Emile Faguet



Yüklə 1,74 Mb.
səhifə20/43
tarix04.01.2019
ölçüsü1,74 Mb.
#90172
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   43

Religioase între creştini; deci n-au existat niciodată războaie religioase decât între creştini; persecuţia ţine de esenţa creştinismului, a fost născocită de el şi n-a existat înainte de el şi nu va mai exista nici după el. Poli-teismul a fost tolerant, creştinismul asupritor, filosofia va fi binefăcătoare şi iată istoria universală. Poli-teismul a fost tolerant şi blând. Să nu i se vorbească lui Voltaire nici despre jertfele omeneşti de la Salamina, nici despre legea asebeia cane implică pedeapsa cu moartea, nici despre Anaxagora, nici despre Diogene din Apollonia, nici despre Diagoras din Melos, nici despre Prodicus, nici despre Protagoras, nici despre Socrate. El ignorează, sau atenuează. In ardoarea lui indiscretă de a atenua lucrurile, ajunge chiar să fie lipsit de spirit. Fără îndoială, Socrate a băut cucută. Dar Jan Huş, domnule! Jan Huş a fost ars. „Ce deosebire între cupa cu otravă dulce, care, departe de orice aparat infam şi înfricoşător, îi îngăduie unui cetăţean să-şi dea duhul în linişte în mijlocul prietenilor săi şi înspăimântătorul supliciu al focului.!” Auziţi accentul domnului Homais?

— Să nu i se vorbească lui Voltaire despre persecuţiile îndurate de creştini timp de patru veacuri, uneori sub domnia celor mai buni împăraţi. Tocmai asta trebuia să-i atragă atenţia că e un lucru firesc pentru oameni să-i ucidă pe cei care nu gândesc ca ei; nu trage de aici decât concluzia că persecuţiile nu au existat. Le neagă, sau le reduce la mai nimic, sau le explică prin motive politice, sau, cel mai adeseori, le trece cu desăvârşire sub tăcere. Nu-i aşa că nu s-a văzut niciodată ca nişte oameni care nu sunt nici jansenişti, nici iezuiţi să fi vărsat sângele adversarilor lor? E cu neputinţă! Evident. Deci istoria e cea care se înşală.

Prin faptul că nu vede decât omul vremurilor sale, Voltaire se înşală în privinţa omului. El nu se poate-ridica până la această idee că oamenii au avut şi vor avea întotdeauna nevoie să-i nimicească pe cei care gândesc altfel decât ei şi că, pentru oameni, cele mai mari crime au fost şi vor fi întotdeauna crimele de opinie. Fiecare mare idee generală care străbate lumea dă material numai acestei nevoi imperioase a speciei. Niciuna. N-o creează, fiecare o reînnoieşte. Înainte de creştinism, VOLTAIRE/223 politeismul a proscris cu cruzime, în mod ucigaş, monoteismul sub formă filosofică mai întâi, sub formă creştină după aceea; creştinismul învingător a prigonit pâ-ginismul; iar sectele creştine s-au proscris unele pe altele; şi iată că, întrucât aţi distrus creştinismul, credeţi că intoleranţa a fost stârpită din lume, căci nu ştiţi să prevedeţi, aşa cum nu ştiţi nici să vedeţi just în trecut şi nu bănuiţi că, după voi, oamenii se vor ucide între ei pentru idei ca şi pân-acum.

Această îngustime de spirit merge mai departe. Ea se aplică istoriei naturale la fel ca şi istoriei. Aşa cum este incapabil să depăşească ideile vremii sale pentru a înţelege trecutul istoric, tot aşa Voltaire este incapabil să depăşească orizontul veacului său pentru a înţelege sau a-şi închipui trecutul preistoric. Teoriile lui Buffon i se par extravagante. Cum! Marea să fi acoperit tot pământul. Alpii să fi fost sub apă; din această epocă au rămas cochilii în munţi! Ce glumă!

— Îi sunt arătate fosilele. Nu vrea să le vadă. Ia, lăsaţi: sunt cochilii Saint-Jacques aruncate acolo de niscaiva pelerini la întoarcerea lor din Ţara Sfântă.

— Şi altul, cu generaţia lui spontanee şi cu tipării născuţi fără a fi procreaţi! Asta nici nu merită s-o cercetăm. Şi altul, care crede în valabilitatea speciilor şi că înotătoarele marsuinilor s-ar putea foarte bine să fi devenit cu timpul mâini de oameni de litere şi braţe de marchiză. Ce nebuni!

— Investigaţii interesante totuşi, ipoteze fecunde din care ar putea ieşi o reînnoire a ştiinţei şi întrucâtva a minţii omeneşti şi pe care, aici, unul ca Diderot le adună cu atenţie, le cercetează cu zel, un om nou acesta, cu adevărat modern, care dă imbold curiozităţii publice şi care este ceea ce dumneavoastră n-aţi fost niciodată, un precursor.

Şi tot de această înclinaţie antropomorfistă, infirmitate esenţială a oricărui om, am recunoscut acest lucru, dar care la Voltaire este mai gravă decât la alţii, se leagă întreaga lui filosofie. Să nu credeţi că, atunci când trece de la optimism la pesimism, devine atât de deosebit de el însuşi. În fond rămâne identic cu sine. Este optimist în genul unui om din secolul al XVII-lea şi cu argumentele lui Fénelon. Vedeţi munţii aceştia, ce bine sunt pla- 224, ' STUDII LITERARE

Saţi pentru repartiţia apelor, astfel încât omului să-i fie-cât se poate mai uşor.1 (A se vedea, în Fénelon, prima parte din Tratat asupra existenţei lui Dumnezeu.) O lume creată pentru om, un Dumnezeu pentru a crea şi a orândui lumea în folosul omului, omul centrul lumii şi scopul lui Dumnezeu, deci cauza lui finală, deci raţiunea lui de a fi, iată universul. Pentru un denigrator al Bibliei nu înseamnă a depăşi cu mult Biblia.

Şi când e pesimist, sistemul este acelaşi, în sens invers, dar acelaşi sistem. E un pesimism de opoziţie dinastică. El constă în a-l învinui pe Dumnezeu că nu şi-a atins scopul. „L-ai creat pe om, cum era de datoria ta. Dar n-ai făcut îndeajuns pentru om. Nu-i este destul de bine. N-are de ce să fie mulţumit de tine. Cel puţin ar trebui să îndrepţi. Îi eşti dator ceva”.

— Dublu aspect al aceleiaşi idei, optimism sau pesimism antropornorfic, în amândouă cazurile proclamarea drepturilor omului asupra creatorului; credinţă în Dumnezeu, dacă vreţi; o creanţă asupra lui Dumnezeu ar fi, cred eu, mai bine spus.

Întreaga sa „cauză-scop”, la care ţine atât de mult, se reduce la aceasta. Este sentimentul puternic că un efort uriaş al lucrurilor a fost făcut pentru a ne mulţumi sau a ne fi pe plac; că a atins uneori acest scop atât de important; că lumea este aproape vrednică de noi; că, din acest motiv, trebuie s-o găsim inteligentă, că lumea recunoscută ca inteligentă se numeşte Dumnezeu.

— Dar şi că acest efort universal nu a fost scutit, totuşi, de stângăcii; îi măsurăm stângăciile dună suferinţele noastre şi lipsurile lumii după dezamăgirile noastre; găsim că în univers se poate trăi, dar că e defectuos, deci inteligent, dar capricios sau zăpăcit şi, fără a-i refuza aprobarea noastră, avem unele rezerve în respectul ce i-l purtăm.

— Cât de adevărat este că păgânismul constituie fondul străvechi gata întotdeauna să iasă la iveală, al teologiei omeneşti, iar legătura familiară cu divinitatea, în cadrul căreia ne temem de divinitate, o admirăm, o certăm şi ne îndoim puţin că face cât noi, adevărata 1 Dizertaţie asupra schimbărilor petrecute pe globul nostru (n.a.).

VOLTAIRE/225 religie a oamenilor, chiar a celor foarte inteligenţi, atunci când scormonim niţel.

Iată, aşadar, după cum s-ar părea, un spirit destul de îngust, risipit şi plin de curiozitate, dar superficial şi contradictoriu, când e încolţit şi când e redus, fără a fi trădat, cred eu, la două sau trei idei fundamentale ce îi formează miezul; foarte puţin nou, ba chiar destul de înapoiat, repetând într-un stil frumos lucruri foarte vechi, sensibil inferior filosofilor, creştini sau nu, care l-au precedat şi nedepăşind câtuşi de puţin sfera intelectuală a lui Bayle, de pildă; îndeosebi incapabil de progres personal, de o lărgire succesivă a spiritului şi repetând, la şaptezeci de ani, credo-ul său filosofic, politic şi moral de la treizeci de ani.

Totuşi să fim cu băgare de seamă. Arareori se în-tâmplă să fii inteligent, fără ca, la un moment dat, să nu ieşi puţin din tine însuţi, din sistemul tău, din concepţia ta familiară, din cercul în care caracterul tău şi prima educaţie primită te-a stabilit şi instalat. De acest fel de evoluţie, pe care mediocrii n-o cunosc, cei abili, chiar dacă sunt foarte îndărătnici, se lasă surprinşi şi acesta este cel mai limpede dintre avantajele lor. La Voltaire văd două evoluţii de acest fel. Voltaire este un epicurean strălucit din timpul Regenţei şi nu putem să ne aşteptăm de la el decât la versuri frumoase, la improvizaţii aşa-zis filosofice gen Fontenelle şi la pamflete amuzante. Şi, într-adevăr, aceasta şi este ceea ce dă el multă vreme. Dar, în jurul lui, secolul în care trăieşte înaintează şi, fiind curios, pe de o parte, îl urmează: pe de altă parte, fiind foarte atent la popularitate, nu va dori altceva decât să se pătrundă, atât cât va putea, de spiritul lui, pentru a-l exprima la rându-i şi a-l răspândi. Şi de aici va rezulta o primă dezvoltare a gândirii lui Voltaire. Acest secol este antireligios, interesat de ştiinţe şi interesat de reforme politice şi administrative. Din toate acestea, impietatea se potriveşte cel mai bine orientării spiritului lui Voltaire. Şi, începând cam de prin 1750, pe aceasta o va exploata cu cea mai mare satisfacţie, până la a deveni cumplit de monoton. In ceea ce priveşte politica propriu-zisă, nu se pricepe deloc, nu-i place, va vorbi puţin despre ea şi nu va da

— Studii literare – c. 1/949226

Nimic de seamă în această materie. Rămân ştiinţele şi reformele administrative. De acestea s-a ocupat stăruitor şi cu succes. L-a făcut cunoscut pe Newton, foarte contestat pe atunci în Franţa şi pe care gloria lui Des-cartes îl punea în umbră. Lui îi plăcea Newton şi nu-i plăcea Descartes. Geniul lui Newton e un geniu de analiză şi de pătrundere; cel al lui Descartes e un geniu de imaginaţie. Deseartes creează lumea sa, Newton descâlceşte lumea, o cântăreşte, o calculează şi o explică. Voltaire, care are mai multă putere de pătrundere decât imaginaţie, se simte foarte atras de Newton. De pe urma acestui contact, el a dobândit un gust pentru precizie, pentru prudenţă, pentru sângele rece, pentru critica ştiinţifică, spirit pe care a izbutit să-l transmită şi contemporanilor lui şi care este preţios. Simpatia lui pentru D'Alembert şi antipatia lui faţă de Buffon, rezerva lui faţă de Diderot de aici se trag. Şi chiar dacă nu e un inventator în ştiinţele geometrice, ceea ce nu este hărăzit decât celor ce le consacră întreaga lor viaţă/influenţa lui în această direcţie a fost foarte bună, exemplul lui onorabil, încurajarea lui – preţioasă. Ca şi Fon-tenelle, ca şi D'Alembert, el păstrează legătura utilă şi necesară care trebuie să unească Academia de ştiinţe cu Academia franceză.

În materie de reforme administrative, el a făcut şi mai mult. A arătat că impozitul este prost repartizat, perceput în mod nedrept, că comerţul este stingherit de vămile interne, absurde şi apăsătoare, că justiţia este prea costisitoare, prea ignorantă, prea frivolă şi prea adeseori capabilă de greşeli odioase. Mă tem să nu greşesc în privinţa unor lucruri pe care le cunosc prea puţin; dar cred că nu mă înşel atunci când socot că are doi elevi, dintre care unul se numeşte Beccaria, iar celălalt Turgot. De acest lucru trebuie să se ţină seama. Insist şi oricâtă admiraţie aş avea pentru un Montesquieu şi oricât caz aş face de un Rousseau şi oricât de infinit de mică ar fi consideraţia pe care o acord politicii lui Voltaire, aproape că îi mulţumesc că a fost un teoretician politic foarte mediocru, socotind că a neglija sociologia înaltă şi a te ocupa de reformele de amănunt ce trebuie făcute în administraţie, poliţie şi justiţie, înVOLTAIRE/227 seamnă a da un excelent exemplu, aproape o admirabilă metodă, de care ar fi fost de dorit ca secolul al XVIII-lea să fie pătruns. Voltaire este inatacabil şi venerabil. Este însuşi bunul-simţ, ajutat de o foarte bună, foarte întinsă, foarte vigilentă informaţie. În această privinţă n-a spus decât lucruri juste, în toate sensurile cuvântului şi oricare din cărticelele scrise de el în această ordine de idei – proză, versuri, povestire sau memorii – este o capodoperă.

Văd şi o altă evoluţie a lui Voltaire, aceasta fiind o evoluţie interioară (sau aproape), intimă şi pe care şi-o datorează sie însuşi, dezvoltării fireşti a instinctelor sale. El este un epicurean, un om ce vrea să se bucure de toate modurile delicate, măsurate, judicioase, ordonate şi comode pe care le poţi avea de a obţine plăceri. Deci el este destul de aspru, am văzut asta, destul de zgârcit („zgârcenia îţi sfâşie inima”, îi scrie o nepoată) şi milostenia nu e deloc genul lui. Totuşi, dezvoltarea completă a unui instinct, într-o fire înzestrată, inteligentă şi mlădioasă, poate duce la contrariul lui, aşa cum o idee mult timp urmărită conţine în concluzii contrariul premiselor ei. Epicureanul iubeşte plăcerea, şi-i sacrifică bucuros pe ceilalţi pentru plăcerile lui; dar ajunge să recunoască sau să simtă că fericirea altora este necesară fericirii sale, cel puţin că este foarte neplăcut să auzi concertul suferinţelor celorlalţi sub balconul tău. Pentru un om obişnuit, aceasta se reduce la a nu voi să aibă oameni săraci în comuna sa. Pentru un om care s-a deprins să-şi extindă gândirea cel puţin până la graniţe, devine o nelinişte vie, o durere de nesuportat gândul că în ţară există oameni nenorociţi şi că ar fi uşor ca asemenea oameni să nu existe. Voltaire, odată cu vârsta dealtfel, a ajuns, desigur, la această stare de spirit şi a inimii, aş spune, dacă vreţi, fără să mă las rugat. Oamenii săraci, striviţi de impozite, hărţuiţi de procese, în mod dezgustător „chinuiţi de probleme băneşti”, îi sunt prezenţi în minte, îl stânjenesc şi îi dau „febra nopţii Sfân-tului Bartolomeu”, acea febră despre care vorbeşte puţin cam prea mult, dar care nu este, sunt sigur, o simplă vorbărie.

— Şi bănuiţi că am să vorbesc de Calas, 228

Sirven şi La Barre. Nu mă dezvinovăţesc câtuşi de puţin. Da, fără îndoială, s-a făcut cam prea multă zarvă în jurul lor. S-ar spune uneori că Voltaire şi-a închinat cei şaptezeci de ani de activitate intelectuală apărării acuzaţilor şi reabilitării osândiţilor nevinovaţi. S-ar spune că şi-a pus în primejdie viaţa, averea sau popularitatea. Prea se simte, după locul pe care-l ocupă aceste trei campanii ale lui Voltaire în anumite biografii, că biograful este cum nu se poate mai fericit să ajungă şi să se oprească aici; şi efectul obţinut este tocmai contrariul intenţiei biografului şi nu ne putem împiedica să nu repetăm spusa lui Gilbert:

Vous ne lisez donc pas le Mercure de France?

Il câte au moins par mois un trăit de bienfaisance. 1

Da, tot fără îndoială este că această milă se împacă la Voltaire şi în aceeaşi clipă şi în aceeaşi frază, cu o asprime destul de neplăcută pentru nefericiri asemănătoare: „l-am făcut pe locuitorii şi locuitoarele Genevei să plângă timp de cinci acte. Tocmai fusese spânzurat unul dintre predicatorii protestanţi la Toulouse; asta i-a făcut să fie mai îngăduitori; dar fusese tras pe roată unul dintre fraţii lor2.” Da, tot fără îndoială este că în aceste frumoase bătălii pentru Calas, Sirven, La Barre şi Lally intră mult din acel spirit înclinat spre procese care la Voltaire reprezenta şi o tradiţie de familie şi o formă a „combativităţii” lui. Toată viaţa a fost în proces şi cu cutare evreu din Germania, ceea ce-l exasperează pe Frédéric şi cu de Brosses şi cu preotul din Moëns; şi dacă există zece memorii pentru Calas, există mai bine de douăzeci pentru domnul de Morangiès, care nu era nicidecum o victimă a fanatismului.

— N-are importanţă, sentimentul care-l împinge în aceste istorii ale unor protestanţi, ale unor neîndemânateci sau ale unor zăpăciţi este tot un sentiment frumos şi viu de milă. Mai ales în ceea ce-l priveşte pe Calas, poziţia pe 1 Nu citiţi Mercure de France? /Cel puţin o dată pe lună el citează o faptă bună.

2 A D'Alembert, 29 martie 1762 (n.a.).

VOLTAIRE/229 care o ia îi face o deosebită cinste; căci, remarcaţi, mai degrabă se poate spune că îşi sacrifică pasiunea decât că-i cedează. Sentimentele lui de pică ar fi trebuit mai curând să-l îndemne să creadă într-o crimă a fanatismului decât într-o eroare judiciară, ura lui împotriva fanaticilor fiind mai mare decât împotriva magistraturii. Dealtminteri, şovăie o clipă; se vede din scrisorile lui; apoi se hotărăşte în favoarea bunului-simţ, a dreptăţii şi a milei. Această mică dramă este interesantă.

Îl vedem, pe de o parte, sub influenţa epocii lui, pe de altă parte – jumătate fiind influenţa epocii lui, care a fost plină de clemenţă şi de milă şi jumătate propriul lui imbold şi dezvoltarea, într-o direcţie fericită, a instinctelor lui intime.

— Voltaire, în anumite momente, s-a depăşit pe sine, ceea ce înseamnă că s-a desăvârşit. O parte din opera lui de gânditor este serioasă, aceasta este partea practică şi actuală; o parte (prea mică) din acţiunea exercitată de el asupra lumii este bună, acestea sunt faptele lui de omenie şi de ajutorare. „Am făcut puţintel bine, aceasta este cea mai bună lucrare a mea”, este un vers frumos şi nu-i o fanfaronadă.

Dar, când ne întoarcem la ansamblu, el nu inspiră o mare veneraţie, nici o admiraţie prea profundă. Un spirit uşuratec şi nu prea viguros care nu pătrunde până-n adânc nici marile doctrine, nici oamenii mari, care nu înţelege nimic din Antichitate, din Evul Mediu, din creştinism, ca dealtfel din nici o altă religie, din politica modernă, din ştiinţa modernă care lua naştere, nici din Pascal, nici din Montesquieu, nici din Buffon, nici din Rousseau şi pentru care omul mare este John Locke, poate fi o ploaie iute şi plăcută de scântei, dar nu este o mare torţă pe drumul omenirii.

Când, după ce-i cunoşti bine de multă vreme ideile şi ai mai făcut, pentru a fi mai sigur, o ultimă lectură, recentă, atentă şi completă a lucrărilor lui, încerci să ţi-l reprezinţi într-unui din acele momente în care până şi omul care sare cu cea mai mare uşurinţă de la un subiect la altul şi se risipeşte în toate sensurile şi rima-rum plenissimus, se opreşte, se reculege şi se adună, îşi fixează şi-şi pune ordine în gândirea lui generală şi îşi face o socoteală precisă, iată, cred eu, cum ni se înfă- 230

Ţişează Voltaire.

— Pozitivist mărginit şi uscat, în care nu poate pătrunde nu numai ideea şi sentimentul de mister, dar nici chiar ideea că poate exista ceva misterios, el vede lumea ca pe o maşină foarte simplă, bine lucrată şi imperfectă, combinată de un muncitor iscusit şi indiferent, care nu inspiră nici iubire, nici nelinişte şi care este vrednică de o admiraţie rezervată şi superficială.

— Conservator înfocat şi neliniştit, îi e groază de orice mare revoluţie în artificiul social şi chiar de orice teorie politică generală şi profundă care are meritul şi prezintă primejdia de a pătrunde în minţile oamenilor şi, pornind de aici, de a zdruncina, în acest domeniu, fondul lucrurilor.

— Monarhist, sau mai curând adept al despotismului, el nu găseşte niciodată că puterea centrală este destul de înarmată şi nici destul de solitară, nu o doreşte nici îngrădită, nici controlată, nici acoperită, nici sprijinită de vreun corp, aristocraţie, magistratură sau cler, care să aibă o existenţă a lui proprie.

— Antidemocrat şi antipopular mai mult decât orice, el nu vrea nimic pentru mulţime, nici măcar – (o repetă de o sută de ori) – nici măcar instrucţie; şi pe această cale ajunge tot la a deveni un conservator înverşunat, chiar în religie, văzând în Dumnezeu, aşa cum îl înţelege el şi în cult şi în infern, nişte mijloace excelente, deşi poate tot insuficiente, de intimidare.

— Şi ceea ce visează el este o societate monarhică în sensul cel mai violent al cuvântului şi dusă până la extrem, în care regele să-i plătească pe judecători, pe soldaţi şi pe preoţi, în aceeaşi calitate; să aibă totul în mâna sa; să nu fie stingherit nici de Statele generale, nici de Parlament; să facă să domnească ordinea, buna administraţie pentru toţi, religia pentru popor, fără să creadă în ea; în rest, să fie omenos, să dea dispoziţii să fie jucate tragediile domnului de Voltaire şi să-i bage la închisoare pe criticii acestuia. Se supără pe filosofii din 1770 când îi „pun alături” pe regi şi pe preoţi. În ceea ce-i priveşte pe regi, nu, vă rog! „Nu este vorba de a face o revoluţie ca pe timpul lui Luther şi al lui Calvin, ci de a o face în spiritul celor care sunt făcuţi pentru a cârmui”. Idealul lui este Frédéric al II-lea; şi nici chiar el: Frédéric îi primeşte şi îi adăposteşte pe iezuiţi; adevăratul său

VOLTAIRE/231 ideal este Ecaterina a Ii-a. Iar societatea visată de el e cea a lui Napoleon I.

Şi acest sistem e un sistem. E cel al lui Hobbes. Numai că Voltaire este prea uşuratec pentru a avea în el, sau pentru a atinge, substanţa şi fondul sistemului pe care-l concepe sau la care jinduieşte. El nu sprijină pe nimic construcţiile uşoare ale gândirii sale. Pozitivist, nu are esenţa pozitivismului; monarhist, nu are raţiunea de a fi a monarhistului; antidemocrat, nu este cu adevărat aristocrat, îi lipsesc calităţile unui patrician; şi, conservator, nu are virtuţile conservatoare.

Pozitivist, el nu ştie că esenţa pozitivismului este o calitate, foarte religioasă, orice s-ar spune şi foarte gravă şi anume smerenia; că pozitivistul sincer este izbit mai ales de limitele înguste şi de bolţile îngrozitor de joase şi de apăsătoare care îngrămădesc şi reprimă biata noastră cunoaştere, că pozitivistul spune: „Să ne limităm, fiindcă suntem limitaţi; să ştim a nu şti, fiindcă este probabil că nu vom şti niciodată; la ama nesciri a Imitaţiei1 să adăugăm aude nescire; – şi că există aici o înclinaţie a spiritului mai respectuoasă faţă de marele mister decât orice afirmaţie îndrăzneaţă, fiindcă îl proclamă.

— Voltaire însă nu se smereşte, crede că ştie (de cele mai multe ori, cel puţin) şi face afirmaţii categorice. El este un pozitivist sigur pe sine şi îndrăzneţ, cu puţintel deism, foarte pozitiv şi el, fără nici un mister, pe care sunt de-ajuns trei paşi ca să-l ocoleşti, de care este şi supărător că ai nevoie ca de un instrument de teroare, un pozitivist ce la cusurul de a fi puţin cam naiv pozitiv îl adaugă pe acela de a fi prea practic. El nu are pozitivismul serios şi chibzuit care se opreşte în pragul misterului, dar tocmai fiindcă a ajuns la el.

Ca monarhist, el nu are raţiunea de a fi a monarhistului, care nu este altceva decât patriotismul. Monarhismul, atunci când este profund, este un sacrifiera. El înseamnă jertfirea dreptului omului pentru dreptul statului de dragul patriei. Porneşte de la convingerea că patria nu este un loc, ci o fiinţă, că ea trăieşte, că se concentrează în jurul unei inimi; şi că această inimă, Imitaţia lui Isus Hristos.

Dacă nu este un Senat etern, trebuie să fie o familie eternă, o casă regală, o dinastie; că această casă regală este punctul vital al ţării, şubred uneori (şi atunci în ţară domneşte nenorocirea, dar rămân totuşi respectul şi credinţa faţă de tron: nu va fi decât o generaţie jertfită pentru dăinuirea ţării); puternic şi viguros uneori (şi atunci naţiunea se bucură de glorie şi de un nou avânt spre viitor); dar întotdeauna conservator al ţării, întru-cât în el stă perpetuitatea ei şi pentru că o ţară nu este altceva decât o fiinţă perpetuă şi credincioasă propriei ei eternităţi.

— Această concepţie îi este întru totul necunoscută lui Voltaire; el e monarhist fără a fi dinastic, el e monarhist fără a fi patriot, de unde rezultă că nu este monarhist decât dintr-un banal instinct de conservare. Este atât de puţin monarhist în sensul profund al cuvântului, încât îşi schimbă regele; este atât de puţin patriot, încât îşi schimbă patria. Indiferenţa lui faţă de ţara în care s^a născut este atât de mare, încât i-a uimit chiar pe contemporanii lui. Este atât de mare, încât îl face să pară lipsit de inteligenţă chiar din punct de vedere practic, ceea ce poate stârni mirarea. Întotdeauna ceea ce visează el pare să fie o Franţă micşorată.

— Nu fiindcă ar avea neapărat ceva împotriva ei. Nu ţine seama de ea. Pentru el este de-a j uns să se formeze în lume nişte monarhii uriaşe care să nu fie în primejdie de a deveni catolice şi care, speră el cu naivitate, vor fi „filosofice”. Este cel mai izbitor caz, nu de mânie care-şi huleşte patria, ceea ce ar fi mai cuviincios, ci de indiferenţă faţă de ţară, din câte s-au văzut vreodată.

Este antidemocrat fără a fi un patrician. Nu dispreţul faţă de popor e cel care-l defineşte pe adevăratul aristocrat, ci certitudinea că poporul nu e în stare să-şi conducă treburile şi că, prin urmare, trebuie să i te consacri. Voltaire manifestă dispreţ, fără a manifesta devotament. El n-are decât jumătatea cea mai proastă dintr-un aristocrat. Vrea să ţină mulţimea în ignoranţă şi neputinţă şi acesta este un sistem care poate fi susţinut; dar nu ţine mei la o aristocraţie luminată, organizată şi care să aibă oarecare putere în stat, şi, fiind potrivnic aristocraţiei, ar fi trebuit să fie democrat; Rousseau este mai logic decât el. Dar tot ce nu este


Yüklə 1,74 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   43




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin