, la fiecare pas, uită ce este şi cedează locul istoriei propriu-zise, incompletă dealtfel, sau dezordinii tumultuoase a unor mărunte fapte amuzante şi a unor anecdote satirice. Luat în general, este un frumos haos. După ce-aţi închis cartea, căutaţi să-i regăsiţi sau să-i restabiliţi linia generală şi scopul.

Acesta e cusurul cel mai mare al lui Voltaire, ca şi al întregului lui secol. Până şi la Rousseau şi Buffon, ceea ce vedem că s-a pierdut în privinţa literelor este simţul ritmului. Lucrările nu mai sunt armonioase. Spiritul legilor nu este armonios. Lucrările lui Diderot – niciodată. Romanele din secolul al XVIII-lea sunt nevertebrate. Cărţile acestor oameni sunt lipsite de ritm, arta lor n-are o lege tainică, operele lor nu sunt nişte armonii, fiindcă ideile lor sunt întotdeauna întrucâtva nişte aventuri. Nu există o bună orânduială în scrierile lor, pentru că, oricât de inteligenţi ar fi, sunt întotdeauna puţin dezechilibraţi.

Curiozitatea e o muză, cochetăria o alta. Ar trebui să le grupăm pe amândouă în jurul medalionului lui Voltaire. Voltaire reprezintă o veşnică dorinţă de a plăcea fiindcă are o nesăţioasă nevoie de a se desfăta; şi acestei preocupări de a plăcea i-a dat tot ceea ce nu a dat curiozităţii, iar cochetăria a reprezentat jumătate din talentul lui, a constituit chiar talentul lui cel mai original, cel mai pur şi cel mai sincer. Aici lucrurile stau invers faţă de ceea ce am văzut până acum: egoismul lui, tirania pe care eul o exercită asupra lui, nu-i îngrădeşte talentul; îl slujeşte. Căci, dacă detaşarea este o condiţie a marii arte, ataşamentul puternic faţă de sine este o condiţie a uneia mici; sau, mai curând, oamenii au avut instinctul sau au luat obiceiul de a numi artă mare arta care reclamă detaşare şi artă inferioară, sau genuri secundare, pe acelea care-i îngăduie autorului să nu înceteze de a se gândi la sine. În aceste genuri Voltaire a avut toată libertatea de mişcare şi s-a bucurat de tot succesul. El a fost excelent şi fermecător în orice lucrare în care aducea toate onorurile persoanei sale, ce se acomoda dumnezeieşte. Povestirea în proză, nuvela în versuri, răvaşul în versuri, scrisoarea în proză, sau în proză şi în versuri, sunt, într-adevăr, domeniul lui, domeniu în sensul exact al cuvântului, casa lui împodobită şi strălucitoare, în care vă primeşte cu o mie de graţii.

— Ce este o povestire pentru Voltaire? O convorbire în care personajul principal este autorul, o anecdotă bine spusă de stăpânul casei, cu cotul sprijinit de cămin şi în care ceea ce interesează nu este nici eroul, nici aventura, ci reflecţiile, digresiunile, intenţiile şi maliţiozităţile. Se ştie că lui Voltaire nu-i plac romanele englezeşti şi în general romanele. Şi e cât se poate de firesc. Un adevărat romancier este o fiinţă destul de ciudată, care întâlneşte pe stradă un om, se preocupă de felul cum merge şi-l urmăreşte toată viaţa, pentru a le povesti altora cine era acest om şi care era felul lui de a gândi şi de a simţi. Voltaire nu are o asemenea înclinaţie de observator. Ceea ce-i place lui e o povestire sau o nuvelă care să slujească drept cadru agreabil unei idei satirice sau maliţioase a domnului de Voltaire.

VOLTAIRE/261

Aşa că iru-i voi aduce imputarea că personajele din micile lui povestiri nu există mai mult, ba există chiar mai puţin decât cele din tragediile sau comediile lui. O ştie şi el, după cum ştie şi că n-a făcut adevărate romane, nici n-a creat caractere, nici măcar intermediare, ca cel al unui Gil Blas! Un roman al lui Voltaire este o idee a lui Voltaire care circulă prin întâmplări amuzante menite să-i slujească şi drept ilustrări şi drept dovezi. Este un articol din Dicţionarul filosofic povestit, în loc să fie dedus, de Voltaire. Şi de aceea este încân-tător; este Voltaire însuşi, dar mai puţin aprig şi mai puţin irascibil, în orice caz în formă, care se organizează şi se găteşte şi îşi compune o fizionomie şi un zâmbet, şi-l Şi strecoară sarcasmele, în loc să-şi aplice loviturile violente, cu un gest frumos, de uşoară nepăsare al mâinii. Când închizi una dintre aceste cărticele ai sentimentul că nu alături de Zadig, nici alături de Candide, ci alături de Voltaire ai trăit într-o semiintimitate foarte picantă, care are ceva atrăgător, graţios şi neliniştitor.

Răvaşele şi scrisorile lui sunt la fel. Vedeţi că tot cochetăria este regiunea de mijloc în care Voltaire se simte cel mai la largul lui. Când atacă este grosolan şi epigramele sunt departe de a avea valoarea madrigalelor lui. Nimic nu-i mai dezgustător decât articolele lui polemice pe ton de precupeaţă împotriva unora ca Desfontaines, Fréron, Nonnotte, Pompignan şi chiar şi Mau-pertuis. S-a spus de mult prea multe ori că ura l-a slujit bine; eu îi plâng puţin pe cei care iau din această parte a scrierilor lui Voltaire ideea pe care şi-o fac despre spirit.

— Şi, pe de altă parte, dragostea, prietenia îl inspiră destul de prost. Îl face să fie rece, scurt sau hiperbolic. Nu are tonul potrivit. Şi apoi lauda categorică, dezlănţuită şi fără nici o rezervă nu prea i se potriveşte.

— Frédéric şi Ecaterina nu se pot opri să nu-i spună: „Lăsaţi-ne o dată în pace cu veşnicii dumneavoastră Solomoni şi Semiramide.” – Dar aceste simple „amabilităţi” sunt încântătoare. Când trebuie să-i facă curte unei mari doamne, unui mare senior, sau lui D'Alambert; când trebuie să obţină ceva, sau să amintească cuiva de persoana lui, sau să ceară să fie iertat, sau să se facă puţin iubit şi puţin temut, sau să cruţe 262

Şi să ducă cu vorba o glorie tânără care se ridică, are resurse nesecate de seducţie, de subtilitate, ba chiar de delicateţe, bună dispoziţie şi maliţiozitate care se arată exact atât cât trebuie pentru a se vedea că se ascunde, în aceasta şi-a pus el tot spiritul care a fost cel mai prompt, cel mai strălucit, precum şi cel mai suplu şi cel mai sigur de el din câte au existat vreodată. Prima scrisoare către Rousseau (înainte de a fi fost vreo ceartă între ei) în legătură eu discursul asupra Literelor şi artei e un deliciu. Niciodată n-a contrazis cineva cu atâta bunăvoinţa, n-a lăudat cu o maliţiozitate mai hazlie şi n-a salutat cu mai multă corectitudine, demnă, simpatică şi impertinentă în acelaşi timp. Se simte cum se ascunde, cum intră la loc chiar în clipa în care a ieşit şi lasă să se vadă numai cât strălucirea unui fulger, o sabie mlădioasă, sclipitoare şi tăioasă, cu mâner de sidef.

— Scrisoarea lui către abatele Trublet, la intrarea acestuia în Academie, este o mică bijuterie de amabilitate şireată, de şotie elegantă şi subtilă, care nu uită nimic, iartă totul şi sileşte ca orice s-ar fi întâmplat să fie iertat şi dat uitării. Ţi se pare că vezi nişte mâini de zână uşoare, dibace şi puternice, înfăşurând un copil într^o plasă de mătăsuri lucitoare şi trainice, în timp ce-l mângâie.

Acestea-i sunt seducţiile şi minunile lui. A fermecat mulţi oameni care nu-l stimau deloc. A făcut minuni în folosirea darurilor secundare ale spiritului. I-a lipsit o supremă dibăcie, care ar fi constat în a se rezuma la aceste genuri ce nu reclamă decât un talent abil şi spiritual. Discursurile asupra omului; un Dicţionar filosofic mai puţin pretenţios şi care să nu atace marile probleme; Povestiri şi nuvele; mici versuri de neimitat; cinci sau şase cărţi de istorie bune, fără o pretinsă filosofie a istoriei; puţină ştiinţă în mod inteligent vulgarizată; sfaturi de bun-simţ pentru contemporani cu privire la echitate, omenie şi toleranţă: ar fi putut să se mărginească la aceasta şi ar fi fost ceea ce este, cel mai mare dintre cei din categoria Fontenelle, fără a oferi prilej de critică, fără a se preta uneori la ridicol, alteori la un oarecare dispreţ.

— S-a înşelat puţin asupra lui însuşi. Inteligenţa însăşi este pentru noi, fără îndoVOLTAIRE/263 ială, un instrument printre atâtea altele de a ne înşela; ea ne înşală, înşelându-ise asupra ei: fiindcă înţelege totul, se crede creatoarea tuturor lucrurilor. Nu există critic care să nu aibă un moment, oricât de scurt vreţi dumneavoastră, în care să nu se creadă în stare să facă şi încă mai bine, operele ale căror calităţi şi defecte le vede atât de limpede. Nu există individ care, explicând gândurile altcuiva, să nu se creadă, timp de o clipă, pe el însuşi un foarte mare gânditor. Tocmai aceasta este greşeala lui Voltaire, aş spune cea mai nobilă, cea mai generoasă, şi, în mare măsură, cea mai onorabilă, dintre greşelile lui, cea în care pasiunile lui nu şi-au spus cuvântul.

I

VII



Voltaire a făcut cea mai mare carieră literară, atât înainte cât şi după moarte, din câte s-au văzut vreodată. Pe vremea lui a fost socotit drept cel mai mare poet al întregii Europe, ceea ce, lucru uimitor şi foarte fericit pentru el, era adevărat. Fără a fi considerat, pe cât se pare, cel mai mare filosof, a fost găsit foarte profund şi foarte îndrăzneţ de către cei mai mulţi. A fost destul de abil pentru a fi chiar popular, întrucâtva datorită faptelor lui rele, întrucâtva datorită faptelor lui bune. A murit acoperit de glorie, ceea ce te lasă într-o stare de nehotărâre, deoarece a meritat-o îndeajuns ca să le fim recunoscători zeilor că i-au dat-o şi a abuzat îndeajuns de ea ca să-i învinovăţim că au făcut-o. A avut parte de o rară bucurie şi anume că ceea ce a visat pentru omenire s-a realizat pentru el. A visat pentru oameni o fericire întru totul materială, o viaţă lungă, o sănătate înfloritoare, bunăstare, lecturi plăcute, un teatru bun şi cârmuiri tiranice şi fastuoase. S-a bucurat de aproape toate acestea; şi s-a dus la momentul potrivit pentru el, aşa cum a şi venit.

— A avut mai mult decât le-a dorit semenilor săi; a fost fericit duoă moarte. O revoluţie săvârşită cu totul împotriva ideilor lui celor mai scumpe nu i-a dăunat gloriei, ba chiar, nu prea înţeleg de ce, i-a sporit-o. S-a întâmplat ca din toată 264

Această revoluţie, democratică, antiliterară, antiartistică şi antifinanciară, pe care francezii mai mult au îndurat-o decât au făcut-o, ceea ce le-a plăcut cel mai mult a fost că era ireligioasă, iar Voltaire era ireligios şi a ieşit biruitor dintr-o revoluţie pe care ar fi urât-ô.

— O revoluţie literară, săvârşită nu numai în afara vederilor lui, dar împotriva lui, de asemenea i-a slujit. Romanticii, în înfocarea lor nesăbuită şi puţin ignorantă, au atacat literatura clasică franceză şi Voltaire, care era moştenitorul puţin cam nedemn; al acesteia, s-a pomenit reprezentantul ei cel mai susţinut, cel mai menţionat, cel mai aclamat, fiindcă era cel mai recent; iar excesele romantismului s-au întors,! Vreme îndelungată, mai mult în folosul lui Voltaire decât al lui Racine. Şi astfel, Voltaire a străbătut toată perioada Restauraţiei şi a guvernului din Iulie şi chiar a celui de al doilea Imperiu, de parcă s-ar fi aflat în centrul unei conspiraţii în favoarea lui.

Există unele cauze mici care au o mare însemnătate în această chestiune. Voltaire n-avea decât pe jumătate dreptate când spunea, spiritual, gândindu-se la tot „tal-meş balmeşul” lui:

On ne va pas sur Pégase monté Avec şi gros bagage à la postérité.1

Tot ce e masiv e impunător şi într-o ţară în care oamenii se lipsesc adeseori de a citi pentru a admira, câţi critici n-au strigat după ce au parcurs câteva volume: „Şi mai sunt cincizeci! Tot mai sunt cincizeci! Câte idei frământate! Câtă ştiinţă! Câte cercetări! CSte probleme ridicate şi rezolvate!” – Se cuvine să mai temperăm puţin lucrurile. Ond ai citit cu adevărat toată opera lui Voltaire, ştii că în această enciclopedie sunt relativ puţine idei şi puţine probleme. Sunt mai multe în Diderot şi cu mult maij multe în Sainte-Beuve. Voltaire este omul care s-a repetat cel mai mult. Nu există carte de filosofie, de critica religioasă, de istorie a reli- 1. Cu-aşa bagaj mare în spate/Nu poţi călări pe Pegas spre posteritate.

VOLTAIRE/265 giei mai ales, de critică literară chiar pe care să n-o fi scris de zece ori, sub diferite titluri – pe care apoi le regăseşti în „Corespondenţa” lui. Are chiar şi nişte glume la care ţine foarte mult şi pe care le-ai regăsi de-o sută de ori, pe fiecare dintre ele, în operele lui, dacă ai întocmi un index bun. Era pur şi simplu un om foarte instruit, care se ţinea la curent cu toate, care era bine informat, care gândea foarte repede, care a trăit mult şi care scria două pagini pe zi, ceea ce este foarte mult, dar nu uluitor. Dar toată această bibliotecă impune.

De asemenea, mulţi critici, fără să-şi dea seama, l-au apreciat pentru că a fost un personaj atât de important. Arareori se întâmplă ca un om de litere să devină bogat, mare proprietar, mare castelan şi un pic prinţ. Dacă unul, fără să fie, sau aproape, mai mult decât un om de litere, a devenit toate acestea, lucrul nu poate să nu flateze spiritul de castă şi în această frumoasă vorbă „regalitatea intelectuală a lui Voltaire” nu e cu neputinţă ca amintirea celor trei sau patru castele şi ale celor patru sau cinci milioane ale lui să fi contribuit în oarecare măsură.

Iată nişte explicaţii mărunte ale unei glorii uriaşe. Există şi unele mai mari. Se-ntâmplă mult mai rar decât se crede ca marii oameni de litere să fie expresia ţării din care se trag şi să reprezinte cu strălucire spiritul naţiunii lor. Nici Corneille, nici Bossuet, nici Pascal, nici Racine, nici Rousseau, nici Chateaubriand, nici Lamartine nu-mi dau ideea, fie ea amplificată, înfrumuseţată, purificată, a francezului, aşa cum îl văd şi îl cunosc. Ceea ce reprezintă fiecare dintre ei este o latură a spiritului francez, una din calităţile intelectuale ale acestei rase, parcă aleasă şi dusă până la punctul în care excelează, ceea ce face tocmai ca, atât din cauza alegerii exclusive cât şi din cauza superiorităţii, să nu ne semene deloc. Voltaire însă ne seamănă. Spiritul mediu al Franţei îl găsim în el. Un om mai mult spiritual decât inteligent şi cu mult mai inteligent decât artist este un francez. Un om cu un mare simţ practic, cu o mare promptitudine în replică, cu un condei plin de strălucire şi vioiciune şi care se contrazice oribil când se ridică la marile 266

Probleme, este un francez. Un om care nu rabdă un jug uşor şi se împacă cu cele mai apăsătoare dintre ele este un francez. Un om care se crede un înnoitor şi care este conservator din tot sufletul şi care, în literatură şi în artă, este profund legat de tradiţie, numai să-şi poată permite plăcerea de a nu fi respectuos, este un francez.

— Voltaire este uşor, hotărât şi bătăios: este un francez. E sincer, cel puţin în ceea ce priveşte spiritul şi printre cusururile lui nu se numără nici cel al pedanteriei, nici cel al şarlataniei: e un francez. Este aproape incapabil de metafizică şi de poezie: este un francez. E graţios şi fermecător în versuri şi în proză şi elocvent câteodată: este un francez. Este complet incapabil să înţeleagă ideea de libertate şi nu ştie să fie decât asuprit cu maliţiozitate sau asupritor cu desfătare: este un francez. E un adept al despotismului în adâncul sufletului şi aşteaptă orice progres de la stat, de la un salvator inteligent: este un francez. Nu este prea viteaz; şi pentru aceasta nu mai e francez; totuşi francezii s-au recunoscut pâ-nă-ntr-atât în el, încât i-au iertat acest cusur dând precădere celorlalte.

I-au iertat totul şi chiar acum le vine greu să se desprindă de el. „Dar ce zic eu? Aşa cum este, lumea tot îl iubeşte”. Ceea ce i-a dăunat până la urmă au fost discipolii. Tot continuând să nu-l citească pe Voltaire şi să-l adore, unii au ajuns să nu reţină din el decât cele mai oarbe dintre mânii, cele mai meschine dintre pizme şi cele mai grosolane dintre farsele lui, încât prinţul oamenilor de spirit a devenit Dumnezeul nătărăilor. Dar aceşti elevi compromiţători dispar. Gloria lui Voltaire, multă vreme, chiar după moartea lui, a semănat cu o popularitate. Acum iese din popularitate pentru a reintra în glorie. Nu mai este menţionat decât de oamenii instruiţi. Aceştia ştiu că este mare prin curiozitatea lui arzătoare, nesăţioasă şi adeseori încununată cu succes, prin limba vorbită de el, de o admirabilă claritate, vioiciune şi având o frumoasă turnură de frază, prin neîntrecutul lui farmec de a povesti sobru şi spiritual. Ei ştiu că Voltaire n-a creat o mare mişcare de idei, că n-a avut o prea mare înrâurire asupra istoriei literelor, VOLTAIRE/267 căci nu a inspirat decât tragedia lui Victor Hugo, nu şi stilul şi concepţia istorică a lui Victor Hugo, care este considerată cam îngustă. Dar ei ştiu că va fi întotdeauna citit un Voltaire în zece volume care e o minunăţie de umor francez bun, de subtilă satiră franceză şi de spirit francez; şi că, lucru îngrozitor, dar adevărat, chiar printre cei care nu-l iubesc sunt foarte puţini cei care n-ar face târgul de a da calităţile, chiar superioare, ale caracterului lor, pe calităţile, chiar secundare, ale spiritului lui.


Yüklə 1,74 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   19   20   21   22   23   24   25   26   ...   43




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin